PEDAGOGIA EXPERIMENTALA

PEDAGOGIA EXPERIMENTALA

Spre sfarsitul sec. al XIX-lea au fost formulate numeroase critici la adresa pedagogiei de pana atunci: unele acuzau caracterul filosofic al vechii pedagogii, faptul ca aceasta era lipsita de rigoarea stiintifica, limitandu-se sa deduca din principii filosofice opinii despre educatie neconfirmate prin metode stiintifice, altii criticau orientarea individualista a vechii pedagogii, care ar fi neglijat rolul si trebuintele societatii in dezvoltarea fiintei umane. Din reactia fata de pedagogia filosofica a aparut pedagogia experimentala, iar din opozitia fata de pedagogia individualista a aparut pedagogia sociologica.

Curentul pozitivist si experimentalist, manifest in stiinta, dar si in filozofie, nu putea sa nu se manifeste si in pedagogie. Aparea, prin urmare, incercarea de constituire a unei pedagogii intemeiate pe experiment. Initiatorii experimentalismului in domeniul educatiei considerau ca pedagogia va deveni cu adevarat stiintifica in momentul in care toate tezele sale vor fi formulate sau confirmate cu ajutorul experimentului si in afara oricarei influente filosofice.

Ideea unei pedagogii stiintifice, bazata pe experimentare si aplicand metodologia stiintelor exacte este insa putin mai veche, aparand o data cu rationalismul sec. al XVIII-lea. La inceputul sec. al XIX-lea Kant, Herbart, Spencer, Pestalozzi, Diesterweg resimteau, fiecare in felul sau, necesitatea de a experimenta, dar ramaneau in acelasi timp fundamental marcati de ideile filosofice.

Se pare ca prima scoala experimentala purtand acest nume a aparut in 1773 la Londra si a fost deschisa de David Williams, inspirata fiind din filosofia Iluminismului si indeosebi de J. J. Rousseau. In acea epoca deja se aprecia ca educatia ar trebui sa fie considerata ca o stiinta experimentala. Pestalozzi, de asemenea, vorbea despre cercetarea empirica in educatie. De exemplu, el punea probleme de pedagogie experimentala in Cum isi invata Gertruda copiii, unde preconiza un studiu riguros al metodei de invatamant si al varstei la care poate fi invatata fiecare ramura a stiintei. Despre necesitatea intemeierii scolilor experimentale vorbea si Kant in al sau Tratat de pedagogie. Cand Herbart i-a urmat lui Kant in 1808 la Universitatea din Konigsberg, trimitea o scrisoare rectorului solicitandu-i sa intemeieze o scoala experimentala unde sa-si poata proba principiile.

Aparitia stiintei pozitive a educatiei a survenit, de fapt, putin dupa nasterea psihologiei experimentale. Wundt deschidea primul laborator de psihologie experimentala in 1879. In 1904 existau 54 de laboratoare similare in SUA, in care se studia perceptia, timpii de reactie, memoria, procesele complexe, cum ar fi invatarea si rezolvarea de probleme. In Franta, Teodul Ribot si Alfred Binet dovedeau, la randul lor, astfel de preocupari.

Actul de nastere al pedagogiei experimentale nu este usor de intocmit cu siguranta. Este evident ca unele cercetari anuntand acest moment au fost realizate inainte de 1900. Daca ne tinem strict de denumirea 'pedagogie experimentala', paternitatea ii revine lui E. Meumann, care, in 1900, isi expune conceptia despre aceasta chestiune. Totusi, in 1898 W. Lay publicase o lucrare intitulata: Ghid pentru primul invatamant al calculului, care este chiar punerea in practica a ceea ce Meuman preconizeaza doi ani mai tarziu, iar in 1903 publica Didactica experimentala. Putem considera, deci, ca Meuman si Lay au fost cofondatorii acestui curent pedagogic. De altfel, ei isi unesc vocile in 1905 fondand revista Pedagogie experimentala. Radicalismului scientist al lui Lay i se opune insa pozitia echilibrata a lui Meuman, care ramane constient de importanta optiunilor filosofice in educatie.

