OBIECTUL SI PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI EDUCATIEI

OBIECTUL SI PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI EDUCATIEI

1.1. Psihicul ca obiect de studiu al psihologiei

Psihologia este prin definitie stiinta care se ocupa cu descrierea si explicarea fenomenelor si insusirilor psihice. Multa vreme conceputa ca "stiinta a vietii mentale, a fenomenelor si conditiilor acesteia" (W. James; 1890), psihologia se defineste astazi, dintr-un punct de vedere mai global ca "stiinta a conduitei".

Dupa Norbert Sillamy (Dictionar de psihologie, 1996), termenul de "conduita" desemneaza, in afara de comportamentul observabil in mod obiectiv, actiunea asupra anturajului (prin comunicare, de exemplu), interactiunea organism-mediu si actiunea asupra propriului corp (procese fiziologice constiente sau inconstiente).

Desi psihologia ca stiinta s-a constituit relativ recent, ca preocupare practica, in sensul cunoasterii de sine si a celorlalti ea a aparut odata cu dezvoltarea contactelor interumane. Inca din cele mai vechi timpuri oamenii si-au pus intrebari cu privire la viata sufleteasca, la modul de comportare al semenilor, la insusirile lor personale. Din raspunsurile date la astfel de intrebari s-a nascut o psihologie empirica (numita si psihologia simtului comun), fixata si transmisa mai intai pe cale orala, in care se condenseaza opinii si observatii din viata cotidiana. In folclor se intalnesc locutiuni, proverbe, zicale etc. care consemneaza notatii psihologice validate de o indelungata experienta.

Alaturi de aceasta psihologie empirica, ce este anterioara si paralela stiintei s-a dezvoltat o psihologie prestiintifica presarata in scrieri literare sau sistematizata in operele moralistilor sau ale filosofilor. In scrierile literare se intalnesc analize reusite ale vietii afective, portrete individuale sau colective, se acrediteaza tipologii. Specialitatea moralistului este aceea de a se apleca asupra conduitei umane, de a-i descifra motivele ascunse sau explicite, deci de a face o analiza psihologica si de a formula judecati asupra comportamentului. Prin natura preocuparilor sale, filozoful a supus analizei si fenomenele psihice, alaturi de alte aspecte ale existentei. De altfel, ca si alte discipline, inainte de a deveni o stiinta autonoma psihologia a facut parte integranta din corpul filozofiei, activitatea psihica fiind obiect al reflexiei filozofice. In perioada prestiintifica a psihologiei, in pofida dificultatilor intampinate s-au acumulat unele achizitii segmentare, s-au prefigurat unele generalizari empirice, s-au condensat observatii etc.

Psihologia s-a constituit ca ramura de sine statatoare a stiintei abia in a doua jumatate a secolului trecut. Aparitia psihologiei stiintifice este consemnata odata cu aparitia, in 1860, a cartii lui Th. Fechner intitulata "Elemente de psihofizica". Lucrarea abordeaza pentru prima data un fenomen psihic (senzatia) din punct de vedere experimental. Fechner, care a fost mai intai medic, apoi fizician, a efectuat mai multe experimente asupra senzatiilor, urmarind in special raportul dintre modificarile stimulului fizic si variatiile corespunzatoare in planul senzatiei. Aceste prime experiente au fost sistematizate intr-o lege matematica, numita legea psihofizica, in care se formuleaza raportul dintre modificarile senzatiei in functie de marimea stimulului extern.

In anul 1879, la Leipzig, lua fiinta primul laborator / institut de psihologie din lume creat de Wilhem Wundt, in cadrul caruia s-au format primii specialisti in domeniul psihologiei experimentale de pe diferite meridiane ale globului, inclusiv din Romania.

Pentru a raspunde la intrebarea de ce s-a constituit atat de tarziu psihologia ca stiinta se invoca atat complexitatea fenomenului psihic cat si variabilitatea sa individuala. A fost necesara o anumita maturizare a fizicii, a fiziologiei, a altor stiinte pentru a se trece progresiv de la studierea fenomenelor psihice mai simple spre cele mai complexe.

