DIMENSIUNI SOCIOLOGICE ALE EDUCATIEI IN FAMILIE

DIMENSIUNI SOCIOLOGICE ALE EDUCATIEI IN FAMILIE

Tema principala a acestui curs fiind educatia, nu putem sa nu prezentam grupul de persoane in care se pun bazele fiintei sociale. Acesta este, bineinteles, familia. Pentru inceput, ne vom opri asupra catorva concepte fundamentale, cum ar fi cel de familie, rudenie sau casatorie. Mai apoi, vom incerca sa prezentam modul de evolutie al familiei, incercand sa surprindem principalele modificari pe care le-a suferit aceasta in timp. Intelegerea vietii intime din zilele noastre, ne obliga si la cunoasterea acesteia, asa cum era ea in secolele trecute. Apoi, ne vom ocupa de modul cum influenteaza stilul educativ al adultilor evolutia viitoare a copiilor.

1. CONCEPTE FUNDAMENTALE

O familie este un grup de persoane legate prin relatii de rudenie, casatorie sau adoptiune, care traiesc impreuna, coopereaza din punct de vedere economic si ai carui adulti isi asuma responsabilitatea pentru cresterea copiilor. In sens restrans, o familie este formata dintr-un cuplu casatorit si copiii acestuia. Legaturile de rudenie sunt relatii intre indivizi, stabilite fie prin casatorie, fie prin descendenta, care intemeiaza legaturi de sange, mama, tata, copii, bunici etc.(Giddens, 2000).

Casatoria este o modalitate acceptata la nivel social, prin care doua sau mai multe persoane constituie o familie. Casatoria este o uniune sexuala aprobata intre indivizi adulti. Cand doi oameni se casatoresc, ei devin rude, legatura casatoriei largind aria relatiilor de rudenie. Parintii, fratii, surorile, si alte rude de sange ale unei persoane casatorite devin si rude ale partenerului dupa casatorie. Casatoria poate comporta deopotriva un aspect juridic (sanctionare formala de catre o institutie legitima a uniunii maritale) si un aspect religios (sanctionare formala, prin sacralizare, de catre o institutie religioasa legitima a uniunii maritale). Casatoria civila este de data relativ recenta. Mult timp unirea maritala era sanctionata doar religios. In prezent, casatoria religoasa este facultativa si nu poate fi facuta decat dupa cea civila.

In toate societatile putem distinge intre nucleul familial, adica doi adulti care locuiesc impreuna cu proprii lor copii sau cu cei adoptati, si familia largita care poate include bunicii, fratii si sotiile lor, surorile si sotii lor, matusile si nepotii.

Din perspectiva conceptului de grup social, Jean Baecheler (apud. R. Boudon, 1997) ne face sa surprindem mai multe caracteristici, de la cele traditionale pana la cele absolut noi, abordand familia pornind de la notiunea de cuplu.

Prima caracteristica este aceea ca cea mai mica forma de grup posibil este cuplul. Pentru perpetuarea speciei, este de la sine inteles ca, din punct de vedere biologic, un barbat si o femeie trebuie sa se intalneasca, pentru a da nastere la copii care sa inlocuiasca vechile generatii. Aceasta s-a intamplat in toate societatile si in toate timpurile. Din punct de vedere istoric, doua modele se revendica de a reprezenta cel mai mic grup posibil, familia nucleara sau familia extinsa. Ambele presupuneau, in majoritatea cazurilor, un numar mai mare de membrii. Cuplul reprezenta un mijloc pentru un scop care il depasea, nasterea si cresterea copiilor. Valorizarea cuplului in sine este un fenomen foarte recent, care s-a produs in ultimele doua-trei decenii. Noile generatii nu isi mai pun problema procreerii, ci numai a unei coabitari pentru rezolvarea comuna a diferitelor nevoi.

O a doua trasatura originala, este coabitarea juvenila, adica faptul de a forma un cuplu fara acceptarea ritualului social al casatoriei. Expresie a primei caracteristici, coabitarea este recenta. Cuplul nu mai este mijloc pentru un scop social care il depaseste, ci poate servi intereselor personale ale membrilor sai. Ritul social nu mai este necesar. Cuplul ia nastere pentru cei care doresc sa-si rezolve probleme ce le sunt proprii lor ca indivizi.

Cea de a treia trasatura caracteristica se refera la instabilitatea cuplului, legat sau nu prin ritualul casatoriei. Noutatea nu este absoluta, deoarece aceasta institutie (divortul) era frecvent intalnita in mai toate culturile, indeosebi la intiativa sotului. Crestinismul a impus casatoriile monogame indisolubile. Dar si aceasta constrangere era temperata de slaba speranta de viata, precum si de marea probabilitate ca unul dintre soti sa moara. Cei care ramaneau vaduvi se puteau recasatori, daca erau suficient de tineri si dupa o perioada de doliu, acceptata social. Noutatea consta in frecventa despartirilor si a divorturilor, motivele invocate fiind diverse. Indivizii pot ramane singuri sau se pot recasatori.

Ultimele doua caracteristici sunt traditionale, dar au fost inzestrate cu un continut nou. La sfarsitul Evului Mediu, Europa se deosebea de celelalte societati printr-o intarziere a varstei la casatorie - in medie treizeci de ani barbatii si douazeci si sapte de ani femeile - si printr-o proportie foarte mare de celibat definitiv- pana la 20% la femeile din Suedia secolului al XIX-lea. Cea mai probabila explicatie este legata de domeniul economic. Taranimea din secolul al XIV-lea era detinatoare, sau proprietara, de pamant, impartita in milioane de gospodarii, fiecare stabilita pe terenul ei. In aceasta situatie, casatoria nu era permisa celor doi tineri, decat daca detineau o suprafata de pamant. Aceasta presupunea ca trebuiau sa astepte pana ce generatiile anterioare le cedau locul, cel mai adesea prin moarte sau prin retragere, cat si celibatul fratilor si surorilor mai mari, ramasi fara pamant. Asteptarea se facea de obicei la manastire, sau la unul din fratii si surorile mai mari, deja casatoriti. Cu totul alta este explicatia celibatului in orasul New York, unde acesta ajunge la 50% in cartierele centrale. Celibatul a devenit astazi, pentru unele persoane o optiune de viata.

Din perspectiva relatiilor intrafamiliale sau extrafamiliale surprindem unele modificari ale acestora din Evul Mediu si pana in zilele noastre. Lawrence Stone, care s-a ocupat de istoria sociologiei, distinge trei faze in evolutia familiei, intre anii 1500 si 1800. La inceputul acestei perioade, forma de familie principala era cea de tip nuclear. Se locuia in gospodarii mici si se cultivau relatii puternice in interiorul comunitatii. Acest tip de familie nu reprezenta un centru emotional sau de dependenta puternic pentru membrii sai, iar viata sexuala nu reprezenta o sursa de placere, ci ea era vazuta ca o necesitate in vederea procreerii. Interesele comunitatii, ale rudelor sau parintilor primau inaintea libertatii individuale de alegere in casatorie. Dragostea erotica sau morala era vazuta ca o boala, de catre teologi sau moralisti. Era aceptata numai in cercurile aristocratice. Viata acestui tip de familie era destul de scurta, fiind curmata frecvent de decesul sotului sau plecarea timpurie a copiilor de acasa (apud. Giddens, 2000).

