ANALIZA SISTEMATICA A CRIZEI DE EDUCATIE

ANALIZA SISTEMATICA A CRIZEI DE EDUCATIE

Realitatea sociala, a educatiei din societatea contemporana indica mai cu seama in ultimele decenii manifestarea expresa a unor aspecte caracteristici ale unei crize de sistem. Exista si un reflex teoretic al constructiei unor modele conceptuale ale crizei acestea gasindu-si originile inca de la inceputul acestui secol datorandu-se cu precadere expansiunii filosofiei pragmatismului asupra problemelor practic existentiale ale educatiei si cum le numeste John Dewey.

Pragmatismul a devenit o viziune dirijatoare in marea majoritate a sistemului de educatie, care s-au constituit ca sistem de manipulare sociala si legitimara a vechi existente. Ideea crizei s-a cristalizat relativ recent si s-a materializat intr-o lucrare cu un titlu semnificativ "Criza mondiala a educatiei mentionam ca in sustinerea acestei idei a crizei invatamantului s-au mai alaturat si altii. Existand o varietate de abordare si de explorare a crizei, unii propunand si utilizand cadrul conceptual al analizei sistematice, in ultimul timp s-au constituit si alte tipuri de denumiri teoretice care in fond servesc aceeasi idee, dar folosind instrumente conceptuale diferite. Aici putem sa enumeram acele curente cunoscute generic sub numele de antipedagogie dupa expresia folosita de Jean Resweber care considera scoala ca o institutie a prizoneratului. Ivan Illicch considera de exemplu scoala ca fiind ansamblul de procedee care instraineaza copilul de propriile sale aspiratii, altii ca reproducator, iar unii sociologi francezi P. Boudieu si J.C.Paseron, considerau scoala ca instrument al reproducerii sociale. In cadrul pedagogiei "negativa", cea "institutionala" cea a dinamicii grupurilor precum si cea terapeutica in acest context antipedagogia ne apare ca o expresie critic negativi la adresa scoli, care a ramas de fapt un sistem normativ care se bazeaza exclusiv pe interdictii si care este rupt de nevoile reale ale copilului. Trebuie sa remarcam dupa cele expuse mai sus ca antropologia nu reprezinta numai o pozitie epistemologica de respingere a pedagogiei, ci si o atitudine care sesizeaza fatete diverse ale crizei in care se afla scoala contemporana, considerata a fi incapabila si in imposibilitatea sa extraga un profit real din contextele istorice in care functioneaza. Aceste modele teoretice construiesc imaginea unor sisteme educative esentialmente caracterizate de limite si contradictii care la randul lor, produc tipuri umane reprimate si conformist functionale.

In cursul de fata folosim termenul de "modele ale crizei" tocmai datorata faptului ca mai ales unele trasaturi ale educatiei contemporane sunt ele insele incapabile sa ofere cadrul solutionarii problematicii omului, a formarii lui ca personalitate complexa.

Se manifesta in cadrul orientarilor contemporane reactii de umanizare a actului educational cunoscute sub numele de pedagogii - noi directive care fac efortul de umanizare a actului educational, de considerare a individualitatii umane si a relatiilor interumane in calitatea lor de elemente ca participante la actiunea educativa, precum si la depasirea caracterului artificial si de ritm institutional codificat pe care il are scoala si educatia formala contemporana.

Dintre aceste ale non-directivismului surprindem atribute ale unui sistem care a acumulat permanent termeni si contradictii puternice generatoare de criza si eficienta pe plan uman. In cele ce urmeaza vom incerca sa prezentam esenta unor pedagogi non-directive pentru a putea intelege modalitatile care se cauta pentru depasirea situatiei de criza. Contributia non directivitatii este de a fi pus pe primul plan al preocuparilor problema relatiilor dintre elev si profesori, problema confruntarii dintre dominatia profesorului si slabiciunea pasiva a elevului si deci, de a ne sili sa cautam conditiile unei autonomii a elevului, care sa dobandeasca spirit de initiativa si responsabilitate. Ea a pus problema locului si a valorii ce se acorda experientei personale a elevului si exprimarii acestei experiente inclusiv a experientei sale de elev a practicii sale sociale si a raporturilor sociale si scolare care ii sunt proprii.

