Democratizarea ÎnvatamÂntului

DEMOCRATIZAREA ÎNVATAMÂNTULUI

Democratizarea învatamântului reprezinta un principiu de politica a educatiei care vizeaza egalizarea sanselor de reusita scolara/universitara în condifiile unei instruiri de calitate, confirmata în termenii raportului intrare-iesire, la toate nivelurile sistemului.

Teoria democratizarii generalizeaza experientele istorice acumultate în domeniul 'conducerii poporului' (în limba greaca, demos-popor, cratas-conducere), 'cu implicatii profunde care privesc, pe de o parte, reformarea puterii, iar pe de alta parte restructurarea societatii civile' (Held, David, 1987, pag.283).

Originile conceptului evoca optiunile politice pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului lansate la nivelul societatii moderne a secolului al XVIII-lea. In acest context, democratizarea implica procesele de schimbare reformatoare care urmaresc sa asigure unui numar cât mai mare de membrii ai societatii accesul în institutiile cu larga functionalitate sociala, din domeniul: educatiei, sanatatii, culturii, sportului etc. (vezi Dictionnaire de la sociologie, 1995, pag.66).

Implicarea democratizarii în domeniul educatiei presupune disponibilizarea efectiva a tuturor resurselor pedagogice - informationale, umane, materiale, financiare -existente la nivelul societatii, pentru formarea-dezvoltarea optima a celor care îndeplinesc, în diferite etape ale vietii, rolul si statutul de 'obiect al educatiei'. Aceasta implica promovarea unei politici educationale care confera sistemului de învatamânt deschiderea necesara pentru generalizarea formarii de baza la nivelul scolii secundare obligatorii, prelungita în ultimele decenii pâna la vârsta de 16 ani.

Conceptul pedagogic de democratizare a învatamântului defineste o anumita disponibilitate a sistemului, dependenta de structura de functionare a acestuia, care valideaza la nivel de decizie politica: organizarea nivelurilor/treptelor scolare si a modalitatilor de evaluare a elevilor/stundetilor; conducerea manageriala a institutiilor; proiectarea auriculara a programelor de instruire formala si nonformala; realizarea relatiilor cu comunitatea educativa nationala, teritoriala si locala.

Practica democratizarii învatamântului evidentiaza doua tendinte contradictorii care marcheaza evolutiile înregistrate la nivelul raporturilor existente între doctrinele pedagogice afirmate si politicile educationale asumate la scara valorilor sociale. Aceste tendinte - cantitativa si calitativa - reflecta o anumita linie de determinare istorica, mediata prin diferite circuite economice, politice si culturale, care explica nu numai continuitatile necesare ci si discontinuitatile posibile, nu numai delimitarile transante ci si interferentele întretinute în mod obiectiv sau subiectiv (vezi Dictionnaire actuel de l'education, 1993, pag.325, 326).

Democratizarea cantitativa a învatamântului marcheaza stadiul 'scolii de masa' care corespunde cerintelor societatii industrializate exprimate !a nivelul urmatorului 'cod de principii': standardizare, specializare, sincronizare, maximizare, centralizare (vezi Toffler, Alvin, 1983, pag.86-104).

Sistemul de educatie proiectat urmareste formarea personalitatii elevului pentru îndeplinirea unor functii sociale de executie si de reproducere. El presupune egalizarea accesului în institutiile scolare fara a avea în vedere si calitatea acestora. Este legiferata obligativitatea scolii generale, prelungita de la învatamântul primar la cel secundar, extins la 6, 7, 8, 9 si chiar 10 ani, în contextul reformelor pedagogice realizate de-a lungul secolului XX. Deschiderea spre urmatoarele trepte de învatamânt are însa un caracter formal datorita diferentelor de instruire acumulate anterior în medii educationale/scolare defavorizate si a cauzelor de ordin economic si cultural, întretinute pe diferite circuite de determinare sociala.

