PERSONALITATEA PROFESORULUI SI A ELEVULUI

TEMA

"PERSONALITATEA PROFESORULUI SI A ELEVULUI

Introducere

Statusul si rolul profesorului ca personalitate

2. Aptitudinea pedagogica a profesorului

Rolul eu-lui in structura personalitatii didactice

Fisa de cunoastere si caracterizare a personalitatii elevului

In procesul pedagogic un rol important in desfasurarea unei relatii optime dintre profesor si elev il ocupa psihologia educatiei. Dupa cum se stie aceasta stiinta studiaza fenomenele si procesele psihice, spirituale ce au rol in descoperirea unor legi, principii, norme care fac posibila descrierea si interpretarea reala a acestora.

In stabilirea unei legaturi obiective si reale dintre professor si elev este necesara cunoasterea, studierea personalitatii intre cei doi factori profesor - elev, aspect ce ne conduce in a defini ca indestructibila relatia.

Personalitatea profesorului si a elevului este definita in psihologia educatiei fiind utila in viata individuala si sociala a omului fiind mediata in conditiile interne subiective.

Pentru definirea personalitatii se tine cont de complexitatea activitatilor, proceselor psihice, aspect ce ne conduce in a intelege ca legile psihologice, chiar daca se refera la fenomene subiective au o valoare obiectiva impunandu-se cu necesitate neputand fi incalcate.

Formarea personalitatii elevilor nu se poate realiza decat prin educatori cu o temeinica pregatire profesionala (de specialitate si psihopedagogica), de oameni cu ferme convingeri ca in mainile lor se afla, in mare masura, soarta acestora. 'In educatie totul trebuie sa fie bazat pe personalitatea educatorului, deoarece forta educatiei se revarsa numai dintr-un izvor al personalitatii omenesti', afirma Usinski. Influenta educatorului este hotaratoare in formarea sau deformarea personalitatii elevului. Actiunea poate fi pozitiva in mobilizarea energiei elevului, sau negativa, demobilizatoare, descurajanta.

Locul ocupat de personalitatea profesorului in cadrul cuplului educator-educat ramane un subiect de mare actualitate privind evolutia fenomenului educational. Acest lucru se explica prin faptul ca eficienta actiunii educationale depinde in buna masura de particularitatile personalitatii celui ce conduce aceasta actiune.In cadrul cuplului educator-educat,nu numai elevul se dezvolta ca o personalitate unica,ci si cel care conduce acest proces reprezinta o structurare unica de trasaturi bio-psiho-sociale.

Chiar daca educatorul cunoaste si a asimilat un model optim de comportament in activitatea didactica,amprenta personalitatii sale se va imprima evident,determinand un anumit,,stil didactic". De aceea,credem ca putem vorbi si de o individualizare a modului de a preda.

Maiestria pedagogica poate insemna,in ultima instanta,o modalitate optima,dar unica de structurare a relatiilor dintre educator si educat in functie de particularitatile personalitatii fiecaruia dintre ei.

Profesorul este silit deseori sa constate ca aceleasi actiuni sau masuri pedagogice dau rezultate diferite, uneori contradictorii, in functie de particularitatile individuale ale elevilor carora li se aplica. Asa de exemplu lauda, ca forma de aprobare, are efecte variate asupra elevilor. Un elev trebuie laudat, pentru ca incurajarea ii sporeste increderea in fortele sale; fata de altul, profesorul trebuie sa mentina in rezerva pentru a nu-l indemna la autolinistire sau infumurare. Tot asa in problema pedepselor. Pentru unii elevi poate fi suficienta o observatie mai aspra, chiar pentru o fapta grava, in alte cazuri trebuie sa se aplice o pedeapsa severa pentru o greseala neinsemnata.

Transmiterea cunostintelor depinde de capacitatea profesorului de a clasifica, sistematiza, selecta, ierarhiza. Dar predarea cunostintelor nu depinde numai de aceste capacitati intelectuale. Predarea inseamna si comunicarea de atitudini, trezirea de interese si sentimente. Cele din urma implica transfer afectiv de la profesor la elev, contagiune, fuziune afectiva, daruire, pasiune din partea profesorului. Implicatiile afectivitatii in cadrul influentei exercitate de profesor asupra elevului pot fi mai bine intelese facand diferentierea intre semnificatie si sens, presupunand afectivitatea.

In activitatea didactica este necesara cunoasterea obiectului de predare deoarece trebuie sa furnizeze tinerilor experienta umana de specialitate inmaganizata de generatii. Acesta trbuie sa aiba un profil de educator calitatea de profesor pedagog imbinandu-se cu specialitatea fapt ce conduce la formarea unei personalitati pedagogice.

In modelarea personalitatilor elevilor in special pentru tanara generatie, o problema fundamentalao reprezinta alegerea si formarea educatorului. Educatorul trebuie sa dispuna de niste calitati esentiale si specifice, tinand cont de influenta sa asupra omului.

