BAZELE BIOLOGICE ALE SPECIILOR POMICOLE

BAZELE BIOLOGICE ALE SPECIILOR POMICOLE

1. Organografia pomilor

1.1.Sistemul radicular

La pomii altoiti, sistemul radicular apartine portaltoiului. Pomii nealtoiti (obtinuti din samanta, din drajoni, marcote) au sistem radicular propriu.

Originea radacinilor este embrionara la portaltoii (pomii) inmultiti prin seminte si adventiva la portaltoii vegetativi (se formeaza din periciclu).

Sistemul radicular este alcatuit din radacini groase sau de schelet si din radacini fibroase sau de garnisire. Acestea din urma sunt subtiri (pana la 3 mm in diametru) si foarte scurte (2-40 mm). Ultimele ramificatii ale radacinilor fibroase, cu varste mai mici de 1 an, sunt denumite radacini absorbante.

1.2Partea aeriana

Tulpina. La pomii altoiti, tulpina se dezvolta din altoi (cand altoirea se face aproape de colet). La pomii obtinuti pe cale generativa, tulpina provine din dezvoltarea embrionului semintei. Ea este alcatuita din trunchi si coroana.

Trunchiul. Poate fi format din altoi (in cazul altoirii la colet), din portaltoi (cand altoirea se face sub coroana) sau din intermediar. Se intalnesc si cazuri cand o parte din trunchi apartine portaltoiului, iar o alta parte altoiului sau intermediarului.

Coroana. Cuprinde totalitatea ramurilor si, eventual, axul tulpinii. Prin taieri se pot obtine coroane globuloase si aplatizate, fiecare din ele putand fi cu ax sau fara ax.

Ramurile Dupa vigoarea lor si functiile pe care le indeplinesc, se deosebesc ramuri de schelet, de semischelet si de rod.

Ramurile de schelet. Sunt elemente stabile ale coroanei, cu caracter permanent; odata formate, in etapa de tinerete a pomilor, ele se mentin (cu exceptia celor accidentate) pe toata durata vietii pomului.

Ramurile de semischelet. Sunt elemente multianuale, cu vigoare intermediara intre ramurile de schelet si ramurile de rod. Ele rezulta de regula, din evolutia ramurilor de rod sau a ramurilor anuale vegetative viguroase (macroblaste), inserate direct pe sarpante sau subsarpante.

Ramurile de rod (fructifere). Provin, de regula, din lastari de vigoare slaba sau mijlocie, care incheie cresterea mult mai timpuriu, decat lasatarii vigurosi. Unele ramuri de rod (pinteni, smicele) nu poarta muguri florali, dar conformatia lor (vigoare slaba, internodii scurte, tesuturi mecanice reduse) constituie un indiciu ca vor evolua spre fructificare, daca li se asigura conditiile necesare (lumina, hrana, scaderea concurentei lastarilor si fructelor de pe ramurile vecine). Ca atare, nu numai prezenta sau absenta mugurilor florali defineste o ramura de rod, ci intreaga ei conformatie si evolutie, incepand din faza de lastar.

Lastarii. Sunt organe tinere (formate in perioada respectiva de vegetatie), purtatoare de frunze. La subsoara frunzelor se formeaza o noua serie de muguri. Procesul de formare a lastarilor si mugurilor se repeta an de an.

Mugurii. Sunt organe care iau nastere pe lastari in fiecare an. Dupa functiile pe care le indeplinesc, se deosebesc muguri vegetativi, florali si micsti. Mugurii vegetativi formeaza lastari. Mugurii florali sau de rod rezulta prin diferentierea mugurilor vegetativi, avand deci origine comuna cu acestia.

Fructele se formeaza in urma procesului de fecundatie, mai rar prin partenocarpie (la unele soiuri de par si mar). La smochin exista soiuri care fructifica foarte bine numai prin partenocarpie.

Perioadele de varsta si caracteristicile lor

Pentru stabilirea lucrarilor culturale diferentiate in functie de varsta (indispensabile tehnologiile intensive), ciclul ontogenetic al speciilor pomicole a fost impartit in sase perioade de varsta, delimitate prin modificari morfologice si fiziologice.

Perioada embrionara incepe in momentul fecundarii ovulelor si se incheie odata cu trecerea semintei la activitate, adica o data cu germinatia.

