STUDIU DE CAZ - INVATAMANTUL SUPERIOR PRIVAT DIN ROMANIA

STUDIU DE CAZ - INVATAMANTUL SUPERIOR PRIVAT DIN ROMANIA

Aparitia invatamantului privat in Romania a fost posibila incepand cu 1990. Numarul de institutii de invatamant superior (inclusiv cele de tip privat) si cifrele de scolarizare au crescut rapid, o data cu o larga diversificare a specializarilor oferite.

In urma acestei dezvoltari, in 1993 a fost stabilit cadrul legal pentru acreditarea institutiilor de invatamant superior si recunoasterea diplomelor (Legea 88/1993 revizuita si completata prin Legea 144/1999). Cadrul legal instituie standardele nationale de calitate pentru furnizorii de invatamant superior, asigurand un control de calitate asupra dezvoltarii rapide, atat a invatamantului superior de stat, cat si a celui privat.

Din studiile statistice ale Institutului National de Statisticǎ reiese:

Evolutia unitǎtilor de invatamant superior privat intre 1995 - 2006 (din anul universitar 1995/1996 datele statistice includ si invatamantul superior din institutii private)

Tabelul 3.1.

Sursa: Institutul National de Statisticǎ, Invǎtǎmantul din Romania, date statistice, 2006

Evolutia unitǎtilor de invatamant superior public intre 1995 - 2006

Tabelul 3.2.

Sursa: Institutul National de Statisticǎ, Invǎtǎmantul din Romania, date statistice, 2006

Datele statistice aratǎ faptul cǎ pentru anul universitar 1995-1996 din numarul total de 95 de institutii de invǎtǎmant superior, aproximativ 38 % erau institutii private de invǎtǎmant, iar restul de 62 % institutii de invǎtǎmant public. In anul universitar 2005-2006 din totalul de 107 institutii de invǎtǎmant superior, circa 49 % erau unitǎti particulare de invǎtǎmant pe cand restul de 51 % reprezenta numarul institutiilor universitare de stat, putandu-se spune cǎ numarul universitǎtilor private este in continuǎ crestere, comparativ cu cele publice al caror numar ramane constant.

Inceputul perioadei de tranzitie a fost marcat de o efervescenta a prevederilor legislative in domeniul invatamantului superior din sectorul privat si de o crestere substantiala a numarului de studenti in aceste structuri. Cresterea numarului de institutii de invatamant superior privat a fost oprita insa in ultimii ani prin proceduri de acreditare stricte. O serie de universitati particulare au fost chiar inchise.

Invatamantul superior privat este organizat, in acest moment, in 29 de municipii si orase, numarul institutiilor de invatamant superior particular acreditate ajungand 27, al celor autorizate sǎ functioneze provizoriu la 21, pe cand numarul acelor institutii autorizate sǎ functioneze provizoriu, aflate in proces de acreditare ajunge la 5. (ANEXA 3)

Cresterea numarului de studenti in invatamantul superior a fost spectaculoasa chiar de la inceputul anilor '90 ai secolului trecut. Explozia s-a datorat (re)aparitiei unor universitati, facultati, infiintarii unor universitati noi, a cresterii numarului de specializari si, in consecinta, si a numarului de locuri, dar si erodarii valorii diplomelor de invatamant secundar pe piata fortei de munca.[1] In perioada 1995 - 1998, o data cu atingerea varfului demografic, numarul de studenti a inceput sa se stabilizeze.

In ultimii ani, dinamica studentilor este iar in crestere, in ciuda tendintelor demografice negative. In prezent, o treime din studentii romani sunt inscrisi la universitati particulare.

Evolutia numarului studentilor din invatamantul superior privat intre 1990 si 2001 (din anul universitar 1995-1996 datele statistice includ si invǎtǎmantul superior din institutii private)

Tabelul 3.3.

Sursa: Institutul National de Statisticǎ, Invǎtǎmantul din Romania, date statistice, 2005

Evolutia numarului studentilor din invatamantul superior privat intre 2000 si 2006 (din anul universitar 1995/1996 datele statistice includ si invatamantul superior din institutii private)

Tabelul 3.4.

Sursa: Ministerul Educatiei si Cercetarii, Raport asupra starii sistemului national de invatamant, 2006.