Intregul proces didactic se desfasoara pe un fundal afectiv imprimat de personalitatea sa pentru a fi convingator, pentru a putea constitui un exemplu, trebuie sa fie acceptat, simpatizat de elevi. De fapt, de multe ori, cand apreciaza modelul ideal de profesor sau profesorul preferat, elevii mentioneaza trasaturi extraintelectuale. De exemplu, sinteza insusirilor pozitive si negative, rezultate din aprecierea elevilor, vizeaza cu precadere aspecte neintelectuale: amabilitatea, entuziasmul, rabdarea, loialitatea, dorinta de a ajuta, de a intelege problemele copilului, stapanirea clasei, stimularea in activitate. Ei detesta mai ales sarcasmul, spiritul de dominatie, ironia, subiectivismul, indiferenta fata de nevoile lor.

Putem conchide in acest domeniu calitatile specific pedagogice care pot fi sintetizate in una singura, numita maiestrie pedagogica.

Exceptand conditiile mai generale, maiestria pedagogica presupune indeplinirea a trei conditii de ordin psihologic si pedagogic: 1) cunoasterea de sine si cunoasterea individualitatii elevilor; 2) iubirea profesiunii si a elevului axata pe optimism pedagogic, realist; 3) capacitatea de a vedea in copil o valoare, o personalitate creatoare de alte valori materiale si spirituale.

De mentionat ca pentru profesori, cunoaste rea de sine este indispensabila, fiind cauza si efectul obiectivitatii, spiritului autocritic, seninatatii, modestiei, echilibrului moral si al umorului.

Doar un pedagog capabil sa cunoasca personalitatea proprie si a celorlalti poate preveni conflictele dintre el si grupul de elevi, colegi, poate radia armonie si crea un climat psihic normal, o atmosfera senina in clasa. Profesorul trebuie sa cunoasca motivatia psihologica a comportarii elevului si atitudinea acestuia fata de el.

Preferinta pentru aspecte neintelectuale poate fi explicata prin mai multe cauze. In primul rand, capacitatea intelectuala, buna pergatire a profesorului sunt mai greu de sesizat de catre elevi. Poti aprecia gradul de pergatire al cuiva, cand cunosti mai multe sau cel putin aproximativ cat cunoaste el. De aceea, pe masura ce inainteaza in varsta si cunosc mai multe despre un domeniu, elevii incep sa aprecieze tot mai mult capacitatea intelectula si volumul de cunostinte ale profesorului. Dar calitatile neintelectuale ale personalitatii in aprecierea conducatorului raman pe primul plan si la omul matur.

Atunci cand se face o apreciere asupra persoanei, exista tendinta unei caracterizari globale. Asa dupa cum omul se manifesta in totalitatea dimensiunilor personalitatii sale in orice act, tot astfel si tendinta de apreciere facuta de cineva este globala, predominand de la situatie la situatie, in mod relativ, unul dintre criterii. In aprecierea unei persoane diversele criterii se induc, se interpatrund. Nu credem in preferentialitatea afectiva a elevului fata de profesor ca teleelement (o tarie fundamentala,innascuta si spontana). Trairea afectiva fata de o persoana se invata, se imbogateste, se nuanteaza pe masura integrarii in colectivitate, a dobandirii experientei.

Aprecierea personalitatii profesorului de catre elevi ridica unele obiectii. Competenta elevului poate fi pusa la indoiala datorita lipsei sale de experienta, a gandirii ce este in curs de dezvoltare etc.

Etapa preadolescentei (14-15 ani), cunoscuta ca dificila, marcata de criza pubertatii, este relativ depasita si astfel asistam la structurarea stabila a trasaturilor de personalitate si la o dezvoltare impetuoasa a ei. Orientarea din punct de vedere caracterial, duce la conturarea unei conceptii despre lume si viata. Acum tanarul se caracterizeaza printr-o imperioasa nevoie de a decide. La aceasta varsta se face marcata autonomia morala. Aceasta este posibila datorita dezvoltarii gandirii formale. Valorile ideale, supraindividuale (ideea de justete sociala idealurile rationale estetice si sociale) sunt intelese datorita faptului ca subiectul se poate desprinde de concret. Se produce din ce in ce mai evident o decentrare, care culmineaza in adolescenta. In acest context preocuparea pentru personalitatea profesorului, gasirea unui model demn de urmat in viata, o gasim fireasca. Aspectele volitionale, motivationale, atitudinile sunt componente ce se structureaza specific, in functie de situatia actului educational. Se impune ca ele sa fie investigate concret in contextul dinamicii afective a dialogului educator-educat..

Pentru intelegerea faptelor subiective ale elevului se solicita din partea profesorului multiple acte intelectuale, informatii cognitive, motivatii intrinseci, trairi empatice ale semnificatiilor semnelor, opiniilor, gesturilor si comportamentelor. De intrare in rezonanta consonantica cu intreaga personalitate a fiintei elevului implicata in diverse si complexe situatii de viata sociala, grupala si interpersonala. Pentru reusita intelegerii persoanei elevului de catre sine si de catre profesor, trebuie sa fie capabili de detasare, de decentrare obiectiva, atat de propriul lor eu, cat si de situatia sociala existenta. Este o conditie psihosociala indispensabila decodificarii comprehensive a persoanei in situatia educationala ce o pregateste pentru o implicare mentala si comportamentala empatica, emergenta, creatoare si performanta.