Perioada juvenila din ciclul ontogenetic mai este denumita de tinerete sau de crestere. Ea incepe cu germinatia semintelor (alungirea radacinii) sau cu pornirea in crestere a altoiului (in cazul pomilor inmultiti prin altoire) si se incheie odata cu aparitia primelor flori si fructe.

Inceputul rodirii - perioada care urmeaza - este marcata de aparitia primelor fructe si dureaza pana la obtinerea recoltelor maxime, an de an. In livezile clasice, aceasta perioada se extinde pe 6 pana la 10 ani, iar in cele intensive si superintensive pe mai putin, in functie de particularitatile speciilor.

Perioada de mare productie este cea mai importanta din punct de vedere economic. Incepe o data cu aparitia recoltelor mari si regulate, care se mentin aproximativ la acelasi nivel timp indelungat. Este etapa care dureaza cel mai mult: in livezile clasice la pomacee 20-25 de ani, iar la drupacee 10-15 ani, in cele intensive si superintensive 8-10 ani.

Diminuarea rodirii este perioada de varsta care urmeaza rodirii depline si se instaleaza in viata pomilor odata cu micsorarea an de an a recoltelor de fructe. Ea se incheie odata cu incetarea completa a rodirii.

Perioada de batranete se caracterizeaza prin lipsa rodului si prin uscarea accentuata si progresiva a ramurilor de schelet. Uscarea se continua de la varfuri catre baza si cuprinde aproape toate ramurile din coroana. Volumul coroanei se micsoreaza accentuat si continuu.

Caracterizarea situatiei in care se gasesc pomii este 'uscare si crestere'.

Relatiile intre crestere si rodire.

Intre crestere si rodire, in decursul ciclului ontogenetic exista corelatii foarte stranse. Aceste doua fenomene, studiate in succesiunea lor in decursul perioadelor de varsta, demonstreaza o corelatie pozitiva: cresterile conditioneaza rodirea.

Intr-adevar, cresterile mari din tinerete sunt urmate de recolte mari. Cu cat exista cresteri mai mari intr-un an si un frunzis mai bogat, se creeaza conditii mai bune pentru hranirea pomului, pentru diferentierea mugurilor de rod si, ca urmare, va exista o recolta mai bogata in anul urmator.

3. Comportarea pomilor pe radacini proprii si a celor altoiti

In prezent, in culturile pomicole exista pomi obtinuti prin seminte, altii obtinuti prin inmultire vegetativa si a treia categorie, care consituie de fapt majoritatea covarsitoare, pomii altoiti. Intre aceste trei categorii de pomi exista diferente mari, atat in parcurgerea perioadelor de varsta, cat si comportamentul in principalele fenofaze din ciclul anual. Desi primele doua categorii se deosebesc mult intre ele, formeaza impreuna grupa "pomilor pe

radacini proprii'; cea de a treia (pomii altoiti) cresc pe radacinile portaltoiului.

Pomii din radacini proprii obtinuti din seminte sunt din ce in ce mai putin utilizati in culturile moderne. Totusi mai intalnim asemenea pomi in cazul nucului, castanului, prunului local, zarzarului si corcodusului; in tehnica pomicola moderna se mai folosesc puietii obtinuti din seminte pentru mar, par, cires, prun, precum si in cazul hibrizilor creati in vederea obtinerii de soiuri noi.

Pomii pe radacini proprii obtinuti pe cale vegetativa (prin butasire, marcotaj,

microinmultire sau drajoni) sunt si ei inca relativ putin raspanditi. Acestia nu parcurg un nou ciclu ontogenetic de la inceput (de la fecundare). Ca urmare, in evolutia lor nu trec prin toate perioadele de varsta. De fapt indivizii obtinuti pe cale vegetativa continua dezvoltarea de la stadiul sau etapa la care se gaseau in momentul cand au fost detasati de pe individul pe care s-au format.

In cazul cel mai frecvent (holodibioza), individul cultivat este rezultat din imbinarea epibiontului (altoiul), care formeaza partea supraterana - coroana, frunzele si fructele, cu hipobiontul (portaltoiul), care formeaza organele hipogee.

Combinatiile pe care cultivatorul le poate face prin altoire sunt si ele foarte diverse: se pot asocia portaltoi tineri (generativi), de vigoare slaba sau de vigoare mare, cu soiuri mature sau tinere sau se pot asocia portaltoi maturi (vegetativi), de vigoare redusa sau de vigoare mare, cu soiuri mature sau tinere. Cu toata aceasta mare diversitate pomii altoiti neputandu-se separa din cauza interventiilor omului intre cei doi sau trei parteneri asociati care formeaza pomul altoit, se stabilesc relatii complexe, influentandu-se reciproc.

