Sistemul metodelor de invatamant

In sistemul metodologiei didactice sunt cuprinse urmatoarele metode principale: 1. Expunerea; 2. Conversatia; 3. Demonstratia; 4. Modelarea; 5. Algoritmizarea; 6. Problematizarea; 7. Descoperirea; 8. Studiul de caz; 9. Cooperarea; 10. Simularea; 11. Asaltul de idei (brainstorming-ul) si sinectica; 12. Studiul cu cartea (lectura) si 13. Exercitiul.

1. Expunerea

1.1. Definitia si caracteristicile generale ale expunerii

Expunerea este metoda complexa de comunicare sistematica si continua a cunostintelor dintr-un anumit domeniu de specialitate prin intermediul limbajului oral, imbinat, dupa caz si posibilitati, cu alte "limbaje", cum ar fi cele demonstrativ-intuitive, audio-vizuale, experimental-aplicative si de investigatie, logico-matematice si altele .

Pentru profesor, expunerea se legitimeaza ca o adevarata "carte de vizita". Forma traditionala bazata numai pe comunicarea orala a informatiilor, sub forma de monolog, poate sa duca la o serie de neajunsuri in receptare, cum ar fi: monotonia, pasivitatea si chiar inhibitia auditoriului studios. Acestea au facut ca sa-i scada prestigiul sau in randul metodelor didactice. Imbinata, insa cu alte limbaje de comunicare, asa cum s-au mentionat in definitie, expunerea si-a incorporat caracteristici noi, active, operative, participative si chiar euristice. Aceasta innoire a determinat mentinerea ei cu o pondere importanta in sistemul metodelor didactice. Pentru a-i creste rolul, expunerea trebuie sa tina seama de principiile didactice si sa se imbine cu anumite procedee ale celorlalte metode de invatamant. Expunerea isi justifica locul si rolul instructiv-educativ si in etapa contemporana, deoarece asigura transmiterea unui volum relativ mare de cunostinte, intr-un timp relativ scurt, fiind o forma de comunicare intre oameni, un "model" de competenta si prestigiu in studiu.

1.2. Forme ale expunerii, indeosebi ale prelegerii

In functie de particularitatile si cerintele specifice ale gradului si profilului invatamantului, ale disciplinei de studiu, ale tipului de activitate didactica, de particularitatile clasei (grupului) de elevi (studenti) etc., expunerea poate folosi forme variate de realizare, cum sunt: a) povestirea didactica; b) descrierea; c)explicatia si d) prelegerea.

a)   Povestirea este forma de expunere cu caracter plastic - intuitiv, concret, evocator si emotional, care sporeste valoarea comunicarii, mai ales la elevii de varsta mica.

Aceasta forma de expunere se foloseste, indeosebi, la clasele mici, fiind ceruta de caracterul concret al gandirii elevilor si de necesitatea mentinerii atentiei si trezirii interesului pentru studiu. In invatamantul gimnazial, liceal si tehnico-profesional se foloseste la anumite discipline de invatamant social-umaniste, cum ar fi istoria, geografia, limba si literatura romana etc. Ea poate fi folosita ca un procedeu auxiliar in toate gradele de invatamant pentru prezentarea unor momente si fapte din istoria stiintei, din viata unor oameni de stiinta, cultura, precum si pentru a dinamiza atentia si functia educativa a activitatii didactice, in care situatie nu trebuie sa depaseasca 3 - 5 minute intr-o ora didactica.

b)   Descrierea este o forma de expunere care, realizata pe baza observatiei, indeosebi, prezinta caracteristicile si detaliile exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor etc. care se studiaza, urmarind sa evidentieze aspectele (fenomenele) fizice ale acestora.

Descrierea se bazeaza pe intuitie (observatie directa) si se imbina cu datele experientei si nivelul pregatirii cognitive a tinerilor dintr-un anumit domeniu de specialitate, fapt care serveste imbinarii cunoasterii si invatarii senzoriale cu a celei rationale. Desi importanta in receptarea si intelegerea fenomenelor studiate, descrierea nu trebuie sa duca la exagerarea evidentierii detaliilor exterioare secundare, nesemnificative, ale realitatii studiate, caci se ajunge la ceea ce se numeste "descriptivism", care mentine cunoasterea si invatarea la suprafata fenomenelor si limiteaza cunoasterea si invatarea elementelor esentiale. Descrierea trebuie sa imbine observatia dirijata cu observatia individuala, dezvoltand spiritul de observatie al elevului (studentului).

c)   Explicatia este forma de expunere care urmareste sa dezvaluie, sa clarifice, sa lamureasca si sa asigure intelegerea semnificatiilor, cauzelor relatiilor, principiilor, legilor, ipotezelor, teoriilor etc. esentiale, care definesc obiectele, fenomenele, procesele etc. studiate.