Pe de alta parte, in prima perioada a dezvoltarii ei ca stiinta, tabloul psihologiei a fost dominat de aparitia unor curente sau scoli antinomice (asociationism - configurationism, psihologie fenomenologica - psihologie experimentala, psihologie introspectiva - behaviorism etc), fiecare considerand ca detine adevarul si refuzand deschiderea spre celelalte - trasatura tipica stadiilor mai timpurii ale unei discipline. Practic, aceste scoli sau orientari au scos in evidenta si au adancit cate o latura a fenomenului psihic, pe care au studiat-o sistematic aducand clarificari in zona respectiva. Odata cu maturizarea psihologiei ca stiinta, se constata un demers integrativ, in pofida diverselor orientari existente.

Odata cu acumularea de date, rafinarea metodelor de analiza si extinderea domeniilor de investigatie si aplicabilitate a psihologiei, se constata - la fel ca si in cazul altor stiinte - un demers de diversificare si aprofundare care a condus la aparitia unor ramuri (specialitati) distincte in cadrul acesteia. Se vorbeste astazi de psihologia industriala, psihologia organizationala, psihologia sanatatii, psihologia scolara, etc.

.1. Semnificatia termenului de psihic

Complexitatea conceptului de psihic si a fenomenelor legate de acesta a fost adesea invocata ca si cauza a constituirii atat de tarziu a psihologiei stiintifice. Acest concept a comportat o multitudine de definitii de-a lungul istoriei psihologiei empirice sau stiintifice.

Definirea psihicului ca obiect al psihologiei parcurge variatele scoli sau curente psihologice, fiecare surprinzand si aprofundand anumite dimensiuni si neglijand alte aspecte ale acestui concept. Odata cu maturizarea psihologiei ca stiinta si aparitia unui demers integrativ, se contureaza insa si o definitie unitara si multistructurala a psihicului.

Din punct de vedere istoric, studiul psihicului a pornit de la observarea manifestarilor sale: fenomenele psihice. Asa cum in dezvoltarea ontogenetica indivizii umani separa treptat realul de subiectiv, in primele etape ale filogenezei oamenii au invatat prin confruntarea cu realitatea ca exista aspecte subiective ale fenomenelor (ex: visul, care era perceput initial ca fenomen real). Astfel s-a conturat notiunea naiva de suflet (psyhe), care continea in mod sincretic elemente subiective si obiective.

S-a trecut apoi - pornind de la autoobservatie - la desprinderea constiintei ca fenomen pur subiectiv si intern, iar fenomenul psihic a fost redus la evenimentul mintal, la faptul de constiinta, care ramane accesibil in principiu numai celui care il traieste; astfel, in ceea ce priveste psihicul, fenomenul si esenta coincid. Aceasta orientare prestiintifica a fost numita psihologie introspectiva. Ea a evidentiat latura subiectiva a psihicului.

Drept replica la psihologia introspectiva - ce reducea studiul la 'privirea interioara' asupra faptului de constiinta - s-a nascut curentul behaviohst (comportamentalist), care propunea ca obiect al psihologiei faptul de conduita ca realitate pur obiectiva si externa. Sarcina psihologiei consta in a surprinde si sistematiza conexiunile regulate dintre situatii sau stimuli si reactiile organismului, punand intre paranteze in chip pragmatic constiinta. Behaviorismul clasic (Tolman, Skinner) a fost cladit pe asa-numita teorie a cutiei negre, creand o psihologie de tip stimul-raspuns si ignorand fenomenele subiective si prelucrarea de informatie: Fenomenul psihic era redus la comportamentul observabil. Neobehavioristii (Tolman, Huli, etc.) includ intre stimul si raspuns o variabila intermediara (intarire, pedeapsa, date de mediu, date de ordin intern ale organismului, etc), ceea ce constituie un pas important inspre abordarea complexa a psihicului. Behaviorismul a evidentiat latura comportamentala a psihicului.

Aparitia psihologiei cognitive, ca o completare a behaviorismului si replica a behaviorismului radical, va permite ulterior sinteza dialectica dintre unitatea de constiinta si comportament, in care desfasurarile lumii subiective devin obiect al psihologiei in unitate cu faptele de conduita pe care la regleaza. Psihologia cognitiva abordeaza prelucrarile de care este supusa informatia intre receptia senzoriala si raspunsul comportamental. Desi plaseaza prelucrarea informationala (cognitia) la baza fenomenelor psihice, ea nu reduce viata psihica la cognitie. Orientarea cognitiva evidentiaza latura cognitiva a psihicului.