Existenta acestei influente, este o caracteristica de baza a pomilor altoiti, de cunoasterea careia depind multe dintre interventiile tehnologice, atat pentru producerea materialului saditor, cat si pentru cultura pomilor in livada.

4. Alternanta de rodire a pomilor

Notiunea de alternanta de rodire, cauzele si formele ei de manifestare

Prin alternanta sau periodicitate de rodire se intelege succesiunea unui an cu recolta abudenta cu altul fara rod sau cu o productie foarte mica, datorita faptului ca pomul nu reuseste sa diferentieze muguri de rod in fiecare an sau nu dispune de substantele de rezerva necesare pentru a asigura dezvoltarea acestor muguri pana la inflorit si legatul fructelor. Se intalnesc cazuri, reltaiv rare, cand dupa o recolta abundenta, nesustinuta cu o agrotehnica adecvata, pomii sunt atat de epuizati incat nu formeaza muguri de rod nici in anul urmator, asa incat urmeaza doi ani fara recolta.

In unii ani, pomii formeaza muguri de rod, dar pierd recolta de fructe din alte cauze: degerarea mugurilor de rod, distrugerea florilor de catre brume, polenizarea insuficienta, datorita timpului nefavorabil (prea rece sau prea umed) care impiedica zborul albinelor, caderea fiziologica masiva a fructelor, atacul foate intens de boli si insecte, de grindina etc.

Aceasta pierdere accidentala de recolta nu trebuie confundata cu alternanta de rodire, dar are consecinte asupra acestui fenomen.

Principala cauza a alternantei de rodire este supraincarcarea pomilor cu fructe.

Alternanta de rodire poate aparea chiar la un agrofond foarte bun daca pomul are o incarcatura excesiva de fructe.

Forme de manifestare

Fenomenul alternantei de rodire se manifesta in diferite forme:

a. toti pomii unui soi rodesc excesiv intr-un an si nu fructifica deloc in anul urmator;

b. dupa 1-2 ani cu recolta abundenta urmeaza un an cu recolta mica;

c. in cadrul aceluasi soi si al aceleiasi parcele, unii pomi rodesc intr-un an, iar altii in anul urmator. Aceasta ultima forma de manifestare a alternantei de rodire este destul de frecventa. Plantatia da fructe in fiecare an, dar nu pe aceiasi pomi. Se ajunge la aceasta situatie datorita faptului ca unii pomi din plantatie, ramanand supraincarcati cu fructe, nu pot diferentia muguri de rod, in timp ce alti pomi, avand incarcatura optima, diferentiaza normal. De aceea, taierile de fructificare trebuie sa se aplice diferentiat, in functie de starea fiecarui pom si de incarcatura lui cu muguri de rod. Pomii plantati in goluri, fiind mai tineri, pot prezenta diferentieri sub raportul proportiei de muguri de rod formati, comparativ cu pomii in varsta din cadrul aceluiasi soi. Aceasta particularitate se are in vedere la aplicarea taierilor de fructificare.

Masuri agrotehnice pentru inlaturarea alternantei de rodire

Pomii au capacitatea de autoreglare a incarcaturii cu rod, atat prin cadere

fiziologica, cat si prin limitarea greutatii medii a fructelor (daca numarul fructelor depaseste cu mult pe cel optim acestea raman subdezvoltate, deci de calitate mai slaba). De aceea este necesar sa se aiba in vedere si relatia cantitate-calitate.

Pomicultorul are posibilitatea ca prin normarea productiei si celelalte verigi agrotehnice, sa realizeze atat cantitatea, cat si calitatea optima. In practica nu se poate realiza totdeauna o incarcatura optima de fructe, deoarece frecvent pomii produc sub potentialul lor biologic, datorita diferentierii slabe a mugurilor, conditiilor nefavorbaile la inflorit si fecundat precum si altor cauze.

Cand pomii intra in alternanta de rodire ei pot fi readusi in anul urmator la o fructificare normala, in pricipal cu ajutorul taierilor, aplicate diferentiat. In anul cand pomii nu au muguri de rod se aplica o taiere moderata, pentru ca lastarii sa fie potrivit de numerosi si de vigurosi. In acest caz, ei vor forma muguri de rod aproape de nivelul optim. In practica, uneori se procedeaza invers: de teama ca pomii sa nu formeze lastari prea vigurosi, se taie putin. In acest caz, prin faptul ca se lasa multi muguri vegetativi, se va forma un numar mare de lastari, dar de vigoare slaba. Este stiut insa ca tocmai acesti lastari diferentiaza muguri in proportie mai ridicata. Deci in anul urmator se ajunge la supraincarcarea pomilor cu rod, dublata cu o nediferentiere a mugurilor (in lipsa normarii productiei).