Aceasta 'masina educationala', adaptata mai mult la cerintele prezentului, promoveaza 'o pedagogie liniara', reglementata prin programe si metodologii tipizate, care neglijeaza problematica individualizarii instruirii în numele unui 'utilitarism' care încurajeaza perpetuarea unei 'ignorante generalizate' (vezi Toffler, Alvin, 1973, pag. 3 85-415).

Democratizarea calitativa a învatamântului marcheaza aspiratia spre o noua calitate a institutiei scolare corespunzator cerintelor societatii postindustrializate, de tip informational, care reprezinta un sistem de comunicare perfectionat printr-o tehnologie înalta aplicabila în toate domeniile de activitate, 'care da nastere unor procese si produse noi' în plan economic, politic si cultural (vezi Naisbitt, John, 1989, pag.50).

Sistemul de educatie proiectat urmareste 'instruirea intensiva' care vizeaza formarea unei personalitati capabila sa sustina saltul 'de la specialistul curând depasit' -datorita exploziei informationale - 'la generalistul adaptabil', prin valori si motivatii fundamentale. Acest ideal presupune 'calificarea pentru tehnologiile înalte', realizabila prin trunchiul comun de cultura generala, asigurat în scoala de baza - prelungita pâna la 16-18 ani - si aprofundat continuu la toate nivelurile sistemului.

în acest context, 'educatia devine o componenta a politicilor economice si sociale care cer sa existe efectiv sanse ca oricine sa poata evolua'. Democratizarea sa, raspunde unor necesitati vitale pentru societatea (post)moderna, în cadrul careia fiecare copil trebuie sa aiba acces la o instruire de calitate, garantata social cel putin la nivelul învatamântului primar si secundar (vezi Galbreith, John, Kenneth, 1997, pag.65-69).

Reformele pedagogice realizate dupa 1960-1970, asigura institutionalizarea acestui sistem proiectat din perspectiva valorilor social-democratice. Prelungirea învatamântului de cultura generala, pe cale de a deveni unitar în organizare, continut si obligativitate, asigura baza dezvoltarii normale a personalitatii dar si a societatii, care are posibilitatea descoperirii si a promovarii valorilor umane aflate potential în toate mediile si comunitatile.

Aceasta realitate este valabila si în termenii liberalismului care evidentiaza 'rolul guvernului în educatia generala necesara pentru un comportament civic' adecvat. Astfel, o societate democratica nu poate exista fara un sistem de învatamânt care asigura un nivel de instruire si de cunoastere bazat pe un set comun de valori acceptat de toti cetatenii sau cel putin de majoritatea acestora (vezi Friedman, Milton, 1995, pag. 103, 104).

Democratizarea calitativa a învatamântului angajeaza accesibilitatea tuturor 'candidatilor la educatie' în institutiile scolare integrate într-un astfel de sistem de forma-re-dezvoltare permanenta a personalitatii umane. în perspectiva societatii informatizate, aceasta accesibilitate nu se reduce la treapta scolaritatii generale, obligatorii, ci se extinde în termeni de egalizare a sanselor de reusita a celui educat la toate nivelurile sistemului.

Democratizarea cantitativa a învatamântului presupune doar accesibilitatea 'candidatilor la educatie' la nivelul 'intrarii' în sistem, accesibilitate legitimata ca obligativitate în cadrul scolii generale. Ea nu angajeaza astfel responsabilitatea pedagogica si sociala a învatamântului prin evaluarea calitatii acestuia în functie de nivelul de egalizare reala a sanselor elevilor consemnat la 'iesirea' din sistem.

Democratizarea calitativa a învatamântului presupune nu numai asigurarea accesibilitatii 'candidatilor la educatie' la 'intrarea' în sistem ci si egalizarea sanselor reale ale acestora, confirmate, în diferite grade, la 'iesirea' din sistem. Aceasta perspectiva manageriala - bazata pe evaluarea raportului dintre intrarea în sistem - calitatea procesului de instruire - iesirea din sistem - angajeaza responsabilitatea pedagogica si sociala a institutiei scolare, în general, a comunitatii educative nationale, teritoriale si locale, în mod special.