In domeniile vietii sociale in general si al educatiei in special, nu se poate face psihologie aplicativa fara a se tine cont de adevarurile, principiile si legile psihologiei teoretice. Aceasta are conexiuni stiintifice interdisciplinare cu biologia, neurologia, genetica, logica, sociologia, fizica sau matematica, lingvistica, cibernetica, informatica etc. Intr-o mare masura, viitorul umanitatii depinde de progresul acestor stiinte care sunt chemate sa fundamenteze, cat mai autentic posibil, metodele pedagogice de instructie si educatie ca modalitati informativ-formative ce trebuie sa se modeleze firesc pe psihologia copilului si a grupurilor de elevi.

In actul instructiv-educativ orice informatie, idee, mesaj sau notiune stiintifica ce se transmite elevilor trebuie personalizata, respectiv sa se raporteze la psihologia si personalitatea acestora de catre profesor ca personalitate empatica. Aceasta pentru ca structurile psihointelectuale, cognitive, morale ale elevilor nu sunt identice cu ale profesorului sub raportul dezvoltarii lor, ci doar sub cel functional, actional, operational. La profesor, structurile intelectuale sunt elaborate, socializate, diferentiate performantional la nivel conceptual, categorial, formal si referential. Pe cand la elevul de pana la 10-11 ani, ele sunt insuficient organizate, dezvoltate, integrate si coordonate datorita atat egocentrismului mental cat si legitatii ordini genetice a stadiilor de dezvoltare structurala a gandirii .La aceste varste exista limite privind cunoasterea, intelegerea, constientizarea, relationarea si interpretarea semnificatiilor reale ale datelor, informatiilor, notiunilor, fenomenelor si relatiilor dintre ele. Astfel, mediul scolar, familial, social pot sa aiba tot asa de bine un rol benefic ori daunator in dezvoltarea psihica, spirituala. Prin influentele si metodele lor, sanogene sau traumatizante, pot face sa creasca performantele, capacitatile, potentialitatile sau dimpotriva, pot sa le perverteasca, mutileze, sa le anihileze viata psihica si personalitatea elevilor.

De remarcat este faptul ca profesorul nu trebuie sa furnizeze elevului cunostinte de-a gata, in forma finita, deoarece prin acest mod sau stil didactic comportamental nu solicita activitatea intelectuala, gandirea, motivatia individuala si nu dezvolta, nu valorifica constructiv disponibilitatile, informatiile, valorile, atitudinile si capacitatile sale psihice. Nu se tine cont de faptul ca elevul invata productiv si cu satisfactie cand este antrenat, solicitat, motivat, cand este implicat sa participe personal si interpersonal - prin efort propriu si prin colaborare - cu colegii, profesorul, la actul de cautare, solutionare si comunicare a problematicii cunoasterii in procesul de invatare.

Elevilor, viata le impune o pregatire nestandardizata, diversificata, pentru a putea face fata cu succes multiplelor transformari ce se produc in sistemul social, deseori imprevizibile. Prin activitatea de instruire-invatare, elevul trebuie implicat nu numai sub aspect intelectual - cum de regula se intampla in scoli - ci si sub aspect motivational, afectiv, atitudinal-valoric si comportamental. Trebuie avut in vedere de educatori acest adevar pentru ca elevii, prin actul invatarii, sa-si dezvolte concomitent capacitati, interese, valori si informatii operationale. Invatarea scolara nu trebuie sa constituie un scop in sine decat doar pentru egoisti si ignoranti, ci ea trebuie sa fie o modalitate constructiva de dezvoltare psihica a personalitatii elevului si de sporire a posibilitatilor sale intelectuale comportamental-adaptative, integrative, dinamice, rezolutive, decizionale si creative. In munca de educatie si instructie succesul depinde in mare masura de cadrele didactice, de dragostea lor pentru meserie si de competenta lor. Astfel, indrumand primii pasi in vastul domeniu al stiintelor, transmitand valorile culturale ale generatiilor trecute, cadrele didactice contribuie la formarea personalitatii noilor generatii, avand o misiune inalta si nobila. Educatorul organizeaza si conduce activitatea elevului prin care dispozitiile lui se dezvolta si se transforma in calitati, avand o influenta puternica asupra dezvoltarii memoriei, imaginatiei, gandirii elevilor, ajutand pe fiecare elev sa faca progrese. Profesorul il stimuleaza, corecteaza si il indruma incat capacitatile psihice treaca treptat de la stadii inferioare la stadii superioare. Introducerea mijloacelor si metode moderne de invatamant nu diminueaza ci "amplifica rolul profesorului ca fiinta umana'.