In anul cand pomii nu au rod datorita nediferentierii mugurilor sau a degerarii lor totale (la migdal, cais, piersic) este contraindicata reducerea taliei pomilor si intinerirea puternica a semischeletului, deoarece se vor forma lastari prea vigurosi, care diferentiaza mugurii in proportie redusa; deci se intarzie restabilirea fructificarii normale.

Reducerea taliei pomilor, cu intinerirea semischeletului, trebuie sa se efectueze in anul cand pomul are multi muguri de rod, repartizati pe toata inaltimea coroanei. In acest caz, lastarii nu vor creste prea viguros, deoarece ei sunt concurati de fructe la primirea hranei.Fenomenul alternantei de rodire este influentat si de perioadele de varsta ale pomilor.

Diferentierea agrotehnicii in functie de aceste perioade constituie un mijloc sigur de prevenire si combatere a alternantei de rodire, fenomen biologic cu largi implicatii sub raport tehnologic si economic.

5 . Bazele ecologice ale speciilor pomicole

Fiecare dintre factorii climatici are rol determinant. Absenta unuia nu poate fi suplinita de existenta altui factor in exces.

5.1. Lumina ca factor de vegetatie

Speciile fructifere cultivate in climatul nostru fac parte din grupa plantelor fotofile, fiind pretentioase fata de lumina. Aceasta este atestata de comportamentul speciilor spontane, din care provin soiurile cultivate, specii care sunt grupate in luminisuri sau liziere de paduri si pe versantii sudici ai dealurilor.

Satisfacerea cerintelor fata de lumina are o influenta favorabila asupra tuturor proceselor vitale ale pomilor. Prezenta luminii in cantitati suficiente conduce la cresteri viguroase, exprimate prin lastari grosi, cu internoduri normale (scurte), aparitia de ramificatii numeroase; favorizeaza chimismul intern si contribuie la instalarea unei stari fitosanitare bune; mareste rezistenta la ger, favorizeaza diferentierea mugurilor floriferi, rodirea regulata, obtinerea de recolte mari, acumularea de zahar in fructe, precum si aparitia aromei si colorarea mai intensa a fructelor.

In zonele in care ceilalti factori climatici sunt favorabili pomiculturii, rar lumina constituie factorul limitativ, ea depaseste nevoile celor mai exigente specii pomicole

La exces de lumina frunzele raman mai mici, membrana celulelor palisadice se ingroasa, pigmentii clorofilieni se deplaseaza spre interiorul frunzelor, culoarea devine mai putin intensa.

Utilizarea luminii depinde de tipul de livada, astfel in livezile clasice alcatuite din pomi de dimensiuni mari, plantati la mari distante, s-a constatat ca la dezvoltarea maxima, ecranul fotosintetic este discontinuu astfel ca reuseste sa capteze abia 70% din lumina incidenta, restul ajungand pe sol.

La acest maxim se ajunge tarziu dupa plantare, in primii ani de crestere a pomilor procentul de captare a luminii fiind extrem de redus. La coroanele globuloase de mari dimensiuni numai partile superioare si exterioare pe o profunzime de cca 1,5 m beneficiaza de lumina peste limita de 25% din lumina normala, ceea ce asigura calitatea.

5.2 Caldura ca factor de vegetatie

Caldura este unul din factorii limitativi pentru cultura speciilor pomicole. Unele specii, cum sunt migdalul, piersicul, caisul etc., nu pot fi cultivate in zonele dealurilor inalte din cauza insuficientei caldurii.

Pornirea in vegetatie, cresterea pomilor primavara incepe numai cand se atinge un anumit grad de temeperatura, numit 'prag biologic' sau 'zero biologic', caracteristic pentru fiecare specie. La pomi pragul biologic este aproximativ de 6-8C, iar la arbustii fructiferi 4, 5C.

Nevoile de caldura ale pomilor pentru parcurgerea fenofazelor se pot determina prin calcularea sumei gradelor de temperatura activa.