In cazul invǎtǎmantului de scurtǎ duratǎ se remarcǎ, pentru perioada 1997-2000, faptul cǎ pentru ambele tipuri de invǎtǎmant : public si privat ponderea cea mai mare a studentilor este detinutǎ de studentii din tara. Studentii straini au o pondere mai importantǎ doar pentru invǎtǎmantul superior public, dar si aici numarul lor este in scadere (Tabelul 3.5.)..

O deosebire semnificativǎ intre invǎtǎmantul public si cel privat se semnaleaza in ponderile studentilor de la zi si a celor de la fǎrǎ frecventǎ. Dacǎ la universitatile publice ponderea cea mai mare o reprezinta studentii de la zi (92,2% in 1999-2000), in timp ce studentii de la fǎrǎ frecventǎ sunt in proportie doar de 3,0%, la universitatile particulare se poate semnala un procentaj ceva mai ridicat pentru studentii de la fǎrǎ frecventǎ (30,4% in 1999-2000) (Tabelul 3.5.).

Analizand evolutia datelor statistice din anul universitar 2004-2005 comparativ cu anul universitar 2005-2006 se remarcǎ o scadere a numarului studentilor inscrisi la zi in cazul invǎtǎmantului universitar particular (de la 59,7% in 2004-2005 la 52% in 2005-2006) cat si in cazul celui de stat (de la 82,3% in 2004-2005 la 80% in 2005-2006) (Tabelul 3.6.).

In aceiasi ani universitari - 2004-2005, 2005-2006 - in invǎtǎmantul particular se inregistreazǎ o crestere considerabilǎ a numarului de studenti inscrisi la seral (de la 81 de studenti in 2004-2005 la 1408 de studenti in 2005-2006). S-a inregistrat o scadere in anul 2004-2005, cat si in 2005-2006 in randul studentilor inscrisi la invǎtǎmantul cu frecventǎ redusǎ atat in cadrul invǎtǎmantului tertiar public (o diferentǎ de 190 de studenti in anul 2005-2006 fatǎ de anul 2004-2005) cat si in cadrul invǎtǎmantului tertiar particular (o diferentǎ de 208 de studenti in anul 2005-2006 fatǎ de anul 2004-2005). O importantǎ crestere s-a inregistrat in cadrul invǎtǎmantului privat universitar in ceea ce priveste invǎtǎmantul deschis la distantǎ (de la 19736 de studenti inregistrati in anul universitar 2004-2005 la 54814 in 2005-2006) (Tabelul 3.6.)

Repartizarea studentilor pe forma de invǎtǎmant de scurtǎ duratǎ pentru invǎtǎmantul superior privat:

Tabelul 3.5.

Sursa: Raport asupra Sistemului de Invǎtǎmant, perioada 1997-2000;Institutul National de Statisticǎ, 2001

Numarul de studenti in anul universitar 2005/2006 comparativ cu anul universitar 2004/2005

Tabelul 3.6.

Sursa: Eurydice, Organizarea sistemului educational in Romania, 2006/2007

Aceasta se poate explica si prin faptul cǎ un numar mai mare de studenti de la universitatile private lucreaza pentru a-si plati studiile, sau lucrau inainte de a fi admisi la universitatile private.

Evolutia pe ansamblu a numarului de studenti atat din invǎtǎmantul de scurtǎ duratǎ, cat si cel de lungǎ duratǎ se poate constata o crestere continuǎ a ambelor categorii. Ponderea cea mai mare in totalul studentilor o reprezinta cei de la invǎtǎmantul superior de lungǎ duratǎ.

Din analiza Tabelului 3.7. si a Tabelului 3.8. se poate observa faptul cǎ studentii inscrisi proveniti din alte tǎri sunt intr-un numar relativ mare. De la 13956 de studenti in anul 1997, numarul acestora a ramas relativ constant in perioada 1997-2006, ajungandu-se ca in anul 2006 sǎ se inregistreze un numar de 10396 de studenti straini inscrisi in cadrul universitǎtilor romanesti.

De asemenea din datele statistice prezentate mai jos in Tabelul 3.7. si Tabelul 3.8. reiese faptul cǎ, pe cand numarul studentilor straini inscrisi in invǎtǎmantul universitar de scurtǎ duratǎ in perioada 1995-2006 a scazut simtitor de la 104 de studenti in 1997 la 27 de studenti in 2006, numarul celor inscrisi in forma de invǎtǎmant superior de lungǎ duratǎ a ramas relativ constant.

Privire comparativǎ asupra evolutiei numarului de studenti (invǎtǎmant superior de scurtǎ duratǎ/ lungǎ duratǎ si pe total), in perioada 1990-2000

Tabelul 3.7.