Proiectarea democratizarii învatamântului în perspectiva reformei educatiei urmareste institutionalizarea normelor valorice în activitatea de conducere a scolii si de dezvoltare curriculara a continutului instruirii. Mecanismele declansate reflecta, la nivel de principiu, trecerea de la democratia politica, functionala în planul ideilor generale, la democratia sociala angajata în evaluari definitorii pentru viata unei comunitati, care asigura coordonarea intereselor particulare cu cele comune 'prin delegari temporale, reversibile pe baza unei competente presupuse' (vezi Bourdeau, George, 1966, pag.63; Dictionnaire de la sociologie, 1985, pag.57).

La nivelul conducerii scolii democratizarea învatamântului valorifica functiile managementului pedagogic (planificare-organizare; evaluare-orientare metodologica; reglare-autoreglare) care determina structurile institutionale corespunzatoare la nivel de sistem, pe verticala (Ministerul învatamântului - inspectoratele scolare teritoriale -unitatile scolare de baza) si pe orizontala (Institutul de Cercetari Pedagogice, Institutul de Formare Initiala si Continua a Cadrelor Didactice; Consiliul National pentru Educatie - filiale teritoriale si locale; centre metodologice organizate scolar-interscolar).

Alegerea sau numirea liderilor presupune respectarea normelor definitorii ale democratiei (reprezentare-separarea puteri lor-legitimi ta te), adaptabile la criteriile de competenta pedagogica specifice activitatilor organizate în cadrul sistemului de învatamânt. Aceste criterii pot fi institutionalizate în fisa candidatului, la nivelul urmatorilor indicatori de competenta manageriala reprezentativa:

- pregatirea socioprofesionala (rezultate la examenele de definitivat, grad didactic II, grad didactic I, reciclare; în alte activitati cu scop de perfectionare);

-activitatea socio-profesionala (traiectoria socio-profesionala; functiile ocupate la diferite niveluri ale sistemului);

- activitatea metodico-stiintifica (articole, studii, carti publicate; proiecte de reforma, proiecte manageriale concepute la diferite niveluri ale creativitatii pedagogice/didactice

activitatea didactica (rezultatele obiectivate în fisa de evaluare, aplicata/aplicabila în cadrul: inspectiei generale, inspectiei de specialitate, inspectiei în domeniul perfectionarii).

Conducerea manageriala a învatamântului presupune, în acelasi timp, completarea 'procedurilor administrative' care asigura doar reproducerea birocratica a deciziilor, pe verticala sistemului. Crearea unor structuri alternative, în concordanta cu norma separarii puterilor, presupune 'încredintarea raspunderii unui grup de specialisti capabil sa-si exprime liber puncte de vedere si interese diverse', cu o autoritate profesionala incontestabila (vezi Sartori, Giovani, 1973, pag.28, 29).

Asemenea structuri pot fi institutionalizate la nivel de consilii consultative, ale directorilor, inspectorilor, profesorilor de diferite specialitati, parintilor etc. Ele sunt complementare în raport cu cele administrative, executive si pot contribui la: propunerea liderilor, la anumite intervale de timp sau în diferite circumstante speciale; ameliorarea sau perfectionarea starii sistemului dupa evaluari realizate la anumite intervale de timp; abolirea monopolului cercetarii stiintifice prezent mai ales la nivelul comisiilor centrale pentru (re)elaborarea programelor scolare; promovarea sistematica a valorilor afirmate în contextul activitatilor de proiectare si de dezvoltare curriculara.

Legitmitatea factorilor de conducere ai învatamântului implica respectarea normelor democratiei, adaptate la specificul spatiului si a timpului pedagogic. în contextul reformei alegerea lor pe criterii manageriale reprezentative devine o optiune de politica educationala necesara pentru 'evolutia reala a structurilor scolare' în conditiile 'de-structurarii ierarhice' proprie etapelor de schimbare sociala ampla.