Din nici o abordare a psihicului nu poate lipsi creierul, 'suportul material' al prelucrarii de informatie si al fenomenelor psihice. De-a lungul timpului relatia psihic creier a fost si ea abordata in diferite moduri. Astfel, teoria inter actionista considera spiritul si creierul doua entitati diferite aflate in interactiune; alte teoriii sustineau ideea unui paralelism perfect intre cele doua entitati complet distincte, iar teoria identitatii pune un semn de egalitate intre psihic si creier, considerand ca nu exista decat creierul, iar fenomenele psihice sunt perceptii subiective 'din interior' ale activitatii nervoase. In cadrul orientarilor actuale, neurostiintele cognitive subliniaza substratul neurofiziologic al psihicului, incercand sa puna in corespondenta procesele psihice cu mecanisme fiziologice subiacente, fara a repeta o experinta din anii '5O-'6O, cand o asemenea incercare a insemnat o simpla 'verbalizare' fiziologica a fenomenelor psihice.

Integrand aceste abordari, psihicul apare ca experienta subiectiva, fenomenologica, a functionarii interactive a cognitiei, creierului, comportamentului.

1.1.2 Particularitatile cunoasterii psihologice

Prin natura obiectului ei, cunoasterea psihologica este una dintre cele mai complexe forme de cunoastere. Daca in stiintele pozitive (fizica, chimie, biologie) fenomenele cercetate sunt obiective, materiale, in psihologie ele sunt in majoritate subiective, apartin subiectului si depind de starile lui de moment, de istoria personala, etc. Astfel, separarea factorilor implicati in fenomenul psihic este mult mai dificila decat in cazul celorlalte fenomene.

Specificul cunoasterii psihologice provine si din faptul ca ea nu se realizeaza direct, ci indirect, manifestarile exterioare, comportamentale, fiind considerate adesea indicatori ai starilor sau relatiilor interne, subiective.

Uneori, in unele forme ale sale cum ar fi cunoasterea de sine, obiectul de cercetat se confunda cu cercetatorul insusi, ceea ce complica si mai mult demersul de cunoastere.

Desi complexa si dificila cunoasterea psihologica este extrem de importanta pentru subiectul in cauza, pentru activitatea si starile sale interne, pentru propria dezvoltare si evolutie precum si pentru grup si societate.

Din punct de vedere structural, psihicul se defineste prin fenomenele si procesele psihice.

Procesul psihic se poate defini din mai multe perspective: in sens general se refera la orice schimbare sau modificare al carei sens sau orientare poate fi sesizata; se presupune ca schimbarea, evolutia se produce printr-o suita de stari, fiecare secventa a procesului conducand la o structura diferita de precedenta, structura a carei stare sau semnificatie poate fi inregistrata.

Pe de alta parte, prin proces psihic se mai intelege uneori 'un set de operatii care conduc la un rezultat particular' (ex: procesul de invatare, de conditionare, de extinctie, etc).

Fenomenul psihic este un eveniment, avand aceeasi semnificatie: schimbare al carei sens sau orientare poate fi sesizata, insa el nu se desfasoara in timp, trecerea se face direct intre o stare initiala si una finala, fara sa mai inregistram stari intermediare.

In mod curent in psihologie se vorbeste de procese cognitive (ex: senzatia, perceptia, reprezentarea, memoria, gandirea, limbajul, etc), procese afective (ex: afecte, emotii, sentimente, etc), procese reglatorii (ex. atentia, vointa).

Orice fenomen sau proces psihic este o structura complexa alcatuita din patru componente: subiectiva (fenomenologica), cognitiva (in sensul prelucrarii de informatie), comportamentala si biologica. De exemplu, memoria este un fenomen care apare la nivel subiectiv, noi sesizand faptul ca am retinut materialul, implica o anumita prelucrare a informatiei (organizarea, structurarea a materialului, formarea unor relatii intre cunostinte, etc), are o anumita baza neurofiziologica si apare la nivel comportamental prin posibilitatea actualizarii materialului respectiv.

Asa cum se va vedea in continuare, toata aceasta structura psihica este implicata in procesul educational, care altfel ar fi lipsit de sens.