Intre inceputul secolului al XVII-lea si perioada de inceput a secolului al XVIII-lea apare o izolare a familiei nucleare de restul comunitatii. Desi era specifica numai paturilor sociale superioare, este important de semnalat aceasta perioada de tranzitie, deoarece modelul a devenit mai apoi universal. Se punea un accent mai mare pe importanta dragostei parintesti si maritale, desi se manifesta o crestere a autoritatii paterne.

Ultima faza este cea a familiei pe care o intalnim astazi in Occident. Aceste familii au un grad sporit de intimitate, cu legaturi emotonale puternice intre membrii sai si care se preocupa de cresterea copiilor. Legaturile maritale se formeaza pe baza selectiei personale, a ,,dragostei romantice'' si a atractiei sexuale. In acelasi timp, a crescut individualismul afectiv. Dragostea si viata sexuala au inceput sa fie valorificate in interiorul familiei, in locul relatiilor extraconjugale.

2. SCHIMBARI ALE TRASATURILOR FAMILIALE IN LUME

In societatile de pe mapamond continua sa existe mai multe tipuri de familii. In tari din Asia, Africa si Oceanul Pacific sistemele familiale traditionale sunt majoritare, modificarile la care au fost supuse fiind foarte mici. In alte tari au loc schimbari ale sistemului familial. Modificarile ar fi cauzate, pe de o parte, de raspandirea ideii de ,,dragoste romantica'' existenta azi in Occident, iar pe de alta parte dorinta guvernelor de a schimba tipurile de comportament traditional. In China sau Mongolia, pentru a opri cresterea demografica accentuata, guvernele sprijina in special familiile cu mai putini copii si stimuleaza, prin intermediul diferitelor programe, folosirea contraceptivelor.

Giddens (2000) sustine ca aceste scimbari ,, creeeaza o miscare mondiala de mentinere a familiei nucleare, desfiintand sistemele de familie largita sau alte tipuri de grupuri bazate pe grade de rudenie''. Directiile schimbarii in modelele familiale au fost inregistrate de William J. Goode in cartea sa World Revolution in Family Patterns (1963). Concret este vorba de urmatoarele transformari:

influenta familiilor largite si a altor grupuri bazate pe relatiile de rudenie in viata cuplului este in curs de scadere;

alegerea partenerului marital a devenit o tendinta aproape cvasigeneralizata;

drepturile femeilor recunoscute au o deschidere tot mai mare, atat in privinta initierii mariajului cat si in cea a luarii de decizii in interiorul familiei;

casatoriile intre rude sunt tot mai putin frecvente;

in societatile care erau altadata foarte restrictive, se manifesta astazi o mai mare libertate sexuala;

manifestarea unei tendinte generale de extindere a drepturilor copiilor.

Familiile viitorului

q           Cresterea ratei divorturilor

In Occidentul crestin, casatoria a fost privita multa vreme ca un grup social indivizibil.

Divorturile erau pronuntate doar in cazuri foarte rare. Majoritatea tarilor au evoluat rapid in directia facilitarii obtinerii divortului. Pentru a obtine divortul, unul dintre soti trebuia sa aduca acuzatii celuilalt. Legea divortului care se baza ,, pe vina ambelor parti '' s-a introdus in unele tari abia la mijlocul anilor '60.

Intre anii 1960 si 1970, rata divortului a crescut constant in Marea Britanie, cu 9% in fiecare an, dublandu-se practic in fiecare decada. Din cadrul Comunitatii Europene Marea Britanie era pe primul loc in 1993, in ceea ce priveste rata divorturilor, cu 3,1 divorturi la 1000 de locuitori (Eurostat, dupa Social Trends, 1996, p. 57). Pe ultimul loc se afla Italia, cu 0,4 divorturi la 1000 de locuitori.

Milioane de barbati si femei care parasesc casniciile lor ruinate, ingrosand numarul celor divortati, sufera, pentru ca se autoacuza, observa Alvin Toffler in cartea sa Al Treilea Val (1983). In opinia lui, destramarea familiei reprezinta ,,o manifestare a crizei generale a industrialismului-distrugerea tuturor institutiilor creeate de Al Doilea Val''. Daca ar fi vorba de o mica minoritate, destramarea familiei poate reflecta un esec individual, dar atunci cand dezastrul casniciilor se abate asupra a milioane de familii, dintr-o serie de tari, ar fi absurd sa credem ca este vorba de cauze individuale. Familia nucleara a celui ,,de - Al Doilea Val'' a ajuns predominanta in toata lumea si era cea mai idealizata. Acest tip de familie devenise modelul standard, recunoscut de societate, pentru ca structura sa corespundea necesitatilor societatii de productie in masa, cu valori si stiluri de viata comune, cu o putere birocratica si ierarhica, cu o separare categorica intre viata domestica si cea profesionala.

Toffler propune cateva masuri pentru restabilirea ascendentului familiei nucleare:

inghetarea intregii tehnici la stadiul celui de Al Doilea Val, pentru a mentine societatea de productie in masa, bazata pe fabrica. Aceasta etapa ar incepe cu distrugerea calculatorului electronic;

alocarea de fonduri productiei si blocarea dezvoltarii sectorului serviciilor in economie. Indicii divorturilor au crescut odata cu extinderea serviciilor;

solutionarea crizei energetice prin aplicarea tehnologiilor nucleare si a altor procese puternic centralizate. Familia nucleara se potriveste mai bine intr-o societate centralizata, decat intr-una descentralizata;

interzierea mijloacelor de informare in masa din ce in ce mai demasificate, incepand cu televiziunea prin cablu si casetele, insa fara a uita periodicele, regionale si locale.

obligarea femeilor sa se intoarca in bucatarie, prin reducerea salariului acestora la minimum posibil. Familia clasica este lipsita de nucleu, daca nici un adult nu sta acasa. Acest lucru s-ar putea obtine si inversand lucrurile, adica lasand femeile sa munceasca si obligand barbatii sa stea acasa si sa creasca copiii;

reducerea simultana a salariilor tinerilor, pentru a-i face mai dependenti de familiile lor, un timp mai indelungat si astfel mai putin independenti din punct de vedere psihologic. Denuclearizarea familiei se adanceste odata cu plecarea tinerilor la munca, cand scapa de sub controlul parintilor;

interzicerea mijloacelor anticonceptionale si a cercetarilor in domeniul biologiei reproductiei. Acestea contribuie la independenta femeilor si la legaturile extraconjugale, care, dupa cum se stie, slabesc legaturile familiei nucleare;

scaderea standardului de viata al intregii societati la nivelul din 1955, caci bunastarea le permite necasatoritilor, divortatilor, femeilor din campul muncii si altor persoane independente sa ,,reuseasca'' singuri din punct de vedere economic. Familia nucleara necesita o anumita doza de saracie (nici prea multa, nici prea putina), care s-o mentina;

remasificarea socitatii noastre, care este pe cale de a se demasifica rapid, prin respingerea oricaror schimbari in politica, arta, invatamant, afaceri si alte domenii care duc la diversitate.

