Jocul la intersectia paradigmelor

Jocul la intersectia paradigmelor

Astazi, jocul nu mai poate fi considerat doar 'ocupatia' principala a copiilor sau forma fundamentala de activitate specifica acestei varstei.

Oricine poate observa jocul felin al puilor de pisica, salturile lor pline de imprevizibil si abilitate, miscarile de apucare a unui ghemotoc de hartie atarnat, gratia lebedelor in 'dansul' de pe lac, sau alte secvente asemenea acestora. Inclusiv grija bunicilor fata de nepoti este, adesea, o revenire in mijlocul copilariei, acolo de unde se extrag sevele rabdarii, ale rasului sanatos, bucurie! sincer traite s.a.m.d.

De altfel, in incercarea de a identifica cat mai concret diversele forme de activitate umana, psihologii au pornit de la joc, continuand in mod cronologic, dar si interconditional, cu invatarea, munca si creatia. Patru sfere ale activitatii umane isi au, astfel, sorgintea in joc; regasim ludicul in fiecare din celelalte trei forme mentionate, intrucat existenta intregii omeniri este un joc 'de a fi', iar jocul este legat nemijlocit de imaginatie, aceasta fiind o componenta obligatorie la nivelul fiecarei personalitati in parte.

Considerat din punctul de vedere al formei' pe care o poate lua, jocul este o actiune libera, situata in afara vietii obisnuite, de care nu este legat aparent de nici un interes material nemijlocit si care. Nu urmareste initial nici un beneficiu. Orice dictionar defineste jocul prin 'actiunea de a (se) juca', vazandu-l ca o 'activitate distractiva'. Un alt sens important este cel de 'interpretare a unui rol dintr-o piesa de teatru', astfel jocul de scena fiind 'ansamblul miscarilor si al atitudinilor unui actor in timpul interpretarii unui rol' sau 'totalitatea miscarilor prin care un actor intareste efectul artistic al textului'.

Dar pot fi luate in considerare si expresii de genul: 'a iesi la joc', 'a lua la joc', 'a iesi din joc'.

In filosofia secolului XX, campul jocului devine acela al unor 'substituiri nesfarsite in limitele unei multimi finite.' (J, Derrida). Ontologia hermeneutica isi asuma si ea conceptul de 'joc', numindu-l 'fir conducator' al explicatiei ontologice. Dupa H.G. Gadamer, esentiala in ideea de 'joc' este tocmai seriozitatea pe care ei o presupune. Ideea nu este insa deloc noua. Ortega y Gasset o descopera inca la Platon: 'Jocul, gluma, cultura, () sunt lucrul cei mai serios pentru noi oamenii' ('Legile', VII, 803 c) si autorul spaniol conchide: 'E o invitatie, asadar, la nimic altceva decat la un joc riguros, de vreme ce omul tocmai in joc este cel mai riguros.'

Jocul 'are o esenta proprie, independenta de constiinta celui ce joaca', si el insusi primeaza in raport cu constiinta jucatorului, devenind stapanul celui ce joaca; 'a juca' inseamna intotdeauna 'a fi jucat'. Scopul jocului nu este rezolvarea unei sarcini, ci insasi 'organizatia si configuratia miscarii ludice' sau, altfel spus, apropriindu-ne de structuralism: 'miscarea din joc este privata de scop si scutita de efort'. Si cum sensul jocului omului e o pura reprezentare de sine, orice opera de arta este un 'joc'.

Ideea de joc, fundamentata pe un istoric bogat, inca neexploatat suficient, 'pe o ramificatie culturala extinsa, aspira spre statutul de concept' (Danila, I., 2000). Este suficient sa acceptam imaginea elocventa a implicarii ludicului in istoria civilizatiei umane, asa cum apare aceasta in lucrarea de referinta 'Homo ludens', semnata de eseistul olandez Johan Huizinga: 'jocul este mai vechi decat cultura, pentru ca notiunea de cultura, oricat de incomplet ar fi ea definita, presupune o societate omeneasca, iar animalele nu l-au asteptat pe om sa-l invete sa se joace' (1977, p. 33). Existenta jocului nu este asadar legata de nici o treapta a civilizatiei, de nici o forma a conceptiei despre lume.