Ea se foloseste de datele descrierii si demonstratiei intuitive, de detaliile tipice de specialitate, teoretice si experimental-aplicative si de cele logico-matematice, asigurand constientizarea celor studiate in plan cognitiv si aplicativ, verificarea gradului de intelegere, contribuind la antrenarea si dezvoltarea spiritului de observatie, a memoriei si gandirii logice.

Pentru a asigura o explicatie eficienta este necesar sa se evite exagerarile privind detaliile si argumentarile nesemnificative, secundare, deoarece acestea pot diminua posibilitatea evidentierii esentialului, a elementelor generale si de sinteza, si ca atare pot duce la scaderea nivelului cunoasterii, al pregatirii temeinice. Explicatia eficienta necesita un efort serios de documentare si experimentare, insotit de un proces logic de abstractizare a ceea ce este important, tipic si poate contribui, cu adevarat, la clarificarea si intelegerea in profunzime a ceea ce defineste in plan gnoseologic si praxiologic realitatea studiata.

d)   Prelegerea este forma de expunere complexa, cu un caracter abstract si un nivel stiintific inalt, care ofera posibilitatea comunicarii (prezentarii) unui volum mai mare de informatii intr-o unitate de timp, de obicei 2 ore didactice. Ea foloseste indeosebi descrierea si explicatia, imbinata cu diferite modalitati demonstrative - intuitive, logico - matematice, specifice predarii fiecarei discipline de invatamant. Ea poate fi aplicata in liceu, invatamantul tehnico - profesional si cu o pondere sporita in invatamantul superior.

In functie de anumite criterii, cum ar fi perioada de predare, mijloacele si limbajele folosite, specificul disciplinii de specialitate etc., prelegerea poate fi realizata sub diferite tipuri (forme): 1) prelegerea magistrala; 2) prelegerile dialog, dezbatere sau discutie; 3) prelegerile cu demonstratii (ilustratii) vii si aplicatii si 4) alte tipuri de prelegeri.

1) Prelegerea magistrala. Este un tip de expunere traditionala, de tipul "ex cathaedra" (de la catedra, de la pupitrul de predare), care foloseste, in principal, comunicarea orala, imbinata cu scrisul pe tabla. Ea se foloseste, indeosebi la deschiderea cursurilor, avand ca obiectiv prezentarea de ansamblu a disciplinei (locul ei in sistemul stiintelor, relatiile interdisciplinare, realizarile si perspectivele, importanta ei pentru pregatirea unei anumite profesii etc.). Realizata cu competenta, eventual imbinata si cu alte "limbaje" de comunicare: audio - vizuale, experimentale etc. poate trezi interesul si atasamentul elevilor (studentilor) fata de disciplina respectiva.

2) Prelegerile dialog, dezbatere sau discutie. Ele imbina comunicarea orala cu conversatia didactica (intrebarile si raspunsurile) a ambilor factori - profesor-elev (student) si cu participarea lor la clarificarea, argumentarea, abstractizarea, generalizarea, sistematizarea si chiar aplicarea informatiilor etc. Prin intermediul unor procedee didactice sub forma de dezbateri sau discutii, se imbina indrumarea profesorului cu spiritul analitic, critic, de initiativa si creativ al elevilor si studentilor.

Astfel de prelegeri ii determina pe elevi si studenti sa participe la propria pregatire, transformandu-i in subiecti ai educatiei, fapt care sporeste calitatea si eficienta invatarii si a dezvoltarii personalitatii lor. Prelegerile de acest fel necesita o anumita pregatire prealabila a elevilor (studentilor), pentru ca participarea lor la dialog, dezbatere si discutie sa se faca in cunostinta de cauza, sa devina fructuoasa, eficienta. Aceasta necesita existenta unui material documentar pe care sa-l poata folosi elevii (studentii) inainte de prelegere. Punctele de vedere personale ale elevilor (studentilor), izvorate din participarea lor la dialog, dezbateri si discutii, trebuie omologate de profesor, aducandu-se, atunci cand este cazul, corectari sau completari.

3) Prelegerea cu demonstratii (ilustratii) vii si aplicatii. Este tipul de prelegere care imbina mesajele orale si intuitive - demonstratia intuitiva, materialul didactic, mijloacele audio - vizuale, desenul didactic etc., cu mesajele logico - matematice si aplicative (practice) - experiente de laborator, judecati si rationamente si, respectiv, procesele productive. In realizarea ei este necesar sa se imbine dirijarea profesorului, cu participarea efectiva a elevilor (studentilor). Un asemenea tip de prelegere asigura caracterul activ - participativ si euristic al predarii - invatarii, contribuind la formarea convingerilor stiintifice, la formarea capacitatilor si abilitatilor profesionale, la realizarea unei eficiente instructiv - educative deosebite.