Analizand individualitatea complexa a copilului, elevului putem spune ca nu poate fi inteleasa decat de o persoana pregatita, cum este cadrul didactic, profesorul trebuie sa colaboreze cu elevul, sa-l indrume si sa organizeze activitatea lui . Influenta educativa a profesorului se pastreaza ani de zile sau chiar toata viata, chipul invatatorului, profesorului fiind un exemplu pentru elev.

La orice cadru didactic calitatile de profesionist deriva din activitatile lui, indiferent de varsta elevilor cu care lucreaza si de mediul in care-si desfasoara activitatea, calitati care se adancesc in procesul muncii de instruire si educare. Profesia didactica impune o serie de calitati fizice, intelectuale, afective, calitati de vointa si caracter. Astfel atentia continua, stapanirea de sine, efortul de gandire si imaginatia creatoare provoaca o mare cheltuire de energie nervoasa, solicitand sistemul nervos. De aceea, sanatatea buna este o conditie de baza in exercitarea acestei profesiuni. Din punct de vedere intelectual, profesorului ii este necesara aptitudinea de a asimila usor cunostinte noi, intuitia psihologica de a cunoaste elevii si de a prevedea reactiile lor. Referitor la insusirile afective, necesare acestei dificile profesii, o calitate de baza care-1 caracterizeaza pe profesor este aceea a dragostei fata de copii. Ea se traduce in atitudinea calda, atenta, delicata fata de fiecare dintre copii, fara a capata insa forma sentimentalismului dulceag. Profesorul trebuie sa fie exigent, sa imbine blandetea cu severitatea, sa fie obiectiv si drept in aprecieri, sa nu tolereze deplasarile si capriciile. Se impune ca profesorul sa dea dovada de tact pedagogic, aplicand principiile de instruire si educare, tinand seama de personalitatea elevului, de imprejurarea educativa. De subliniat este faptul ca in contactul permanent cu elevii, in activitatea continua la clasa, cadrul didactic trebuie sa-si controleze si sa-si analizeze intreaga munca pentru a ajunge la maiestrie pedagogica, presupunand tact, inventivitate, pasiune, pregatire profesionala exigenta, transformand profesia didactica in arta.

Din studiile efectuate in domeniu, rezulta ca psihologia a pus in centrul edificiului personalitatii Conceptul de eu de mai bine de un secol. Eul este subiectul uman la nivelul caruia se combina trei predicate : a fi, a avea, a face . Acesta ca formatiune psihologica, se constituie in procesul multiplelor interactiuni cu lumea, cu oamenii.

Remarcam ca la baza eu-lui este perceptia de sine, propria corporalitate si posibilitatile de actiune caracteristice subiectului uman .

Astfel rezulta ca specifica pentru Eu este, insa, constiinta de sine , care se dezvolta in confruntare continua cu constiinta de lume si se centreaza in jurul ideii de om. Acesta apare, in planul reflexiv ca integrator al personalitatii, asumandu-si insasi fiinta, cu care se identifica printr-un proces de confruntare cu altii, de intermodelare psihosociala, in baza experientelor, a apartenentelor la relatii si categorii sociale. Fenomenul identificarii este legat de conceptele psihosociologice de rol si status.

Rolurile se definesc in legatura cu diversele tipuri de activitate pe care subiectul le desfasoara-in cadrul sistemului social. Sunt rolurile: de elev care invata, isi insuseste cunostinte in baza unor programe, rolurile profesionale de producere a bunurilor materiale si culturale, de administrare si comunicare, de decizie, roluri cetatenesti, politice, etc.

Status-urile definesc pozitia pe care o are subiectul in sistemul relatiilor sociale . Exista un status de elev, de adult, de muncitor, de inginer, de profesor, etc. Eul este rodul tuturor experientelor acumulate de subiect in activitate . Personalitatea este un ansamblu de aptitudini si atitudini care are in centrul sau Eul ca factor de integrare si coordonare psihocomportamentala . O teorie a personalitatii nu poate ignora, credem noi, problema eu-lui. Copilul mic nu e constient de el insusi ca eu. Constiinta si constiinta de sine nu sunt acelasi lucru nici pentru copilul mic, nici pentru adult . Constiinta de sine este o achizitie treptata a primilor 5-6 ani de viata, facand pasi repezi o data cu aparitia limbajului . Constiinta eu-lui apare, dupa R.A. Spitz, cam in luna a cincea, fiind vorba despre eul corporal, care ramane pe toata perioada vietii o ancora a constiintei de sine. In al doilea an de viata, nevoia de autonomie este semnul principal al eu-lui (E.H. Erikson) . La aceasta varsta, negativismul, ca modalitate de aparare a identitatii de sine si ca o dovada a respectului fata de sine (mandria), se manifesta deseori.

Evolutiv de la 4 la 6 ani, copilul (prescolarul) este capabil sa inteleaga punctul de vedere al celuilalt, perfectionandu-si propriul simt al separarii de ceilalti (J. Stone) . Intr-un anume sens este egocentric, considerandu-si punctul de vedere ca absolut. Crede ca altii gandesc precum gandeste el. Egocentrismul sau nu este insa, strict vorbind, centrat pe eu, ci derivand numai din natura subiectiva a gandirii copilului, specifica acestei etape. Apar acum alte doua aspecte ale individualitatii : extensia si imaginea eu-lui.