Lucrarea anterior amintita preia, de fapt, teoria lui Leo Frobenius, potrivit careia, 'in jocul intensiv al copilului avem de

-a face cu izvorul- pornit din apele subterane cele mai sfinte -ale intregii culturi si ale oricarei mari forte creatoare.

Asa se face ca omul dobandeste doua chipuri de viata: unul al existentei, celalalt al jocului. In faptul-de-a-juca-propriul-tau-rol rezida sursa intregii culturi.' (apud. Huizinga, Op. cit., p. 15). Cu alte cuvinte, istoria jocului se confunda cu istoria 'marilor evenimente ale omenirii, pe care generatiile urmatoare le-au inregistrat ca arta, literatura, intelepciune - cultura spirituala in general.' (Liiceanu, G., Ibidem, p. 17).

Pornind de aici, s-a constituit, ca dimensiune aparte-in interiorul stiintelor educatiei, pedagogia jocului. Ea are ca obiect de studiu urmatoarele:

jocul, considerat fenomen antropologic si istorico-social, in cadrul procesului instructiv-educativ, dar si in afara acestuia (in timpul liber al elevului, interferand la acest nivel cu pedagogia loisir-ului);

teoriile despre joc;

didactica jocului in raport cu diferite grupuri si categorii de

beneficiari (prescolari, elevi de diferite varste, adulti);

particularitatilor activitatii din institutiile in care se aplica

jocul didactic.

Studiile moderne de psihologia dezvoltarii, pedagogie prescolara si scolara, psihosociologie, care abordeaza problematica jocului din perspective variate si care au adus contributii valoroase pentru intelegerea valentelor complexe ale conduitei, admit in unanimitate si sustin, cu argumente specifice, faptul ca in copilaria mica si mijlocie jocul constituie tipul fundamental de activitate, adica forma de activitate care sustine in cel mai inalt grad dezvoltarea psihica, prin antrenarea psihomotorie, senzoriala, intelectuala si afectiva (Claparede, E., 1975, Chateau, 3., 1980, Piaget, 3., 1973, Vigotski, L.S., 1971, Huizinga, 3., 1998, Rosca, AL, Chircev, A., 1970, Schiopu, U., 1970 s.a.)-

Recunoasterea unanima a valentelor formative ale jocului se continua in planul teoriei pedagogice cu stabilirea modalitatilor didactice optime de valorificare a acestui potential; dar si cu incercarea de recuperare a dimensiunii iudice a fenomenului educational (Stan, C, 2000). De altfel, T. Kent apreciaza jocul ca fiind un nou mod de educatie, iar 'invatarea prin joc', 'o optiune usoara', intrucat cel care se joaca percepe mai usor anumite notiuni. Prin joc, copilul este modelat, ii sunt insuflate conceptele standard de viata, de care el nu-si va da seama decat mai tarziu, atunci cand va fi capabil sa inteleaga ce este lumea, ce este viata s.a.m.d. Deocamdata, el le priveste doar ca pe niste jocuri, dar aceste jocuri sunt educative, antrenante, deschizatoare de noi perspective. Ele dezvolta capacitatea copilului (si, de aici, a omului, in general) de a lucra in grup, de a sti sa se comporte in colectivitate, dezvolta sociabilitatea lui, nelasandu-l sa devina izolat si sa-si interiorizeze trairile.

Jocul si educatia - repere ale evolutiei

Jocul si educatia, prea mult separate din punct de vedere conceptual in prezent, au totusi radacini comune. Un concurs fericit de imprejurari face ca specia umana sa fie dependenta nu de constrangeri instinctuale, ci de modul de valorificare, a potentialului sau intelectual iar, la randul sau, aceasta valorificare beneficiaza de aportul substantial al exercitiului ludic.

in faza de copilarie a speciei umane, jocul si educatia se suprapuneau, probabil, pana la contopire. Participarea nemijlocita a copilului la viata adulta se realiza prin joc, acesta reprezentand practic, singura modalitate prin intermediul careia cunostintele si deprinderile necesare supravietuirii puteau fi transmise tinerelor generatii.

