Individualismul metodologic

Individualismul metodologic

Termeni cheie: reductionism, individualism, ontologic, epistemologic, metodologic.

Introducere: tipuri de individualism:

ontologic

politic

metodologic

epistemologic

(nu le mai definesc aici)

I.      Individualismul metodologic

Istorie: Se pot identifica  trei perioade de dezbatere intensa in ceea ce priveste individualismul metodologic in istoria stiintelor sociale: 1) prima perioada a fost la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20; 2) a doua perioada a inceput dupa al doilea razboi mondial si a culminat in anii 50; 3) a treia perioada a inceput in anii 80 si nu s-a incheiat inca (este asociata cu raspandirea teoriei alegerii rationale dinspre economie spre alte stiinte sociale). De multe ori dezbaterea denota un inteles diferit al termenului. Trebuie, de aceea, sa stim daca avem de a face cu 1) o teza ontologica despre realitate, 2) o teza epistemologica despre cunoasterea posibila, sau 3) un principiu metodologic in privinta drumului catre cunoastere.

Termenul individualism metodologic nu a fost inventat de un filosof ci de un economist important, Joseph Schumpeter (1908). Termenul nu mai apare in bazele de date a jurnalelor importante de economie pana in 1930 unde este amintit de John Hicks (1934) si Fritz Machlup (1937). In anii 40, economistii scolii austriece leaga acest termen de pozitia lor metodologica: Friedrich Hayek (1942) si Ludwig von Mises (1949). Probabil, influentat de prietenia sa cu Hayek, Karl Popper (1945) mentioneaza pe scurt termenul intr-un articol, apoi in alt articol il dezvolta si il aduce in atentia filosofilor de mainstream. Dupa moartea lui Schumpeter termenul este folosit din ce in ce mai des. Unul dintre studentii lui Popper, John Watkins (1952) a aparat o versiune a doctrinei si a stimulat aparitia unei controverse in literatura filosofica. Un alt student al lui Popper, Joseph Agassi (1960) a adus contributii notabile acestei dezbateri. In anii 60 termenul apare, pentru prima data, intr-un jurnal de sociologie important. Asadar, termenul incepe sa fie exportat catre alte discipline.

Schumpeter (1908) a dat termenului un inteles care este mai putin acceptat astazi: individualismul metodologic inseamna doar ca se porneste de la individ pentru a descrie o anumita relatie economica. Schumpeter considera ca individualismul metodologic nu implica nici o pozitie politica. Individualismul politic si individualismul metodologic sunt logic separate si propozitional distincte. Desi acest punct de vedere a fost repetat de alti autori aceste probleme analitice si normative au fost deseori confundate. Pentru Schumpeter individualismul metodologic nu reprezenta un principiu metodologic universal ci o incercare de a delimita teoria economica pura de alte abordari si metode ale cercetarii stiintifice. Pentru "teoria pura" este irelevant de ce cer oamenii anumite bunuri. Singurul aspect important este acela ca toate lucrurile sunt cerute, produse si platite pentru ca indivizii le doresc. Schumpeter admitea ca preferintele indivizilor pot fi maleabile, dar considera ca investigarea cauzelor schimbarilor in preferinte este in afara scopului teoriei economice pure. De aceea Schumpeter considera ca trebuie sa existe o diviziune a muncii intre teoria economica pura si alte abordari stiintifice. In acest mod Schumpeter evidentia faptul ca individualismul metodologic nu este un principiu universal al cercetarii stiintifice sau o regula obligatorie pentru toti cercetatorii in stiinte sociale.

In (1954) Schumpeter a propus inca un termen, acela de individualism sociologic, pentru a descrie doctrina potrivit careia: indivizii autonomi constituie unitatea fundamentala a tuturor stiintelor sociale; si ca toate fenomenele sociale sunt explicabile prin decizii si actiuni inidviduale care nu trebuie si nu pot fi analizate in termenii unor factori supraindividuali. Acest individualism sociologic este mai apropiat de ceea ce se intelege in prezent prin individualism metodologic. Totusi, Schumpeter respinge aceasta doctrina ca fiind neviabila ca explicatie completa. Modul in care Schumpeter formuleaza propozitiile si contextul, sugereaza ca individualismul sociologic nu este acceptabil pentru ca esueaza in a explica deciziile si actiunile indivizilor insisi. Cum individualismul sociologic este apropiat de ceea ce multi cercetatori inteleg acum prin individualism metodologic, este clar ca individualismul metodologic al lui Schumpeter nu trebuie asociat cu modul in care este inteles acum individualismul metodologic. Asta pentru ca Schumpeter il privea doar ca pe o optiune analitica limitata, caracteristcia economiei pure, in vreme ce, dupa moartea sa, cei mai multi proponenti ai individualismului metodologic vad in acesta un principiu universal pentru stiintele sociale.