S-a remarcat ca de la 6-12 ani, simtul identitatii, imaginea sa despre sine si capacitatea extinderii eu-lui sunt intensificate . Atitudinea colegilor (la scoala) ajuta la stabilirea unei identitati proprii si conditioneaza ca simtul intern al individualitatii sa fie si mai ascutit. Devin moralisti si legisti in respectarea regulilor jocului (J. Huizinga). Regulile stabilite de parinti sunt importante, cele stabilite de grup, absolut obligatorii. In aceasta perioada "identificarea' devine un important principiu al invatarii, dezvoltandu-se viata intelectuala a copilului. Acesta in primii ani de scoala este inclinat spre ghicitori si jocuri de cuvinte, mai tarziu spre coduri, criptograme si cuvinte straine, cunoasterea obiectiva fascinandu-l si intrebarea "de ce' apare mereu din partea lui. Incepe sa simta o noua putere, un nou aspect al individualitatii sale : eul ca factor rational .

Evolutia acestui aspect al personalitatii in cursul perioadei de la 6 la 12 ani, ca datare, este oarecum arbitrara, dar o facem pentru ca in aceasta perioada copiii incep sa gandeasca reflexiv si formal. Psihologul Erikson considera ca trasatura principala in adolescenta este cautarea reinnoita a identitatii de sine .

In procesul evolutiei, adolescentul cauta popularitatea si se teme de atrocizare. Rareori sfideaza obiceiurile varstei sale, iar spiritul de revolta constituie o reactie importanta in cautarea personalitatii. Este incercarea sa finala de a cuceri autonomia. Pentru adolescenti nucleul problemei identitatii il constituie alegerea unei ocupatii sau a unui alt scop in viata, acestia stiu ca viitorul trebuie sa urmeze dupa un plan, in aceasta privinta simtul identitatii capatand o dimensiune care lipsea total in copilarie .

Idealismul este o stare frecventa si placuta . Reducerea imaginii de sine si a aspiratiilor la dimensiunea vietii, este o sarcina pentru anii sai adulti. Dar elementul important este ca in adolescenta scopurile de larga perspectiva si indepartate adauga o noua dimensiune simtului identitatii, datorita rolului central al efortului personal . Unii adolescenti ajung la maturitate fara vreun simt apreciabil al scopului. Spunem ca personalitatea lor este "oportunista' si imatura , deoarece simtul individualitatii este inca rudimentar .

In urma acestei analize, in care am urmarit procesul de individualizare, avem posibilitatea sa abordam personalitatea prin intermediul unui model traditional format din : temperamente, aptitudini si caracter.

Definim temperamentul ca "latura dinamico-energetica a personalitatii' (S. Rubinstein) si consideram ca, in cadrul sistemului de personalitate, suporta toate influentele dezvoltarii celorlalte componente structurale ale personalitatii . In cadrul raporturilor educative profesorul trebuie sa se orienteze asupra temperamentelor elevilor deoarece, pe terenul fiecarui temperament, formarea unor sisteme de operatii si trasaturi de caracter se produc diferit. Mai ales, in raport cu fiecare obiectii educational, fiecare temperament prezentand avantaje sau dezavantaje .

Aptitudinile sunt insusiri sau sisteme de insusiri operationale ale omului, care mijlocesc reusita intr-o activitate. Aptitudinea este posibilitatea de a actiona si obtine performante, este un factor al persoanei ce faciliteaza cunoasterea, practica, elaborarile tehnice si artistice, comunicarea (Paul Popescu-Neveanu).

Pentru ca potentialul ereditar al aptitudinilor sa fie valorificat sunt necesare anumite conditii:

a)     maturizarea organismului si a sistemului nervos central;

b)            adaptarea la mediul natural si social;

c)     activitatea subiectului si invatarea scolara prin intermediul carora sistemele operationale se organizeaza progresiv si se construiesc la diverse niveluri calitative .

Caracterul constituie latura relational-valorica a personalitatii. Este o infatisare spirituala cu care omul se prezinta ca individualitate distincta prin trasaturile de caracter, relatiile psiho-sociale cu semenii, atitudinile si valorile psihomorale exprimate. Caracterul este o formatiune reglatoare, la structurarea careia contribuie trebuintele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiratiile, idealul, conceptia despre lume si viata . In toate acestea un rol important revine modelelor culturale de comportament. Fata de temperament, caracterul este o instanta complexa de control si valorificare . In acest sens, psihologul G. Kelly a argumentat despre unitatea, expresivitatea, originalitatea, bogatia, statornicia si taria caracterului persoanei.