Jocul utilizat ca mijloc de realizare al educatiei reprezinta practic resortul intim care a propulsat umanitatea spre civilizatie si care a determinat o dubla luare in stapanire; a mediului de catre om si a omului de catre el insusi

Teorii despre joc

Problematica jocului a intrat, de-a lungul timpului, in atentia a diversi specialisti: psihologi, pedagogi, sociologi, antropologi si filosofi, care au recunoscut si argumentat valentele formative ale activitatii ludice din perspective foarte variate, unele chiar contradictorii. Astfel, psihologia, pedagogia, fiziologia, filosofia se ocupa, printre altele, si de observarea, descrierea si explicarea jocului animalelor, al copiilor si adultilor, cautand sa stabileasca natura si semnificatia acestuia si sa indice locul lui in planul vietii.

Incepand cu secolul ai XlX-lea, s-au conturat 'o serie de teorii explicative cu privire ia natura si functiile jocului care, desi nu au acoperit intreaga problematica a implicatiilor activitatii ludice in plan formativ, au oferit concluzii valoroase pentru intelegerea aparitiei, manifestarii si esentei jocului. Privind aceste contributii in ansamblul lor, ele pot fi grupate, in doua categorii de interpretari ale jocului, respectiv in teorii biologizante si psihosociologice.

In incercarea de a determina functia biologica a jocului, unii autori il considera descarcarea unui surplus de forta vitala; altii sunt de parere ca orice fiinta vie, cand se joaca manifesta un spirit de imitatie congenitala. Printre alte opinii mai intalnim: jocul este un exercitiu pregatitor pentru activitatea ceruta de viata, un exercitiu al stapanirii de sine. Unii autori ii cauta esenta in tendinta omului de a domina, de a-i intrece pe ceilalti; altii il considera mijloc de 'contracarare a unor porniri daunatoare sau ca o umplutura necesara intr-o activitate orientata spre unilateral, sau ca indeplinire a unor dorinte care nu pot fi satisfacute in realitate. Toate aceste explicatii au ca factor comun finalitatea biologica a jocului. Ele incearca sa raspunda, in principal, Ia intrebarea: Din ce cauza si cu ce scop se practica jocul? si prea putin la intrebarea: Ce este jocul, in sine si ce inseamna el pentru cei care il practica?

In literatura de specialitate s-au purtat si se mai poarta numeroase dispute in legatura cu jocul. O dovada elocventa in acest sens este aparitia numeroaselor orientari care incearca sa explice jocul si functiile sale, inlocuirea comportamentului ludic cu acela de tip general specific omului, indiferent de varsta.

Astfel, privind destul de nediferentiat comportamentul de joc la specia animala si cea umana, K. Gross biologizeaza esenta sociala a jocului, aratand ca jocul este un exercitiu pregatitor pentru viata adultului, prin exersarea predispozitiilor native in scopul maturizarii. Autorul nu reuseste sa identifice prezenta sentimentului sau a fictiunii in jocul copiilor. Desi limitata, teoria pre-exercitiului pentru viata a lui Gross admite evolutiaconduitelor de joc si a complexitatii jocului fiintelor aflate Ia un nivel mai inalt pe scara filogenetica. Teoria lui Gross este completata de conceptia lui H. Carr dupa care jocul nu se refera la perfectionarea instinctelor deja existente. Cele doua conceptii se conciliaza in ideea argumentarii convingatoare a tendintei ludice ereditare. Ipoteza exercitiului ce intretine tendinte si instincte poarta denumirea de teoria exercitiului complementar sau a compensatiei.

