Teoria consumatorului - utilitatea economica. delimitari conceptuale

TEORIA CONSUMATORULUI - UTILITATEA ECONOMICA. DELIMITARI CONCEPTUALE

Cererea este unul dintre elementele esentiale pentru întelegerea mecanismelor pietei. Pentru a facilita fundamentarea deciziilor legate de cerere prezentam unele elemente semnificative pentru analiza comportamentului consumatorului.

Utilitatea economica. Delimitari conceptuale

Modelul de analiza a comportamentului consumatorului porneste de la definirea functiei-obiectiv. Asa cum s-a aratat în partea introductiva a cursului, functia-obiectiv majora a oricarui individ este satisfacerea maxim posibila a nevoilor (altfel spus, maximizarea efectelor utile prin minimizarea eforturilor). Aceasta se traduce prin maximizarea satisfactiei totale pe care oamenii spera sa o obtina prin consumul diverselor bunuri sau servicii. În economie, satisfactia scontata se obtine prin consum este desemnata prin termenul generic de utilitate.

Delimitarea notiunii de utilitate economica. Masurarea utilitatii.

Nu este recomandabil sa se confunde definitia utilitatii în sens economic cu cea din viata de zi cu zi. Utilitatea în sens economic este legata de relatia de nonposesie. În viata de zi cu zi, notiunea de utilitate se refera la folosul pe care ni-l aduc diferitele bunuri. Aceasta notiune are un caracter prin excelenta subiectiv. Utilitatea unui bun difera de la un individ la altul si, chiar în cazul unuia si aceluiasi individ, în raport cu conditiile spatio-temporale care influenteaza comportamentul.

Fiind o notiune subiectiva, utilitatea este, în acelasi timp, nu numai dificil de definit, ci si dificil de masurat. În teoria economica exista doua acceptiuni diferite ale masurarii utilitatii:

acceptiunea cardinala: în virtutea careia fiecarei doze consumate i se poate atasa un numar (cardinal) ca masura a utilitatii. Aceasta maniera de abordare apartine în special, gândirii economice a secolului XIX-lea, în rândul careia se pot evidentia contributiile unor autori ca Jevons, Menger, Walras;

acceptiunea ordinala: conform careia utilitatea nu poate fi masurata cu precizie. Adeptii acestei conceptii au ilustrat ca, de fapt, nici nu este important sa masuram utilitatea, în conditiile în care ceea ce ne intereseaza este practic, ierarhizarea (ordonarea) preferintelor în raport cu nivelul satisfactiei totale scontate a se obtine. Aceasta maniera de abordare este predilecta în conceptia neoclasica, contributii de marca în acest sens, având V. Pareto, J.R. Hicks, R. Allen[1].

Utilitatea totala si utilitatea marginala

Analiza economica a comportamentului consumatorului face necesara nu numai delimitarea sensului economic al notiunii de utilitate, ci si operarea unor alte delimitari conceptuale. În acest sens, în teoria si practica economica se opereaza cu conceptele de utilitate totala si respectiv, de utilitate marginala. Ambele notiuni arata, în esenta dependenta specifica a gradului de satisfacere a nevoilor de cantitatea (doza) consumata dintr-un anumit bun.

Relatia de calcul a utilitatii marginale este:

unde:

UM – utilitatea marginala;

UT – utilitatea totala scontata (estimata) a se obtine;

X – cantitatea (doza) consumata dintr-un bun.

Din punct de vedere economic, semnificatia notiunii de utilitate marginala este aceea de „prag” pâna la care se justifica consumul unui anumit bun sau serviciu. 

Exemplu de calcul si de reprezentare grafica a utilitatii totale si a utilitatii marginale

Evolutia utilitatii totale si a utilitatii marginale în cazul unui individ care îsi satisface foamea consumând pâine:

Se constata astfel ca:

pe masura ce individul va consuma din ce în ce mai multa pâine, utilitatea totala va creste, dar cu o rata din ce în ce mai mica. Utilitatea totala scontata a se obtine, atinge un punct maxim (de 30 de utili). Daca se continua consumul dupa atingerea acestui punct, utilitatea totala scade;

utilitatea marginala scade pe masura ce creste cantitatea consumata. Ea devine zero atunci când utilitatea totala este maxima si este negativa (-2) atunci când utilitatea totala scade (de la 30 la 28).

