STRUCTURA SI ORGANIZAREA ACTIVITATILOR EDUCATIONALE

STRUCTURA SI ORGANIZAREA ACTIVITATILOR EDUCATIONALE

Din perspectiva pedagogica si metodica structurarea si organizarea activitatilor educationale este privita, in analiza noastra, cu precadere din perspectiva invatamantului de masa si definita ca un mod specific de interconectare a resurselor materiale, umane dar si a resurselor educationale: obiective, continuturi, metode, structuri psihologice implicate, spatiul, timpul, etc). implicate in realizarea cu succes a activitatilor de acest tip.

Opinia majoritatii specialistilor este aceea ca principalul criteriu, in baza caruia au fost realizate diferite organizari educationale, este relatia profesor-elev. Totusi, in jurul acestuia polarizeaza o serie de elemente cum ar fi adupa parerea profesorului Ioan T.Radu, 1990), gruparea elevilor / studentilor, organizarea continutului instruirii, structura programului de activitati, precum si trecerea de la o etapa de scolaritate la alta aunitati de timp, ani, semestre, trimestre).

Din punctul de vedere al obiectivelor noastre, ne-am oprit asupra celor mai importante doua forme de organizare a activitatilor:

1. Prelegerea

Modalitate de prezentare a unei secvente de continut din programa unei discipline de studiu, sub forma unor serii logice de rationamente si descrieri, in prezenta unuiauditoriu de nivel intelectual ridicat.

Etimologia termenului de prelegere provine din latinescul 'legere' = actiune de citire si 'prae' = in fata cuiva, ar insemna in traducere libera, a citi ceva in fata cuiva.

In acceptiunea sa academica traditionala de curs universitar* prelegerea consta in prezentarea orala a unei teme, intr-o organizare si structurare caracterizate prin densitate, consistenta si fluenta aG.Vaideanu).

Din punctul de vedere al prelegerii in invatamantul universitar, extinderea temporala, densitatea si stilul trebuiesc adaptate capacitatilor de receptare si comprehensiune ale studentilor. Elementele suplimentare care definesc si caracterizeaza prelegerea sunt componentele afectiv- emotionale ce pot spori eficienta acesteia conduita expresiva amimica, gestica) cu valoare de motivare si de persuasiune. Totodata, prelegerea ofera profesorului posibilitatea de a-si prezenta si explicita atitudinea fata de valorile dominante ale unei domeniu stiintific, ori in raport de sfera axiologica a vietii cotidiene.

Realizarea unei prelegeri necesita o preocupare deosebita in ceea ce priveste:

-esentializarea informatiei;

-ierarhizarea stricta a ideilor;

-detalierea esafodajului stiintific;

-enuntarea unor ipoteze si teorii;

-analiza si interpretarea critica a unor puncte de vedere.

O importanta deosebita pentru elaborarea unei prelegeri o are planul structural al acesteia, accentuandu-se prin intermediul unor mijloace specifice paragrafele si ideile centrale ale prelegerii.

Acceptiunea de curs magistral* data prelegerii presupune o serie de prelegeri destinate expunerii si detalierii ideilor, teoriilor, produselor recente ale cercetarii stiintifice dintr-un anumit domeniu, solicitand insa studentilor numai competentele receptorii si suscitand, dintr-o perspectiva relationala conduita pasiva a acestora.

Tendintele moderne evidentiate in evolutia prelegerii vizeaza promovarea unor noi variante ale acesteia care sa-i amelioreze limitele de pasivitate si de flux unidirectional de comunicare, precum si slabele posibilitati de interactiune-profesor student. Astfel, sunt identificabile prelegerea sau mai corect spus, expunerea cu oponent, prelegerea dezbatere sau prelegerea dialogata, metode prezentate la capitolul special destinat acestora.

2. Seminarul

Seminarul este o forma de organizare specifica a activitatilor didactico-stiintifice din invatamantul preuniversitar / superior, desfasurata sub coordonarea si indrumarea unui cadru didactic, in fata unor grupuri mai restranse de lucru, fundamentata pe relatii si interactiuni grupale ori individualizate si avand finalitatipreponderent actional-formative.