Rezistenta speciilor pomicole la temperaturile minime absolute care se inregistreaza in climatul nostru constituie principala cauza de limitare a arealului de raspandire a culturilor.

In tesuturile tuturor plantelor care trec prin temperaturile scazute in timpul toamnei si la inceputul iernii se petrec o serie de procese biochimice care sporesc rezistenta pomilor la temperaturi scazute pana la limite caracteristice fiecarei specii (fenomenul de calire).

Din practica s-a observat ca limita de rezistenta la ger este dependenta de numerosi factori, dintre care mai importanti sunt: varsta plantelor, durata perioadei de vegetatie, fazele de vegetatie in care survin temperaturile scazute, caracterul gerurilor, starea generala a plantelor, nivelul agrotehnic, epoca de recoltare a fructelor etc.

Speciile pomicole din climatul nostru prezinta o rezistenta ereditara mare fata de temperaturile scazute din timpul ierni

Dupa cerintele fata de temperatura, speciile pomicole din Romania pot fi grupate in urmatoarele patru grupe :

Prima grupa cuprinde speciile mai putin pretentioase la caldura, cum sunt : marul, visinul, prunul, alunul, agrisul, coacazul, zmeurul, capsunul. Aceste specii rezista bine la gerurile de peste iarna si nu sunt afectate de ingheturile tarzii de primavara, daca plantatiile sunt bine amplasate.

Grupa a doua include speciile cu cerinte medii fata de caldura, si anume : parul, nucul, ciresul, gutuiul. Rezistenta acestor specii la geruri este buna.

A treia grupa este alcatuita din speciile cu cerinte mari fata de caldura, cum sunt caisul si piersicul. Aceste specii pot pierde o parte din mugurii floriferi in timpul iernii.

A patra grupa cuprinde smochinul, alunul turcesc si migdalul, care au pretentii foarte mari fata de caldura.

5. 3Apa ca factor de vegetatie

Apa are un rol deosebit in viata plantelor, fiind unul din elementele consitutive ale acestora. Radacinile pomilor, de exemplu, contin apa in proportie de 60-85%, iar fructele pana la 85%.

Nevoia plantelor fata de apa se exprima prin cantitatea de apa consumata pentru a obtine un kg de substanta uscata, adica prin coeficientul de transpiratie. Acesta difera de la o specie la alta de exemplu la mar este de 170-300. Pomii, cu toate ca sunt clasificati ca plante mezofite, au nevoie de foarte multa apa.

Un pom intr-o perioada mai calduroasa consuma 10-12 litri apa in timp de o ora, ceea ce revine la 3000-5000 m3 apa la ha in timp de un an. Umiditatea sporita a solului mareste coeficientul de transpiratie.

Tinand seama de cerintele speciilor pomicole fata de apa poate fi stabilita (incepand cu plantele pomicole cele mai pretentioase) o anumita ordine relativa in ceea ce priveste nevoile pomilor fata de apa.

Astfel, arbustii fructiferi, marul si gutuiul formeaza grupa de specii ale caror cerinte fata de apa sunt mari si satisfacute, in general, acolo unde precipitatiile depasesc 650 mm anual.

Prunul, parul, nucul, ciresul si visinul reusesc in zonele cu precipitatii in jur de 600 mm anual, adica la limita inferioara a padurilor de foioase, cu intrepatrundere in zona podgoriilor, cat si in silvostepa.

Piersicul, caisul si migdalul se comporta satisfacator in zonele in care precipitatiile sunt in jur sau depasesc 500 mm anual, fiind speciile cu cerintele mai mici pentru apa.

Cerintele pomilor pentru apa sunt si in functie de fazele de vegetatie. Cele mai mari cantitati de apa le necesita pomii in lunile mai, iunie, iulie, adica in cursul fazei de crestere activa a lastarilor si fructelor.

In aceasta perioada sunt necesare aproximativ 200-250 mm precipitatii, conditie care in majoritatea regiunilor pomicole din tara noastra este asigurata

Umiditatea relativa a aerului marita, micsoreaza coeficientul de transpiratie, datorita faptului ca aerul este saturat cu vapori de apa. Dimpotriva, transpiratia va fi mai puternica, deci coeficientul de transpiratie si consumul de apa se vor mari, daca umiditatea relativa a aerului este scazuta. Lumina, temperatura ridicata si vanturile maresc transpiratia si in consecinta nevoile de apa ale plantelor.