Daca dorim cu adevarat sa consideram familia la nivelul celui de Al Doilea Val, ar trebui sa fim gata sa restabilim toata civilizatia celui de Al Doilea Val, sa inghetam nu numai tehnica, ci si istoria. (Toffler, 1983). Dar, bineinteles ca istoria nu poate fi data inapoi si nici oprita. Stilurile de viata familiale se vor modifica si ele, la fel cum se vor modifica si relatiile intrafamiliale. Se contureza noi forme de familie care vor coexista. Probabil ca nici una nu va mai detine suprematia, ca si familia nucleara in generatia celui de Al Doilea Val.

q           Tipuri de familii ale viitorului

Acelasi Alvin Toffler considera ca in viitor ne sunt rezervate urmatoarele tipuri de familii:

celibatarii, adica persoane care traiesc singure in afara familiei. Intre anii 1970-1978, numarul persoanelor cu varste cuprinse intre 14 si 34 ani care traiau singure s-a triplat in S.U.A., crescand de la 1,5 milioane la 4,3 milioane. Categoria acestora se subdivide in doua grupe:

tineri care parasesc familia, dar nu se casatoresc, parcurgand o perioada de tranzitie, pana se casatoresc;

alte persoane care au fost casatorite, care se afla deseori ,,intre casatorii'', care traiesc singure si care sunt efectiv multumite;

persoane care traiesc impreuna, dar care nu se sinchisesc sa faca forme legale.

familiile fara copii. Creste numarul celor care aleg in mod constient, ceea ce a inceput sa fie cunoscut sub numele de ,,stilul de viata fara copii''.James Ramey afirma ca suntem martorii unei mutatii de la familia ,, axata pe copii '' la cea ,,axata pe adulti''. In 1970, in S.U.A., unul din trei adulti traia intr-o casa cu copii sub 18 ani. In 1960, 20% dintre femeile americane sub 30 de ani, care erau sau fusesera casatorite, nu aveau copii. In 1975 proportia ajunsese la 32%, adica o crestere de 60% in 15 ani.

familiile cu un singur parinte (monoparentale). In 1980, in S.U.A. unul din sapte copii era crescut de un singur parinte, iar in zona urbana unul din patru crestea intr-o familie monoparentala. Fenomene similare au aparut si in Marea Britanie, Germania, Suedia sau Norvegia.

familia comasata, in care doua persoane divortate, cu copii se recasatoresc, adunand copiii din ambele casatorii (ca si pe adulti), intr-o noua forma de familie largita. In 1980 se aprecia ca 25% din copiii americani fac parte, sau urmau sa faca parte, din asemenea familii (Toffler, 1983).

Natiunile avansate din punct de vedere tehnic sunt brazdate astazi de o variata gama de tipuri de familii

casatorii homosexuale;

casatorii comune, grupuri de persoane mai in varsta care se aduna pentru a imparti cheltuielile;

grupari tribale in anumite minoritati etnice, coexista ca niciodata pana acum;

casatorii pe baza de contract, casatorii in serie, conglomerate de familii si o varietate de structuri intime, cu sau fara raporturi sexuale, precum si familii in care tatal si mama locuiesc si lucreaza in doua orase diferite.

Trei psihiatri - Kellam, Ensminger si Turner - au determinat, intr-un cartier de negri din Chicago, ,, 86 de combinatii diferite de adulti '', inclusiv numeroase familii compuse din mama-bunica, mama-matusa, mama-tata vitreg, mama-altcineva.

Concluzia, la care au ajuns diversi oameni de stiinta, este ca am iesit dintr-o era a familiei nucleare si intram intr-o societate caracterizata printr-o diversitate in viata de familie. In timpul civilizatiei celui de Al Treilea Val familiile nu vor fi stabile, ci vom vedea o varietate de structuri familiale (Toffler, 1983).

Un posibil model de familie a viitorului, sugerata de A. Toffler este familia comunitara electronica. Acest tip de familie se caracterizeaza prin faptul ca parintii stau acasa si lucreaza; copii sunt si ei tot acasa , isi urmaresc parintii ca si in cazul Primului Val pentru a le putea lua locul in campul muncii.

EDUCATIA FAMILIALA IN SOCITATILE PREINDUSTRIALE

Gandirea sociologica de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, a sustinut ca are loc o izolare a familiei nucleare din sanul unei comunitati mai largi (familie largita sau comunitate de familii) sub impactul industrializarii si al urbanizarii (Tnnies, 1887; Durkheim, 1893; Parsons, 1937; Parsons, Bales s.a., 1955; Weber, 1922; apud. E. Stanciulescu, 1997). In aceste conditii, educatia copiilor nu se facea in institutii specializate, cu spatii adecvate acestui scop. Ea se facea prin participarea directa a copiilor la viata comunitatii, la diferite activitati (munca, sarbatori) in prejma adultilor, in mijlocul grupurilor de covarstnici sau a grupurilor de varsta-sex. Relatiile parinti-copiii erau nesemnificative din punct de vedere educativ.

In acelasi context ideativ, cercetari stiintifice mai recente, arata ca asa cum este greu de sustinut ideea restrangerii colectivitatilor umane, pana la familia conjugala, inteleasa ca unitate primara, naturala si universala, tot asa, este greu de sustinut ideea rolului nespecific al parintilor in educatia copiilor. In continuare, vom prezenta argumente, pro si contra, unei indiferente parentale in educatia copiilor, specifice Evului Mediu.

A. Argumente ce atesta implicarea mai mica a parintilor in educatia copiilor si rolul mai mare al grupurilor de covarstnici

q           Indiferenta parentala sau despre absenta ,,sentimentului copilariei'' si a ,,sentimentului familiei''

Sentimentul familiei consta in identitate si autonomie fata de restul societatii, a grupului constituit din parinti si copiii rezultati din uniunea lor, in intelegerea limitelor si particularitatilor acestuia. Sentimentul copilariei se defineste ca intelegere a particularitatilor de varsta ce deosebesc adultul de copil sau adolescent.

Philippe Aris in lucrarea se L'Enfant et la vie familiale sous l'Anciene Rgime (1973) sustinea ca desi nu pot fi contestate vechimea familiei conjugale ca grup social si nici legaturile afective intre parinti si copii, sentimentul copilariei si sentimentul familiei lipseau in clasele superioare ale societatilor europene preindustriale. Acestea erau societati in care parintii erau ,,indiferenti'' fata de educatia copiilor lor. Fiind interzisa contraceptia, familiilor li se nasteau un numar mare de copii, doriti sau nedoriti. Din lipsa de timp sau din neglijenta copiilor nu li se acorda prea multa atentie.

Alte argumente:

Studiind iconografia si textele medievale, Aris (1973) observa ca familia este lipsita de personalitate distincta, ea este ,,topita'' intr-o comunitate locala caracterizata printr-o retea foarte densa de sociabilitate. Intensitatea raporturilor exterioare de sociabilitate facea ca raporturile intrafamiliale sa fie rarefiate. In iconografie, se observa ca intre adult si copil nu exista diferente decat de dimensiuni, in rest poarta aceleasi haine ca si adulti, participa la aceleasi activitati. Distinctia fundamentala se face doar in functie de apartenenta de clasa. Familia indeplinea functii pentru conservarea patrimoniului, practicarea comuna a unei meserii, intr-ajutorarea cotidiana, protejarea onoarei si a vietii, dar nu si functii educative. Dupa varsta intarcatului, educatia copilului nu mai era efectuata si nici controlata de familie, ea fiind incredintata comunitatii, grupurilor de varsta. Educatia sa putea fi preluata si de alte familii in care copilul ,,servea'', in schimbul adapostului si al hranei;

Edward Shorter (Stanciulescu, 1997), pe baza studiilor intreprinse asupra societatilor europene si nord-americane sustine ca grija si dragostea materne fata de sugari, asa cum sunt intelese astazi, erau absente in toate societatile traditionale non-contraceptive in randul tuturor categoriilor sociale. Cauza o reprezenta practica, aproape generalizata in mediul urban, a plasarii sugarului la o doica in afara familiei, de cele mai multe ori in mediul rural, care determina contactele rare intre parinti si copii;

Plasarea adolescentilor in alte familii inrudite sau nu cu familia de origine, avea la baza mai multe ratiuni: acoperirea unei nevoi de mana de lucru in familiile de primire, grija pentru evitarea incestului, deschiderea grupului familial catre comunitatea locala, prin mentinerea unor relatii sociale cu familiile rudelor sau ale comunitatii locale. Prin plasarea baiatului ca ucenic si a fetei ca menajera, parintii transfera sarcina socializarii exteriorului familiei de provenienta, realizand si o mutare a violentei pedagogice catre alte persoane.

q           Rolul educativ nespecific al parintilor si rolul grupurilor de varsta

Unele cercetari etnologice par sa confirme ideea conform careia, in societatile primitive si preindustriale parintii au un rol marginal in educatia copiilor. Odata cu trecerea peste pragul protectiei parentale rolul socializator revine grupului de covarstnici al copilului.