Sursa: Institutul National de Statistica, Baze de date statistice, TEMPO-online

Privire comparativǎ asupra evolutiei numarului de studenti (invǎtǎmant superior de scurtǎ duratǎ/ lungǎ duratǎ si pe total), in perioada 2001-2006

Tabelul 3.8.

Sursa: Institutul National de Statisticǎ, Baze de date statistice, TEMPO - online

Invatamantul privat s-a dezvoltat prioritar conform principalelor cerinte ale candidatilor, dominante fiind domeniile juridic, economic, teologic, stiinte ale comunicarii si stiinte socio-umane, dar si in functie de investitiile pe care furnizorii de servicii au fost capabili sau dispusi sa le faca in dotarea materiala, in echiparea laboratoarelor si in baza de cercetare.

Daca in perioada de pionierat a sistemului particular de invatamant superior, profilul juridic a fost pe locul I, iar cel economic a evoluat vertiginos, dreptul a inceput sa piarda teren dupa 2001, apropiindu-si cotele de stiintele umaniste in ultimul an universitar avut in vedere. Date fiind cheltuielile mari legate de dotare, invatamantul privat nu a putut face fata solicitarilor pietei, mentinandu-se la limita minima domeniile tehnice de specializare.

Conform statisticilor din anii 2005-2006, se remarcǎ preferinta pentru stiintele economice, numarul studentilor inscrisi in anul universitar 2005-2006 (102.838 studenti, din care feminin ajungand la numarul de 60139) fiind considerabil mai ridicat decat numarul absolventilor din anul universitar 2004-2005 (12620 absolventi, din care feminin 7639). Pe lista preferintelor, pe cel de-al doilea loc in acelasi an universitar, 2005-2006, se aflǎ specializarile universitar-pedagogice (filologie, istorie-filozofie, geografie, biologie, matematica-fizica, pedagogie, educatie fizica, stiinte politice si administrative) care au inregistrat un numar de 50576 inscrisi, respectiv un numar de 5021 de absolventi la sfarsitul anului universitar 2004-2005.

Cele douǎ specializari sunt urmate indeaproape de stiintele juridice cu 38.063 inscrisi in anul universitar 2005-2006, inregistrari foarte slabe in numarul inscrisilor avand specializarile: tehnice (industrie, transporturi si telecomunicatii, arhitecturǎ si constructii, agriculturǎ, silviculturǎ) cu un numar de 6390 inscrisi si 991 absolventi in anul universitar 2004-2005, medico-farmaceutice (3013 inscrisi in anul universitar 2005-2006, 362 absolventi in anul 2004/2005) pe ultimul loc aflandu-se specializarile artistice (arta plastica si decorativa, arta teatrala si cinematografica, muzica) care au totalizat un numar de 1906 inscrisi in anul universitar 2005-2006 s 102 absolventi in 2004-2005.[2]

Cererea de educatie din ultimul deceniu s-a dovedit insa superioara cresterii economice. Pregatirea a excedat nivelul de tehnologizare si modernizare la care a ajuns economia, cat si cererea de forta de munca inalt calificata pe piata fortei de munca din Romania. Mai mult, se apreciaza ca exista riscul ca aceasta crestere a numarului de absolventi de invatamant superior sa devina una artificiala, in conditiile in care, in Romania, se manifesta un fenomen de respingere a unor produse educationale datorita neconcordantei dintre oferta educationala si cererea de pe piata fortei de munca.[3]

Avand in vedere ca numarul absolventilor de invatamant liceal este in scadere, in foarte scurt timp vom avea mai putini solicitanti pentru invatamantul superior si, in consecinta, si mai putini absolventi. La aceasta se adauga si evaluarile negative ale populatiei privind accesibilitatea invatamantului.

IDEI IN REZUMAT

Un rol important in cresterea gradului de participare la invǎtǎmantul superior ii revine alternativei particulare. Incepand sǎ se dezvolte inca din prima parte a anilor '90, aceasta cuprinde in prezent anul universitar 2005-2006) aproape un sfert (23,9 %) din numarul total al studentilor. Invǎtǎmantul superior particular s-a orientat catre domenii mai putin costisitoare si mult mai solicitate de studenti si de piata muncii.