1) Istorie

Contract social: Primul exemplu de teorie individualista despre societate din istoria ideilor este teoria contractului social. Aceasta teorie porneste din grecia antica si a fost folosita de sofisti si de Epicur pentru a explica aparitia institutiilor sociale si a ordinii sociale in general. Teoria a reaparut la scara mare in secolele 16 si 17 (in evul mediu fiind nefolosita). Principalii reprezentanti sunt Hobbes si Locke, dintre care primul este mai important pentru stiintele sociale in vreme ce al doilea este mai important pentru filosofia politica. Punctul de plecare al acestor teorii este acela al starii de natura. Spre exemplu in starea de natura la Hobbes viata e solitara, saraca, adversa, brutala si scurta. De aceea indivizii rationali instituie legi si intra in contract. Teoria lui Hobbes este un exemplu timpuriu de explicatie de tip alegere rationala. Watkins a sugerat ca Hobbes ar fi individualist metodologic. Udhen precizeaza ca asta e corect doar daca adaugam faptul ca era un individualist metodologic practician dar neasumat (nu exista nici ideea nici termenul)

Economia clasica: Teoria contractului social a lasat locul ideii ca cele mai multe fenomene sociale sunt generate spontan si ca societatea este in mare parte o ordine spontana. Aceasta inseamna ca societatea nu este un fenomen creat constient ci este, mai degraba, consecinta neintentionata a actiunilor indivizilor. Ideea ordinii spontane este asociata cu filosofii iluministi scotieni David Hume, Adam Ferguson si Adam Smith. Intre acestia si individualismul asumat in contractul social exista diferente notabile. Indivizii nu mai sunt vazuti ca fiind asociali si ca lipsiti de cultura ci sunt vazuti ca fiinte socio-culturale modelate de institutii si istoria societatii. Acest tip de individualism este numit de catre Udhen (pe linia Agassi) individualism institutional. Adam smith este considerat fondatorul economiei (este cel putin fondatorul economiei clasice). Adam Smith poate fi considerat individualist institutionalist insa nu toata economia clasica poate fi considerata astfel. Spre exemplu ultimul economist clasic, John Stuart Mill este mai individualist decat Adam Smith. In "Un sistem de logica" (1843) Mill argumenteaza ca "toate stiintele sociale sunt bazate pe legi ale mintii sau pe natura umana. Este posibil sa gasim legi empirice sau generalizari, descriind fenomene sociale de scara mare insa explicatia cauzala a acestor legi empirice necesita legi psihologice" Din acest motiv Mill este considerat un reductionist psihologic si un individualist metodologic. (de asemenea, practician, dar constient de comandamentele metodologice asumate).

Economia neoclasica: economia neoclasica incepe cu revolutia marginalista in anii 1870. atunci a devenit economia o stiinta individualista in mod clar si definitiv, explicand femoneul economic in termenii evaluarilor subiective ale indivizilor umani. Cel mai explicit individualist metodologica a fost Scoala de Economie Austriaca. La fel a fost si traditia utilitarista britanica originata in Stanley Jevons. Cea mai individualista a fost insa teoria generala a echilibrului originata in Leon Walras. Potrivit acestuia, economia pura este o stiinta naturala a lucrurilor unde indivizi izolati raspund preturilor impersonale (ideea de baza e sa elimine din teoria echilibrului general relatiile sociale si toate institutiile sociale). Principalii arhitecti ai teoriei echilibrului general sunt Kenneth Arrow si Gerrard Debreu. Comportamentul grupului este explicat prin agregarea comportamentelor indivizilor. Economia Neoclasica este vazuta ca fiind cea mai individualista stiinta sociala (Hausman)