In urma acestei expuneri avem posibilitatea sa abordam problemele ce tin, in special, de stiintele educatiei . In materie de educatie, important este cel care educa. Personalitatea elevului este educata de personalitatea profesorului. Profesorul stimuleaza si intretine activismul investigator al elevului, creeaza conditiile ca el sa se comporte intr-un anume fel, sa descopere si sa-si puna probleme si sarcini de cunoastere. Ca personalitate, profesorul se orienteaza catre specificul intereselor si capacitatilor elevului, este atent la realizarile si creatiile acestuia . In componenta personalitatii didactice intra urmatoarele variabile :

a)       pregatirea de specialitate ;

b)      structurile etice, estetice, culturale, ca indicatori ai masurii in care educatorul este format ca om;

c)       aspectul si continutul activitatii, al gesturilor si actiunilor fizice, a modurilor de comunicare verbala si nonverbala prin care interactioneaza nemijlocit cu elevul.

Aptitudinea pedagogica este inteleasa ca mod de organizare si structurare a continuturilor valorilor profesionale si afective, in vederea transmiterii lor catre elevi . Importanta aptitudinii pedagogice consta in faptul ca educatorul este o personalitate care ajuta la formarea altor personalitati. Procesele si insusirile sale psihice suporta un proces de specializare pe directia cerintelor status-ului si rolului de personalitate didactica. Perceptia, limbajul, inteligenta, atentia si abilitatile sale se structureaza si se orienteaza in sens pedagogic, mediind realizarea conduitei de instruire si educare. Ele mijlocesc transmiterea de cunostinte, instructiuni si indicatii, formularea de intrebari, aprobari si dezaprobari, stimularea si incurajarea, organizarea activitatii didactice controlul, corectia si evaluarea conduitei de invatare .

Aptitudinea pedagogica este o modalitate principala de operationalizare a continutului personalitatii didactice . Ea cuprinde atat informatiile, cunostintele educatorului despre laturile tehnice, sociale si umane ale profesiunii didactice, cat si functionalitatea acestor informatii, cunostinte, tradusa in capacitatea educatorului de a opera practic, eficient si adecvat cu ele . Factorii acestei functionalitati sunt factori generali de personalitate, factori psihopedagogici si factorii psihosociali .

Competenta didactica reprezinta eruditie si cunostinte de specialitate, cunoasterea particularitatilor psihoindividuale ale elevilor, capacitatea de a ii intelege si de a ii apropia de ei. Competenta didactica inseamna priceperea de a transmite cunostinte, dar si capacitatea de a se relationa afectiv cu elevul si cu microgrupul de elevi, inseamna inteligenta spontana si inspiratie in luarea unor decizii, dar si manuirea unor mecanisme capabile sa optimizeze actul educational.

Competenta didactica, centrata pe aptitudinea pedagogica, se concretizeaza in stilul activitatii de comunicare cu elevii. Stilul consta in totalitatea procedeelor generale si specifice de actiune permitand folosirea optima a calitatilor si capacitatilor persoanei ca si compensarea unor minusuri ale ei. In stil se imbina caracteristicile de continut si cele formal dinamice ale personalitatii didactice, ambele influentand asupra comunicarii pedagogice, relationarii interpersonale.

Dintotdeauna, oamenii si-au dat seama de diferentele ce exista intre ei pe linia randamentului cantitativ si calitativ al muncii lor. Aptitudinea pedagogica constituie unul dintre principalii factori in procesul instructiv-educativ. In general, cercetatorii psihologi si pedagogi au incercat sa ofere un model al profesorului ideal prezentand in mod sintetic totalitatea calitatilor, insusirilor de personalitate necesare pentru cei ce se dedica activitatii de educatie.

Problema aptitudinilor pedagogice vizeaza doua directii majore de manifestare: una privind maiestria didactica ca modalitate aptitudinala de predare si evaluare a cunostintelor si, a doua, maiestrie educationala, ca modalitate de realizare a unor relatii optime si eficiente cu elevii.

Ambele directii verifica impreuna, in interactiune, calitatile pedagogice ale unui bun profesor. Absolutizarea uneia in defavoarea alteia indeparteaza cadrul didactic de scopul sau major, de realizare a procesului autentic de instruire si educare a elevului.

O buna pregatire profesionala a cadrului didactic,desi reprezinta o conditie necesara exercitarii cu succes activitatii de la catedra, nu reprezinta si o conditie suficienta. Este necesara o temeinica pregatire psihopedagogica care contribuie la dezvoltarea posibilitatilor de cunoastere a elevului si de formare a unui comportament adecvat.

Un bun profesor nu se poate rezuma numai la transmiterea unei cantitati de informatii stiintifice la zi elevilor clasei, fara a cantari cu precizie masura in care au fost intelese de elevi si modalitatea in care acestia pot opera cu aceste informatii.

Putem vorbi de doua categorii de aptitudini care presupun un dublu proces de formare si antrenare: pregatirea de specialitate si pregatirea psihopedagogica. Numai printr-o integrare optima a celor doua specializari se poate asigura eficient scopul principal al profesiei didactice.