Seceta, manifestata prin lipsa apei, provoaca scaderea recoltelor, cresterea insuficienta si imbatranirea prematura. Radacinile pomilor se ramifica foarte mult in cautarea apei si consuma multe substante sintetizate de frunze in detrimentul recoltei.

Excesul de apa este si el daunator. Timpul ploios si rece opreste cresterea, micsoreaza fotosinteza, prelungeste perioada de vegetatie, impiedica coacerea lemnului, maturizarea si colorarea fructelor. In timpul infloritului, umiditatea ridicata si ploaia spala polenul, dilueaza secretia stigmatului, impiedica zborul insectelor polenizatoare, favorizeaza dezvoltarea bolilor criptogamice.

Nebulozitatea si ceata impiedica radiatia solara si prin aceasta se micsoreaza

fotosinteza. Din aceasta cauza, in regiuni cu nebulozitate mare, fructele nu se maturizeaza normal, iar lemnul lastarilor nu se mai coace suficient; ei raman sensibili si degera in iernile ce urmeaza.

Zapada apara solul de inghet, protejeaza unele culturi (capsuni) si alaturi de ploi constituie sursa pentru aprovizionarea solului. Prin pastrarea zapezii in jurul pomilor si topirea ei inceata se intarzie pornirea in vegetatie a plantelor cu repaus scurt, cum sunt piersicul si caisul. In afara de aceasta influenta pozitiva, zapada mai are, uneori, si o actiune daunatoare. Depusa in cantitate mare pe ramurile pomilor sau a arbustilor le ingreuneaza si uneori le rupe. Din aceasta cauza, in livezi trebuie sa se scuture zapada de pe ramuri sau sa se dezgroape plantele de sub zapada.

Roua, apreciata la cantitatea de 30 mm anual, mareste umiditatea relativa a aerului si creeaza conditii favorabile pentru dezvoltarea plantelor, micsorandu-le transpiratia. Chiciura si poleiul provoaca ruperea ramurilor, datorita greutatii. Poleiul impiedica respiratia, provocand asfixierea mugurilor si ramurilor.

Grindina are efecte daunatoare foarte mari. Cade in timpul cel mai calduros al anului, de obicei ziua, aducand pagube insemnate livezilor. Prin sfasierea frunzelor, micsoreaza fotosinteza, provoaca rani pe tulpini si lastari, care se vindeca foarte greu, constituind totodata si porti de infectie pentru bolile criptogamice. Grindina produce pagube si pentru ca ranile de pe fructe, chiar daca sunt cicatrizate, duc la deprecierea calitativa a acestora.

Aerul ca factor de vegetatie

Aerul influenteaza cultura pomilor prin continutul in oxigen, in dioxid de carbon si alte gaze, precum si prin miscarile lui (vanturi).

Oxigenul din atmosfera (20,87%) satisface necesitatea de respiratie a organelor epigee.

In sol, oxigenul se gaseste insa in proportie mai mica si scade direct proportional cu adancimea, mai ales pe solurile nelucrate. Lipsa oxigenului la nivelul organelor hipogee se resimte pe terenurile batatorite sau acolo unde balteste apa si se manifesta prin stanjenirea cresterii, putand ajunge chiar la asfixierea plantelor. Este necesara o buna aerisire a solului in toate fazele de vegetatie, in special cand respiratia este foarte intensa (germinarea semintelor, inradacinarea butasilor etc.). Aceasta se realizeaza prin afanarea solului si spargerea crustei, scurgerea apei in exces de pe terenurile de cultura, asezarea butasilor intr-un amestec de pamant cu mult nisip sau chiar in nisip curat, asezarea butasilor in pozitie oblica, pentru ca baza lor sa fie situata mai aproape de nivelul solului deci intr-o portiune cu mai mult aer etc.

Bioxidul de carbon, atunci cand lipseste, duce la incetarea asimilatiei clorofiliene. Sursa principala de bioxid de carbon o constituie aerul, in care se gaseste in proportie de 0,03%.

Plantele folosesc bioxidul de carbon si din sol, unde rezulta din descompunerea substantei organice si unde acest gaz atinge, in mod normal, proportia de 0,1-0,3%.

Vantul mareste transpiratia plantelor si sporeste nevoile de apa, iarna spulbera zapada, impiedicand acumularea apei in sol, transportand-o in vai sau localitati. In timpul infloritului vantul impiedica zborul albinelor si usuca stigmatele florilor, ducand chiar la pierderea recoltei. De asemenea, vanturile incetinesc cresterea pomilor.