DIALOGUL INTERCULTURAL SI EDUCATIA CONTEMPORANA

DIALOGUL INTERCULTURAL SI EDUCATIA CONTEMPORANA

Fundamentul cultural al educatiei asigura temeiul raportarii noastre la alte tari, popoare, natiuni, grupuri etnice. Coexistenta natiunilor, popoarelor, grupurilor etnice presupune coexistenta, in mod obiectiv, a culturilor lor.

Identitatea nationala, etnica, acceptata si traita autentic, este reperul de acceptare, asimilare si respectare a culturii altor comunitati. In conditiile social-istorice de mobilitate demografica, convietuirea nationalitatilor este asigurata si garantata de un climat socio-politic favorabil si de mediul pluricultural. Coexista, in mod obiectiv, spatii culturale diferite, idei, conceptii, obiceiuri, traditii si credinte diferite. In aceste conditii, numai dialogul intercultural creeaza suportul optim pentru buna convietuire. In contextul interferentei culturilor, dialogul intercultural creeaza deschideri de cunoastere reciproca a membrilor comunitatilor prin valorile proprii, de acceptare si respectare a diferentelor.

Comunicarea interetnica are ca mobil interesele sociale, economice, politice, culturale si are ca fundament dialogul cultural. Dialogul intercultural faciliteaza relatiile de colaborare, de intelegere si de armonie sociala. Dialogul intercultural se sprijina pe dualitatea identitate/alteritate, se motiveaza pe nevoia de identitate a individului si pe corelativul ei, nevoia de alteritate. Din punct de vedere psihologic, nevoia de identitate (etnica, culturala, lingvistica) este o conditie a echilibrului psihic uman, iar nevoia de alteritate, de raportare la celalalt, asigura posibilitatea dialogului intercultural. Identitatea si alteritatea sunt inseparabile si trebuie tratate ca atare, deoarece ele exprima esenta fiintei umane ca fiinta culturala.

Scoala, valorificand principii ca toleranta, respectul reciproc, egalitatea, va putea pune in relief diferentele culturale si valorile spirituale ale elevilor, raportandu-le la valorile generale ale comunitatii. Astfel, obiectivul unei educatii interculturale ar putea constitui o tentativa de iesire din culturo-centrism prin crearea unui spatiu intermediar intre doua coduri culturale.

Intercultural inseamna:

recunoasterea diversitatii de reprezentari, a referintelor si valorilor multiple;

dialogul, schimbul si interactiunile dintre diferitele reprezentari si referinte;

relatia dinamica dintre elementele culturale sau culturi, privite in ansamblu.

Raportarile interculturale antreneaza noi pozitionari fata de realitatile culturale, determina extragerea de noi semnificatii sau inzestrarea cu noi sensuri a acelorasi simboluri culturale din perspectiva unor referinte modificate.

Intercultural inseamna deci interdependenta, reciprocitate, schimb iar cele doua dimensiuni, de cunoastere (cognitiva) si a experientei (subiectiva, relationala) vin sa accentueze conotatia dinamica a interculturalitatii. Prima dimensiune vizeaza achizitionarea unor arii conceptuale ce ar permite o mai buna integrare in viata de zi cu zi, de a renunta la prejudecata si stereotip, de a dezvolta o forma de dialog ce ar permite comunicarea intr-o lume diferita. Cealalta dimensiune vizeaza modul de a trai intr-un anumit fel, acceptarea alteritatii, cooperarea si intelegerea mutuala.

Educatia interculturala, promovarea acesteia, ar presupune astfel patru dimensiuni fundamentale:

dimensiunea personala, cu privire la propriul profil psihocomportamental, prin depasirea prejudecatilor si stereotipurilor personale;

dimensiunea cognitiva, de cunoastere a premiselor istorice, geografice, antropologice, sociologice privind generarea si consecintele fenomenelor interculturale;

dimensiunea metodologica, de acumulare a metodelor si procedeelor de pastrare si cultivare a diferentelor, de aplicare a metodelor de diferentiere si particularizare a valorilor;

dimensiunea relationala, de cunoastere a datelor reale despre elevii cu care se lucreaza.

Stabilirea perspectivelor si obiectivelor educatiei interculturale moderne presupune si precizarea sensului termenului "educatie". Acesta isi are etimologia in latinescul "educo, educare" - a alimenta, a ingriji, a creste cu referire la oameni, animale si plante. Se incearca o deducere a semnificatiei sale si din alt termen latin "educo, educere" - a duce, a conduce, ambele fiind considerate corecte. Educatia se refera astfel la un proces complex de transformare a omului dintr-o stare primitiva - starea de natura, la o stare evoluata - starea de cultura, definind astfel educatia in context cultural si intercultural.