Exista totusi un pericol in cazul acestor pedagogii non directiviste si anume, dorinta lor de libertate si dreptate in viata pedagogica este traita cu multa acuitate, fapt care este posibil sa duca de la acest efort imens catre democratie, care este posibil sa duca de la acest efort imens catre democratie, care sa se impotmoleasca in conformism, care sa genereze la randul ei o anumita indiferenta fata de continutul invatamantului, iar ceea ce priveste viata grupului este posibil ca nondirectivitatea sa "impinga clasa la o faramitare in fractiuni cantoneze in confortul facil al unor efuziunii sentimentale, al anticii pasionate de aproape exclusiv numai fata de propria existenta".

Vedem deci ca aceste incercari de umanizare ale pedagogiei nondirective duc totusi la demersuri care evidentiaza modelele crizei dintre care noi vom lua in discutie urmatoarele:

1. "Modelul reproducerii culturale". In esenta o prelucrare din filosofia anglo-saxona, a carei idee esentiala este centrata pe ideea implicarii valorilor in mecanisme de adancire a stratificarii sociale din societate. Fiind de fapt unul dintre procesele caruia societatea contemporana, ii accentueaza in permanenta caracteristicile si ii diversifica formele de manifestare care se exprima prin aceea ca se produce o separatie dintre totalitatea sociala a culturii si educatiei, in sensul privilegierii accesului la cultura care se realizeaza prin medierea unor interese opuse si prin actiunea unor sisteme institutionale, care traduc in termeni educationali - inegalitatea sanselor sociale in raport cu valorile culturale, cercetari referitoare la aceeasi problema au fost efectuate in Franta . Ceea ce este esential de retinut este si numai din punctul de vedere al perspectivei contradictiilor dintre cultura si educatie, si care circumscriu dimensiunii ale problematicii umane, confruntate cu structurile si functiile educatiei contemporane. Si avem in vedere aici in primul rand reproducerea raporturilor de forta dintre clasele sociale, care isi afla starea de violenta. Simbolica pe un fundal, pe un fundal entologic general si global, iar invatamantul prezinta un instrument institutional cu functii si mandat de legitimare a puterii, constituind mecanismul prin care realizarea omului ca personalitate este sub influenta unei discriminari obiective: adica intre arbitrarul cultural al clasei dominante si obisnuintele clasei dominate se produce o ruptura existentiala, care face ca accesul la valori sa fie modelat de selectia operata in mod firesc in virtutea intereselor acelor ce detin puterea si prin urmare ei vor fi cei privilegiati in mod obiectiv si clar. Si in acest caz tipul uman datorat educatiei va fi prin excelenta reproductiv in raport cu propriile sale conditii de producere si astfel ca inegalitatea sanselor sociale, culturale ca invariante ale ordinii structurale contemporane se vor traduce in aparitia unui tip uman ale carui disponibilitati, care sunt creative socialmente, vor fi permanent blocate de mecanismele de selectie si eliminare carora nu le rezista decat cei protejati prin structuri de putere in numele culturii achizitionate.

Este interesant de mentionat ca in practica socio-pedagogica reproducerea culturala se asociaza prin atributele crizei, deoarece sistemul educatiei ofera in mod selectiv si eliminatoriu, nu poate oferi omului decat sansa supunerii la arbitrul cultural al clasei dominante.

2. "Modelul represiunii institutionale". Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca perspective institutional - organizational au un caracter relativ recent in stiintele educatiei si in sens larg ea reprezinta o forma de transfer conceptual dinspre domeniul complexelor economico-industriale spre studiul educatiei si a invatamantului, caci modelul tipologiilor sunt constituite in legatura cu natura scolii ca organizatie si mergand in acest sens vom accentua cateva aspecte ale unui unghi de vedere si anume a tratarii scolii ca organizatie, o analiza a birocratiei ca modalitate de functionare a organizatiilor pe care am realizat-o in anul III ne poate duce in mod firesc la intrebarea daca SCOALA este sau nu o organizatie birocratica? Raspunsul la aceasta intrebare poate sa fie pozitiv si negativ si in acest context pentru a ne argumenta pozitia trebuie sa retinem doua planuri caracteristice ale organizatiei scolare:

A. Cel in care scoala raspunde intr-o anumita masura caracteristicilor organizatiei birocratice si acre este cel administrativ managerial, in acre sunt prezente definirea si o reglementare riguroasa a statutelor si rolurilor, si corespunzator, a normelor ce le coordoneaza, si o diviziune clara a sarcinilor.