1.2. Psihologia educationala ca stiinta a educatiei

Sistemul disciplinelor, al ramurilor si subramurilor care au ca obiect de cercetare fenomenul educational constituie sistemul stiintelor educatiei (ex.: didactica, pedagogia, etc). Psihologia educationala face parte - ca disciplina de granita - din acest sistem al stiintelor educatiei si constituie totodata o ramura aplicativa a psihologiei (alaturi de psihologia muncii, psihologia sanatatii, psihologia dezvoltarii, etc).

Psihologia educationala studiaza din punct de vedere psihologic, procesul instructiv-educativ desfasurat in scoala, cu scopul de a spori eficienta acestuia, precum si activitatea de invatare. Un rol important in dezvoltarea acestei stiinte, l-au avut contributiile lui A. Binet, J. Dewey, O. Decroly, C. Freinet, A. Ferriere, Ed. Claparede. Acestia, ca reprezentanti ai "scolii active" au sustinut intemeierea invatamantului pe ideea de realizare a activitatilor didactice in raport cu nevoile firesti ale elevilor. In Romania, in 1958 a fost tiparita culegerea "Studii de psihologie pedagogica", sub redactia lui Al. Rosca si A. Chircev, iar in anul 1962 V. Pavelcu publica volumul "Psihologie pedagogica. Studii". Contributii importante la dezvoltarea acestei stiinte a adus si I. Radu, in anul 1974 fiind tiparita cartea psihologie scolara. Intre lucrarile de specialitate straine, traduse si la noi, care au adus clarificari in acest domeniu amintim: J. Piaget "Psihologia inteligentei", J.S. Brunner "Procesul educatiei intelectuale, pentru o teorie a instruirii", R. Gagne "Conditiile invatarii", D.B. Ausubel si F.G. Robinson "Invatarea in scoala", R. Vincent "Cunoasterea copilului".

Intre obiectivele cele mai importante ale psihologiei educatiei amintim:

identificarea unor metode de cunoastere a elevului in contextul procesului de invatamant;

cunoasterea clasei de elevi ca grup educational precum si identificarea unor elemente psihopedagogice care tin de procesul instructiv-educativ;

explicarea conditiilor interne si externe ale invatarii scolare;

cunoasterea proceselor psihice implicate in invatare;

identificarea aptitudinilor elevilor si valorificarea lor in activitatea scolara;

identificarea factorilor psihopedagogici ai succesului si insuccesului scolar;

studierea implicatiilor psihoeducationale in cazul elevilor cu cerinte educative speciale;

cunoasterea unor aspecte legate de rolul comunicarii didactice in contextul relatiei profesor-elev;

1.2.1. Educatia si psihicul

Sub aspect semantic, cuvantul educatie este de origine latina si semnifica: crestere, cultivare, formare. Educatia este un concept cu mai multe acceptiuni, fiind sub toate aspectele ei legata indisolubil de psihic. Psihicul apare atat ca premisa - a carui cunoastere este absolut necesara desfasurarii oricarui act educativ eficient -, cat si ca rezultat al educatiei.

In sens social-istoric, educatia este procesul de transmitere si asimilare a experientei de la inaintasi la urmasi.

In sens socio-cultural, educatia este procesul de ridicare a individului din starea de natura biologica la cea de cultura. Din individ biologic cu predispozitii cognitive, afective si volitive, in mediul social si prin el, individul devine o fiinta culturala, asimiland cultura si in situatii de exceptie, creand-o.

In sens psihologic/psihogenetic, educatia este procesul deformare a omului ca personalitate in plan cognitiv, afectiv-motivational, volitiv, aptitudinal, atitudinal. Structura psihica a personalitatii se construieste pe fundamentul eredo-nativ al fiintei biologice, in cadrul relatiei educationale, prin continutul cultural al experientei adultului parinte, invatator, profesor. Educatia, in acest sens, este instrumentul formarii individului ca personalitate.

In sens pedagogic educatia este un fenomen social complex privit din trei perspective: ca activitate constienta a subiectului educatiei (educator) de stimulare, indrumare, formare a obiectului educatiei (educat); ca proces de formare a omului pentru integrarea activa in societate, proces de formare intelectuala, morala, profesionala, fizica, estetica; ca rezultat - prin prelucrarea selectiva a actiunilor informationale si includerea in structuri comportamentale proprii de cunoastere si actiune.