4) Alte tipuri de prelegeri. Complexitatea situatiilor si obiectivelor de predare - invatare ofera multiplicarea si folosirea adecvata a unei game cat mai variate de prelegeri, cum ar fi:

Prelegeri cu oponenti; acest tip de prelegeri permite ca in timpul predarii, alti specialisti (cadre didactice) sau chiar cursanti foarte bine pregatiti, sa puna intrebari, sa ceara explicatii, sa faca observatii in spirit critic si, eventual, sa aduca completari, conducatorul prelegerii ramanand, insa, profesorul; astfel de "interventii" dau un caracter activ - participativ, elevat si interesat prelegerii, aceasta si datorita contributiilor altor inteligente;

Prelegeri in echipa (engl. Team teaching); ele necesita cooperarea mai multor specialisti (cadre didactice), care prezinta, intr-o corelatie stiintifica si metodico-didactica, diferite teme sau componente ale acestora, ele fiind alese in functie de experienta, de unele investigatii personale etc.; aceasta modalitate de predare poate ridica calitatea predarii, interesul fata de anumite elemente stiintifico - tehnice etc., datorita participarii unor inteligente diferite, dar si talentului lor pedagogic.

Prelegeri audio sau audio - video - meditatii, cum sunt inregistrarile pe benzi magnetice, pe film sau casete video, care pot fi audiate sau audiovizionate direct, prin mijloace tehnice locale sau prin mass media (radio, televiziune sau sateliti didactici), insotite si de unele indrumari de studiu; ele pot servi studiului individual la toate formele de invatamant, dar, indeosebi, in cazul cursurilor serale, fara frecventa si invatamantului la distanta, fiind imbinate, dupa caz cu studiul notitelor, manualului etc.

In functie de demersul, in timp, al predarii unor discipline se pot realiza urmatoarele tipuri de prelegeri:

Prelegeri introductive, care se folosesc la inceputul predarii si au scopul de a da o privire de ansamblu si a orienta studiul unei discipline de invatamant.

Prelegeri curente, folosite pe parcursul predarii si care contribuie la transmiterea continutului de baza al disciplinei de invatamant si

Prelegeri de sinteza (finale) - care au ca obiective didactice restructurarea materiei predate in sisteme de cunostinte esentiale si orientarea tineretului studios pentru activitatea de evaluare si autoevaluare.

In functie de caracterul relatiei profesor - elev (student) se pot aprecia ca tipuri de prelegeri: prelegerea distanta, care se caracterizeaza prin sobrietate si oficialitate deosebite, care tine elevul (studentul) la distanta, luandu-i sansa de a fi un partener al activitatii de predare si prelegerea apropiata, care se caracterizeaza prin caldura spirituala, prin considerarea elevului (studentului) ca un partener activ si important in actul predarii - invatarii.

1.3. Conditiile si exigentele prelegerii

Prelegerea, pentru a se legitima ca o adevarata "carte de vizita" a profesorului si pentru a asigura o eficienta sporita comunicarii informatiilor este necesar sa indeplineasca anumite conditii si exigente stiintifico - didactice printre care se pot mentiona:

a)         asigurarea unui continut stiintific, care sa includa cele mai noi realizari ale stiintei, tehnicii si culturii;

b)        respectarea adecvata si creatoare a principiilor didactice si anume: sa se asigure, atunci cand este necesar, caracterul intuitiv al predarii; sa se asigure caracterul euristic, constient, activ, sistematic, continuu si accesibil al cunostintelor predate; sa se foloseasca adecvat, dupa caz, procedee ale diferitelor tipuri de prelegeri: demonstratii (ilustratii) vii, dialog si dezbatere (discutie), experientele si explicatiile de specialitate.

c)         Sa se realizeze, dupa necesitati, caracterul interdisciplinar al predarii, evitandu-se, insa, paralelismele, repetarile exagerate, suparatoare;

d)        Folosirea unor "limbaje" de comunicare variate, astfel ca, pe langa transmiterea informatiilor pe cale orala, sa se foloseasca si "limbajele" de vehiculare a cunostintelor pe cai demonstrative audio - vizuale si experimental - actionale si altele pentru a sporii inteligibilitatea, interesul si receptivitatea profesional - stiintifica fata de cele predate, pentru a antrena tineretul studios la actul comunicarii;

e)         Folosirea, in interactiune a altor metode didactice, asa cum ar fi: modelarea, problematizarea, simularea, asaltul de idei, studiul de caz, descoperirea;