Astfel, pe baza studiilor etnologice, R. Piddington (apud. Stanciulescu, 1997) caracterizeaza educatia primitiva prin prisma urmatoarelor trasaturi:

indistinctie fata de alte activitati sociale;

achizitia cunostintelor in timpul activitatilor in care urmeaza a fi efectuate;

predominanta invatarii prin imitatie;

inexistenta unui personal educativ specializat, rolul de agent educativ revenind tuturor membrilor grupului caruia apartine copilul (comunitate, familia extinsa, familia restransa, grup de covarstnici);

absenta unei diferente clare intre educatia informala si cea formala, aceasta din urma neavand decat o sfera restransa;

jocurile infantile sunt o prelungire a procesului de socializare desfasurat de diferiti agenti.

Teza predominantei pedegogiei difuze si a socializarii infaptuite de intreaga comunitate poate fi ilustrata de populatia Samoa. In cadrul ei familia este constituita dintr-o duzina de adulti, barbati si femei, care isi cresc laolalta copiii, intr-un mediu nediferentiat. Acestia din urma sunt protejati de oricare dintre adulti si datoreaza supunere tuturor (Mead, 1928).

Anchetele etnologice au pus in evidenta si prezenta pedogogiei implicite in majoritatea grupurilor investigate. Socializarea copiilor este asigurata prin impregnarea culturii in care traiesc, prin experimentare directa. Se pare ca educatia implicita este caracteristica primelor stadii ale evolutiei sociale, dar situatia este identificata si la grupuri mai evoluate.

Multe societati institutionalizeaza grupurile de varsta cu rol socializator. Acestea par sa excluda raporturile semnificative cu parintii, indeosebi copiii care depasesc varsta protectiei parentale. Astfel, copiii samoani ajunsi la varsta de sapte-opt ani ies aproape in totalitate de sub influenta familiei, pentru a constitui bande de joc rivale ale fetelor si baietilor. In contact cu grupurile de varsta-sex si departe de privirile adultilor se construieste noua identitate sociala a copiilor. La copiii Muria se produce timpuriu intrarea in ghotul, un fel de ,,casa a tinerilor'', al carei rol este acela de a asigura socializarea din punct de vedere al raporturilor sexuale si vietii domestice. Intr-un ghotul, baietii si fetele traiesc laolalta intr-o atmosfera de seninatate si calm. Disciplina raporturilor sexuale este riguroasa si urmareste sa descurajeze orice posibil instinct de proprietate si orice atasament profund fata de partener(a), care trebuie schimbat(a) dupa cel mult trei nopti.

B. Opinii care acrediteaza ideea interesului adultilor pentru copii si a rolului educativ specific al lor

Indiferenta parentala si absenta unui rol specific al familiei in educatia copiilor sunt contrazise cu urmatoarele dovezi:

q           Variabilitatea modelelor culturale

Cercetarea istorica si etnologia evidentiaza variabilitatea modelelor culturale in timp si spatiu. Traditia etnografica, etnologica si antropologica pune in evidenta variabilitatea fenomenului educational. Fiecare grup investigat, fiecare cultura se caracterizeaza printr-un sistem specific al educatiei care corespunde structurilor sociale si culturale. Premisa coerentei sistemului de educatie cu ansamblul culturii pe care o ,,impregneaza'' in individ, cele mai multe studii etnologice sustin ideea functiei reproductive a educatiei care reproduce cultura la nivelul personalitatii, creind astfel conditiile conservarii ei. La populatia Arapesh, caracterul coopeerativ si pasnic al culturii este reprodus si printr-un sistem de educatie care cultiva aceste valori. Educatia cultiva blandetea si solidaritatea si cauta sa elimine orice individualism, simt al proprietatii sau agresivitate. Modalitatile sunt diferite, mangaierile mamei pe tot corpul copilului, in timpul suptului, contactul fizic cu persoanele care il ingrijesc s.a. (Mead, 1935). In opozitie cu aceasta, populatia canibala Manu are un sistem de organizare care se bazeaza pe ideea ostilitatii naturale intre indivizii de acelasi sex, rivalitate, ostilitate si agresivitate cultivate prin toate mijloacele: hranirea sugarului in mare graba, intr-un climat de furie si lupta; intarcatul brutal si contactul fizic intre mama si copil interzis (Mead, 1935).

Istoria ne mai arata si o alta diferenta, practica plasarii sugarului la o doica este specifica mai ales mediului european urban preindustrial, in mediul rural ea constituind o exceptie. Acest model este specific indeosebi familiilor nucleare, dar nu poate fi identificat decat rareori in comunitatile cu familii largite.

Premisa eterogenitatii sociale si culturale a colectivitatilor (culturilor), se datoreaza, in viziunea unor cercetatori, diviziunii sociale a muncii. Pozitiile diferite ale indivizilor (status-uri diferite) determina modele comportamentale diferite si face ca peste personalitatea de baza sa se suprapuna o personalitate de status. Se poate vorbi, prin urmare, de o variabilitate pozitionala a educatiei, in functie de rolul si status-ul social actual, precum si in functie de cele de perspectiva. Variabilitatea pozitionala este responsabila, de pilda, de comportamentele diferite ale barbatilor si femeilor. Feminitatea si masculinitatea nu rezulta din caracteristici naturale biologice. Chiar daca au ca punct de plecare aceste caracteristici, ci sunt construite social in procesul eduatiei(Mead, 1935; Linton, 1945; Bourdieau, 1980).

Rituarile de initiere si de trecere pun in evidenta faptul ca si in societatile traditionale disting si institutionalizeaza diferite etape ale evolutiei individului pana la exercitarea deplina a rolului de adult.

q           Importanta cruciala a experientelor primare

Rolul parintilor in educarea copiilor nu poate fi nespecific si marginal cata vreme experientele primare au o importanta cruciala in interiorizarea culturii. Cei mai multi autori inclina spre importanta acestor experiente, cruciale pentru societatile preindustriale. Gza Roheim sustine ca impulsurile umane sunt determinate de primele experiente ale copilului care se intiparesc in inconstient si care formeaza baza intregului comportament ulterior. Dupa M. Mead (1970) - experientele primare traumatizante fac ca ele sa fie puternic "intiparite" in individ si sa persiste. Pentru exemplificare, am ales doua categorii de populatii, una la care este cultivata ostilitatea, iar la cealalta alterneaza perioadele de ingrijire aspra a copilului cu cele de tandrete exagerata.