Individualismul metodologic austriac: Scoala economica austriaca este adesea mentionata ca o parte a economiei neoclasice insa este departe de mainstreamul acesteia. Economistii austrieci resping analiza echilibrului si vad economia ca un proces care nu atinge niciodata echilibrul. Fondatorul Scolii austriece, Carl Menger a fost si principalul pionier al individualismului metodologic. El nu a folosit termenul dar exista foarte putine dubii ca "metoda sa atomista" ar fi principala sursa a doctrinei pe care Schumpeter a numit-o, mai tarziu, individualism metodologic. "pentru a intelege fenomenele economice trebuie sa mergem inapoi spre adevaratele lor elemente, fiintele umane individuale, si sa incercam sa gasim acele legi prin care primele sunt cladite din cele din urma" (Menger 1883)

!!!Termenul a fos introdus de Schumpeter pentru a descrie metoda economiei teoretice. Schumpeter insa considera ca acesta nu poate fi folosit in sociologie.

Cel care a adus individualismul metodologic din economie in sociologie a fost Max Weber. Intr-o scrisoare catre economistul Robert Liefmann, Weber crictica folosirea conceptelor colective si sugera ca "SI sociologia trebuie sa fie practicata pornind de la actiunile unuia sau mai multi indivizi, adica practicand o metoda strict individualista". La Weber, individualismul metodologic este inseparabil legat de ideea ca o sociologie interpretativa "trebuie sa trateze individul si actiunile sale ca unitatea sa de baza, atomul sau, daca o astfel de analogie este permisa aici" (Weber 1913). Mai clar, individualismul metodologic deriva din subiectivismul sociologiei sale (a lui Weber) interpretative. Intelegerea este obtinuta cand cunoastem intelesurile subiective pe care indivizii le ataseaza propriilor actiuni si explicatia este formulata atunci cand cunoastem motivele pe care le au indivizii pentru a actiona intr-un anume mod. O diferenta intre sociologia interpretativa si economia neoclasica traditionala este acea ca prima este interesata cu actiunea sociala care tine seama de comportamentul celorlalti. Motivul pentru care sociologia interpretativa a lui Weber implica o metoda individualist metodologica este acela ca numai indivizii ataseaza intelesuri subiective propriilor comportamente. Nu exista ceva ca o personalitate colectiva sau actor colectiv. Colectivele nu sunt decat complexe de indivizi actionand in moduri particulare. Max Weber nu a fost interesat de natura realitatii sociale. Subiectivismul era o caracteristica a metodologiei lui si nimic mai mult. Au fost insa altii mai putin ezitanti in a se angaja in probleme de ontologie. Unul dintre ei este Ludwig von Mises (influentat de Max Weber, Husserl). Pt acesta subiectivismul este in primul rand o chestiune de ontologie si epistemologie, si secundar de metodologie. Individualismul metodologic in sens strict, este derivat din teza ontologica potrivit careia doar fiintele umane exista, teza ontogenetica potrivit careia societatea este un produs al actiunii umane si teza epistemologica potrivit careia toata cunoasterea despre societate deriva din cunoasterea despre indivizi.Primatezaesteuncaz special de nominalism pe care Mises il apara impotriva realismului conceptual al celor care considera ca prin conceptele colective se au in vedere entitati reale.

Cel mai cunoscut individualist metodologic austriac este Friedrich von Hayek. Metodologia sa este o sinteza de elemente luate de la Menger, Weber si Mises. Influenta lui Menger este clara in ordinile spontane ale lui Hayek si in metoda sintetica sau compozita prin care le analizeaza (metoda echivalenta metodei atomiste a lui Menger). Influenta lui Weber si Mises asupra lui Hayek este manifestata in subiectivisumul radical al acestuia. "toate fenomenele sociale suntsubiective, si societatea ca intreg este facuta din credintele indivizilor" + "actiunile individuale au consecinteneintentionate. Activitatea cercetatorului consta in a explica aceste consecinte neintentionate" in plus, "stiintele sociale nu se ocupa de colectivitati date ci sarcina lor este aceea de a le constitui construind modele pornind de la elemente familiare ". individualismul metodologic austriac difera de versiunile mai timpurii ale doctrinei prin faptul ca indivizii sunt considerati fiinte culturale care traiesc insocietate. Aceasta nu implica insa renuntarea la individualismul metodologic deoarece societatea si cultura sunt fenomene care exista numai in mintea indivizilor - sunt epifenomene. De aceea, a explica actiunea umana in termenii insititutiilor sociale inseamna a o explica in termenii credintelor si atitudinilor indivizilor.