Alternativa la sistemul public de invatamant obligatoriu, care evita carentele celui dintai, favorizand armonia sociala in locul conflictului permanent dintre "favorizati" si "defavorizati", este invatamantul privat. Un sistem privat de invatamant va pune fara indoiala la dispozitie o oferta diversificata de programe si ambiante educationale, corespunzand diversitatii preferintelor in materie. Invatamantul privat largeste sfera armoniei sociale si cooperarea voluntara si intareste independenta societatii in raport cu statul.

Indiferent de motivul pentru care vin tinerii la universitate, in vederea angajarii sau pentru a-si completa cunostintele in anumite domenii, ei trebuie sa obtina o "educatie de calitate", respectiv sǎ capete cunostinte si competente la nivel de clasǎ mondialǎ.

CONCLUZII

Societatea romaneascǎ se aflǎ intr-un moment de integrare intr-o societate complexǎ si superior dezvoltatǎ care se aflǎ la randul ei intr-un proces de schimbare. In contextul dezvoltarii noilor tehnologii (in special tehnologia informatiei) si a intensificarii competitiei economice la nivel global, societatea europeanǎ isi doreste o economie mai dinamicǎ si mai competitivǎ, bazatǎ pe cunoastere. Acest termen sugereaza schimbarea bazei economiilor avansate catre zona serviciilor si a produselor cu valoare adaugata mare.

In acest nou context educatia, cercetarea si inovarea constituie baza dezvoltarii economiei si a societǎtii in general, iar rolul universitǎtilor devine din ce in ce mai important. Pentru a-si indeplini cu succes acest rol, universitatile trebuie sǎ atinga un grad ridicat de integrare cu mediul economic si social, sǎ fie din ce in ce mai deschise catre societate si nevoile acesteia si sǎ raspunda cu eficacitate transformarilor rapide din mediul exterior.

Numai printr-o deschidere amplǎ catre ceilalti actori ai societǎtii universitatea poate sǎ se adapteze transformarilor rapide care caracterizeaza din ce in ce mai mult societatea in care traim.

In prezent, invǎtǎmantul superior din Romania, in ansamblul sǎu, nu reuseste sǎ raspunda corespunzator cerintelor pietei fortei de muncǎ si celor ale societǎtii. Distributia numarului de studenti pe specializari, precum si a programelor universitare in care se pregatesc studentii din Romania nu tine cont de realitatea pietei fortei de muncǎ. Se poate observa in majoritatea programelor universitare de studiu o rupturǎ intre rezultatele invǎtǎrii si cunostintele, abilitǎtile si competentele necesare in viata realǎ la nivelul calificarilor din invǎtǎmantul superior. In acelasi timp, universitatile, caracterizate de conservatorism si rezistenta mare la schimbare au un timp de raspuns mult prea mare la schimbarile rapide care se petrec in mediul economic.

Se pune un accent foarte mare pe teorie, de multe ori chiar si teoria predatǎ fiind invechitǎ, iar partea practicǎ este, de obicei, in urma practicilor din economie sau din societate, in general. Pregatirea teoreticǎ este importantǎ, insǎ aceasta trebuie sǎ fie completatǎ cu o practicǎ relevantǎ si suficientǎ. Fǎrǎ aceastǎ practicǎ, teoria nici nu poate fi asimilatǎ corect si nici nu poate fi utilǎ studentilor si viitorilor absolventi. Rezultatele invǎtǎrii nu trebuie sǎ fie doar cunostinte ci si abilitǎti si competente atat profesionale cat si personale. Multe dintre programele universitare romanesti esueaza mai ales la capitolele abilitǎti si competente profesionale, precum si la anumite abilitǎti personale (comunicare interpersonalǎ, orientare profesionalǎ si capacitatea de angajare si adaptare la piata muncii). Activitatile care ar trebui sǎ conduca la crearea deprinderilor si a competentelor (laboratoare, studii de caz, proiecte, practica) sunt inadecvate (dotarile laboratoarelor din iinvǎtǎmantul tehnic) sau desfasurate in mod formal (practica studentilor). Astfel, invǎtǎmantul romanesc produce in cazurile fericite absolventi care stiu multe dar nu pot face mai nimic.

Cunostintele nu pot avea relevantǎ pe piata fortei de muncǎ decat daca ele sunt insotite de competente. In viata realǎ avem nevoie sǎ reproducem cunostinte ci sǎ putem sǎ le utilizǎm in activitǎti cu valoare adaugatǎ mare.