La mundugomorii, descrisi de M. Mead (1935) organizarea sociala are ca unitate "coarda" si este fondata pe ideea existentei unei ostilitati naturale intre toti indivizii de acelasi sex, astfel ca o legatura sociala intre generatii succesive nu este posibila decat intre persoane de sex diferit. O "coarda" este constituita dintr-un barbat, fiicele sale, fii fiicelor sale, fiicele fiilor fiicelor sale si asa mai departe. Rezulta o divizare a familiei in "grupuri" - tatal si toate fiicele, mama si toti fiii. Intre frati, ca si intre tata si fiii sai se instaleaza de timpuriu o rivalitate oarba, legata mai intai de relatia cu mama, iar mai tarziu de relatia cu fiul (fiica) utilizata ca mijloc de schimb in contractarea mariajelor. Copilul este crescut intr-o atmosfera de agresivitate si violenta generalizata.

Copiii rusi sunt supusi la o atitudine opusa. Cand mama este antrenata in munci agicole, atitudinea ei protectoare se manifesta in infasarea cat mai stransa a copilului, procesul de infasare desfasurandu-se intr-o atmosfera rece si impersonala, fara un contact fizic intre mama si copil. Atunci cand copilul plange acestuia i se da in gura o "suzeta", facuta din paine mestecata si indulcita.

Cand mama revine de la camp ea deplange singuratatea si nemiscarea la care a fost supus copilul, il dezleaga, il mangaie, ii face igiena si il hraneste. In acest fel, viata micutului rus alterneaza perioade de libertate si tandrete excesiva cu perioade de frustrare si nemiscare.

"Acest dualism al socializarii se regaseste in dualismul personalitatii specifice poporului rus, care alterneaza fara motive aparente pasivitatea, depresia si dezgustul de sine cu agitatia, exaltarea si starile explozive, in acelasi timp mistice si sexuale" (Gorer si Rickman, 1949, apud. Stanciulescu, 1997).

Frustratiile sunt prezente si in socializarea precoce a copiilor americani, dominata de ideologia puritana care cultiva ascetismul si culpabilitatea, prin reguli stricte de hranire si igiena (Benedict, 1946, apud. Stanciulescu, 1997).

q           Continuitate si complementaritate intre familie, grupurile de egali si mediul social

Institutionalizarea grupurilor de varsta-sex nu probeaza prin ea insasi absenta preocuparilor educative ale familiei din mai multe motive:

introducerea copiilor in aceste grupuri urmeaza unei etape de socializare primara, in care rolul parintilor este esential, exceptia constituind-o cazurile plasarii copiilor la o doica;

socializarea in grupurile de varsta se dovedeste a fi in concordanta cu sistemul de valori, norme, reguli practicat si transmis de adulti;

este o practica specifica nu numai societatilor primitive si preindustriale, ci se prelungeste pana in unele societati contemporane.

Socializarea in grupuri de varsta pare a se afla intr-un raport de complementaritate si nu intr-unul de excluziune cu socializarea familiala si comunitara. Conflictele dintre generatii sunt explicabile prin prisma sistemelor de valori imperfecte. Individul nu are acces niciodata la toate elementele unei culturi si rareori exista continuitate absoluta intre diferitele faze ale socializarii.

Acolo unde (in societate) relatiile universale si instrumentale sunt subordonate celor particulare si expresive (de unitate, solidaritate si afectiune), socializarea in grupul particular, eterogen si protector, care este familia se dovedeste necesara si suficienta pentru a asigura coeziunea sociala. Acolo unde, dimpotriva, principiile functionarii sociale sunt diferite de cele ale familiei restranse si largite, individul este obligat sa-si modifice la un moment dat comportamentul dobandit in familie, iar grupurile de varsta egala , se pregatesc pentru acest "soc biografic".

Complementaritatea familie - grupari de egali pare a fi o necesitate functionala a societatilor, o conditie a conservarii si innoirii culturale.

q           Dificultatea de a formula concluzii transante

Societatile preindustriale nu au fost societati non-contraceptive, dimpotriva numeroase ratiuni justificau un control religios al acestora. Mornier concluzioneaza ca diferentele intre societatile traditionale si societatile moderne in domeniul educatiei, sunt mai putin accentuate decat s-a crezut. Dragostea de necontestat a amerindienilor fata de copii se manifesta in atitudinea permisiva, in absenta pedepselor corporale, in refuzul de a se separa de copil sau in tristetea manifestata la decesul acestuia.

In stadiul actual al cercetarilor nu avem argumente suficient de puternice pentru a sustine teoria conform careia, personalitatea copiilor apare, in societatile preindustriale, ca produs direct al unei actiuni parentale specifice, argumentele pe baza carora se sustine contrariul sunt foarte fragile.

4. SENTIMENTALIZAREA RAPORTURILOR PARINTI-COPII IN SOCIETATILE MODERNE SI CONTEMPORANE

Ph. Aris (1973) sustine ca sentimentalismul familiei si sentimentalismul copilariei s-au constituit treptat, unul in legatura cu celalalt, pe masura aparitiei si dezvoltarii societatii industriale. Sentimentalismul copilariei, sustine istoricul francez, s-a constituit in doua etape:

q           in secolul al XVI-lea se descopera naivitatea, inocenta, dragalasenia copilului care devin sursa de amuzament pentru adulti. In secolul al XVII-lea, notiunea era deja uzuala. Sensul inocentei consta in obligatia de a-l proteja pe copil de aspectele "murdare" (sexuale) ale vietii si de a-i dezvolta caracterul, rationalitatea;

q           incepand cu secolul al XVII-lea, apare si cel de-al doilea sentiment al copilariei, caracterizat prin recunoasterea si atasamentul fata de particularitatile copilului.

Copilul a devenit centrul preocuparilor familiei si orice are legatura cu copilul si cu familia a devenit in egala masura serios si demn de atentie.

Educatia se transforma intr-o miza importanta pentru parinti, aparitia sentimentului copilariei si al interesului parintilor pentru copii sunt practic simultane. Copilul devine treptat centrul familiei sale; familia patrimoniala este inlocuita de familia centrata pe copil, iar viata cotidiana graviteaza in jurul femeii, careia ii revine sarcina educarii lui.

Sentimentul copilariei, in diferitele sale forme, reprezinta o expresie particulara a sentimentului mai general care este sentimentul familiei. Retelele de sociabilitate se rariefiaza incepand cu secolul al XVII-lea, dar in opinia lui Aris, nu individualismul este directia catre care au evoluat societatile occidentale, ci familia.

Familia moderna prezinta progrese incepand cu secolul al XVI-lea, si este caracterizata prin:

constituirea treptata a sentimentului familiei si a sentimentului copilariei;

asumarea treptata a unor factori afectivi;

intensificarea raporturilor emotionale dintre soti, dintre parinti si copii, pe masura rarefierii sociabilitatii comunitare;

investitia afectiva si materiala in copil prin limitarea nasterilor si separarea temporara a copilului de lumea adulta.

In evolutia raporturilor parinti-copii, Aris distinge trei etape:

etapa medievala a copiilor care parasesc familia;

etapa tranzitorie: secolul al XV-lea - secolul al XVI-lea, a copiilor care raman in familie, devinind elemente indispensabile ale vietii sale cotidiene, fara a fi, totusi, nucleul vietii familiale;

etapa familiei nucleare moderne, constituita din grupul solitar ("izolat") al parintilor si copiilor, in care copilul reprezinta pivotul intregii vieti familiale.

