Internationalizarea economiei mondiale

Internationalizarea economiei mondiale

1.1. Internationalizarea relatiilor comerciale

In ultimele decenii ale sec. al XX-lea, comertul mondial a cunoscut o expansiune puternica si aproape neintrerupta, devansand atat cresterea productiei industriale, cat si a PIB pe plan international. Astfel, in perioada 1950-2004, comertul mondial a crescut (in preturi constante) de 87 de ori, in timp ce productia industriala a sporit de 9,5 ori, iar PIB de 8,5 or Aceasta inseamna ca, pentru tarile lumii, o parte tot mai mare a productiei se realizeaza pe seama exporturilor si importurilor, ca interdependenta dintre economiile nationale in domeniul productiv si comercial s-a identificat[1].

Accentuarea interdependentelor internationale prin intermediul fluxurilor comerciale rezulta dintr-o mutatie majora, care a avut loc in domeniul comertului mondial: trecerea de la structuri de tip produse de baza contra produse manufacturate (interdependente intersectoriale, specifice primei jumatati a secolului), la structuri de tipul produse manufacturate contra produse manufacturate (interdependente intrasectoriale) si apoi la shimbul de produse in cadrul unor ramuri si subramuri ale industriei sau in cadrul unor grupe de produse (interdependente intra-industriale). Dezvoltarea comertului intra-industrial reflecta procesul de adancire progresiva a diviziunii internationale a muncii in deceniile de dupa incheierea ultimei conflagratii mondiale[2].

Pe de alta parte, datele statistice privind distributia geografica a comertului mondial arata ca procesul internationalizarii nu s-a desfasurat in mod omogen in ansamblul economiei mondiale. Intr-adevar, in anul 2004, ponderea diferitelor grupe de tari in comertul international a fost urmatoarea: tari dezvoltate - 66,6%, tari in curs de dezvoltare - 29,6%, tari cu economie in tranzitie - 3,8%. Decalajul dintre grupele de tari este si mai accentuat daca ne referim la schimburile in domeniul produselor manufacturate/produse industriale; in acest caz, cifrele respective sunt urmatoarele: pentru export - tari dezvoltate 71,4%; tari in curs de dezvoltare - 25,7%; tari in tranzitie - 2,9%.

Prin urmare, procesul internationalizarii s-a realizat inegal pe glob, manifestandu-se o concentrare puternica a interdependentelor intre tarile dezvoltate, in speta in cadrul triadei S.U.A.-Europa Occidentala-Japonia. Ponderea celor trei in comertul mondial a fost, in anul 2004, urmatorea: Europa Occidentala - 37,6%; S.U.A. - 14,7%; Japonia - 7%.

O serie de factori au fost evocati pentru a explica dezvoltarea relatiilor comerciale internationale in perioada contemporana. Acestia pot fi sintetizati in trei mari categorii: procesul tehnic, liberalismul si integrarea economica regionala.

Progresul tehnic impetuos, care a marcat profund societatea mama in a doua jumatate a sec. al XX-lea, a avut impact direct si asupra comertului international. Daca inca din anii '60 se vorbea despre trecerea de la societatea industriala, abia in ultimele doua decenii natura si contururile acesteia din urma incep sa se intrevada. In domeniul economic, acestea sunt sintetizate in sintagma "economia informationala", care, conform unor studii, se bazeaza pe sase industrii si tehnologii noi: industria tehnicii internationale (semiconductori, calculatoare, electronica de consum, telecomunicatiile, automatizarea industriala, electronica auto si electronica medicala); biotehnica (avand in centru tehnica genetica); industria noilor materiale; sistemul energetic bazat pe forme de energie reinnoibile si nepoluante; tehnica mediului tehnica spatiala[3].

Progresul tehnic determina in mod direct adancirea diviziunii internationale a muncii, aprofundand si mai mult specializarea de tip intra-industrial si intra-produs; pe de ala parte, acest impact este limitat la tarile si zonele in care se afirma si se valorifica avansul tehnologic. Cu alte cuvinte, comertul mondial se extinde si se adanceste acolo unde, si in masura in care exista conditii pentru manifestarea progresului tehnic[4].