Pe plan mondial exista numeroase contributii privind inventarierea trasaturilor de personalitate necesare unui educator. Astfel, Robert Dottrens enumara printre indicatorii aptitudinii pedagogice: un excelent echilibru intelectual, mental, nervos; in plan intelectual: curiozitate ,gustul observatiei, simtul critic, luciditate, nevoia de innoire care adapteaza dascalul la cerintele elevului; pe plan social: tineretea spiritului bunavointa, intelegerea, autoritatea fireasca. J.B. Rochart considera ca necesare calitati specifice: talentul pedagogic exprimat prin intuitie, omenie, simtul umorului si rabdarea. P.N Gonobolin releva o serie de aptitudini proprii cadrelor didactice, intre care: capacitatea de a cunoaste si intelege elevul, de a stabili relatia necesara cu fiecare elev sau intreaga clasa; observatia pedagogica, tendinta de a observa cele mai mici semne de dezvoltare a elevului; capacitatea de a transmite in mod accesibil cunostinte; aptitudinea organizatorica; atentia distributiva; imaginatia pedagogica (putinta de a prevedea greutatile posibile si de a gasi cele mai potrivite metode de rezolvare a lor); Tactul pedagogic (relatia justa cu parintii si elevii, simtul masurii in administrarea pedepsei); creativitatea (capacitatea de a depasi sablonul in cautarea unor noi cai si mijloace pedagogice); aptitudinea de examinator (capacitatea de a chestiona si a aprecia valoarea raspunsurilor).

Preocupari pentru studii de sinteza cu privire la aptitudinea pedagogica au avut si autori romani.

Dupa S. Firu calitatile unui bun profesor sunt : 1) normalitate, inteligenta, moralitate, sanatate; 2) caracter moral: cinste, constiinciozitate, dreptate, seriozitate, demnitate, bunatate generozitate, blandete, modestie, sinceritate; 3) putere de munca si creatie: ordonat, initiativa, indemanare ; 4) iubire: puterea de a te apropia de copii, intelegere si interes pentru ei, iubire activa cumpatata, care nu exclude severitatea, autoritatea, distanta; 5) cadrul explicarii lamurite frumoase, atractive , putere de insufletire , incitare si incurajare a altora ; 6) vocatie : constiinta propriilor insusiri si dorinta de a le folosi in educatie , chemare pentru aceasta munca ; 7) pregatirea, castigarea de cunostinte si exercitarea lor in munca educativa.

De asemenea, importante referiri a mai facut Vasile Pavelcu, in lucrarea care defineste maiestria didactica ca aptitudine de a face accesibila materia. I. Jinga arata ca in conditiile unui invatamant modern, principalele roluri indeplinite de profesori sunt cele de indrumator si sfatuitor al elevilor, de conducator al procesului de invatare si mediator al culturii.

Din enumerarea acestor indicatori aptitudinali putem observa referirea celor mai multi autori la acea capacitate speciala a pedagogului de a intui psihologia elevului, de a-l intelege si de a-si motiva comportamentul in relatiile cu acesta.

Vasta experienta acumulata de unii cercetatori, studiul aptitudinilor pedagogice au facut posibila relevarea unor defecte care trebuie eliminate : scleroza intelectuala, manifestata prin lene sau rutina, schimbari violente de dispozitie sufleteasca; manifestari de pierdere a rabdarii, excese de timiditate, de slabiciune, de indulgenta, de autoritate, torturarea elevilor cu note, lipsa de constiinciozitate, spirit refractar la nou, lipsa de creativitate .

Aptitudinea pedagogica consta tocmai in acea capacitate supla a cadrului didactic de a-si orienta continutul personalitatii corespunzator cerintelor situatiilor educative . Dar, toate aceste calitati enumerate nu pot releva aptitudinea pedagogica decat daca educatorul are ca element central sentimentul dragostei puternice si statornice fata de copii, respectul personalitatii elevilor. Cercetarile privitoare la aptitudinile pedagogice au scos in evidenta functia speciala numita empatie.

Dupa definitia data de C. Rogers, autor de prestigiu in psihologia mondiala, "a fi empatic inseamna a percepe cadrul intern, de referinta al altuia, cu toate comportamentele sale emotionale, ca si cum ai fi cealalta persoana, dar fara a pierde conditia ca si cum" . Este vorba despre o stare de contagiune afectiva care consta in imprumutarea trairilor unui model fara aprofundarea cauzei care a dus la aceasta situatie . Empatia, ca insusire a personalitatii, presupune capacitatea de transpunere a unei persoane intr-un model uman, exterior, conditionand si o retraire a starilor emotionale ale modelului. "Nu te cobori la nivelul copilului ca sa faci teatru, ca sa-1 umilesti pe copil sau sa te| umilesti pe tine, ci pentru a creste din nou, impreuna cu el, a simti din nou tu emotia marilor creatori, a relua si verifica adevaruri acceptate'( I.S.Firu) . Cu alte cuvinte, un bun cadru didactic: vizeaza un anumit model de identificare psihologica cu copilul, dublat de conditia pastrarii unei distante fata de intregul grup scolar . V. Pavelcu mentiona ca : "reusita unei prelegeri nu consta numai in caracterul ei sistematic, corect si stiintific, ci in puterea ei de a strabate pana in straturile adanci ale inimii, in forta ei de a emotiona' .