Sentimentul matern este pus pe seama ameliorarii corelatiilor de viata pe care productia capitalista o permite: in societatea traditionala, mamele erau obligate la indiferenta si se aflau in imposibilitatea de a asigura copiilor conditii bune de viata, pentru ca nivelul material al vietii lor impunea alte valori pe prim plan, in special munca de subzistenta. Din momentul in care cresterea economica degreveaza mamele de o serie de constrangeri materiale, sentimentul matern se poate manifesta.

De Mause (1974, cf. Hellermans s.a) este un radical adept al sentimentalizarii raporturilor parinti-copii in societatile moderne. Conform opiniei sale, raporturile parinti-copii au parcurs un neintrerupt sir de violente:

pruncuciderea pana in secolul al IV-lea;

abandonul ("plasarea" copiilor in alte familii);

ambivalenta: din secolul al XVI-lea se poate constata o crestere a violentei exercitate asupra copiilor din ratiuni pedagogice; in secolul al XVIII-lea - copiii intra in universul emotional al familiei, fara a avea un loc central;

intruziunea: parintii tind sa domine spiritul si viata copiilor;

socializarea (catre sfarsitul secolului al XIX-lea) - parintii sunt preocupati de adaptarea economica si sociala a copiilor;

sustinerea - in societatea contemporana, parintii cauta sa satisfaca nevoile particulare ale copilului.

Odata cu cresterea interesului fata de copii, se modifica si semnificatia violentelor exercitate asupra acestora din urma: din acte care exprima puterea agresorului - in mijloace educative, administrate in "interesul copilului".

Marea majoritate a cercetatorilor admit ca, pe masura evolutiei societatii, raporturile parinti-copii sunt tot mai mult definite printr-o dimensiune emotionala si ca interesele copiilor pentru educatia parintilor creste .

5. ALTE FORME ALE ROLURILOR EDUCATIVE PARENTALE: PARINTI DIVORTATI, PARINTI VITREGI

Noile moduri de educare ale copiilor in familiile contemporane au lansat noi provocari stiintelor socio-umane, incepand cu decenilul al VIII-lea al secolului XX. Au aparut situatii precum:

parinte care este principalul responsabil de educatia si intretinerea copilului al carui genitor este;

parinte care traieste izolat de propriul copil;

adultul pus in postura de a deveni parintele unui copil cu alti genitori.

Familiile monoparentale

Termenul a fost folosit, pentru prima data, in literatura anglo-saxona, sub denumirea one(single) parent family incepand cu anul 1960, iar mai apoi preluat de literatura franceza cu denumirea de familie monoparentala. Termenul a inlocuit pe altii similari, cum ar fi: ,,parinti izolati", ,, menaje conduse de femei", ,, mame singure in dificultate", ,,mame necasatorite", ,,menaje monoparentale". Familiile monoparentale se definesc ca unitati sociale formate dintr-un parinte si unul sau mai multi copii.

Prezenta familiei monoparentale are la baza cel putin doua cauze:

modificarile demografice din anii 1960-1970: diminuarea semnificativa a ratei nuptialitatii si multiplicarea coabitarilor, cresterea numarului de copii nascuti in afara casatoriei, explozia ratei divortialitatii;

normalizarea unui fenomen considerat pana atunci ca anormal, marginal sau deviant, familia formata dintr-un copil (copii) si un parinte (nu parinti). Familia monoparentala devine o alternativa a familiei clasice, pe masura ce inregistreaza o frecventa mai mare si ea devine ceva obisnuit pentru membrii societatii.

q           Familie parentala sau familie conjugal-parentala

Noul concept are menirea de a defini familia prin relatia parentala, care era secundara relatiei conjugale in familia clasica, iar acum devine primordiala. Acest concept surprinde evolutia transformarilor inregistrate in ultimele trei decenii in domeniul familiei: posibilitatea ca cele doua tipuri de raporturi familiale - conjugal si parental - sa apara si sa functioneze separat unul de celalalt. Familia parentala poate rezulta ca urmare a unor experiente diferite (Stanciulescu, 1997):

nasterea unui copil in urma unei experiente sexuale juvenile, care nu se concretizeaza intr-o ,,casatorie de reparatie'';

decizia, prin optiune libera, a unor femei (trecute de 30 de ani) celibatare de a avea copii in afara unei casatorii legale sau a unei uniuni libere (parentalitate celibatara);

divortul unor cupluri cu copii necasatoriti;

decesul unuia dintre parteneri.

Divortul contemporan intervine dupa o durata mediana a casatoriei de aproximativ 10 ani, respectiv la o varsta medie a partenerilor de 36 de ani barbatii si 34 de ani femeile (Bawin-Legros,1988). In S.U.A. aproape un sfert din familiile americane cu copii erau in 1986 familii monoparentale, cifra reprezentand dublul celei din 1960 (Saxton, 1990). In Europa, amploarea fenomenului este ceva mai mica (nedepasind 15% din totalul familiilor nucleare), iar ratele de crestere ceva mai scazute(Lefaucheur, 1987). In marea majoritate a cazurilor de divort (90%) copiii rezultati in urma casatoriei sunt incredintati mamelor. De aceea, intalnim mai des familii monoparentale materne, carora li s-au dedicat un numar mai mare de studii.

q           Dificultati de exercitare a rolurilor educative in familiile (mono)parentale

Conform sintezei realizate de B. Bawin- Legros (1988), studiile asupra familiilor monoparentale arata ca, in cadrul acestei categorii de populatie, sunt specifice urmatoarele fenomene:

frecventa mai mare a nasterilor ilegitime;

un numar mai mare al copiilor abandonati;

aparitia cazurilor de retard in dezvoltarea psiho-afectiva;

cazuri de esec sau abandon scolar;

adaptare mai greoaie la modelul cultural ,,consumerist'', cazand victime ,,noii saracii'';

tendinta de a se autoreproduce (copiii proveniti din asemenea familii au ,,sanse'' mari de a repete ca adulti experienta parintilor);

monoparentalitatea, si in special cea rezultata din divort, este corelata cu o diminuare a activitatii educative;

suprasolicitarea rolului matern (material, emotional, relational), care conduce la un dezinteres relativ fata de educatia copilului sau/si prezenta unui conflict de rol (dominate de propriile stari afective, mamele sunt mai putin disponibile pentru copil, exact in momentele in care acesta are nevoie de atentie si eforturi sporite);

rolul patern se caracterizeaza de obicei prin absenta, deprivare sau deresponsabilizare.

Copiii aflati sub incidenta divortului sunt marcati de numeroase probleme psihologice si relationale. Reactia lor este diferita in functie de varsta, sex sau timpul trecut de la separarea parintilor si anume:

copiii de varsta mica (sub 6 ani) sunt cei mai afectati pe termen scurt. Par a deveni mai dependenti, mai neascultatori, mai agresivi, mai putin afectuosi decat cei care raman in familii complete. Intreaga dezvoltare generala a lor este bulversata;

copiii de 6-8 ani sunt marcati de tristete, frustrare, confuzie si anxietate. Cautarea contactului cu parintele absent, ii duce la conflicte de loialitate fata de parintele cu care au ramas. Baieti la aceste varste sunt mai vulnerabili. Ei inregistreaza frecvent esec scolar si dificultati de integrare sociala, se restabilesc mai greu;

copiii intre 9-12 ani percep ruptura intre parinti mult mai clar. Manifestarile lor sunt mai sobre si sunt capabili sa puna in functiune diferite mecanisme de protectie, pentru a-si stapanii propriile stari psihologice. Multi dintre ei reusesc cu greu sa-si controleze anxietatea, rusinea, sau sentimentul neputintei descarcandu-si furia asupra ambilor parinti sau asupra unuia;

nici la adolescenta copiii nu sunt scutiti de probleme. La aceasta varsta se constata aparitia tristetii, nelinistii sau furiei, a sentimentului de amenintare in legatura cu viitorul. De asemenea, sunt prezente deceptia, indignarea morala sau chiar dispretul.