Unul dintre cei mai cunoscuti aderenti la individualismul metodologic (cel putin intre sociologi si filosofi) este Karl Popper. El difera de individualistii metodologici austrieci prin faptul ca apara obiectivismul in metodologie, epistemologie si ontologie. Problema la Popper este ca el a incercat sa unifice doua doctrine initial incompatibile: individualismul cu institutionalismul. Incercarea a ramas fara reusita. Aceasta a venit odata cu lucrarile lui Aggasi (student al lui Popper) care a denumit noua doctrina individualism institutional. In viziunea lui Popper, individualismul metodologic este acea doctrina potrivit careia trebuie sa intelegem si sa ne obisnuim sa explicam toate fenomenele sociale in termenii indivizilor, a scopurilor lor, credintelor, atitudinilor, asteptarilor, actiunilor si interactiunilor. (doctrina trebuie sa fie diferentiata de psihologismul lui Mill in sensul ca Popper respinge metoda psihologista dar o opreste pe cea individualista). Ca alternativa la psihologism, Popper sugereaza o metoda bazata pe logica situationala si institutionalism (logica situationala este o generalizare a metodei economiei care apare identica cu ceea ce azi numim "alegere rationala"). Partea institutionalista la Popper se refera la faptul ca actiunile indivizilor nu pot fi explicate fara referire la institutiile sociale. Problema, asa cum aminteam mai sus, este aceea ca cele doua sunt incompatibile. Aceasta problema a dus la despartirea individualismului metodologic in doua: individualismul psihologist al lui John Watkins si individualismul institutional al lui Joseph Agassi si C Jarvie. Dintre acestia cel mai mult pentru a clarifica intelesul individualismului metodologic a facut J Watkins.

J Watkins considera ca individualismul metodologic este principiul potrivit caruia procesele sociale si evenimentele trebuie explicate fiind deduse din a) principii care guverneaza comportamentul indivizilor, b) descrieriale situatiilor in care se afla indivizii. Individualismul lui Watkins este psihologist deoarece institutiile sociale sunt excluse din descrierea situatiilor indivizilor si sunt reduse la atitudini pe care indivizii le au fata de lucruri si oameni. Trebuie mentionat ca individualismul metodologic la Watkins vizeaza doar explicatia fenomenelor sociale, nu si definirea conceptelor colective. Acesta este un element tipic individualismului metodologic la Popper, spre deosebire de individualismul metodologic austriac care considera ilegitima folosirea conceptelor colective. Potrivit lui Watkins, individualismul metodologic este bazat 1) pe truismul ontologic conf caruia toate fenomenele sociale sunt create sau cauzate de indivizi care sunt constituentii fundamentali ai vietii sociale. 2) pe teza epistemologica potrivit careia nu putem avea acces direct decat la faptele despre indivizi dar nu si la faptele despre intregul social. De aceea cunoasterea despre acesta este doar derivata.

Joseph Agassi avanseaza o noua versiune de individualism metodologic, individualismul institutional. Potrivit lui Agassi, institutiile constituie o parte a circumstantelor individuale care impreuna cu scopurile indivizilor, determina comportamentul acestora. In timp Agassi renunta sa mai aminteasca de individualismul metodologic, retinand noua sa denumire. Jarvie accepta individualismul institutionalist al lui Agassi insa continua sa-l numeasca individualism metodologic. Ca si Agassi, Jarvie respinge reductionismul psihologist si sustinte ca institutiile sociale sunt la fel de concrete sio reale ca mediul fizic.

2) Probleme

Ontologie sau explicatie sociala?

Propozitiile despre ceea ce exista sau despre natura realitatii sunt propozitii care exprima consideratii ontologice.

Propozitiile despre cum trebuie explicate fenomenele sociale sunt propozitii care exprima consideratii metodologice.

Aceste doua tipuri de propozitii sunt independente unele fata de celelalte, asadar din optiunile ontologice nu decurg optiuni metodologice si din optiunile metodologice nu decurg optiuni ontologice.

Cativa autori insa confunda individualismul metodologic cu individualismul ontologic:

Spre exemplu, in Human Action, von Mises nu ofera o definire clara a termenului si include in descrierea lui propozitii precum: "calaul, si nu statul executa criminalul deoarece colectivul social nu are nici o existenta si nici o realitate in afara actiunilor membrilor sai individuali". Toate aceste propozitii sunt ontologice mai degraba decat metodologice.