In contextul relational al educatiei, subiectul - educatorul - comunica/transmite cunostiinte si atitudini, stimuleaza potentialul biopsihic, influenteaza si indruma formarea obiectului (educatului). Educatul raspunde influentelor - recepteaza, selecteaza, prelucreaza si asimileaza informatiile, acestea constituindu-se in structuri proprii.

Privita din perspectiva comunicarii si transmiterii de cunostiinte, educatia se realizeaza cu participarea unor indivizi cu o personalitate si cu a anumita structura psihica, implica mecanisme de influenta si formare a caror abordare nu poate fi desprinsa de abordarea psihologica.

1.2.2. Invatare si instruire in context didactic

Invatarea este - prin definitie - procesul biopsihosocial de asimilare si modificare a comportamentului in scopul adaptarii. Ea este activitate, proces si rezultat.

Comportamentele se construiesc pe fondul reactivitatii ereditare si innascute a organismelor (animale si umane). Tot ceea ce se construieste pe fondul biopsihic ereditar si innascut reprezinta rezultatul invatarii. Invatarea are ca rezultat asimilarea unor experiente, a unor modele de comportament ce se potrivesc cu structura interna a individului (asimilarea se face pe un fond receptiv) sau contravine acesteia (asimilarea se face pe un fond ostil), ceea ce explica semnificatia de constrangere, de infranare a naturii interne prin actul invatarii.

In general, oamenii dobandesc comportamente noi prin imitatie si prelucrare selectiva, constienta, independenta, creatoare. Invatarea umana are ca specific asimilarea si insusirea activa a cunostiintelor, formarea priceperilor si deprinderilor, formarea capacitatilor de cunoastere, aptitudinale, atitudinale.

In activitatea de invatare sunt implicate toate dimensiunile biopsihice ale individului: motricitatea, reflexele, senzorialitatea, reprezentarea, memoria, gandirea, imaginatia, limbajul, afectivitatea, deprinderile, temperamentul, aptitudinile, vointa, atitudinile.

In limbaj uzual adesea invatarea este identificata cu invatarea scolara, desi aceasta nu este decat un tip particular de invatare.

Instruirea. Cuvantul instruire este de origine latina si are drept continut semantic: construire, pregatire, inzestrare. Ea are trei acceptiuni: activitate, proces, rezultat.

Instruirea este activitatea de transmitere/asimilare a cunostintelor, de formare a priceperilor si deprinderilor. Instruirea include activitatea de predare-invatare care presupune complexe actiuni intentionate, constiente, menite sa-1 conduca pe cel ce invata la dobandirea de cunostiinte, la formarea capacitatilor de cunoastere, a atitudinilor si instrumentelor de cunoastere.

Actul de instruire este o relatie, relatia dintre subiect si obiect. In cadrul acestei relatii subiectul stimuleaza invatarea, o dirijeaza, o apreciaza si o fixeaza.

Instruirea este si activitatea de descoperire a cunoasterii, de elaborare a modului de reflectare, de insusire a instrumentelor cunoasterii. In cadrul social-institutional scolar cel ce instruieste comunica un sistem structurat de cunostiinte (reflectat in programe), foloseste anumite metode (explicatie, demonstratie, experiment, etc.) pentru a construi celui ce invata capacitati de cunoastere ca: analiza, comparatia, stabilirea relatiilor, elaborarea transferurilor, etc.

Instruirea este procesul dirijat prin metoda de trecere de la necunoscut la cunoscut, procesul de elaborare a notiunilor, a modului de a actiona, procesul de construire si modelare a conduitei de cunoastere, de dobandire a capacitatilor de cunoastere, de insusire a cunostintelor/informatiilor din unul sau mai multe domenii.

Instruirea ca rezultat confirma un nivel de eficienta al actului invatarii prin: asimilarea volumului de cunostiinte organizat, structurat; formarea capacitatilor de cunoastere (perceptie, gandire, memorie, imaginatie, etc); constituirea si valorificarea atitudinilor de cunoastere (curiozitate, dorinta de autoperfectionare, etc); insusirea si folosirea instrumentelor de invatare (metode, strategii de invatare).