In timp, se pot depista mai multe reactii (conform cercetarilor lui Wallerstein si Blakeslee, 1989). Astfel, la 5 ani dupa divort 34% dintre copii sunt complet restabiliti. Un alt procent de 29% dintre copiii cu parinti divortati au o dezvoltare medie si un comportament comparabil cu cel al copiilor din familiile biparentale, dar incearca, uneori, sentimente de tristete. A treia categorie continua sa manifeste insatisfactie, depresie, solitudine, retard in dezvoltare.

La 10-15 ani dupa divort se constata probleme de relationare la copiii de ambele sexe. Acestia au sentimente de anxietate si vinovatie, asteapta atitudini de respingere din partea partenerului si rup frecvent relatiile cu persoanele de sex opus. Exista chiar o mare probabilitate ca mariajul lor sa se incheie printr-un divort timpuriu.

In alte studii se vorbeste de problemele materiale ale familiilor monoparentale, victime ale unui nou tip de saracie. De asemenea, se aminteste frecvent conflictul de rol pe care il traieste mama care creste copilul si de supraincarcarea ei, cu sarcina aducatorului principal de venit. Femeia singura, cu copilul, se confrunta cu o criza de de exercitare a autoritatii in familie.

,,Copiii care traiesc in familii de acest tip sunt considerati populatie cu risc, condamnata la a ingrosa randurile celor care traiesc la limita subzistentei, a celor care esueaza scolar, ori a deviantilor si delincventilor'' (Stanciulescu, 1997).

q           Separarea parintilor echivaleaza cu o condamnare educativa a copiilor ?

In ultimii zece ani, perspectiva ,,neagra'' asupra familiilor monoparentale, a fost supusa unor critici severe, atat din perspectiva teoretica, cat si datorita metodologiilor utilizate. Din punct de vedere teoretic, este condamnata aceasta perspectiva, deoarece se bazeaza pe postulatul ca familiile biparentale asigura dezvoltarea psiho - afectiva si integrarea sociala cea mai buna. Orice alta forma de familie este considerata o piedica in dezvoltare. Cercetarea empirica are si ea lacune, deoarece esantioanele folosite erau formate din copiii cu esec scolar sau delincventi. Cei mai multi dintre ei, proveneau din familii monoparentale si de aici concluzia carentei educative a acestui tip de familie.

Cauze ale esecului educativ in familiile monoparentale

dificultatile de investire ale mamei singure, coplesita de probleme emotionale, profesionale, relationale sau de sanatate;

situatia economica a familiei monoparentale dependenta de statutul socio-profesional al mamei, care se depreciaza sensibil in urma divortului; situatie economica instabila;

nivelul cultural scazut al mamei cauzat si de nivelul scazut al studiilor acesteia;

conditiile in care se instaleaza monoparentalitatea - cei mai afectati fiind cei ai caror parinti se separa intr-o atmosfera puternic conflictuala;

retele de sociabilitate (rudele, prietenii) pot stimula sau atenua conflictele intre fostii parteneri si pot, de asemenea, construi un statut aparte al copilului, printr-un lant de "etichetari";

modul angajarii fostilor soti in relatia parentala dupa divort influenteaza situatIa copiilor.

Cei care la 5 ani dupa divort au depasit in mare masura socul initial sunt beneficiarii unei atitudini de angajare din partea ambilor parinti. Dimpotriva,situatia celor care "esueaza" reflecta un "esec al divortului", copiii sunt utilizati "frecvent" ca "paratrasnet" al conflictelor care nu inceteaza intre parinti.

Anumite studii dezvaluie faptul ca, cele mai multe dintre femeile care divorteaza, au un statut socio-profesional si un nivel educational scazute. Aceasta face sa accepte divortul din culpa, cu importante costuri psihologice si sociale. Desi fara suport, incrimineaza conduite de rupere a casatoriei, culpabilizeaza adultul si victimizeaza copilul, intretinand un climat conflictual. Sunt obligate sa-si schimbe repede domiciliul, schimband prin aceasta frecvent anturajul scolar si social al copilului, care are nevoie de stabilitate.

q           Se poate vorbi despre o demisie paterna?

Rolul tatalui, care traieste separat de copilul sau, se limiteaza, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, la plata unei pensii alimentare, sau la dreptul de a vizita periodic copilul. Statisticile si anchetele cantitative avanseaza ipoteza unei paternitati sarace in atribute.

In S.U.A.

50% dintre tatii americani nu platesc pensia la care i-ar obliga hotararea judecatoreasca;

in 1/4 din cazuri dreptul la vizita nu este deloc utilizat;

la 5 ani dupa divort, procentul urca la 1/2-3/4 din numarul intervievatilor.

Dupa divort , numerosi tati par a se retrage partilal sau total din viata copiilor lor, in timp ce relatia mama-copil rezista mai bine, chiar si atunci cand custodia este incredintata tatalui (L.Saxton,1990). 

In Franta, 54% dintre copii, ai caror parinti au divortat, nu si-au vazut niciodata tatal dupa divort, sau nu mai intretin cu acesta legaturi conjuncturale. Consecintele absentei tatalui, apar indeosebi la varstele identificarii si diferentierii sexuale (varste mici pentru baieti si varsta adolescentei pentru ambele sexe).

O ancheta finalizata in S.U.A., in 1986, evidentiaza urmatoarele situatii intre parinti:

"asociatii furiosi"-aproximativ 1/4 dintre parintii divortati pastreaza resentimente cu privire la mariajul desfacut, la procesul de divort (partajul bunurilor, copiilor etc). Furia reprimata reprezinta aspectul caracteristic al relatiei lor, iar intalnirile prilejuite de evenimentele din viata copilului devin ocazii de stres si presupun negocieri delicate;

"inamicii infocati"-custodia copilului ramane o sursa continua de conflict.Nici unul nu este dispus sa accepte calitatile parentale ale celuilalt. Problemele copilului sunt puse pe seama greselilor celuilalt. Cealalta jumatate intretine relatii cordiale;

"colegi care coopereaza"-aproximativ 3/4 dintre parintii care intretin relatii bune. Ei impartasesc toate grijile si bunurile legate de copil, participa impreuna la viata acestuia si se straduiesc sa-i asigure bunastarea,fara ca relatia lor sa depaseasca limitele formulate explicit de instanta judecatoreasca;

"prieteni la catarama"-se considera unul pe altul parinti responsabili si grijulii, au incredere unul in altul, rolurile parentale apropiate de cele din perioada casatoriei. Continua sa traiasca cu bucurie si placere evenimentele din viata copilului.

