Profitul si Maximizarea profitului

Profitul

Maximizarea profitului
Principiile rationalitatii economice impun ca in afara recuperarii costurilor prin pret, sa se obtina si un venit suplimentar. Acesta poarta numele de profit. Profitul face obiectul unor demersuri ample in literatura economica pentru simplul fapt ca el constituie imboldul principal spre investitii, antreprenoriat si in general efort in domeniul economic.
Alfa si omega activitatii economice, profitul este in fapt un venit rezidual cu origini de natura sansei de piata, pe de o parte, iar pe de alta parte el este un venit normal, atasabil functiei antreprenoriale in calitate de salar al intreprinzatorului.
Generic formula profitului este deci :

Profit = Venituri Costuri

Indeplinind doua functii majore, cea de stimulare economica (functie psihologica) si de potential de crestere (prin intermediul investitiilor generate) profitul indica locul in care societatea doreste sa-si aloce selectiv resursele limitate de care dispune. Aceasta face ca in conditiile dinamicii economice, riscului si nesigurantei, profiturile sa varieze substantial, functie de diferite conditii.
Profitul poate fi conceput ca un profit economic, managerial si profit contabil. In prima acceptiune costul alternativ minim acceptat sau costul de oportunitate presupune profitul drept un element obligatoriu, derivat din rationalitatea economica, costul contabil nu prevede, firesc, decat ceea ce postcalculul indica. Acest gen de analiza trebuie sa se insoteasca de una calitativa. In principiu, evaluate mediu la indicele tarilor dezvoltate economic, profiturile depaseau cu putin 10% din Produsul National Brut la inceputul anilor 90. Daca insa se socoteste profitul in raport cu vanzarile, acesta reprezinta in medie 17%, iar dupa scaderea impozitelor datorate statului si care variaza substantial de la o tara la alta, profiturile reprezinta in medie 4% din volumul vanzarilor.
Reglarea marjei de profit, pe economie, pe ramura sau in cazul unor tipuri de firme, reprezinta o problema de maxima importanta tinand cont de fondul stimulator al acestuia dar in acelasi timp si de faptul ca principala sursa de venituri ale statului sunt impozitele. Reglarea cuantumului de impozit este in ultima instanta o functie a sistemului fiscal din fiecare tara, care se orienteaza in concordanta cu obiectivele economice pe diferite termene.
In procesul continuu de cautare a cailor de maximizare a profitului, intreprinzatorii iau in calcul urmatoarele elemente :

• masa acestuia, calculata de la nivelul firmei la cel al economiei nationale
• rata profitului ca raport intre masa si costurile totale inregistrate
• priorizarea alternativelor : maximizarea veniturilor ; minimizarea costurilor

Profitul marginal
Analiza marginala a maximizarii profiturilor este procedeul prin care se determina nivelul profitului in raport cu nivelul etalon al profitului marginal. Daca acesta este pozitiv atunci si profitul real are potential de crestere. Cresterea cu o unitate a productiei reflectata intr-un profit marginal negativ va impune insa corectia automata a nivelului productiei. Putem spune ca profitul poate fi maximizat numai la un nivel al productiei in care venitul marginal egaleaza cu aproximatie costul marginal.
Analiza profitului marginal ca etalon al castigului sau pierderii se face pentru determinarea acelui punct dincolo de care orice crestere de productie devine nerentabila, desi teoria programului de productie la scara afirma o realitate contrara. Analiza este intregita de aditionarea nivelurilor : pret si cost mediu.
Daca orice firma are o limita de suportabilitate in ceea ce priveste pierderile, dincolo de care nu exista decat spectrul falimentului, optiunea in economia de piata, atunci cand se pune problema analizei profitului marginal se face in baza a doua reguli :
1. Cat timp veniturile totale exced costurile totale, optiunea inchiderii firmei nu se pune nici pe termen scurt nici pe termen lung.
2. Pe termen scurt operatiunile pot fi continuate atat timp cat veniturile totale exced costurile variabile. Daca acestea sunt intrecute dincolo de orizontul de timp numit in paragraful anterior limita de suportabilitate, atunci optiunea este de inchidere.
Genul acesta de interpretare conduce la reflectarea prin intermediul profitului marginal a pricipiului eficientei. Acesta isi gaseste imaginea intr-un sistem de indicatori de rentabilitate adecvat realitatilor respectivei economii. In principiu acestia sunt :
1. Rentabilitatea sau expresia capacitatii de a obtine profituri, indicator ce se regaseste de regula sub forma ratei rentabilitatii, prin raportarea la costuri.
5. Productivitatea muncii sau expresia eficientei utilizarii factorului uman in procesul de productie.
6. Eficienta utilizarii capitalului fix.
7. Gradul de materialo si energo-intensivitate al productiei.
8. Eficienta investitiilor.
9. Costurile totale si materiale la 1000 (sau 1000000) lei productie marfa.
10. Consumurile normate materiale si normele de munca aplicabile.
11. Eficienta cercetarii stiintifice in ramura respectiva
12. Eficienta profesionalaa si manageriala.
13. Eficienta racordarii la circuitul economic international.