Aptitudinea pedagogica apare deci ca una din principalele modalitati de operationalizare a continutului personalitatii didactice, fiind bazata pe trei categorii de factori:

factori generali de personalitate: inteligenta, flexibilitate mentala, capacitate de abstractizare, stabilitate emotionala, calm, prudenta, spirit deschis, calduros, conciliant, intelegator, constiinciozitate, staruinta, seriozitate, simtul datoriei, sociabilitate, delicatete, tandrete, sensibilitate, luciditate, sinceritate, generozitate, autocontrol, destindere;

factori psihologici si pedagogici: capacitate de a face accesibile elevilor informatiile transmise, capacitatea de a intelege situatiile de invatare de pe pozitia elevilor si a reformula programul de lucru cat mai operativ, capacitatea de a imagina proiecte si modele operationale, de a anticipa performantele elevilor, a adapta metode si mijloace instructiv-educative la particularitatile situatiei si ale elevului;

factori psihosociali: capacitatea cadrului didactic de a se dedubla, de a lucra din perspectiva sa si a grupului, capacitatea de a percepe relatiile preferentiale dintre elevi, modalitati de intretinere socioafectiva, tendinta de intrajutorare, de stingere a conflictelor in grup .

Efortul stiintific, pentru gasirea indicatorilor principali in descrierea aptitudinilor pedagogice, a continuat cu punerea la punct a unor mijloace de diagnosticare a acestora. Analiza efectuata de Robert Dottrens, pa baza experientelor cu mijloacele de care dispune metodologia psihologica, arata ca se poate pune in evidenta prezenta sau absenta unor trasaturi care sa ateste aptitudinile pedagogice. Examenul psihologic nu ramane singurul element de decizie privind comportamentul propriu-zis al profesorului in activitate, ci se coreleaza cu experimente, studii probatorii, interviuri, teste de aptitudini, etc.

Deci, putem defini aptitudinea pedagogica ca o formatiune psihologica complexa, bazata pe un inalt nivel de organizare si functionalitate al proceselor psihice, care favorizeaza un comportament eficient al cadrului didactic prin operationalizarea adaptativa a intregului continut al personalitatii sale.

In cadrul procesului educativ, profesorul are posibilitatea sa cunoasca elevii clasei si sa redacteze caracterizarea psihopedagogica a elevului, care poate fi intocmita in forma libera sau in forma recomandata. Alfred Binet pune sub semnul indoielii obiectivitatea primei forme, deoarece profesorul, prin intermediul metodei observatiei, nu are posibilitatea sa surprinda cauzele manifestarilor elevului.

In genere, fisa de caracterizare psihopedagogica trebuie sa raspunda urmatoarelor criterii:

a)      sa dezvaluie particularitatile psihologice ale copilului manifestate in conduita si in invatare;

b)      sa diferentieze copiii dupa gradul exprimarii acestor insusiri individuale;

c)      sa evidentieze atitudinea educatorului fata de copil;

d)      sa utilizeze, pe cat posibil, in culegerea datelor necesare alcatuirii caracterizarii, si unele tehnici standardizate;

e)      sa se citeasca usor si sa fie accesibila intelegerii pedagogilor care nu lucreaza cu elevul sau grupul de copii;

f)        procedura de alcatuire a fisei sa nu comporte un volum prea mare de munca etc.

Fisa cuprinde sectiuni indicand teme majore precum:

date personale (de identificare);

date familiale;

date medicale;

date referitoare la procesele intelectuale si la stilul activitatilor cognitive;

date despre performantele scolare si extrascolare;

date privind linia de conduita in raport cu lectia si in raport cu grupul de apartenenta;

date vizand trasaturile de personalitate.

In literatura de specialitate romaneasca, tipul de fise ofera D. Muster, I. Radu, I. Holban etc.

Data fiind varsta la care masuram si inregistram particularitatile psihoindividuale ale copilului, elevului, aceste instrumente trebuie utilizate intr-o maniera flexibila ce pune mai degraba un diagnostic de tranzitie. Important este ca de fiecare data pedagogul sa surprinda ceea ce este real, autentic, separand cu pricepere aparenta de esenta, punand pe prim plan, in aprecierea de ansamblu, caracteristicile dominante, cele care dau tonul si influenteaza celelalte structuri ale individualitatii copilului si personalitatii elevului.

BIBLIOGRAFIE:

Gheorghe Dumitru, 1994, Psihologie si actiune didactica, Bacau, Editura Didactica si Stiintifica.

Dumitru E., 1982, Psihologia proceselor de instruire, Bucuresti, Editura Stiintifica si Encicplopedica.

Cosmovivi A., 1972, Metode de cunoastere a personalitatii, Bucuresti, E.D.P.

Alexandrescu I., 1981, Personalitate si vocatie, Iasi, Editura Junimea.

Aebli H, 1973, Didactica psihologica, Bucuresti, E.D.P.