John Watkins ofera de asemenea o definitie care include deopotriva consideratii ontologice si metodologice. Pentru Watkins individualismul metodologic inseamna ca "componentele fundamentale ale lumii sunt oamenii individuali care actioneaza mai mult sau mai putin eficient in functie de dispozitiile lor si intelegerea lor asupra situatiilor in care ei se afla nu vom fi ajuns la o explicatie fundamentala a fenomenelor sociale de scara mare decat atunci cand acestea vor fi fost explicate prin propozitii despre dispozitiile, credintele, resursele si inter-relatiile indivizilor". Propozitiile despre componentele fundamentale ale lumii sunt ontologice. De la ele, Watkins face mutarea catre propozitii metodologice privind explicatiile fundamentale.

Doar indivizi sau indivizi si ceva in plus? (ambivalenta cruciala) Problema este urmatoarea: individualismul metodologic insista doar ca indivizii trebuie sa fie in explanans sau spune ca NUMAI indivizii trebuie sa fie in explanans

Explanans - doar individul?

Explanandum - societatea

Pentru Popper individualismul metodologic "insista in mod corect ca actiunile si comportamentele colectivelor (cum ar fi statele sau grupurile sociale) trebuie reduse la comportamente si actiuni individuale. Folosirea termenului "reduce" sugereaza ca explicatia trebuie sa sa constea exclusiv in propozitii despre indivizi". Totusi Popper modifica aceasta definitie considerand ca individualismul metodologic este doctrina importanta potrivit careia toate fenomenele sociale, si in special, functionarea tuturor institutiilor sociale trebuie intotdeauna inteleasa ca rezultand din deciziile, actiunile, atitudinile, etc a indivizilor, si ca nu trebuie sa fim niciodata satisfacuti cu o explicatie in termenii asa-ziselor colective"

Aceasta a doua definitie, desi asemanatoare cu prima, are o cu totul alta semnificatie: in primul rand omite cerinta reductiei explicatorii complete la indivizi; in al doilea rand nu implica faptul ca explicatia ar trebui sa fie exclusiv in termenii indivizilor; spune insa ca explicatiile (exclusive sau ne-exclusive) in termenii colectivelor, sunt nesatisfacatoare.

Aceasta definitie este mai degraba in acord cu cea a lui Watkins in sensul ca acesta din urma nu reducea explicatia sociala doar la indivizi ci includea si resurse si inter-relatii (acestea incluzand si relatii sociale).

John Elster (1982) definea individualismul metodologic ca acea doctrina potrivit careia toate fenomenele sociale (structura acestora si schimbarea lor) sunt, in principiu, explicabile doar in termeni de indivizi-proprietatile, scopurile si credintele acestora. Aceasta definitie este insuficient de precisa deoarece nu reuseste sa ne spuna daca relatiile sociale sunt proprietati ale indivizilor sau nu.

Aceeasi ambiguitate este de regasit si la Frank Hahn: 'sunt reductionist in sensul ca incerc sa localizez explicatiile in actiunile agentilor individuali' (nu este insa clar daca este si altceva permis in explicatie)

Geoffrey Brennan si Gordon Tullock propun un individualism metodologic in care unitatea ultima de analiza este intotdeauna individul. Aceasta definitie este foarte ingusta in termenii explanantiei (explanans?) sale.

Udhen remarca faptul ca, privind modul in care cercetatorii il definesc, individualismul metodologic apare pe un interval cuprins intre cerinta ca explicatia fenomenelor sociale sa fie total formulata in termeni de indivizi si cerinta ca fenomenele sociale sa fie doar partial explicate in termenii indivizilor.

Exista o diferenta substantiala intre individualismul metodologic original si individualismul institutionalist: in versiunea originala, institutiile sociale erau ceva ce trebuie explicat in termenii indivizilor (erau in explanandum sau erau consecventul explicatiei, dar niciodata in explanans sau in antecedentul explicatiei). In individualismul institutionalist, insa, institutiile sociale explica, deci apar si in explanans sau in antecedentul explicatiei. Este chiar vorba despre o caracteristica a holismului, aceea de a pune intregul social in explanans.