Pe de alta parte, dezvoltarile tehnologice actuale, indeosebi in domeniul industriei prelucratoare, tind sa modifice premisele competitivitatii in afacerile internationale. Robotica, proiectarea si productia sunt asistate de calculator, fabricarea flexibila diminueaza substantial costurile de productie, inclusiv prin reducerea intensitatii in munca a produselor. Ca atare, tarile care se bazeaza pe exporturi industriale intensive in manopera risca sa piarda, in termeni de pozitie competitiva, in noile conditii de pe piata mondiala. Totodata, industria materialelor noi, biotehnica, energiile neconventionale indeparteaza "limitele naturale ale cresterii" si reduc renta asociata unor produse considerate ca neproductibile.

In raport cu dezvoltarea recenta a comertului mondial, in principal sub impactul progresului tehnic, teoria economica pare a se afla intr-un sensibil decalaj.

Analiza clasica, fundamentata de Adam Smith si David Ricardo, desi este in continuare abordarea de referinta pentru stiinta economica occidentala (ceea ce unii numesc teoria economica "ortodoxa") explica specializarea internationala in raport cu avantajele absolute (profilarea tarilor pe activitati in care costul unitar de productie este inferior in raport cu strainatatea - A.Smith), respectiv avantajele relative (specializarea in activitatile in care costurile comparative in raport cu strainatatea sunt mai reduse, adica productivitatea relativa este mai ridicata - D.Ricardo). Rene Sandretto considera teoria costurilor comparative o "apologie a liberului schimb" care ramane o paradigma economica ce ofera mai degraba o "filosofie" a schimbului decat o explicatie riguroasa a determinantilor comertului international[5].

Analiza neo-clasica, fundamentata in principal de Alfred Marshall, Paul Samuelson, Eli Hecksher, Bertil Ohlin, Gotfried Haberler, "rafineaza" abordarea in termenii avantajului comparativ, pe baza conceptelor marginaliste, prin utilizarea unui pretentios instrumentar matematic si explica specializarea internationala prin legea proportiilor factorilor[6]: "Intr-o economie deschisa fiecare tara tinde sa se specializeze in productia bunurilor a caror fabricare necesita in mod relativ mai mult din factorii in care este relativ mai bine dotata". Ea confirma concluziile clasicilor privind caracterul benefic al liberului schimb pentru toti participantii la comertul mondial; o "intelepciune inconstienta" ar duce prin jocul liber al pietei la "cea mai buna lume posibila".

Pentru analiza marxista, care se mentine in optica bazata pe valoarea - munca, principiul ricardian al costurilor comparative ramane valabil, dar concluziile sunt radical diferite de cele ale neoclasicilor: schimbul intre tari are un caracter inegal, imbogatindu-i pe cei bogati si saracindu-i pe cei saraci, iar liberul schimb este un instrument de exploatare internationala. De unde si concluzia lui Karl Marx: "sistemul libertatii comerciale grabeste revolutia sociala".

Teoriile contemporane ale comertului international incearca, sub presiunea realitatii, sa gaseasca noi modele teoretice explicative. Abordarile conservatoare pretind ca analiza neo-clasica ramane valabila: J.M. Finger si R.G. Lipsey explica schimburile de produse similare ("intra-industry trade") prin proportiile diferite ale factorilor in tarile partenere; specializarea se poate face in interiorul unei industrii, pe produse apropiate, a caror productie necesita cantitati de factori de productie si tehnici diferite.

Teoria avantajului comparativ relativ propune o explicatie pentru schimburile "incrucisate", aratand ca avantajele comparative sunt relative si ierarhizate: o tara poate exporta un produs intr-o alta tara, fata de care are un avantaj comparativ fata de prima tara.

Teoria avantajului comparativ tehnologic (sau ecartului tehnologic) distinge intre tarile cu productii intensive in cercetare-dezvoltare, caracterizate prin inovatie continua, si cele producatoare de bunuri traditionale, pe baza de tehnici clasice. Competitivitatea, in aceeiasi viziune, tine mai degraba de creativitate decat de nivelul costurilor.