H. Carr a imbogatit analiza cu privire la joc cu inca un aspect: jocul are un rol special de purificare, de debarasare a fiintei umane de o serie de tendinte instinctuale care persista o vreme dupa nastere si care ar putea fi considerate antisociale, contravenind stilului de viata contemporan (de exemplu, tendintele razboinice, instinctul de panda). Jocul nu anuleaza aceste porniri, ci canalizeaza personalitatea, degajand-o de opresiunea lor. Este vorba despre teoria actiunii cathartice a jocului si, dupa unele studii, de teoria atavismului. Adept al teoriei repetitiunii, Stanley Hall impartaseste si ideile teoriei anterior descrise, preluand cunoscuta idee a lui Haeckel, conform careia ontogeneza repeta filogeneza si formuland conceptia dupa care, activitatea ludica este o repetare inertiala a unora din manifestarile primitive ale vietii (Barbu, H., Popescu, E.,Stefan, F., 1993). Aceasta inseamna ca, in copilarie, jocurile sunt similare cu actiunile intreprinse ulterior pe scara evolutiei umanitatii, ceea ce presupune 'disparitia functiilor jocului' la varsta adulta.

Meritul teoriilor biologizante este acela ca ele au impus necesitatea ca din analiza jocului sa nu fie omise determinarile biofizioiogice (Schiopu, U., 1970). insa natura jocului nu poate fi relevata doar prin aspecte ale cauzalitatii biologice.

Contributii importante pentru largirea cadrului explicativ al fenomenului ludic au adus teoriile psihosociologice care au avut o importanta deosebita si pentru adaptarea activitatii de joc la cerintele si finalitatile proceselor educationale.

In aceasta ultima categorie se inscrie cea mai veche teorie explicativa a jocului, a carei esenta persista in mentalitatea comuna: teoria recreatiunii, a carui autor este R. S. Lazarus. Jocul este opus muncii, lui fiindu-i atribuite exclusiv functii recreative. Teoria lui Lazarus explica jocul ca mijloc de satisfacere a necesitatii de repaus, de recreere. Explicatia este simplista si ingusteaza aria de manifestare a comportamentului ludic al copilului pentru care jocul este activitatea fundamentala. Aceasta teorie a fost reconsiderata prin teoria odihnei active care demonstreaza ca activitatea ludica este mai reconfortanta decat odihna pasiva si are importante functii de recuperare.

Fundamentul acestei teorii a fost reconsiderat in sensul analizei jocului ca un mijloc de odihna activa o modalitate de recreare a energiei organismului. In aceeasi sfera ideatica se inscrie teoria surplusului de energie, inrudita intrucatva cu teoria catharctica, formulata de Fr. Schiller, si impartasita de H. Spencer, conform careia jocul este o simpla modalitate de cheltuire a surplusului de energie neutilizat in alte activitati. Asemeni conceptiei anterioare, teoria prisosului de energie absolutizeaza anumite valente ale jocului, neexplicand in totalitate conduitele ludice ale copiilor care se manifesta si in situatiile de oboseala sau boala. Practic, in timpul jocului se realizeaza contrastul dintre 'cerinta' si 'putinta', dintre ordinea (data de respectarea regulilor jocului) si libertate,'latura sanatoasa a lumiimotiv pentru care, Schiller considera omul cu adevarat om numai atunci cand 'se joaca', savurand frumosul. Si pentru H. Spencer jocul este asimilat activitatii estetice.

O teorie similara este aceea a lui Ch. Buller, teoria placerii functionale, denumire derivata de la placerea pe care copilul o simte in timpul jocului si care este un mobil pentru manifestarea acestuia. Insa nici aceasta nu este aplicabila in explicarea tuturor situatiilor de joc, stiut fiind faptul ca unele jocuri sunt repetate de copii, chiar daca ele provoaca neplaceri.

O nota explicativa aparte aduc conceptiile despre activitatea ludica a psihologilor abisali.- S. Freud si continuatorii sai considera jocul o activitate de grad inferior, de refulare. Ei atribuie jocul unor tendinte refulate care isi gasesc concretizarea prin intermediul acestei modalitati de exprimare. Adeptii freudismului considera jocul ca forma maladiva de activitate, eliberand eul prin compensare. De aceea, A. Adler sustinea ca jocul este o manifestare a complexului de inferioritate a copilului fata de adult.