Una dintre cheile rezolvarii unor probleme din sistemul de invǎtǎmant romanesc (problemelor de adaptare permanentǎ a programelor de studiu la nevoile societǎtii, de calitate a procesului de invǎtare, de orientare si consiliere in cariera si de integrare a absolventilor pe piata fortei de muncǎ) poate fi imbunǎtǎtirea relatiilor dintre universitǎti si societate (mediul economic in special, administratie, ONG-uri). Universitatile trebuie sǎ devinǎ sisteme deschise capabile sǎ ajunga la un nivel ridicat de integrare cu mediul economic, administrativ, politic si non-profit si sa raspunda eficient provocarilor societǎtii bazate pe cunoastere.

Calitatea invatamantului superior, in mare masura, este determinata de respectarea normelor si valorilor etice in cadrul institutiei. O institutie prestigioasa, care formeaza specialisti cu un grad inalt de calificare tinde spre promovarea integritatii academice si la protejarea valorilor morale: onestitate, colegialitate, respect, incredere, responsabilitate, libertate academica, transparenta, bunavointa si grija etc.

Aceste valori trebuie sa fie respectate de fiecare membru al comunitatii academice, indiferent cine este acesta - student, profesor sau reprezentant al administratiei institutiei, astfel evitandu-se minciuna, furtul, mituirea, plagierea si alte comportamente de acest gen.

Din pacate, pentru institutiile de invǎtǎmant din Romania, nerespectarea principiilor integritatii academice constituie niste lucruri firesti. Comportamentul imoral este frecvent justificat prin "asa sunt circumstantele, toti fac la fel, etc" Lipsa  unor reguli de comportament clar definite  nu favorizeaza  o  conduita academica onorabila.

Mai multe studii recente isi aratǎ preocuparea fatǎ de coruptia care domneste in invǎtǎmantul superior romanesc. Ele nu fac decat sǎ dea dreptate consumatorilor din acest domeniu, de la studenti la angajatori, care constatǎ de ani de zile cǎ nerespectarea unor standarde academice adecvate si toleranta fatǎ de proastele practici fac imposibilǎ statuarea normelor europene in invǎtǎmantul superior romanesc. In momentul in care studentii pot cumpǎra nestingheriti lucrari de licentǎ de pe o paginǎ de Internet, nu mai discutǎm despre coruptie ca mitǎ ocazionalǎ, ci de coruptia unui sistem.

Desi problema integritatii a fost tratatǎ in mai multe strategii guvernamentale, sistemul universitar isi gaseste cu greu locul in acestea. In ciuda notorietatii unor cazuri semnalate de presǎ privind coruptia si lipsa de calitate in spatiul academic, universitatile par sǎ nu isi asume strategii proprii de promovare a transparentei si corectitudinii academice.

Pentru a putea determina gradul de integritate academicǎ ar trebui luate in calcul 4 componente definitorii privind aceasta:

transparenta si corectitudinea administrativǎ (publicarea documentelor contabile, publicarea declaratiilor de avere si de interese precum si a celor de politie politicǎ, accesul la dosarele de achizitii publice);

corectitudine academicǎ (plagiat, performanta in cercetare, desfasurarea procesului academic);

calitatea guvernantei (nepotism, implicarea studentilor in luarea deciziilor, acordarea sporurilor financiare, ocuparea posturilor didactice);

management financiar (cheltuielile discretionare, achizitiile publice).

Pentru cei mai multi studenti, universitatea este institutia in care invata sa isi asume trecerea de la tutela si paternalism la libertate si autonomie. Din acest motiv, rolul experientei universitare este crucial in maturizarea intelectuala, profesionala si, nu in ultimul rand, morala. Oricum ar fi privite lucrurile, deprinderile dobandite in perioada studiilor universitare nu sunt doar intelectuale, ci tin si de viitorul comportament etic in profesie, in viata publica si chiar in cea privata. Ei pot invata intr-o cultura institutionala corecta sau intr-o cultura institutionala viciata si vor tinde sa reproduca deprinderile comportamentale dobandite in mediul academic. Pot invata respectul pentru libertate, autonomie, merit, concurenta loiala, colaborare, respect pentru toti participantii directi sau indirecti la actul academic. Sau pot invata manipularea, paternalismul, tentatia fraudei, a favoritismului, rezolvarile de culise ale problemelor profesionale, comportamentul de clica, nepasarea fata de colegi si institutie.