B. Al doilea aspect ce este concretizat in activitatile instructiv - educativ de formare a elevilor. In acest domeniu aspectele birocratiei sunt mult mai putin prezente, in fapt al doilea plan face ca prezenta fenomenelor birocratice sa fie dominate. Dar trebuie sa retinem faptul ca datorita interdependentei celor doua planuri, au loc uneori manifestari de tip birocratic si in domeniul activitatii pedagogice cu elevii, si cel mai edificator exemplu in acest sens este o anumita tendinta manifestata de catre uni profesori de birocratizare a activitatii de proiectare didactica. Si atunci sunt pertinente ca atare observatiile conform carora diferite experiente relativ recente accentueaza ideea ca numeroase procedee noi, care se aplica in domeniul national si nu numai, mergand pana la nivelul organizarii interne a institutiilor educative. Discutam aici de faptul ca in sociologia contemporana se discuta faptul ca modelul ceea ce Lovis Althussen numea aparentele represive de stat si aparentele ideologice de stat a servit in mod special la ideea dupa care educatia produce prin excelenta o stare de dependenta autoritatea institutiei netrecand dorit, cat si prin mecanisme organizationale de suprimare si sublimare a raspunsurilor proprii si care sunt spontane, directe, efective si creatoare ale indivizilor, pe care le inlocuieste prin conduite de conformitate si de acceptare a controlului competitiv.

In esenta modelul "represiunii educationale" acrediteaza ideea ca scoala este un instrument organizational de alienare umana, scotand spre actiune mecanisme specifice din punct de vedere represiv, cu un caracter specific si a caror eficienta este proportionala cu propria lor disimulare obiectiva.

A.M.Huberman consemna "faptul ca" magnitatea organizatiilor sunt concepute mai degarba pentru stabilitate decat pentru schimbare si foarte rare prevazute cu mecanisme care sa le asigure din interior reformele necesare, vor afirma totusi ca sistemul de invatamant tinzand sa dea raspunsuri adaptive cat mai complexe la cerintele mediului socio-economic grupate in jurul functiilor de conducere si control rational.

Asa cum am afirmat in randurile anterioare in analogia scolii ca organizatie, conceptele culturale sunt cele de autoritate si birocratie, concepte provenite cu precadere din sociologia weberiana si reconstruite in mod special si adecvat in confruntarea cu realizarea specifica scolii. Deci birocratia are si valori pozitive cat si negative iar valorile pozitive sunt o prezenta binevenita in scoli, vom prezenta foarte succint aceste caracteristici.

a)               abundenta documentelor scrise, caracterizeaza dar uneori fac inoperanta activitatea scolii prin cantitatea mare de hartii emise si primite;

b)              nivelul inalt de expertiza corelat cu principiul competentei constituie o caracteristica esentiala a scolii;

c)               prezenta unor structuri ierarhice, este oarecum invechita intrucat in scoala functiile de conducere nu sunt rigid separate de cele de executie.

Precizam un aspect cu puternice accente negative amintit trecator, functionarizarea profesiei didactice avand drept efect functionarismul in realizarea activitatii educationale. Si ne opunem hotarati aspectului aparut mai ales in ultimi ani care asimileaza profesorul cu un functionar, caci aceasta duce la contabilizare dupa reguli birocratice a activitatii educative si este un semn negativ ca activitatea educativa este vazuta in mod extrem de periculos de birocratizare a executarii functiei didactice.

Pe fondul acestui proces de birocratizare a muncii didactice apare birocratia de tip functional. Edificator in acest sens este faptul ca delegarea de autoritate pe care o are profesorul, de pilda, poate lua, in acest caz, forma unei impuneri in numele reguli, substituindu-se chiar competentei reale sau autoritatii profesorale a acestuia.