f)          Alaturi de corectitudinea si conciziunea stiintifica, sa se asigure corectitudinea si conciziunea gramatical - stilistica, evitandu-se greselile de exprimare si scriere pe tabla sau prin alte mijloace vizuale, cum ar fi: cuvintele "parazite" pretioase si redundante, pauzele lungi in expunere, dezacordurile din plural si singular, cacofoniile;

g)         Folosirea unei mimici si pantomimici adecvate, care sa nu afecteze modul de predare si relatia profesor - elev (student); desi se cere maiestrie (arta) in predare, trebuie evitate procedeele teatralizante;

h)         Vocea profesorului trebuie sa fie vioaie, sa fie auzita dar sa dovedeasca o tonalitate calda, apropiata, placuta, subliniidu-se printr-o variatie a intensitatii a ceea ce este important, fara ca ea sa devina stridenta, suparatoare, incadrandu-se intre 40-50 decibeli;

i)Realizarea unui ritm eficient de predare, care sa ofere elevului (studentului) posibilitatea sa recepteze, sa treaca prin "filtrul" gandirii lui si sa consemneze explicatiile, datele, informatiile, aplicatiile mai importante, esentiale; in unele situatii cand informatiile pot determina anumite dificultati de receptare, se intelege, se pot relua explicatiile, sau poate fi incetinit ritmul, fara a se transforma comunicarea in dictare, dictarea fiind un procedeu de diminuare a calitatii predarii - invatarii; se apreciaza ca ritmul de predare poate oscila intre 40-60 cuvinte pe minut, in functie de specificul disciplinei de invatamant - stiinte exacte sau stiinte socio-umane, acestea din urma permitand comunicarea unui numar de cuvinte mai mare pe minut;

j)          Realizarea unei expuneri libere, care determina pregatirea ei si ofera posibilitatea receptarii reactiilor auditoriului si adaptarii ei corespunzatoare, textul scris fiind necesar doar pentru urmarirea lui discreta, sau folosirea, la nevoie, pentru date dificile de memorat;

k)        Evitarea repetarii intocmai a continutului manualului, cautandu-se a se aduce ceva nou, mai deosebit, pentru ca tineretul studios sa fie interesat de participarea la expunere;

l)Orientarea studiului individual al elevilor (studentilor) pentru indeplinirea celorlalte activitati didactice - seminarii, lucrari de laborator sau atelier, proiecte, practica in productie;

m)       Folosirea judicioasa a tablei de scris in sensul impartirii ei pe module de scris, a scrisului si reprezentarilor grafice lizibile, sistematice si cu sublinierile necesare;

n)         Realizarea unei miscari discrete in sala de curs, pentru a evita distragerea atentiei elevilor (studentilor);

o)        Fara a epuiza cerintele si exigentele expunerii, indiferent de experienta acumulata, este necesar sa se evite improvizatia si sa se pregateasca temeinic orice prelegere atat din punct de vedere al continutului, cat si al desfasurarii ei;

2. Conversatia

2.1. Definitia si semnificatiile conversatiei

Conversatia este metoda care vehiculeaza cunostintele prin intermediul dialogului (intrebarilor si raspunsurilor), discutiilor sau dezbaterilor.

Conversatiei i s-a acordat atentie de toti marii pedagogi, incepand cu scoala antica si pana la scoala contemporana, ea dovedindu-si valentele activ-participative si chiar euristice in cadrul intregului demers instructiv-educativ. Conversatia ajuta tineretul studios sa exprime, sa judece (sa gandeasca) si raspunda, sa reproduca si sa foloseasca cunostintele asimilate, caracteristici absolut necesare comunicarii eficiente intre oameni. Condusa cu competenta si maiestrie pedagogica, conversatia stabileste o relatie si o comunicare intime si eficienta intre inteligenta profesorului si a elevului (studentului), permitand o activitate profesionala elevata, care poate asigura progresul invatarii si satisfactia acesteia.

2.2. Forme ale conversatiei

Conversatia cunoaste mai multe forme si anume:

a)      catehetica

b)      euristica

c)      dezbatere

2.2.1. Conversatia catehetica[3]

Aceasta forma de conversatie avea la baza invatarea mecanica, pe de rost, specifica evului mediu, cand circula forma didactica "magister dixit" (ceea ce a spus profesorul nu poate fi discutat).

In spiritul acestei metode, elevul trebuia sa memoreze si sa reproduca fara nici o interpretare, modificare ceea ce a transmis profesorul sau ceea ce era scris in carte.

Metoda franeaza manifestarea si dezvoltarea capacitatilor intelectuale si profesionale, nemaifiind sustinuta de pedagogia si scoala moderna. Mai poate fi folosita aceasta forma de conversatie? Da, dar numai in situatii limita, atunci cand este vorba de o forma empirica, de datele de nastere sau deces ale unor personalitati, care nu pot fi explicate sau nu pot fi corelate cu alte date sau fenomene si trebuie memorate.