Regula maximizarii utilitatii totale si optimizarea alegerilor de consum. Egalizarea utilitatilor marginale aferente fiecarei unitati monetare

Pentru maximizarea satisfactiei pe care un consumator sconteaza ca o va putea obtine prin consumul diverselor bunuri trebuie ca venitul disponibil al consumatorului sa fie alocat astfel încât ultima unitate monetara cheltuita pentru procurarea fiecarui bun cumparat sa conduca la aceeasi satisfactie suplimentara (utilitate marginala). În literatura de specialitate, acest enunt desemneaza regula de maximizare a utilitatii. În virtutea acestei reguli, rezu1ta ca alegerile consumatorilor sunt legate si de cantitatea de masa monetara (exprimata în diverse unitati monetare) la care o persoana este dispusa sa renunte pentru a obtine doze suplimentare dintr-un anumit bun.

Consumatorul rational trebuie sa compare utilitatea suplimentara cu costurile suplimentare. Pentru a putea opera o astfel de comparatie, este necesar ca utilitatile marginale sa fie exprimate în raport cu o baza monetara de tip unitate monetara cheltuita (de exemplu, leu cheltuit). Regula maximizarii utilitatii se poate exprima printr-o relatie de tipul

Pe baza acestei relatii, Paul Samuelson a formulat legea utilitatii marginale egale pe unitatea monetara corespunzatoare. În virtutea acestei legi, un bun sau serviciu se justifica a fi solicitat doar pâna în punctul în care utilitatea marginala a utilitatii monetare cheltuite pentru procurarea sa este aceeasi cu utilitatea marginala a unitatii monetare cheltuite pentru a intra în posesia altui bun. De aceea, acest principiu este cunoscut si sub denumirea de principiu al echivalentei utilitatii marginale.

Critica teoriei utilitatii marginale

În prezent, în literatura de specialitate exista înca numeroase critici aduse acestei teorii. În primul rând, utilitatea nu poate fi masurata. Dar, de fapt, nici nu este nevoie sa masuram cu rigoare utilitatea pentru a decide ce, cât, cum si când consumam. Putem, în schimb, sa analizam si sa observam cantitatea consumata dintr-un bun, pretul acestuia pe piata si venitul disponibil al consumatorului. Pe de alta parte, regula maximizarii utilitatii presupune egalizarea utilitatilor marginale pe unitatea monetara cheltuita pentru a intra în posesia diferitelor bunuri. O alta critica adusa teoriei utilitatii marginale este aceea ca, în viata de zi cu zi, atunci când oamenii decid ce sa consume, ei nu fac atâtea calcule si nici nu aplica vreo regula de maximizare. Practic, noi observam doar ceea ce oamenii consuma si nu stim cum au gândit când au facut alegerile de consum. Unii autori considera ca, desi oamenii nu fac calcule în mod explicit ca în modelul teoretic, ei fac totusi unele determinari pe cale implicita, care presupun un anumit mod specific de gândire economica. Se recomanda, în acest sens, testarea predictiilor modelului teoretic comparativ cu alegerile de consum din viata cotidiana.

Teoria utilitatii marginale are unele aplicatii care permit testarea predictiilor acestei teorii. O aplicatie importanta o constituie surplusul consumatorului.

În abordarile moderne se evidentiaza tot mai mult faptul ca teoria utilitatii marginale ofera doar o analiza simplificata a realitatii. În realitate, utilitatea marginala scontata a se obtine prin consumul unei unitati suplimentare dintr-un bun depinde si de consumul unor alte bunuri care fac parte din cosul de consum. În acest sens, John Craven a ilustrat ca utilitatea marginala a unui bun este mai mica atunci când consumul ultimei unitati din acesta se combina cu un consum mai mare din celelalte bunuri.