Individualismul metodologic si explicatia de tip alegere rationala nu sunt specifice doar economiei si stiintei politice. Exista si abordari sociologice de tip alegere sociala. Spre exemplu sociologia lui James Coleman si cea a lui Raymond Boudon. (+ Homas)

Udhen arata ca teoria contractului social si teoria generala a echilibrului ar fi exemple care implica numai indivizi fara relatii sociale sau institutii. Totusi Arrow arata ca mecanismul pretului implica interactiuni si structuri sociale, asadar fenomenele sociale nu pot fi reduse in intregime la indivizi.

II) Individualism metodologic vs. holism metodologic

In istoria stiintelor sociale una dintre cea mai intensa si indelungata dezbatere a fost aceea dintre individualistii metodologici si holistii metodologici.

Individualismul metodologic si atomismul nu sunt in mod necesar echivalente.

Termenul de holism a fost introdus de Jan Christian Smuts. Acesta este un fost prim ministru al Uniunii Africii de Sud 1919-1924, filosof, lider militar etc. Este, de asemenea, unul dintre sustinatorii segregationismului si unul dintre cei care s-au opus sufragiului universal (considerand ca dreptul de vot al populatiei de culoare va duce la distrugerea civilizatiei occidentale). Intelesul pe care el il da holismului este urmatorul: holismul este tendinta omului in natura de a forma un intreg, (wholes) care este mai mult decat suma partilor, prin evolutie creativa.

Exista cel putin trei tipuri clasice de descriere holista in sociologie:

primul corespunde unei folosiri foarte slabe a conceptului si se refera la faptul ca indivizii sunt vazuti ca fiind o parte a societatii care poate insa fi vazuta ca fiind rezultatul indivizilor care interactioneaza (nu a indivizilor izolati). De ce acest proces interactiv trebuie relationat cu holismul ? motivul este acela ca este opus atomismului. Daca atomismul este lipsa interactiunilor si opusul lui este holismul, atunci prezenta interactiunilor trebuie sa transforme perspectiva intr-una holista. Totusi ramane de vazut daca individualismul metodologic este echivalent cu atomismul. Daca nu este atunci simpla prezenta a interactiunilor nu transforma perspectiva intr-una holista.

Cel de-al doilea sens al conceptului este unul puternic. Poate fi descoperit in lucrarile clasice ale lui Durkheim (desi Durkheim nu a folosit niciodata cuvantul holism. De altfel, trebuie mentionat ca, nici unul dintre sociologii principali nu au folosit termenul ex nici Comte sau Parsons). Scopul lui Durkheim este acela de a arata ca interactiunea dintre indivizi conduce la un rezultat care este diferit de suma actiunilor individuale, vazute ca actiuni izolate si egoiste. Exista o actiune a intregului asupra membrilor sai, iar acest lucru trebuie inteles in felul urmator: intr-o interactiune apare ceva nou, in afara scopurilor individuale si care ii conduce pe indivizi la comportamente pe care nu le intentionau.

Cel de-al treilea inteles difera fundamental de cel de-al doilea, in ciuda asemanarilor de retorica. In cuvintele lui Pettit, trebuie numit colectivism, deoarece asuma ca exista entitati holiste de genul Volksgeist - spiritul poporului). Durkheim a refuzat ideea unei societati care este o entitate-persoana, distincta de indivizi. In prezent aceasta viziune colectivista nu pare sa mai castige un suport larg deoarece este in mod evident nerealista.

O alta viziune asupra holismului, desi nu metodologica, este cea apartinandu-i lui Quine. Quine a contribuit la o noua utilizare a conceptului de holism: holismul epistemologic care accentueaza asupra faptului ca, in incercarea de a verifica o propozitie stiintifica, nu putem testa doar acea propozitie (in relatie cu faptele) ci intreaga teorie este relevanta pentru a o compara cu faptele. Altfel spus, nu putem testa o singura teorie stiintifica in izolare. Un test al unei teorii depinde intotdeauna de alte teorii si ipoteze. Aceasta viziune are consecinte importante pentru stiintele sociale din punct de vede epistemologic. Totusi nu este direct legat de problema definirii actorilor relevanti in procesul social.

O alta viziune in privinta holismului este cea a lui Frege (holismul semantic): nu trebuie sa ne preocupe intelesul cuvintelor izolate ci trebuie sa le intelegem prin pozitia lor in intreaga propozitie

De aceea putem spune ca nu exista o singra dezbatere intre individualismul metodologic si holism, ci mai multe abordari mai mult sau mai putin clar opuse una alteia.