Etimologia termenului seminar, provine din latinescul seminarium si desemneaza o pepiniera. Desi, din punct de vedere istoric seminarul a fost practicat secole de-a randul el s-a impus in constiinta cadrelor didactice, a studentilor si a absolventilor ca o activitate didactica ineluctabila, fundamentala si, evident, perfectibila.

Perfectionarea structurala si functionala la care acest tip de activitate academica a fost supusa in ultimele perioade de timp de catre exigentele sporite ale mediului universitar, a produs o inovare atat metodologica cat si organizatorica a seminarului.

Acceptiunile date seminarului sunt, pe langa cele consacrate deja, de forma de organizare a activitatilor didactice universitare si si acelea de metoda de predare-invatare. Componentele fundamentale insa care ne ajuta sa creionam specificitatea unei activitati de seminar ca forma de organizare sunt urmatoarele:

-obiective selectionate dupa cele mai semnificative 

caracteristici de formativitate;

-timp de instruire echilibrat determinat;

-modalitati de structurare ale continuturilor;

-strategii si mijloace de instruire;

-dimensiunea interactionala;

-componenta socio-afectiva;

-gradul de directivitate sau de permisivitate corespunzator sarcinii didactice fundamentale;

-evaluarea cu ajutorul obiectivelor operationale performantelor intelectuale.

In cartea 'Seminarul didactic universitar', Neacsu,I. si Tomsa,Gh., prezinta urmatoarele functii specifice ale seminarului:

1. Functia orientativ-integrativa - priveste familiarizarea studentilor cu exigentele disciplinei respective si cu tematica de studiu;

2. Functia informativa - de instruire propriu-zisa a studentilor, individual sau in grup a fundamentelor ideatice si practice ale disciplinei respective;

3. Functia formativ-metodologica- asigura

trecerea de la paradigmele simple ale cunoasterii la

paradigme stiintifice din ce in ce mai complexe; de

asemena aceasta functie vizeaza intelegerea si aplicarea

valentelor normativ-descriptive ale unitatii dintre

cunoasterea proces si cunoasterea produs;

Functia comunicativ-socializatoare exersarea si

dezvoltarea competentelor interactionale ale studentilor;

5. Functia operational-aplicativa -orientarea

seminarului catre o formare si de competente

profesionale la studenti, de aplicare in practica a

cunostintelor teoretice de la curs;

6. Functia evaluativa si de conexiune inversoptimizeaza

atat interactiunile la nivel de continut intre cadrul

didactic si studenti cat si pe cele socio-afective.

Pornind si de la sugestiile profesorului Ioan Cerghit in Seminarul didactic universitar , criteriile care stau la baza posibilitatilor de clasificare ale seminarului sunt: natura obiectivelor dominante si metoda dominanta. In urma operararii celor doua criterii la nivel interactiv , poate rezulta urmatoarea tipologie a activitatilor de seminar:

1. Seminarul introductiv-orientativ: cuprinde activitati cu caracter organizatoric;

2. Seminarul de aprofundare a conceptelor fundamentale:

-pe baza de discutii colective;

-pe baza de discutii cu grupuri oponente;

-pe baza de referate si discutii colective;

-pe baza de valorificarea experientei profesionale- colective;

-de aprofundare cu caracter de sinteza;

3. Seminarul formativ, axat pe formarea deprinderilor, a capacitatilor

-de exersare colectiva;

-de exersare individualizata;

-problematizat;

-de creatie.

Seminarul aplicativ:

-bazat pe studiul de caz;

-bazat pe jocul de rol;

-bazat pe rezolvarea de exercitii si probleme;

5. Seminarul de valorizare si interpretare evaluativa:

-exegetic, axat pe o singura lucrare sau pe mai multe;

-evaluativ, propriu-zis;

-autoevaluativ.

6. Seminarul mixt.

Decizia privitoare la forma optima de structurare a unui seminar va fi luata de cadrul didactic, un rol important in economia acesteia avand si nivelul intelectual-stiintific al grupelor de studenti. Importante nu sunt categoriile taxonomice ale seminariilor cat mai ales valentele lor formativ-educative, adaptate situatiilor de instruire specifica.