La ce folosesc jocurile?

La ce folosesc jocurile?

Scoala contemporana este criticata pentru accentul pus pe realizarea formala a programului, in detrimentul dezvoltarii, creatoare a gandirii si, totodata pentru omiterea sferei emotionale si motivationale a elevului. In invatamantul traditional domina desfasurarea expozitiva, in cursul careia elevul ramane in cea mai mare parte a timpului un receptor pasiv al continutului. O asemenea desfasurare a procesului didactic asigura caracterul compact al structurii materialului si ordonarea lui logica, dar trece cu vederea modul cum elevul si-l insuseste. In felul acesta apar lacume in cunostintele elevului si drept consecinta, esecurile didactice.

Necesitatea caracterului integral al instruirii este subliniat de catre numerosi psihologi si pedagogi. Scoala poloneza este criticata deoarece prea adesea uita ca la scoala vine nu doar capul copilului, ci copilul in intregul sau. In ciuda diverselor recomandari, continua sa predomine verbalismul in raport cu actiunea, ascultarea profesorului in raport cu activitatea individuala a elevului. De acest lucru se plang atat elevii cat si parintii care, observand efortul, uneori mare, depus de copii lor pentru realizarea sarcinilor formulate de profesori, constata cu uimire sau dezamagire efectele minore ale acestui efort. Toti cei interesati se simt frustrati si isi atribuie reciproc raspunderea pentru rezultatele obtinute.

Postulatul cresterii autonomiei elevilor in procesul de insusire a limbii este una din manifestarile modificarilor din didactica actuala a limbii romane, cu orientare comunicativa. Una din caracteristicile orientarii comunicative o constituie deplasarea atentiei de la profesor la elev - aptitudinile, trebuintele, interesele sale si strategia invatarii. O urmare a acestui fapt este interesul crescut pentru rolul factorilor emotionali. S-a constatat ca in invatamantul traditional elevul ramane un obiect, lipsit de initiativa, ceea ce are drept consecinta disparitia motivatiei. Invatamantul bazat pe realizarea unui program si nu pe nevoile elevului duce la aparitia diverselor inhibitii si uneori chiar a starilor de teama. Procesul de insusire a limbii se desfasoara mai repede si mai eficient intr-o atmosfera care-i da elevului senzatia de siguranta si constiinta propriei valori.

Necesitatea unei abordari umaniste a procesului didactic devine tot mai evidenta. Una din strategiile care indeplinesc cerintele abordarii umaniste este aceea a divertismentului, permitand celui care preda sa-si realizeze simultan sarcinile didactice (predarea limbii) si educative (formarea profilului dorit) intr-o atmosfera lejera si atractiva.

In mod obisnuit, jocurile si activitatile distractive le asociem cu timpul liber, destinat in general odihnei. S-ar putea ca motivul unei asemenea asocieri sa fie faptul ca aceste activitati sunt libere, lipsite de constrangere si placute. Ele pot insa indeplini si functii educative esentiale.

Pedagogii au atras atentia asupra numeroaselor virtuti formative ale jocurilor si activitatilor distractive; ele dezvolta, intr-o mare masura, spiritul de observatie, exactitatea, stimuleaza imaginatia si vointa contribuind prin aceasta la dezvoltarea generala a elevului. Jocurile influenteaza, de asemenea, formarea principiilor. In cursul activitatilor de divertisment, efortul intelectual al elevului este sprijinit de angajarea emotionala si volitiva - dorinta de a se evidentia sau de a castiga. Adesea, acest efort este legat de actiuni motrice. Distrandu-se, elevii nu observa ca invata. Utilitatea din punct de vedere didactic a jocurilor si activitatilor distractive nu a trecut neobservata nici de catre profesorii de limba romana.

Jocurile lingvistice au fost considerate initial drept unul din procedeele de sporire a activitatilor orelor si s-a recomandat folosirea lor in activitatile extrascolare sau din afara clasei, orele de clasa fiind rezervat pentru activitati mai importante.

Eficienta sporita a jocurilor didactice, deci si a celor lingvistice, a fost confirmata cu ajutorul cercetarilor experimentale. S-au observat posibilitatile mari de adaptare a jocurilor la diversele stiluri de actiune ale elevilor, precum si atitudinea pozitiva a acestora. S-a constat, de asemenea, ca atat cei care actioneaza prin metoda verificarilor si erorilor sunt capabili sa participe efectiv la jocurile de simulare. Primii au jucat cu mai multa indemanare, iar ceilalti au efectuat un numar mai mare de operatii concrete. Probabil ca lucrurile se petrec astfel atat datorita trasaturilor lipsite de formalism (atmosfera propice, pofta de joaca tec.), cat si a celor formale, legate de regulile jocului (repetarea jocului si a etapelor sale, dinamismul si caracterul secvential al modelului jocului, varietatea temelor etc.)

In ciuda unei lungi istorii si a marii eficiente a jocurilor didactice, ele nu se bucura de popularitate in randul profesorilor. Jocurile lingvistice, ca orice joc didactic, reprezinta una din strategiile posibile de instruire. Atunci cand este aplicata in mod constient si adecvat, ea poate fi chiar mai eficienta decat strategiile conventionale. Pentru a realiza acest lucru este necesar ca profesorul sa stie:

care este natura jocurilor didactice;

care trebuie sa fie regulile jocului lingvistic;

cand si in ce scop se folosesc jocurile lingvistice in procesul de predare si insusire a cunostintelor.

Avand asemenea informatii, profesorul poate alege fara greutate jocul potrivit elevilor si chiar crea el insusi jocuri care sa permita acumularea cunostintelor intr-o atmosfera destinsa, de divertisment.