Problema rationalitatii si a individualismului metodologic: Raymond Boudon insista in privinta rolului rationalitatii si asupra faptului ca trebuie operata o largire a individualismului metodologic in asa fel inca sa cuprinda si un aspect cognitiv in descrierea actiunilor individuale.

Reductionismul

Inca din primele stadii dedezvoltareale stiintelor tehnice, si in special incepand cu scrierile filosofului si matematicianului Renes Descartes, cercetarea a fost reductionista. Un numar din ce in ce mai mare de cercetatori au inceput sa se uite la realitate intr-un mod analitic, descompunand obiectul de cercetare in aspecte si particule. Ca rezultat, in prezent multe discipline stiintifice sunt reductioniste. Spre exemplu: a) microfizicienii examineaza comportamentul atomilor, protonilor, neutronilor, quarkilor; b) microbiologii studiaza celulele, moleculele de dna; c) sociologii moderni isi concentreaza atentia din ce in ce mai mult asupra indivizilor in detrimentul grupurilor sau societatii (disciplina fiind initial holista); d) psihologii moderni tind sa se concentreze asupra trasaturilor si structurilor creierului mai degraba decat asupra indivizilor si personalitatilor acestora; e) medicii descopera posibilitatile micro-chirurgiei. Acest trend in stiinta moderna de a vedea realitatea intr-un mod analitic si reductionist, este in prezent mainstreamul stiintelor sociale.

Problema: uitandu-te la aspecte si particule, cercetatorul poate pierde din vedere contextul si perspectiva istorica a unui obiect.

Reductionismul este o doctrina care sustine ca toate obiectele si evenimentele sunt facute din elemente fundamentale indivizibile, si ca putem sa intelegem aceste obiecte analizand partile lor elementare. Pentru Easterby-Smith reductionismul face parte din paradigma pozitivista din stiintele sociale si tehnice fiind opus holismului.

In cercetarea empirica reductionismul are trei aspecte:

obiectul de cercetare. Acesta este fragmentat in doua componente: a) domeniul - partea din realitatea sociala pe care cercetatorul o studiaza si b) o asertiune - ceea ce va fi spus despre domeniu. Domeniul este conceput ca un set de unitati de cercetare fiecare divizata in unitati de observatie. Spre exemplu, un cercetator reductionist incearca sa obtina cunoastere despre o organizatie (unitatea de observatie). Asertiunea este construita pe baza unor concepte teoretice si pe baza relatiei dintre acestea. Conceptele sunt divizate in indicatori sau variabile. Scorurile pentru unitatile de observatie pentru aceste variabile se numesc date. Ex: cercetarea cantitativa moderna prin sondaj la scara larga. (in cazul experimentelor unitatile de observatie sunt izolate de contextul lor)

observatia. Exista trei caracteristici: a) tehnicile stimul-raspuns de adunare a datelor. De cele mai multe ori numarul unitatilor de observatie este atat de mare inca nu putem astepta pana comportamentul relevant sa apara asa ca trebuie sa-l stimulam; b) un grad inalt de prestructurare - se refera la folosirea chestionarelor standardizate si structurate preferabil cu intrebari inchise si raspunsuri precodate. In cazul observarii situatiilor de viata reala reductionistul prefera observatia sistematica mai degraba decat pe cea participativa; c) observatia de tip reductionist are un mod serial de a proceda. Nu sunt observate simultan mai multe parti ale obiectului de cercetare, ci se observa fiecare parte, una cate una. In loc sa se uite la o corporatie ca intreg, cercetatorul reductionist se uita la diferite sectiuni din aceasta. Cercetatorul vb cu angajatii unul cate unul in loc sa faca focus grup

strategia de cercetare are cel putin 3 caracteristici: a) cuantificarea: se face prin alocarea de scoruri metrice unitatilor de observatie si prin numararea unitatilor de observatie cu anumite scoruri - atribute; b) un mod de a proceda liniar-serial - cercetarea este intreprinsa in ordine stricta. Mai intai este formulata intrebarea de cercetare, apoi se operationalizeaza conceptele principale si se formuleaza instrumentele de observatie. P4 JOS

vezi treaba cu holismul nu e de fapt posibil pt ca perceptiile noastre sunt prin definitie reductioniste - deci orice strategie am avea ea nu e holista ci mai putin reductionista

Sa discut si problema distinctiei dintre metafizica si stiinta sa vad parca Russel si Carnap erau Russel cica e atomist