2.2.2. Conversatia euristica[4]

Este o forma de conversatie bazata pe invatarea constienta, folosind dialogul (intrebarile si raspunsurile). Ea a fost denumita socratica (dupa numele filosofului grec Socrate care a folosit-o) si maieutica (cuvant de provenienta greaca, care inseamna mosire, nastere). Socrate a folosit dialogul euristic ca un proces de descoperire, de creatie, de "nastere" a cunostintelor. Metoda euristica ofera posibilitatea elevului de a descoperii si a intelege singur cunostintele ce trebuie sa le invete si apoi de a le reproduce intr-o forma libera, personala, desigur cu respectarea adevarului stiintific. Este o forma de conversatie ce da invataturii caracter activ-participativ, antrenand si dezvoltand capacitatile intelectuale si profesionale. Este forma de conversatie care a dovedit viabilitate, mentinandu-se si in metodologia didactica actuala, desigur cu imbunatatirile corespunzatoare determinate de existentele invatamantului contemporan.

2.2.3. Dezbaterea (discutia)

Este o forma complexa si eficienta de "conversatie", care se caracterizeaza printr-un schimb de pareri (vederi), pe baza unei analize profunde asupra unei probleme (teme), stiintifice sau practice, incheiat cu anumite deliberari, omologate de catre profesor, in cadrul unui colectiv studios. Ea poate fi folosita ca procedeu didactic, imbinata cu dialogul in cadrul unor prelegeri, la seminarii, in cadrul lucrarilor de laborator, a proiectelor si practicii, precum si in cadrul unor simpozioane, mese rotunde, sesiuni stiintifice.

2.2.4 Alte tipuri de conversatie

In functie de dinamica procesului de predare-invatare, conversatia, dialogul si discutia pot avea si urmatoarele forme (tipuri): introductive, care au un rol de a pregatii elevii pentru conversatie in legatura cu o anumita tema (problema); de fixare si consolidare a cunostintelor, in cadrul carora dialogul si discutia au un caracter repetitiv, de argumentare, aprofundare si stocare a cunostintelor; de sistematizare si sinteza, in cadrul carora dialogul si discutia au un rol de restructurare in noi ansambluri de cunostinte esentiale; de aplicare, in cadrul carora dialogul si discutia asigura fundamentarea teoretica a actiunilor si abilitatilor practice si de evaluare, in care dialogul si, dupa caz, discutia urmaresc sa evidentieze nivelul, calitatea si aplicabilitatea pregatirii elevilor (studentilor).

2.3. Conditiile si calitatile conversatiei

Eficacitatea metodei conversatiei necesita conceperea si respectarea unor conditii, in primul rand ale dialogului, adica al intrebarilor si raspunsurilor.

2.3.a. Conditiile intrebarilor

Pentru a concepe conditiile intrebarilor ar fi necesar ca educatorul sa aiba in vedere aprecierea ca intrebarea "poate incanta" si sa aiba farmec, daca ea poarta "scanteia nelinistii" intelectuale pozitive si ca o intrebare bine formulata determina o buna parte din raspunsul ce trebuie dat, desigur, cu conditia ca cel intrebat sa fie corespunzator pregatit. Printre conditiile intrebarilor mentionam:

formularea, dupa caz, a tipului cel mai potrivit de intrebari: retorice, de gandire, repetitive, inchise, deschise, inlantuite, de explorare, stimulatorii (ajutatoare), suplimentare, etc.;

sa se refera la materia predata si prevazuta in bibliografia de studiu;

sa fie clare, concrete si concise din punct de vedere stiintific si gramatical-stiintific, inlaturand formularile ambigue, complicate, neinteligibile;

sa stimuleze gandirea, spiritul critic si creativitatea elevilor (studentilor), folosindu-se in acest sens, intrebarile care incep astfel: de ce, pentru ce, din ce cauza, in ce caz, in ce scop, etc.;

sa fie formulate in forme schimbate, variate pentru a verifica gradul de intelegere, flexibilitatea memoriei si a gandirii, a pregatirii in general;

sa fie complete, cuprinzatoare, complexe, fara a fi duble, triple, etc. mai ales la chestionarea orala;

sa nu duca la raspunsuri monosilabice, de tipul: da sau nu, adica sa  nu cuprinda in formularea lor;

sa se adreseze intregului grup scolar (studentesc) si apoi sa se fixeze pe cel care sa dea raspunsul, aceasta in cazul activitatilor didactice curente; la examene intrebarile se adreseaza numai celui examinat;

stacheta intrebarilor sub aspectul complexitatilor, nivelului si dificultatilor sa fie relativ asemanatoare pentru toti elevii (studentii), mai ales la examene; in timpul activitatii didactice curente, se pot pune intrebari si in functie de activitatile cognitive ale fiecarui elev (student), avandu-se in vedere ridicarea treptata a stachetei acestora;