Subiectul instruirii (invatator, profesor) stapaneste o tehnica a instruirii, respecta norme, principii, reguli si conditii, foloseste metode adecvate, structureaza corpul de cunostinte pentru informarea si formarea elevului. El are o experienta de cunoastere elaborata si este, la randul lui capabil de autoinvatare, autoperfectionare.

Analizand procesul educational si conceptele lui, devine evident faptul ca fara respectarea particularitatilor psihologice ale factorilor umani implicati si fara suportul psihologic al comunicarii educationale nu se poate concepe nici un act educativ.

1.2.3. Cunoasterea psihologica a elevului ca premisa a eficientei actului educativ

Practica pedagogica demonstreaza ca in domeniul instruirii si educatiei, strategii didactice identice genereaza rezultate diferite, in functie de caracteristicile individuale si de varsta ale educatilor, nivelul intelectual, structura atitudinala, atitudinile proprii, determinand o receptare diferentiata a mesajelor transmise. Pentru o actiune eficienta orice educator trebuie sa renunte la tipare unice si prejudecati si sa-si directioneze actiunea bazandu-se pe cunoasterea capacitatilor, intereselor si atitudinilor elevilor, pe cunoasterea reprezentarilor acestora la varste diferite, a particularitatilor proceselor lor psihice. Potentialitatile fiecarui copil trebuie puse in valoare prin formarea deprinderilor si oferirea unor tehnici adecvate de exteriorizare care sa-i ofere posibilitati de exprimare cu valoare individuala si sociala.

Actiunea pedagogica devine eficienta numai daca procesul de formare se realizeaza urmarindu-se aptitudinile si caracteristicile generale ale proceselor psihice si ale personalitatii elevilor, asigurandu-se concordanta dintre caracteristicile persoanei si obiectivele procesului formativ.

Toate aceste variabile mentionate, implicate in actul educativ sunt variabile psihologice. Pentru asigurarea unui proces de instruire si formare eficient, profesorul trebuie sa-si dezvolte competente diagnostice pe baza unor metodologii adecvate de cunoastere a elevilor.

In acest scop, educatorul trebuie sa determine, printr-un procedeu de diagnosticare, caracteristicile fiecarei individualitati, pentru ca apoi sa poata proiecta conditiile cele mai potrivite de desfasurare a activitatilor didactice, sa selecteze cele mai potrivite actiuni de asistenta si interventie. Atunci cand limitele competentei sale nu permit precizarea unui diagnostic adecvat, se impune colaborarea cu psihologul. In prezent la nivelul scolilor exista cabinete scolare de consiliere si asistenta psihopedagogica unde este incadrat un consilier scolar (avand specializarea pedagogie, psihologie, psihopedagogie speciala, sociologie) care vin in sprijinul cadrelor didactice, elevilor si parintilor atunci cand apar probleme legate de adaptare scolara, dificultati de invatare, orientare scolara si profesionala, tulburari emotionale si comportamentale etc.

La nivelul fiecarui judet exista, de asemenea Centrul judetean de asistenta psihopedagogica (format din psiholog, pedagog, sociolog, asistent social) care coordoneaza activitatea cabinetelor scolare de consiliere.

Bibliografie:

COSMOVICI, A., IACOB, LUMINITA (coord.), Psihologie scolara, Iasi, Ed.Polirom, 1996

HERSENI, T, Cultura psihologica romaneasca, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1980.

HILGARD, E., BOWER, G., Teorii ale invatarii, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1974.

IONESCU, M, RADU, I., Didactica moderna, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995

LANDY, F., Psychology: the Science of People, New-York, Prentice Hali, Inc., 1986

MACA VEI, ELENA, Pedagogie, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1997

NICOLA, I., Tratat de pedagogie scolara, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1996.

POPESCU-NEVEANU, P., ZLATE, M., (red.), Psihologie scolara, Bucuresti, Editura Universitatii, 1987

RADU, I., Psihologie scolara, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1974

RADU, I., (coord.), Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, 1991

RADU, I., IONESCU, M., Experienta didactica si creativitate, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987.

ROSCA, Al., Psihologia generala, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1976.

SALADE, D., Educatie si personalitate, Cluj-Napoca, Editura Casa Cartii de Stiinta, 1995

THORNDIKE, E. L., invatarea umana, traducere de Ioana Herseni, Bucuresti, E.D.P., 1983.