De mai mare interes pentru educatori pot fi teoriile care, dintr-o perspectiva sau alta, considera jocul drept o modalitate de dezvoltare psihofizica si de cunoastere a realitatii. Astfel, in conceptia lui Ed. Claparede functia principala a jocului este aceea de a permite individului sa-si realizeze eul, sa-si manifeste personalitatea intr-un cadru care ii permite acest lucru. El recunoaste si functiile de divertisment, relaxare, agent de manifestare sociala si de transmitere a ideilor si obiceiurilor de la o generatie la alta. Referindu-se la relatia joc-invatare, afirma ca prin 'scurt-circuitul' scolar copilul este condus brusc din domeniul jocului inferior in cel al muncii fortate. La randul sau, A. Gesell vede in joc o modalitate de socializare si culturalizare, iar J. Chateau arata ca in joc isi fac aparitia potentialitati care se concretizeaza succesiv, jocul fiind o pregatire pentru munca, Dupa parerea lui J. Chateau, la originea activitatiiludice se situeaza inventivitatea, imitatia, invatarea derulata pe baza traditiei si a instinctelor noastre. Desi prin intermediul activitatii ludice se realizeaza distractia, jocul nu se reduce la placere. Asa cum spune autorul, placerea este de natura morala.

Contributii consistente cu privire la analiza implicatiilor activitatii de joc a adus si A.N. Leontiev, care concepe jocul drept activitatea de exprimare a vietii psihice la varsta prescolara, dar si de exersare si dezvoltare a personalitatii in ansamblu. Originea jocului este pentru el decalajul dintre cerintele mediului extern si posibilitatile copilului de a le face fata, decalajul ce se rezolva prin activitatea ludica in care trebuinta copilului de a actiona asupra realului se imbina cu formarea si dezvoltarea procedeelor de actiune.

In aceasta ordine a ideilor, L.S, Vigotski afirma ca activitatea de joc este formativa in deplinul inteles al cuvantului atunci cand cerintele formulate (prin reguli, sarcini sau subiect) sunt cu putin peste posibilitatile copilului, date de nivelul de dezvoltare atins de acesta. Vizarea 'zonei proximei dezvoltari' face ca sarcinile de joc sa constituie un stimulent pentru dezvoltarea psihofizica a copilului.

De mare acoperire explicativa este si conceptia lui J. Piaget cu privire la activitatea ludica. Preocupat in studiile sale de relevarea mecanismelor de aparitie si dezvoltare a inteligentei, Piaget remarca rolul deosebit pe care il are jocul pentru dezvoltarea copilului. Jocul este definit de psihologul elvetian drept un 'exercitiu functional' cu rol de 'extindere a mediului', o modalitate de transformare a realului, prin asimilare si acomodare la real, deci un mijloc de adaptare. In evolutia jocului, Piaget delimiteaza trei mari categorii de joc: jocul-exercitiu, jocul simbolic si jocul cu reguli. Jocurile-exercitiu domina la varstele mici, insa apar si mai tarziu. Ele sunt asociate registrului senzorio-motor, cu rol in dezvoltarea motricitatii si interiorizarea lumii reale si a registrului mintal, o subcategorie de exercitii vizand exersarea gandirii (jocuri de cuvinte, comunicari verbale). Jocului simbolic Piaget ii recunoaste o importanta deosebita pentru dezvoltarea limbajului si imaginatiei, dar mai ales pentru asimilarea realitatii printr-un proces de reprezentare si semnificare de o maniera proprie a lumii reale. Jocul cu reguli exercita o importanta functie de socializare progresiva a copilului, prin interiorizarea unor norme de conduita de relationare, impuse de regulile jocului.

Lehman si Witly au evidentiat pentru prima data faptul ca in joc continutul este dependent de mediul social al copilului.