Educatia interculturala este una dintre "noile educatii" definite drept o formula ce corespunde unei schimbari paradigmatice a actului educativ in favoarea unei invatari inovatoare. Valorile avansate de noile educatii sunt specifice societatii contemporane: pacea si cooperarea, toleranta, democratia, comunicarea si mass-media, schimbarea si dezvoltarea etc. Aceste valori imbogatesc continutul axiologic al educatiei facandu-l mult mai dinamic si orienteaza sensul educatiei de la modelul pluridisciplinar clasic la modelul interdisciplinar.

Noile educatii obliga scoala sa cultive valori universale autentice prin realizarea a patru obiective: luarea in consideratie a dimensiunii culturale a dezvoltarii, afirmarea si imbogatirea identitatilor culturale, largirea participarii elevilor la viata culturala si promovarea cooperarii culturale internationale. In consecinta, programele de invatamant au fost racordate la diversitatea culturilor si a interactiunilor culturale promovand astfel o noua mentalitate care ilustreaza faptul ca dezvoltarea societatii cuprinde doua dimensiuni: cultura si educatie.

Educatia interculturala este un raspuns la pluralismul cultural care constituie o sinteza de elemente definitorii ale unui anumit spatiu pentru a constitui un mediu moderator in vederea construirii unei civilizatii noi. Aceasta dimensiune este cultivata de scoala, care percepe cel mai bine faptul ca toate culturile sunt egale prin demersul lor umanist, deci nu sunt diferite, ci complementare, de aceea scoala va realiza un consens intre valorile nationale si diferentele culturale ale umanitatii, formandu-i astfel elevului un orizont cultural national-universal.

Scopul educatiei interculturale consta in cultivarea receptivitatii fata de diferenta, marirea permisivitatii fata de alteritate, formarea unei competente interculturale. Parasirea valorilor culturii de origine, a instrumentelor proprii de cunoastere in explorarea culturii din alteritate nu este nici posibila, nici recomandabila deoarece individul nu va putea renunta niciodata la schemele culturale achizitionate pe parcursul vietii..

Competenta interculturala este rezultatul complex al unui proces cognitiv care presupune realizarea a doua obiective:

largirea orizontului de perceptie a ceea ce este strain;

capacitatea de a-l accepta pe celalalt ca fiind diferit de sine.

Constantin Cucos indica pentru atitudinea interculturala formarea si dezvoltarea urmatoarelor comportamente:

aptitudinea de a comunica;

cooperarea si instaurarea increderii in cadrul unui grup;

respectul de sine si al altora si toleranta fata de diverse opinii;

democratismul deciziilor luate;

acceptarea responsabilitatii altora si a propriului eu;

solutionarea problemelor interpersonale;

stapanirea emotiilor primare;

aptitudinea de a evita altercatiile fizice.

Formarea atitudinii interculturale presupune trei strategii cognitive:

strategia de comprehensiune autointerpretativa prin care se incearca intelegerea din interior a semnificatiilor proprii unei societati;

strategia eterointerpretativa si istorica, care incearca explicarea rationala a diferitelor manifestari ale culturii;

strategia relativismului critic prin care fiecare experienta culturala este raportata la propriul context.

Aderarea la alteritate comporta caracteristici contradictorii, care pot provoca reactii de adversitate, respingere sau de admiratie, de acceptare. De exemplu, poti usor sa-i accepti pe straini din punctul de vedere al manifestarii atitudinale culturale, dar sa-i respingi ca popor. Raportarea la alteritate are un caracter secvential, cauzat de identitatea personala care se organizeaza in jurul unui nucleu valoric relativ stabil, ce poate polariza valori aditionale.

In studiile de specialitate s-au sintetizat urmatoarele etape de formare a atitudinilor interculturale:

I.        Cunoasterea: informarea asupra culturii din alteritate, apropierea valorilor acesteia, cunoasterea empatica a celuilalt.

II.     Acceptarea: efortul pentru apropiere prin ascultarea celuilalt, in special pentru cunoasterea si intelegerea codurilor lingvistice sau simbolice care nu coincid cu ale tale.

III.   Comunicarea nonverbala: detaliile contextului comunicativ (vestimentatie, organizarea spatiului, pozitia locutorilor, miscari, mimica) sunt relevante pentru comprehensiunea interculturala.

IV.  Contactul cu mediul: deplasarile in contextul fizic, socio-cultural strain sunt importante in relatia dintre culturi, deoarece fac din alteritate o parte a experientei personale.

V.     Raportarea la timpul celuilalt: descoperirea universului celuilalt este un demers temporal ce imprima o alta dimensiune evenimentelor percepute.

Trecerea catre o alta cultura angajeaza mai multe niveluri de realizare a educatiei interculturale:

nivelul institutional care consta in deschiderea scolii spre asociatii culturale;

nivelul grupal care consta in constituirea unor grupuri mixte de educatori: educatori-parinti, educatori-cercetatori;

nivelul relational care consta in crearea unui raport dialectic intre identitate si diferenta in relatia cu altul;

nivelul psihologic care consta in reperarea propriilor reprezentari si efortul de a depasi prejudecatile.