sa nu se puna intrebari viclene, "cursa", voit gresite, de incuietoare, etc. care pot induce in eroare elevii (studentii);

sa se foloseasca intrebari ajutatoare, in cazurile in care elevii (studentii) n-au inteles intrebarea, dau raspunsul partial, pe ocolite sau eronat;

sa se puna intrebari suplimentare, atunci cand se considera ca este necesar sa se verifice intelegerea, profunzimea, calitatea si temeinicia cunostintelor asimilate;

sa se formeze la elevi capacitatea de a formula intrebari, in vederea realizarii unui dialog fructuos intre profesori si elevi (studenti), acesta indeosebi in cadrul activitatilor didactice curente si altele;

2.3.b. Conditiile raspunsurilor

Profesorii trebuie sa aiba in vedere aprecierea ca ceea ce poate fi propriu raspunsului este stralucirea, caci el se poate constitui ca o creatie a intrebarii. In acest sens raspunsurile trebuie sa indeplineasca o serie de conditii, printre care:

a)               sa fie clare, sa fie exprimate inteligibil pentru a fi intelese, atunci cand este cazul, de toti elevii (studentii);

b)              sa fie constiente, insotite de explicatii, argumentari si, dupa caz, aplicatii pentru a se evidentia nivelul si calitatea cunostintelor dobandite;

c)               sa fie complete, sub forma de scurte expuneri, formulate, pe cat posibil, personal, evitand situatiile de "fortare" a profesorului sa puna intrebari ajutatoare (suplimentare);

d)              sa fie date individual si nu "in cor" de toata clasa (grupa) pentru a putea fi evaluate corect, si pentru a putea beneficia toti elevii de semnificatiile lor;

e)               intre intrebare si raspuns sa se lase un timp rational de gandire si formulare a raspunsului;

f)                elevul (studentul) sa nu fie intrerupt in timp ce-si exprima raspunsul, pentru a nu-l inhiba; exceptie se poate face atunci cand raspunsul este in afara intrebarii sau este incorect;

g)               profesorul sa dovedeasca o mimica si pantomimica corespunzatoare, intelegere si o anumita rabdare, spre a nu deruta sau tensiona negativ elevul (studentul) in timpul formularii raspunsului; sunt neavenite jignirile, strigatele, bataia cu pumnul in masa si chiar incruntarea fetei etc.;

h)               sa fie urmarite si apreciate obiectiv, subliniind atat corectitudinea si completitudinea lor cat si eventualele neajunsuri pentru ca aprecierile sa fie acoperitoare si sa dezvolte capacitatea de autoevaluare;

i)         in cadrul discutiilor sa se ofere posibilitatea tuturor elevilor sa participe la dezbaterea problemelor, profesorul animand discutia, atunci cand este nevoie; elevul (studentul) sa nu participe "dupa ureche", ci sa se pregateasca, in prealabil, pentru discutii; profesorul trebuie sa corecteze si sa completeze, dupa caz, opiniile participantilor, omologand raspunsurile corecte si complete;

j)                intrebarile sa fie pregatite de profesor pentru a raspunde cerintelor mentionate; desigur profesorul trebuie sa aiba capacitatea de a pune intrebari "ad hoc", determinate de situatii aleatoare neprevazute: in cazul profesorilor incepatori nu este gresit daca acestia isi formuleaza dinainte si raspunsurile, pentru ca astfel sa aiba certitudinea unor omologari si aprecieri corecte, obiective ale raspunsurilor elevilor (studentilor) si altele.

3. Demonstratia didactica (intuitiva)[5]

3.1. Definitia si semnificatiile generale ale demonstratiei

Demonstratia didactica este modalitatea complexa si dinamica de cunoastere a adevarurilor stiintifice prin prezentarea, aratarea, observarea etc. a obiectelor, fenomenelor, proceselor etc. studiate. Aceasta reprezinta intuirea realitatii prin intermediul mijloacelor didactice, fie in stare naturala la scara lor reala, fie in stare de substitutie (machete, modele ideatice, experimental-aplicative, imagini audio-video) in imbinare cu instrumentele logico-matematice (judecati, rationamente, formule, etc.), in vederea intelegerii si evidentierii aspectelor fizice, actionale si ideatice esentiale ale realitatii studiate - sub forma de concepte, legi, teorii, principii, metodologii, aplicatii etc.

Demonstratia intuitiva are un loc si o pondere relativ mari in primele grade de invatamant, in care gandirea elevilor trece treptat de la caracterul ei concret la cel logico-concret si abstract. Ea este necesara intr-o pondere adecvata si rationala in toate gradele de invatamant, mai ales in situatiile in care obiectele, fenomenele, procesele etc. prezinta o noutate pentru studierea lor. Ea este si o modalitate de legare a predarii-invatarii de practica, asigurand accesibilitatea celor studiate.