La baza teoriilor stiintifice despre joc sta si teoria lui CV. Plehanov, unul dintre primii cercetatori care au explicat jocul pe baze materialiste, aratand ca in viata sociala apare mai intai munca si apoi jocul, dupa cum in viata copilului jocul apare inaintea muncii. Ca fenomen social, jocul este generat de munca si are trasaturi comune cu aceasta. Relatia munca-joc este exemplificata de Plehanov prin jocul 'De-a vanatoarea' care a fost precedat de aparitia vanatorii ca forma de activitate umana. Copilul se joaca acum De-a vanatoarea, iar mai tarziu va participa la o adevarata vanatoare, integrandu-se in procesul muncii. El arata ca atat continutul, cat si caracterul jocului sunt determinate de mediul social; de aceea, in jocurile copiilor surprindem influenta societatii, in general, si a clasei sociale, in special. In lucrarea 'Scrisori fara adresa', Plehanov analizeaza evolutia subiectelor de joc de-a lungul timpului, astfel: jocul 'Hotii si jandarmii' se numea in urma cu 100 de ani 'Haiducii si poterasii', iar dupa cel de-al doilea razboi mondial, 'De-a partizanii'. intamplarile, evenimentele, activitatea, obiceiurile si mentalitatea din familie si societate, din mediul rural si/sau urban, determina modificari in structura de ansamblu a jocurilor.

Dupa cum spune pedagogul rus K.V. Usinski in opera sa principala 'Omul ca subiect al educatiei', desicopilul traieste si activeaza mai intens in cadrul jocului decat in realitate, mediul ambiant exercita totusi o influenta dintre cele mai puternice asupra jocului copiilor.

P. F. Leshaft sustine ca 'jocul este un exercitiu care pregateste copilul pentru viata', este 'oglinda mediului in care traieste si se dezvolta copilul.'

Referitor la valoarea jocului ca metoda de instruire, au facut obiectii si unii pedagogi, precum M. Montessorri, G. Kerschensteiner si J. Devvey. Astfel, primii doi considerau ca jocul nu trece de limitele sale, reducandu-se la placerea provocata de actiunea respectiva, in timp ce educatia si instructia au scopuri mai indepartate. Ca ceea ce se invata prin joc nu duce la transfer si generalizare a fost demonstrat de 'sensitivity-training' (antrenamentul sensibilitatii), si anume: 'jocurile cu roluri duc la evidente rezolvari de moment ale conflictelor, dar persistenta schimbarii comportamentului nu a putut fi limpede dovedita pana acum.' (Geissler, E., Mijloace de educatie, 1979). Iar J. Dewey atragea atentia asupra faptului ca jocul se desfasoara in lumea unor 'simple semnificatii', in timp ce educatia trebuie sa promoveze realismul si obiectivitatea, sa introduca copilul in ordinea severa a legitatii.

Desi unii autori a caror conceptie despre joc am prezentat-o in analiza anterioara sunt astazi apreciati ca unilaterali in ipotezele exprimate cu privire la natura si functiile jocului, trecerea in revista a teoriilor formulate de acestia releva complexitatea fenomenului ludic.

Domeniul 'Teoria jocului' sau conotatiile atasate de-a lungul timpului conceptului joc pot fi, insa, analizate si pornind de la urmatoarele asertiuni:

Schiopu: 'jocul este un fenomen tranzitoriu, un mijloc

de exprimare si exteriorizare a trairilor in forme concrete de conduita'.

Chateau: 'jocul este un proces si o cale de modelare'; 'jocul este cea mai buna introducere in arta de a munci'.

Leontiev: ' jocul este transpunerea in plan imaginar a vietii reale, pe baza transfigurarii realitatii si a preluariiaspiratiilor, tendintelor, dorintelor copilului; 'jocul este o activitate de tip fundamental, cu rol hotarator in evolutia copilului,- constand in reflectarea si reproducerea lumii reale intr-o modalitate proprie copilului, rezultat al interferentei dintre factorii bio-psiho-sociali.'