Un alt factor care a determinat cresterea accelerata a comertului international, in a doua jumatate a sec. al XX-lea, il constituie ceea ce s-ar putea numi triumful liberalismulu Performantele economice obtinute de tarile occidentale prin promovarea economiei de piata si, in contrast, falimentul economiei de comanda la sfarsitul anilor '80, au reprezentat un argument hotarator pentru liberalism, ca politica si doctrina economica.

Dezvoltarea rapida a comertului international a fost favorizata de orientarea liber-schimbista a politicilor comerciale in principalele tari participante la piata mondiala. Totodata, urmand exemplul "Exportatorilor" de succes din Asia de Sud-Est, un numar tot mai mare de tari in curs de dezvoltare au adoptat strategii de crestere economica bazate pe stimularea exportului[7].

Un rol major in eliminarea barierelor tarifare si netarifare din calea comertului international a revenit G.A.T.T., transformat in 1994 in Organizatia Mondiala a Comertului (O.M.C.). In schimb, Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare (UNCTAD), organism care si-a propus sa contribuie la instaurarea unor relatii mai echitabile intre Nord si Sud si sa promoveze un comert international pus in serviciul cresterii si dezvoltarii, a intrat, dupa o perioada de intens militantism in anii '70, intr-un persistent con de umbra.

R. Sandretto gaseste ca in perspectiva istorica perioadele de liber-schimbism si cele de protectionism se succed cu o periodicitate aproape ciclica: 1825-1860 protectionism; 1860-1880 liber-schimbism, 1880-1919 protectionism; 1920-1930 liber-schimbism; 1930-1945 protectionism; 1945-1974 liber-schimbism; 1974-anii '80 protectionism; anii '80-anii '90 liber-schimbism, cu reactii protectioniste¹⁸.

Aceasta alternanta isi are corespondentul si in domeniul stiintei economice teoriei "ortodoxe" a comertului ca garantie a dezvoltarii, opunandu-i-se abordarile care argumenteaza necesitatea protectionismului pentru formarea si consolidarea economiei nationale, pentru dezvoltarea industriei nationale, caracterizata printr-o productivitate intrinseca superioara in raport cu agricultura sau pentru ruperea cercului vicios al subdezvoltari

Fata de alte perioade istorice, afirmarea principiului libertatii comertului in ultimele decenii ale sec. al XX-lea prezinta cateva trasaturi distincte[8]:

q       are ca origine "centrul" dezvoltat al economiei mondiale, tarile occidentale promovand, dincolo de alternantele la guvernare politici orientate ferm spre piata;

q       reprezinta o tendinta dominanta la scara mondiala, chiar daca elementele de protectionism se intalnesc atat in relatiile Nord-Nord, cat si in cele Nord-Sud; binefacerile liberalismului comercial se confirma insa numai acolo unde economia de piata este functionala si consolidata;

q       are o baza institutionalizata la nivel mondial, reprezentata in principal de O.M.C., dar si de alte organisme de vocatie globala sau regionala;

q       se aplica nu numai in domeniul relatii comerciale, ci si (sau mai ales) in cel al relatiilor financiare internationale, liberalizarea pietelor de marfuri fiind ingemanata cu liberalizarea pietelor valutare si de capital.

Un al patrulea factor care determina dezvoltarea comertului international punandu-si amprenta asupra configuratiei geografice a schimburilor, il reprezinta procesele de integrare economica regionala. Daca aceste procese s-au derulat in diferite forme si cu diferite intensitati atat in lumea dezvoltata, cat si in regiuni din "lumea a treia", cazul cel mai evident il reprezinta integrarea tarilor in cadrul Uniunii Europene.

De la fondarea acestei Uniuni prin Tratatele de la Paris (1952) si de la Roma (1957) si pana in prezent, organizatia a parcurs mai multe stadii ale procesului integrationist, realizand liberalizarea circulatiei marfurilor (abolirea barierelor vamale si instituirea unui tarif vamal comun, 1968), liberalizarea circulatiei persoanelor (in speta, in spatiul Schengen), un program de masuri pentru liberalizarea serviciilor traditionale (in 1993) si moderne (telecomunicatii - ianuarie 1998, servicii bancare - 1993, asigurari - iulie 1994, investitii - ianuarie 1996), crearea unui sistem monetar european si introducerea monedei unice EURO (1999), angajarea liberalizarii miscarilor de capital (1993).