La nivelul proiectarii curriculare, democratizarea învatamântului valorifica structurile institutionale descentralizate care pot actiona la nivelul unor 'miniparlamente profesionale' angajate periodic în dezbaterea problematicii planului de învatamânt, a programelor si a manualelor scolare, în vederea perfectionarii sau a restructurarii acestora.

Activitatea consiliilor consultative teritoriale si locale, a catedrelor, comisiilor metodice etc. asigura baza de selectie permanenta a cadrelor didactice valoroase care pot fi implicate în deciziile manageriale specifice domeniului proiectarii si al dezvoltarii curriculare. Comisiile nationale pentru (re)elaborarea programelor si a manualelor scolare si a altor materiale care stimuleaza învatarea dobândesc astfel un caracter deschis, (auto)perfectibil.

Relatiile create pe orizontala sistemului asigura valorificarea informatiei pe circuite multinivelare, situate între cercetarea pedagogica si practica activitatii didactice curente. Relatiile verticale asigura circulatia sociala a informatiei, operationalizabila la diferite niveluri de decizie manageriala.

Practica democratizarii învatamântului presupune întelegerea celor doua dimensiuni ale fenomenului care intervin efectiv la nivelul sistemului educational: dimensiunea macrostructurala/mac/We/wocrapa si dimensiunea microstructurala/m/-crodemocratia (vezi Sartori, Giovani, 1973, pag. 370; Karpinski, Jakub, 1993, pag.22, 23).

Macrodemocratia intervine la nivelul colectivitatilor desfasurate într-un spatiu pedagogic de amploare, care nu permite realizarea unor relatii directe, de intercunoas-tere nemijlocita. Aceste colectivitati sunt obligate, în mod obiectiv, sa desemneze factorii unor institutii reprezentative (Ministerul învatamântului, inspectoratele scolare teritoriale,casele corpului didactic), 'care vor lua o parte din decizii în numele lor'.

Micro democratia intervine la nivelul spatiilor pedagogice delimitate social si profesional care asigura realizarea unor relatii directe, posibile chiar la nivelul unor 'grupuri elementare' (scoala, catedra de specialitate, consiliul pedagogic, comisia metodica etc). Ea permite descentralizarea care sustine 'deciziile bazate pe întelegeri', realizabile prin acorduri directe legitimate între membrii comunitatii socio-profesionale respective.

Relatiile formale si nonformale, institutionalizate la nivelul sistemului si a procesului de învatamânt au tendinta de a actiona la nivelul unei psihologii sociale proprii 'democratiei spatiilor mici', care promoveaza liberatea civica si participarea directa a 'actorilor educatiei' la dezbateri care orienteaza deciziile în cadrul unor foruri publice de genul constituantelor sau parlamentelor microprefesionale (vezi Ghibu, Onisifor, 1947, Soljenitsyne, Alexandre, 1990, pag.88-93). Ele constituie o sursa de inspiratie pentru diferitele consilii consultative ale cadrelor didactice si ale comunitatilor educative, eligibile pe criterii de competenta si de autoritate pedagogica.

Practica democratizarii învatamântului presupune, în acelasi timp, transformarea mecanismelor de comanda liniara, bazate pe autoritatea administrativa, birocratica, realizabila doar pe verticala sistemului, în structuri decizionale flexibile si pe orizontala sistemului, la toate nivelurile acestuia. Asemenea structuri pot sustine si completa deciziile de politica educationala de pe pozitia expertilor în cercetare si perfectionare pedagogica (vezi rolul Institutului de cercetari pedagogice si a Institutului de formare initiala si continua a cadrelor didactice cu filialele lor teritoriale aiigajabile inclusiv la nivelul caselor corpului didactic si al centrelor de asistenta psihopedagogica) si de pe pozitia comunitatii educative, nationale (Consiliul national pentru educatie), teritoriale (Consiliul teritorial pentru educatie) si locale (Consiliul local pentru educatie). - Vezi Conducerea învatamântului, Managementul educatiei/pedagogic, Managementul organizatiei scolare.