Demonstratia intuitiva este indispensabila, caci leaga invatamantul de viata, de productie, cercetare si proiectare, inlaturand ipostaza unui invatamant abstractizant, ineficient, rupt de viata, de practica. Demonstratia intuitiva se poate folosi in intreaga dinamica a procesului de predare invatare. Ea poate fi folosita la inceputul predarii, cu rol de percepere a realitatii studiate, poate fi folosita pe parcursul si la sfarsitul predarii-invatarii, in fixarea si consolidarea cunostintelor, cu rol de ilustrare si confirmare a adevarurilor stiintifice, precum si in cadrul aplicatiilor cu rol operational, actional, practic in vederea omologarii adevarurilor si formarii convingerilor stiintifico-aplicative de formare a priceperilor si deprinderilor practice, profesionale.

3.2. Forme principale de demonstratie intuitiva

Demonstratia intuitiva se realizeaza prin intermediul unor mijloace didactice naturale si de substitutie, ca si prin activitati experimentale, care determina formele ei astfel:

a)         demonstratie cu ajutorul mijloacelor didactice naturale (roci, substante) sau intalnite in procesul de productie (dispozitive, scule, masini, sisteme tehnice, procese tehnologice);

b)        demonstratie cu ajutorul mijloacelor didactice de substitutie: obiectuale - machete, mulaje, modele, simulatoare etc.; grafice (iconice) - fotografii, planse, desene didactice, simboluri, stass-uri etc.; audio-vizuale (dispozitive, inregistrari sonore, filme, radio si televiziunea didactica, sateliti didactici, mediatecile etc.);

c)         demonstratia cu ajutorul experientelor didactice;

3.3. Cerinte pedagogice-metodice generale si de detaliu ale tuturor formelor de demonstratie intuitiva

3.3.1. Cerinte generale

La toate formele de demonstratie intuitiva, datorita unor caracteristici comune, este necesar sa se respecte in mod creator o serie de cerinte generale:

a)         sa se anunte tema si obiectivele studiului ei, insotite de cateva informatii generale de specialitate;

b)        sa se prezinte (arate, intuiasca) materialul didactic, cu evidentierea fenomenului fizic de specialitate;

c)         sa se evidentieze informatiile importante, de specialitate folosindu-se caracteristicile esentiale oferite de intuirea materialului didactic, imbinata cu datele si explicatiile logico-matematice si de specialitate care se vor obiectiva in definitii, teorii, principii, legi, metode de calcul, aplicatii dupa caz

3.3.2. Cerinte de detaliu

In completarea acestor cerinte generale, pentru sporirea eficientei instructiv-educative si formative a demonstratiei intuitive este necesara si respectarea urmatoarelor cerinte de detaliu:

a)         orice demonstratie intuitiva trebuie pregatita inainte de profesor (eventual impreuna cu anumiti elevi) pentru a-i asigura reusita si pentru a prevenii anumite nereusite, cum ar fi in cazul functionarii unor aparate in desfasurarea experientelor;

b)        selectarea celor mai adecvate, modele si importante mijloace didactice, pentru a se asigura o instruire la nivelul cerintelor contemporane si a se evita pierderea de timp cu demonstratii nesemnificative si ineficiente;

c)         mijloacele didactice sa fie prezentate, iar demonstratia cu ajutorul lor sa se faca numai la momentul potrivit, in corelatie cu necesitatea cunoasterii unui anumit element, secvente, al temei, fenomenului studiat.

d)        Sa se imbine observatia dirijata de catre profesor cu observatia independenta si activa a elevilor (studentilor), iar acolo unde este posibil sa se antreneze elevii (studentii) la efectuarea demonstratiei;

e)         Sa se formeze la elevi (studenti) capacitatea de a selecta aspectele tipice importante si de a le consemna in caietele de notite;

f)          Imbinarea dupa caz a mai multor forme de demonstratii intuitive, indeosebi a mijloacelor didactice naturale, cu cele de substitutie si cu cele logico-matematice, pentru a usura si asigura succesul elevilor (studentilor) pentru a apropia studiul si pregatirea de necesitatile reale ale profesiunii.