Adevarata performanta a Uniunii Europene o constituie insa adancirea progresiva a integrarii in spatiului intra-comunitar si, in paralel, cresterea rolului Uniunii de centru de putere economica si comerciala in economia mondiala. Datele statistice confirma cele de mai sus. Astfel, ponderea Uniunii Europene in comertul mondial a fost de 40,4% in 1991 si de 41,6% in 2004. In acelasi timp, ponderea comert intra-comunitar in totalul comertului Uniunii Europene a fost de 60% in 1991 si de 72% in 2004[9]. Experienta Uniunii Europene arata ca efectele de deturnare nu se produc cu necesitate pe fondul adancirii diviziunii muncii sub impactul progresului tehnic, integrarea intre tarilor dezvoltate pare mai degraba apta sa stimuleze inclinatia spre comert si sa duca la extinderea in general a relatiilor comerciale ale Uniuni

1.2. Investitiile directe - forma de realizare a internationalizarii

In timp ce relatiile comerciale presupun interdependente intre parti in domeniul relatiilor marfa-bani (aprovizionare-desfacere), investitiile in strainatate creeaza si dezvolta raporturi directe in domeniul productie Din punct de vedere economic, o investitie in strainatate implica o optiune pentru internationalizarea activitatii economice, in speta, a productiei de bunuri si servici Se impun anumite precizari: este vorba de investitii straine directe, adica acelea care duc la o implicare nemijlocita a investitorului intr-o afacere sau firma din tara gazda. Nu se au in vedere investitii de portofoliu, care reprezinta un plasament financiar. Sunt acele investitii care se valorifica in sfera economiei reale, adica in procese de productie si schimb, si nu in cele in sfera economiei simbolice.

In alta ordine de idei, investitiile straine directe inseamna implicarea investitorului in managementul firmei din tara-gazda, participarea acestuia la protejarea profiturilor si riscurilor afaceri Aceasta se poate realiza fie prin infintarea unei firme noi (investitiile pe loc gol - "green field investment"), fie prin cumpararea unui pachet de actiuni la o firma din tara straina. In mod conventional, se considera ca achizitia unei cote de peste 10% din capitalul social al unei firme straine reprezinta o investitie directa.

In sfarsit, in timp ce operatiunile comerciale se bazeaza pe relatia de tip debitor-creditor ("do ut des"), investitiile straine duc la stabilirea intre parteneri a unor raporturi bazate pe sprijinul de asociere ("affectio societatis"). Partenerii sunt asociati, nu vanzatori sau cumparatori, si au in cadrul firmei o pozitie determinanta, in principiu, de cota detinuta in capitalul social. Ca atare, relatiile de afaceri nu au un caracter intermitent sau strict limitat in timp, ci tind sa capete un caracter de permanenta si durabilitate.

Investitiile straine directe au cunoscut o dinamica accentuata in ultimele decenii, dupa cum rezulta din datele statistice. Astfel, evolutia stocurilor de investitii internationale (intrari) au fost pe principalele grupe de tari, urmatoarea (in miliarde USD): pentru Uniunea Europeana, de la 183 in 1980, la 1.195 in 2004; pentru S.U.A. de la 83 la 721; pentru Japonia de la 3 la 33[10].

Ca si in cazul comertului international se remarca tendinta de concentrare a investitiilor straine directe in centrul dezvoltat al lumii, indeosebi in cadrul triadei S.U.A., Europa Occidentala, Japonia. Astfel, fluxurile de investitii straine (iesiri) reprezentau in 2004, din totalul mondial, 42,4% in cazul Uniunii Europene, 27% in cazul S.U.A. si 6,1% pentru Japonia.

In concluzie, intre comertul international si investitiile in strainatate exista o relatie complexa: exportul de marfuri poate reprezenta o prima faza intr-o expansiune internationala care duce la investitiile straine directe; dupa cum, investitiile straine pot stimula relatiile comerciale dintre tara de origine si tara receptoare a investitiilor.