Dobanda si renta
Daca salariul si profitul sunt venituri usor de atribuit factorului munca, respectiv capital, dobanda si renta in calitate de venituri ale unor factori aparte, banii in calitate de bani autovalorificabili si natura, prezinta particularitati ce le individualizeaza in categoria generica de venituri factoriale.
Dobanda reprezinta plata datorata pentru utilizarea banilor, de regula productiv si calculabila drept rata a dobanzii. Istoric vorbind, dobanda a constituit o forma de venit ce a fost blamata din ratiuni de etica (religioasa, in primul rand) dar realitatea astazi este ca probabil cea mai raspandita forma de de constituire a capitalului consta in bani imprumutati. Fluxurile purtatoare de dobanda sunt generate azi de catre :
1. Banci
2. Societati imobiliare
3. Companiile financiare de intermediere a afacerilor
4. Imprumutatorii individuali
5. Companiile de asigurari, etc.
Rata dobanzii este elementul cel mai delicat al operatiunilor de imprumut si ea depinde de un ansamblu de factori, dintre care : cererea si oferta baneasca pe piata, preferinta pentru lichiditate a societatii respective (invers proportionala cu nivelul de dezvoltare al economiei, de regula), productivitatea capitalului, etc.
Marea majoritate a persoanelor au doua surse de venituri : salariile si dobanzile bancare. Un intreprinzator are de regula trei categorii de venituri : salariul managerial, dobanda la propriul capital autoimprumutat, profitul. Din aceasta perspectiva dobanda contine mai multe elemente : compensarea riscului utilizarii banilor, compensarea efortului de manevrare a banilor, dobanda pura.
In principiu o suma de bani de primit la o data ulterioara valoreaza mai putin decat in prezent. Diferenta este cu atat mai mare cu cat rata dobanzii pe piata respectiva este mai mare. Ratele practicate pe diferite piete sunt susceptibile de a fi influentate in mare masura de politica economica a statului respectiv.
Teoria clasica a rentei postuleaza faptul ca aceasta este venitul produs de un factor de productie capabil sa creeze un excedent peste nivelul necesar autoreproducerii lui. Renta se percepe de regula in acele sectoare in care oferta este limitata apropiindu-se de oferta inelastica. Acestea fiind zise, nu se poate concluziona decat ca nivelul rentei este o functie de piata generata aproape exclusiv de aspectul cererii.
Cazul cel mai specific al rentei este constituit de renta agricola. Cele mai bune terenuri produc fireste si renta cea mai substantiala, la extrema cealalta realizandu-se renta marginala. Renta agricola va fi egala in principiu cu diferenta dintre costul de productie pe orice teren agricol si costul de productie al terenului marginal (care realizeaza renta marginala).
Analiza rentei are o importanta aparte in conditiile in care factorii generatori de renta au o existenta cert limitata si limitativa. Problema delicata in legatura cu renta se refera la impozitarea acestui gen de venit. Indiferent ca este vorba de renta agricola sau de chirii datorate pentru spatii inchiriate, aspectele implicate depasesc cadrul economic, nu in putine situatii avand conotatii de natura morala.