. Iliov: 'jocul este in aceiasi timp munca, alta realitate, fantezie.' De sesizat cum insusi conceptul de JOC evolueaza sub amprenta data de determinismul rezolvarii urmatoarelor contradictii:

a) niveiul deprinderilor si dorinta copilului de a le stapani la un nivel mai inalt;

b) tendinta copilului de a trai o viata identica cu a adultului, si posibilitatile sale limitate;

c)           aspiratiile copilului si posibilitatile limitate de implinire a acestora;

d)            dorinta libertatii de actiune si necesitatea de a se conforma regulilor impuse de adult;

e)          contradictia dintre imitatie si creativitate;

f)       contradictia intre planul real si planul fictiv;

g)        contradictia dintre caracterul concret al jocului cu obiecte si caracterul abstract al regulilor de joc.

La o analiza lingvistica comparativa, se sesizeaza faptul ca 'joc' in limba sanscrita se spunea 'kleade''si insemna 'bucurie', la evrei prin joc se intelegea gluma sau hazul, la vechii greci, actiunile specifice copiilor. Romanii desemnau prin 'ludo' bucuria, veselia, iar vechiul cuvant german 'spielen' insemna o miscare lina, care produce satisfactie. Termenul apare in mai multe contexte cu intelesuri relativ diferite, ramanand consacrate in timp si expresii de genul 'jocul cu focul', 'jocul destinului', 'a juca teatru', 'a juca pe nervi', 'a juca un rol conducator', 'a te juca cu viata', 'ii joaca bucuria in ochi', 'soarele joaca in apa', 'jocul la bursa' s.a.m.d.

Astazi, mai mult decat oricand, majoritatea oamenilor nu le permit copiilor sa danseze, sa cante, sa strige si sa sara liberi. Din motive atat de nepotrivite - 'sa nu sparga ceva, sa nu-si murdareasca hainele',iar pentru toate aceste lucruri marunte, o mare calitate spirituala, 'spiritul jocului', este complet distrusa.

Atunci cand este ascultator, copilul este laudat de parinti, educatori, profesori, vecini, de toata lumea; in schimb, atunci cand este jucaus, copilul este 'condamnat'. Chiar daca dorinta de a se juca este complet inocenta, el este condamnat, caci parintii simt in ea pericolul potential al revoltei. Ei se tem ca daca odraslele lor vor creste in deplina libertate de a se juca, ei vor deveni rebeli sau nu vor mai putea fi adusi cu usurinta la 'stadiul de sclavie', nu vor mai putea fi transformati in niste roboti, nu vor mai putea fi inregimentati in armate, gata sa lupte si sa ucida, gata sa se autodistruga.

Copilul rebel va creste si va deveni un tanar rebel. Acesta nu va mai putea fi fortat sa se casatoreasca cu cine vrei tu, sa-si ia slujba pe care i-o doresti tu, sa iti indeplineasca toate dorintele si aspiratiile tale neimplinite. El va merge pe propria lui cale, va urmari satisfacerea propriilor aspiratii si nu pe ale altora.

Din aceste motive, spiritul jocului este sufocat de timpuriu in copii, radacinile sale sunt smulse inca de la inceput fara mila, mai mult sau mai putin constient, pentru a nu deveni prea puternice. Parintii, chiar si educatorii, nu ii permit copilului sa isi manifeste propria natura si astfel, incetul cu incetul, interiorul ludic al copilului piere.

Acest copil maturizat mult prea devreme suporta uciderea treptata a simtului umorului si tocmai de aceea astazi stim atat de putin sa radem, sa ne jucam, sa gustam bucuriile reale ale vietii. Copiii devin atat de seriosi incat, in loc 'sa se dilate', viata lor se contracta; ori, in fiecare moment, viata ar trebui sa fie 'un teren propice jocului', o pista a creativitatii neintrerupte.

Nu conteaza ceea ce creeaza copilul prin joc, important este ca ceea ce face el sa se nasca din spiritul sau ludic manifestat cat mai liber, din insasi bucuria interioara pe care i-o provoaca jocul, sub coordonarea/supervizarea specialistilor avizati in domeniu.