De la Lay retinem mai ales convingerea manifestata cu privire la necesitatea unei pedagogii experimentale. Experienta didactica, sustinea el, nu este nimic altceva decat o practica pedagogica careia vrem sa-i controlam sau comparam cantitativ metodele si rezultatele, pentru a proba obiectiv valoarea practica a demersului.

Imediat dupa primul razboi mondial, R. Lochner apare ca fiind singurul mare aparator al pedagogiei experimentale, cu toate ca nu s-a afirmat ca un experimentator, ci ca un teoretician al stiintei experimentale a educatiei, pe care o opune pedagogiei practice si, mai ales, pedagogiei de traditie filosofica. Pentru a elabora o stiinta a educatiei, Lochner ataca doua sarcini:

Elaborarea unei metateorii a educatiei;

Definirea principiilor fundamentale ale acesteia;

In 1927 el publica lucrarea Pedagogia descriptiva, considerand ca stiinta educatiei se compune, pe de o parte, din pedagogia descriptiva si, pe de alta parte, din pedagogia normativa, care s-ar sprijini pe prima. Dar incepand din 1934 el separa net stiinta educatiei de filozofia si practica pedagogica. Stiinta educatiei este definita ca o 'stiinta a realului, al carei obiect este fenomenul educativ individual si social, conditiile sale, desfasurarea sa, rezultatele si efectele sale'. Pentru Lochner, stiinta educatiei are ca sarcina descrierea, clarificarea fenomenelor educative, pe care le considera mai intai ca esentialmente sociale.

In Franta, A. Binet a fost inspiratorul direct al pedagogiei experimentale. Un pasaj din Cuvant inainte la lucrarea Oboseala intelectuala(1898) este semnificativ in acest sens: 'Pedagogia trebuie sa fie intemeiata pe observatie si experienta; ea trebuie sa fie inainte de toate experimentala'. In Les ides modernes sur les enfants(1909), Binet condamna incercarile pedagogice insuficient controlate prin metode stiintifice: 'defectul general al acestor tentative este de a fi empirice, fara control, fiindca niciodata nu s-au intentionat la aceste experiente, care sunt indispensabile la administrarea unei probe stiintifice'. Binet a aratat, mai apoi, puterea metodei testelor. El recomanda sa se pastreze din vechea pedagogie 'gustul problemelor reale' si sa se imprumute de la 'noua pedagogie' orientarea sa experimentala, grija sa de a controla, precizia de care da dovada.

In istoria pedagogiei, numele lui A. Binet este strans asociat cu cel al lui Th. Simon, care, in 1927, publica primul sau tratat de pedagogie experimentala propriu-zisa. Th. Simon distingea patru domenii ale pedagogiei experimentale:

1. Studiul anumitor efecte pe care le au regimurile scolare(de exemplu, oboseala scolarului);

2. Aprecierea rezultatelor invatamantului luate in ansamblul lor(de exemplu, evaluarea invatarii vorbirii la surdomuti);

3. Experimente vizand determinarea eficacitatii vreunui mod de a face printr-o metoda anume, care s-ar putea numi: prin compararea unor grupe de scolari de compunere asemanatoare(de exemplu, redactarea dirijata da mai bune rezultate decat redactarea libera a unei lucrari?);

4. Studiul activitatilor invatatorilor/profesorilor si mai ales reactiile copilului la invatamantul care ii este dat;

In SUA, ca si in Europa, psihologii au fost cei care s-au dedicat problemelor de educatie si au pus bazele pedagogiei experimentale. Doua nume au dominat aceasta tendinta: Edward L. Thorndike, promotor al behaviorismului si Charles Hubbard Judd, care, in unele privinte, a anuntat structuralismul piagetian.

Thorndike a atins in scrierile sale aproape toate problemele pedagogiei experimentale. A condus cercetari privind elevii, domeniile de invatamant, testele de cunostinte etc. , considerand ca este posibil a determina stiintific care este cel mai bun curriculum sau cea mai buna metoda pentru a preda o disciplina de studiu.

Judd pleda pentru abandonarea consideratiilor generale asupra pedagogiei, pentru a se orienta atentia asupra aportului pe care il aduc cercetarile experimentale la practica scolara.

Explozia cercetarilor americane s-a produs cu deosebire in trei domenii: testarea elevilor, anchetele si studiile normative si constructia curriculumului.