In mare masura, scoala reprezinta spatiul universalizarii fiintei umane in care elevul vine sa faca cunostinta cu valorile generale. Pentru a realiza perspectiva interculturala in cadrul institutional este necesara aplicarea mai multor formule: propagarea unei pedagogii active, invatarea cooperativa ce antreneaza toti copiii in scopul egalarii sanselor educationale.

Activitatile scolare se pot diversifica prin imbinarea reusita a diferitelor forme de organizare cu mijloace didactice noi si chiar prin preluarea unor practice sau strategii specifice manifestarilor culturale la nivel local sau european:

invitarea in scoala a unor persoane competente in domeniu, din exterior; aceste contacte vor fi si mai benefice daca sunt impartasite diferite viziuni, iar persoanele respective fac parte din medii sociale si culturi diferite;

utilizarea bibliotecilor, a unor centre de documentare audio-vizuale existente in institutie;

utilizarea noilor tehnologii ale comunicarii;

participarea la evenimentele culturale si sarbatorile locale;

studiul aportului reciproc al culturilor;

organizarea unor intalniri intre persoane de culturi diferite;

exprimarea unor pareri cu privire la evenimentele culturale locale si internationale.

Profesorii implicati in educatia interculturala trebuie sa aiba in vedere urmatoarele obiective:

sa asigure o gestionare democratica a clasei, pentru a oferi fiecaruia posibilitatea de a se exprima, de a dezbate, de a tine cont de parerea celuilalt, de a-si asuma responsabilitati;

sa acorde fiecarui elev sansa de a experimenta roluri diferite, de a percepe si a analiza relatiile din grup;

sa supravegheze calitatea interactiunilor dintre elevi;

sa stapaneasca fenomenele de violenta: elevii care au tendinte autoritare trebuie tratati cu intelegere si pusi in situatia de a colabora in diferite imprejurari cu cei catre care isi indreapta ura sau violenta;

sa asigure deschiderea grupului spre exterior si sa favorizeze o atitudine de empatie cu membrii altor grupuri;

sa extinda colaborarea dintre educatori si parintii elevilor.

Educatia interculturala presupune, in primul rand o integrare care semnifica atat promovarea culturii clasei, scolii, comunitatii, cat si a experientei culturale a unui elev nou in experienta comuna a clasei.

Astfel, scoala devine un spatiu al universalizarii sociale. Cand in cadrul institutional intra un "altul" acesta este indemnat sa se conformeze standardelor deja existente, dar in acelasi timp, el are si posibilitatea sa-si promoveze propriile valori.

O posibila si necesara definire a educatiei interculturale ar trebui sa includa urmatoarele idei:

interculturalitatea in cadrul institutiilor de invatamant largeste orizontul axiologic fiind un mijloc de difuzare culturala, de promovare a democratiei si a tolerantei;

institutiile de invatamant trebuie sa cultive diferentele create, revalorizand insa noile expresii culturale in contextul comunitatii;

reevaluarea criteriilor sociocentriste si renuntarea la acestea pentru a ajunge la o redimensionare culturala;

practica interculturala si intelegerea intre elevi sunt in raport direct cu managementul proceselor educationale, si cu calitatea relatiilor dintre profesor si elev; relatiile de infratire dintre scoli din tari diferite, schimburile de elevi sau de cadre didactice constituie niste strategii suplimentare de realizare a obiectivelor educatiei interculturale;

continutul invatamantului trebuie sa fie in concordanta cu exigentele interculturalitatii;

formarea cadrelor didactice trebuie sa se faca si din perspectiva interculturala prin reconsiderarea strategiilor, metodologiilor, obiectivelor si practicilor de formare profesionala initiala si continua a acestora.

Privita din perspectiva integrarii, scoala reprezinta spatiul in care se desfasoara un schimb intercultural al valorilor, intr-o maniera activa, caracterizata prin participare si implicare.

Pornind de la premisa ca intr-o societate exista persoane si grupuri diferite, exista motivatii, experiente de viata, idei si puncte de vedere diferite, educatia interculturala presupune reducerea inegalitatilor de natura sociala, etnica, religioasa sau de alta natura si posibilitatea manifestarii elementelor specifice fiecarei culturi.

Bibliografie:

Antonesei, Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ele educatiei, Editura Polirom, Iasi, 1996

Calin, Marin, Teoria si metateoria actiunii educative, Editura Aramis, Bucuresti, 2003

Cucos, Constantin (coordonator), Psihopedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1998

Giddens, Anthony, Sociologie, Editura Bic All, Bucuresti, 2000

Jinga, Ioan, Educatia si viata cotidiana, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2005

Macavei, Elena, Pedagogie. Teoria educatiei, Editura Aramis, Bucuresti, 2001

Monteil, Jean-Marc, Educatie si formare. Perspective psihosociale, Editura Polirom, Iasi, 1997