Despre costurile psihologice si sociale masculine se vorbeste foarte putin. Opinia comuna considera barbatul, daca nu intotdeauna vinovat de stresul separarii si insensibil la el, macar mai putin vulnerabil si capabil de a "nu privi in urma"si de a se "consola" repede intr-o noua relatie. Cercetarile echipei californiene, conduse de Wallerstein, par sa confirme, cel putin partial, aceasta opinie: cei mai multi barbati, mai ales cei sub 40 de ani se recasatoresc, unii in primii ani, majoritatea in primii trei ani dupa divort, evaluand noua partenera mai sexy, mai intelegatoare decat fosta sotie, iar noua familie ca excelenta (Wallerstein si Blakeslee, 1989).

Pe termen scurt si mediu, barbatii divortati par a fi "scutiti"de tulburarile psihologice si fiziologice pe care le prezinta frecvent femeile aflate in aceeasi situatie. Anchetele evidentiaza o mare variabilitate a situatiilor:

jumatate dintre barbatii care au, in momentul divortului, mai mult de 40 ani sunt necasatoriti dupa 10 ani; multi dintre ei nu au alta viata sociala in afara celei profesionale si traiesc acut sentimentul insingurarii;

la 10 ani dupa primul divort, mai putin de jumatate dintre barbatii recasatoriti au un al doilea mariaj care rezista, ceilalti traind experienta unui nou divort;

Evident numarul celor care au probleme psihice sau sociale este mult mai mare decat ne-am fi putut inchipui.

q           Roluri educative in familii compuse

Cresterea ratei divortialitatii duce la cresterea ratei recasatoriilor. In mai multe cazuri, unul dintre parteneri sau amandoi au in grija unul sau mai multi copii dintr-o casatorie anterioara.

Familia compusa poate fi:

simplu compusa-cand unul dintre parteneri a mai fost casatorit si aduce cu el copii din casatoria anterioara;

dublu compusa-cand ambii parteneri au mai fost casatoriti si aduc cu ei copii din casatoriile anterioare;

complexa- atunci cand, pe langa copiii adusi din casatorii anterioare, cuplul are si copii nascuti din relatia respectiva.

Studiile pun in evidenta doua categorii de probleme

probleme legate de raporturile copilului cu parintele"vitreg"si cu fratii "vitregi";

probleme legate de mentinerea limitelor.

Tati vitregi

In cazul in care copiii sunt crescuti de un alt parinte decat cel natural, apare o confruntare intre doua conceptii: aceea a primatului legaturii de sange si aceea a prioritatii legaturii sociale. Se pune in mod firesc intrebarea: cine sunt adevaratii parinti ai copilului, cei care il cresc, sau cei care i-au dat viata?

In unele cazuri, mai frecvente in randul categoriilor populare si ale celor cu un nivel scazut al studiilor, parintii vitregi sunt orientati dupa o logica a substitutiei vechii familii (ale caror erori vor sa le stearga) cu noua familie. Noul tata se implica in educatia copilului, ca si cum ar fi tatal biologic, in timp ce contactele cu tatal natural sunt intrerupte. Plata pensiei alimentare inceteaza, adesea, odata cu recasatorirea mamei, fapt care a fost interpretat ca o demisie paterna. Conform logicii substitutiei, dobandirea de catre copil al unui alt tata impune ca acesta din urma sa includa in prerogativele sale obligatia de intretinere, ca resursa si criteriu de legitimare a puterii paterne. Logica substitutiei este fundamentata pe absolutizarea modelului familiei nucleare. Cu alte cuvinte, un copil trebuie sa aiba doi parinti si nu trei.

In alte cazuri, familia compusa se conduce dupa o logica a perenitatii. Acest model se intalneste mai frecvent in randul categoriilor favorizate economic, sau al posesorilor de diplome universitare si permite continuarea contactelor copilului cu tatal biologic, care ramane educatorul copiilor sai. Noul partener al mamei nu se implica in educatia copiilor acesteia, mai ales daca are el insusi copii (Saxton, 1990).

In oricare dintre cazuri, exercitarea rolului patern este dificila, iar apropierea dintre copil si noul tata se realizeaza greu. De la inceput familia va fi structurata in doua subgrupuri, ale caror limite, in general, sunt bine delimitate si al caror punct de reper este mama: cuplul conjugal si grupul mama-copil. In atare conditii, tatal poate prelua controlul, poate fi asimilat familiei al carei ,,cap'' este mama, poate negocia o pozitie in cadrul sistemului mama-copil in care se va integra si el, sau va fi respins (Stanciulescu, 1990). Cercetatorul american distinge urmatoarele tipuri de reactie din partea copilului:

copilul manifesta antipatie fata de adult pentru ca nu-l place place ca persoana, sau pentru ca il compara cu tatal biologic si mai este legat afectiv de acesta, sau pentru ca ii este teama sa nu piarda afectiunea mamei;

copilul este distant, dar dornic sa intre in contact cu adultul, iar daca acesta din urma este ,,cumsecade'' distanta poate fi inlaturata;

copilul este gata sa-l accepte pe adult ca tata (mai ales daca copilul are o varsta mica si nu are imaginea paterna constituita);

copilul de varsta mai mare si matur, intelege ca noul venit este in primul rand sotul mamei si apoi tatal sau.

Numeroase cercetari, arata ca cel de-al doilea tata este mai repede acceptat atunci cand copilul are o varsta mai mica de opt ani.

Mame vitrege

Se considera ca numarul familiilor in care noul parinte este mama este mult mai mic, intrucat numai intr-unul din zece cazuri de separare a parintilor copilul este incredintat tatalui (Saxton, 1990).

Asemanator situatiei tatilor vitregi si mamele vitrege vor adopta trei tipuri de conduite. Ele pot actiona dupa o logica de substitutie a mamei biologice, asumandu-si in intregime responsabilitatile de control si disciplinare a copilului, preocupandu-se de bunastarea lor fizica si emotionala. O astfel de conduita, are sanse mari de reusita atunci cand copilul are o varsta foarte mica si nu mai intretine legaturi cu mama biologica (deces al acesteia, sau cand nu valorifica dreptul la vizita). In cele mai multe cazuri, copilul este rezistent la incercarile de substituire a mamei biologice. In marea majoritate a cazurilor, copilul isi vede mama biologica ca pe unica sursa de dragoste si afectiune. Intr-o alta varianta, mama vitrega va incerca sa joace rolul unei alte mame, dubland rolul matern pe care mama biologica continua sa il execite. Triada mama biologica-copil-mama vitrega situeaza copilul la intersectia a doua modele culturale, care este generator de frustrari si confuzie. Situatia devine exploziva atunci cand se nasc conflicte, mai mult sau mai putin deschise, intre mama naturala si cea vitrega, iar tatal este invitat in calitate de arbitru. De multe ori, se ajunge la deteriorarea noii relatii conjugale a tatalui. Mama vitrega prietena este cea de a treia figura materna, pe care o poate realiza o femeie cu copilul sotului. In acest caz, ea va incerca sa castige dragostea copilului, dar nu sa-l disciplineze. Ea va incerca sa fie ingaduitoare, sa nu critice comportamentele copilului si chiar spera sa devina un confident si un sfatuitor al acestuia. Modelul s-ar putea sa para multora cel mai indicat, el este cel mai greu de pus in practica. Multe din femeile care sunt in acest rol de mama-prietena, traiesc o senzatie de disconfort, au dificultati in controlul limitelor unei relatii de acest gen si chiar copilul suporta greu ideea unui adult-egal (Stanciulescu, I, 1997).

Familiile compuse in care mama este noul venit se confrunta cu mai multe probleme decat toate celelalte tipuri de familie, iar rolul de mama vitrega este mai greu decat orice alt rol parental.