Universitatea este o organizatie complexa ce cuprinde o diversitate de persoane in termeni de gen, rasa, grupuri etnice, religie, convingeri politice, capacitati sau incapacitati, persoane cu diferite categorii de relatii intre ele. Aceste relatii sunt, intre altele, si relatii de putere sau status. Este esential ca in asemenea comunitate toti membrii sa se bucure de recunoastere si respect. Ei trebuie sa se bucure atat de exercitarea drepturilor si responsabilitatilor proprii, cat si de responsabilitati si grija fata de alti membri ai universitatii. Interesele membrilor comunitatii academice pot sa nu fie mereu in armonie, uneori pot sa fie conflictuale. Dar este obligatia personalului didactic, a conducerii, a personalului nedidactic, precum si a studentilor sa corecteze dizarmoniile si conflictele in fiecare caz in parte.

BIBLIOGRAFIE

1. Amano, Ikuo: Education and Examination In Modern Japan, trans. William K. Cummings & Fumiko Cummings. Tokyo: University of Tokyo Press, 1990.

2. Boyer, Ernest L.: High Scool: a repeat on secondary education in America, New York: Harper & Row, 1983

3. Chisick, Harvey: The Limits of Reform in the Enlightenment: attitudes towards the education of the lower classes in eighteenth-century France. Princeton: Princeton University Press, 1981

4. Cummings, W.K.: Education and Equality in Japan, Princeton: Princeton University Press

5. Drucker, Peter: Inovatia si sistemul antreprenorial, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993

6. Drucker, Peter: Societatea post-capitalista, Ed. Image, Buc., 1997

7. Gereffi Gary: eThinking Development Theory. Insights from East Asia and Latin America - Sociological Forum, vol. 4, no. 4, 1999.

8. Gildea, Robert: Education in Provincial France 1800-1914: a study of three departments, Oxford: Claredon Press, 1983.

9. Glenn, Charles Leslie: The Myth of the Common School. Amherst: Uiversity of Massachusetts Press, 1988

10. Goodlad, John I.: A Place Called School: prospects for the future, New York: McGraw - Hill, 1984

11. Jinga, Ioan: Pedagogie, Ed. ASE, Bucuresti, 2004.

12. Johansson, Egil: The History of Literacy in Sweden, in H.J. Graff (Ed.) Literacy and Social Development in the West. Cambridge: Cambridge University Press, 1981

13. Kant Immanuel: Rflexions sur l'ducation, trad. A. Philonenko, Vrin, Paris, 2004.

14. Marinescu, Cosmin: Educatia: perspectiva economica, Ed. Economica, Bucuresti, 2001.

15. Maynes, Mary Jo: Schooling for the People: comparative local studies of schooling history in France and Germany, 1750-1850. New York: Holmes & Meier, 1985

16. Melton, James van Horn: Absolutism and the Eighteenth-century Origins of Compulsory Schooling in Prussia and Austria. New York: Cambridge University Press, 1988

17. Neagu, Gabriela: Educatie, Insertie si mobilitate profesionala, revista Calitatea Vietii, 2004.

18. Nicolaescu, Ovidiu: Strategia universitǎtii. Metodologie si studii de caz, Ed. Economica, 2007

19. Pert, Steliana (coord.): Evaluarea capitalului uman. Coordonate strategice ale evolutiei pietei muncii in Romania, Bucuresti, IRLI, 1997.

20. Ringer, Fritz K.: The Decline of The German Mandarins. Cambridge, MA: Harvard University Press, 1974

21. Romer, P.M.: Endogenous Technological Change, in "Journal of Political Economy", vol 98, 1990.

22. Stevenson, H., H. Azuma &K. Hakuta: Child Development and Education in Japan, 1986, WH Freeman, New York, NY

23. Suciu, Marta-Christina: Investitia in educatie, Ed. Economica, Bucuresti, 2000

24. Toffler, Alvin: Powerschift / Puterea in miscare, Ed. ANTET, Bucuresti, 1995

25. Veysey, Lawrence: The Emergence of the American University, Chicago: University of Chicago Press, 1965

26. Vlascanu, Lazar: Politica si dezvoltare. Romania incotro?, Ed. TREI, 2001.

27. White, M.: The Japanese Educational Challenge: a commitment to children. New York: Free Press.

28. *** www.japanculture.ro, Evolutia sistemului educational in Japonia

29. *** www.edu.ro, Afaceri Europene, Procesul Bologna

30. *** www.insse.ro, Anuarul Statistic al Romaniei