In Belgia, R. Buyse publica, in 1929, o lucrare de statistica aplicata la problemele pedagogiei: Introducere in pedagogia cantitativa, in care conchidea ca in materie de educatie doua atitudini sunt posibile: aceea a idealismului, preocupat de probleme calitative si aceea a realismului, preocupat de probleme cantitative. Primul se preocupa mai ales de cauzele prime, de principii, de categorii, de idei directoare, in spirit filosofic, celalalt se intereseaza mai mult de rezultate, de efecte, de consecinte, de fapte: este un spirit stiintific.

Principala lucrare a lui Buyse este insa Experimentarea in pedagogie(1935), un vast tratat de metodologie a pedagogiei experimentale. El cauta aici o rationalizare a invatarii tehnicilor scolare, cu scopul de a lasa mai mult loc cercetarii personale si expresiei spontane. Aceasta idee de rationalizare, de randament ar trebui sa-l preocupe pe pedagog tot timpul. Este vorba de o rationalizare al carei scop este de a determina aptitudinile copilului sa produca nu numai rezultate imediate, ci, chiar mai mult, potentialitati de viitor. Randamentul scolii trebuie masurat tinand seama de datele precise si imediate pe care ea le procura copilului, dar mai ales de deprinderile intelectuale pe care acesta le-a castigat, de dezvoltarea personalitatii sale si de cresterea posibilitatilor sale de munca.

In tara noastra, inca la sfarsitul sec. al XIX-lea, Ioan Gavanescu, profesor la Universitatea din Iasi, incepe sa vorbeasca de necesitatea unei pedagogii stiintifice. Printre colaboratorii sai, A. Binet avea si un roman, N. Vaschide, care se arata convins, sub influenta maestrului sau, de necesitatea conducerii pedagogiei la stadiul stiintific. In 1900, N. Vaschide publica la Bucuresti un important articol: Introducere la studiul aplicatiilor pedagogice ale cercetarilor psihologiei experimentale. In anii urmatori, pedagogia experimentala a fost teoretizata de Grigore Tabacaru si Vladimir Ghidionescu. In 1908 aparea revista Pedagogia experimentala, avand ca director pe C. Radulescu-Motru, care, in editorialul primului numar, afirma ca utilizarea metodelor experimentale trebuie sa permita pedagogiei sa devina o disciplina stiintifica autonoma.

Opera lui Gr. Tabacaru a culminat cu publicarea, in 1935, a lucrarii Didactica experimentala, unde distinge net cercetarile de psihologia copilului si de pedagogie experimentala, aceasta de pe urma fiind axata pe realitatea scolara. Contemporanul sau, Vl. Ghidionescu, student al lui Meumann, publica in 1911 lucrarea Pedagogia stiintifica si noile reforme scolare, si in 1914-1915 tinea la Universitatea din Bucuresti o serie de cursuri care vor fi publicate, mai apoi, in Introducere in pedagogie si pedagogie experimentala(1915). Ajuns profesor la Universitatea din Cluj, el infiinteaza, in 1925, un laborator de pedagogie experimentala. Tot aici, un student al lui Wundt, Florian Stefanescu-Goanga infiinta in 1921 un Institut de psihologie experimentala, comparata si aplicata, in care problemele scolare au fost supuse cercetarii. Se remarca si lucrarile lui Dimitrie Todoran, care, in 1942, publica lucrarea Psihologia educatiei, sinteza a principalelor cercetari realizate in lume pana in acel moment. Influentat de E. Claparede si de J. Dewey, in ce priveste teoria invatarii si sustinator al studiului experimental, D. Todoran propunea chiar sa se inlocuiasca denumirea de 'pedagogie' cu cea de 'stiinta educatiei'.

Sarcini de lucru:

1.Apeciati in ce masura pot fi masurate efectele pe termen lung ale educatiei, in conditiile in care multi elevi merituosi in scoala nu se integreaza eficient, mai apoi, in viata sociala.

2.Construiti un proiect de experiment didactic.

3.In ce masura indemnul pedagogiei experimentale de a ne debarasa de orice dimensiune filosofica, speculativa in abordarea educatiei este posibil de indeplinit.