La fel este si in cazul analizei relatiilor si climatelor organizationale specifice scolii care necesarmente implica abordarea problemelor conducerii si stilului de conducere si aici se ridica o problema, conducerii sau a stilului de conducere adoptat de conducator, care uneori sub masca unei conduceri democratice, poate genera in permanenta stari conflictuale deschise sau latente prin discriminarile care le produce in cadrul catedrei sau a colectivului profesoral, aceasta problema trebuind sa fie tratata sub dublu aspect atat al planului general al democratizarii scolii cat si in plan sociologic sub forma interesului pentru participare si a mecanismelor reale care il formeaza. Din multitudinea de tipologii scolare organizationale noi retinem urmatoarele:

1. Tipul nomotetic: care este orientat preponderent spre conducerea organizatiei.

2. Tipul ideologic: care este orientat spre cultivarea personalului, a relatiilor cu oamenii.

3. Tipul tranzactional: care intr-o anumita masura este capabil sa anuleze conflictele intre oameni.

Este o contradictie care se naste intre tendinta finalizarii optime a fiecarui contingent scolar si functiile generate de mecanismele specifice institutiilor scolare este bine sa stim ca aceasta functie genereaza aparitia unor efecte denumite "pierderi scolare", problema este de natura extrem de complexa si solutionarea presupune introducerea permanenta a unor corectii in functionarea reala a organizarii scolare. Mai ales ca se observa tendinta de a accepta ideea ca pierderile trebuie definite, in raport cu procesele globale ale sistemului de invatamant in cadrul careia vom observa existenta urmatoarelor trei mecanisme de acumulare a lor.

1. Mecanismul de acceptare - respingere in care este posibil sa apara blocarea intrarii cu alte cuvinte sa se produca o selectie negativa la acces si implicit o stocare prea mare a rezervei de aptitudini.

2. Mecanismul de selectie de pe parcursul studiilor, care caracterizeaza ratele de insusire, frecventare, promovare, abandon, repetentie, promotia scolara reprezinta unul din principalele izvoare ale pierderilor de potential uman.

3. Mecanismele de utilizare profesionala a absolventilor sunt puse in evidenta ca surse ale pierderilor de decalaje existente intre nomenclatorul de profesii si cel de specialitati.

In cazurile unele mai sus aratate se poate avea in vedere posibilitatea extrapolari a pericolelor sociale si naturale astfel incat sa se admita un coeficient suplimentar a intrarilor, care sunt echivalente cu pierderile sociale si naturale probabile. In acest sens edificatoare este relatia stabilita de Aculin Cazacu in lucrarea sa "Sociologia Educatiei" unde la pag.26 el considera ca pentru a se obtine la iesire in conditiile de adecvare a scolii la nevoile economice a productiei scolare iar sa satisfaca necesarul de forta de munca folosim urmatoarea relatie:

Schema

Psnp - pierderi sociale si naturale probabile

Pr - pierderi reale (1,2,3, . . n = cauze diferite)

Emn - forta de munca necesara

Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca problematica pierderilor nu se poate reduce doar la aspecte comutative, existand insa pierderi calitative care din pacate sunt foarte putin studiate in literatura de specialitate si necesita inca multi ani de studiu interdisciplinar.

Modelul "sanatatii mentale". Prin caracteristicile sale sociale productia umana a scolii - dincolo de spatiu de atribute a formarii personalitatii - se exprima ca structura si alocare de calificari pentru nevoile economice si sociale. Legat de acest fapt retinem ca foarte multi autori propun ca bilant al educatiei, ca finalizare a contingentelor scolare.

Starea de "sanatate mentala" care de fapt este starea individului care realizeaza un echilibru satisfacator intre tendintele sale de natura personala si constrangerile mediului sau, care apoi este apt sa genereze la randul sau relatii armonioase in colaborare cu un alt individ si sa fie un participant activ cu pasiune constructiva la modificarile mediului social si fizic. Un sociolog de renume afirma ca "educatia nu este altceva decat procesul de asimilare a tinerilor la viata sociala" sau cu alte cuvinte un fenomen functional de aculturatie care contribuie la formarea omului social in functie de valorile, explicite si latente ale societatii in functie de nevoile proprii ale acestuia.

Este neindoielnic faptul ca in cazul oricarei experiente sociale de natura educationala se ofera un produs uman, care cum si este firesc are tendinta de a conserva propriul sau mediu si de a realiza un acces functional cu cerintele acestuia, dar bineinteles ca procesul educatiei nu se sfarseste cu aceasta tendinta. In concluzie ideea crizei educatiei desi lansata spre sfarsitul anilor 60 a supravietuit si mai mult decat atat ea este actuala, fiind sustinuta in tara noastra si nu numai de multitudinea de fenomene de criza economica, sociala, ecologica dar mai ales politica si morala la toate nivelurile.