3.4. Cerinte pedagogice-metodice specifice realizarii anumitor forme de demonstratie intuitiva

3.4.1. Demonstratia cu ajutorul desenului didactic executat la tabla

a)         executarea desenului pe tabla: schita, desenul se executa cu mana libera pentru a nu pierde timp;

b)        desenul executat pe tabla trebuie sa respecte conditiile de reprezentare ale desenului tehnic - corectitudine, proportionalitate, numerotare, vizibilitate, estetica etc., evitandu-se detaliile nesemnificative;

c)         in timpul executarii desenului se definesc: elementele lui componente, neacoperindu-l cu corpul, oferind astfel posibilitatea elevilor (studentilor) sa-l reproduca in caiete in mod constient;

d)        atunci cand desenul are un numar mai mic de elemente (repere), denumirea acestora se scrie direct pe desen; in cazul in care numarul reperelor este mai mare, se numeroteaza reperele si denumirile lor se scriu intr-un indicator separat, sub desen;

e)         desenele se denumesc si se numeroteaza, iar in timpul demonstratiei se face apel la ele;

f)          desenele devin mijloc de demonstratie intuitiva numai dupa ce au fost executate pe tabla cu respectarea conditiilor de mai sus;

g)         sublinierea unor elemente importante se face prin ingrosari de linii sau cu creta colorata.

3.4.2. Demonstratia cu ajutorul planselor

a)         executarea lor trebuie sa indeplineasca cerintele desenului didactic;

b)        daca o plansa cuprinde un sistem de reprezentare grafica, atunci se va delimita imaginar subansamblul care face obiectul demonstratiei intuitive;

c)         inainte de demonstratie este necesar sa se explice modul de reprezentare grafica, cu elementele si ordinea lor logico-functionala, dupa care demonstratia se face asemanator cu a unui desen executat pe tabla in timpul predarii.

Demonstratia cu ajutorul filmelor didactice

a)         inainte de proiectie sau in timpul proiectiei filmului se pot da unele explicatii pentru a usura intelegerea fenomenului studiat, mai ales cand prezinta anumite dificultati cognitive sau aplicative; explicatiile se pot da si la sfarsitul proiectiei filmului, cand nu prezinta dificultati de intelegere sau cand urmarim sa dezvoltam spiritul de observatie independent al elevilor (studentilor); din motive asemanatoare proiectia poate fi facuta integral sau pe secvente cu anumite intreruperi pentru a se discuta pe parcurs cele vizionate;

b)        cand posibilitatile tehnice ne permit, se pot folosi desenul animat si prezentarea incetinita mai ales pe acele secvente care nu permit observarea directa cu simturile noastre sau nu pot tine pasul desfasurarea fenomenului inregistrat pe pelicula;

c)         filmul didactic de specialitate este bine sa incorporeze sonor si ca imagine intreaga ambianta a fenomenului (productiv, cultural, de cercetare, proiectare) aceasta constituind nu numai un plus de informatii de specialitate ci si sursa de traire si motivatie, de integrare in realitatea respectiva.

3.4.4. Demonstratiile cu ajutorul sistemului radio-scoala

Radio-scoala foloseste limbajul sonor. Cele mai diverse discipline pot fi predate prin sistemul radio-scoala, fie realizate in direct, fie pe baza de inregistrari magnetice. Emisiunile radio-scoala pot fi audiate separat sau pot fi integrate programelor-orarii ale unitatilor de invatamant; in ultima ipostaza ele pot fi premerse de anumite indrumari de studiu din partea profesorilor. Radio-scoala are posibilitatea de a folosi cei mai competenti profesori si cele mai moderne tehnici audio privind prezentarea fenomenelor de specialitate.

Emisiunile radio-scoala pot fi imbinate cu diferite forme de demonstratii la indemana unitatilor de invatamant (demonstratii cu ajutorul mijlocului didactic natural si de substitutie sau cu cel al experientelor didactice).

3.4.5. Demonstratia cu ajutorul televiziunii didactice si a satelitilor didactici

a)              televiziunea didactica (scolara) si satelitii didactici pot sa realizeze atat transmisiuni directe cat si pe baza de filme (casete video);

b)              este necesar ca aceste mijloace, indeosebi televiziunea nationala sa-si stabileasca programe-orare convenabile si rationale care sa poata fi corelate (integrate) programelor-orare scolare (universitare);

c)              cunoscandu-se aceste programe-orare dinainte, in anumite limite se pot respecta conditiile mentionate la demonstratia cu ajutorul filmelor didactice: explicatii de specialitate inainte, pe parcursul sau la sfarsitul transmisiunilor;

d)              o importanta instructiv-educativa deosebita o au transmisiile directe de televiziune si prin satelitii didactici, acestea avand posibilitatea de a face elevii si studentii sa traiasca fenomenele vizionate, ceea ce sporeste valoarea si eficienta cunoasterii, a studiului; o valoare si o eficienta asemanatoare o au transmisiile de televiziune cu circuit inchis.

Radio-scoala, televiziunea scolara pe plan national sau local si satelitii didactici, desi sunt surse deosebit de valoroase si eficiente in actiunea educationala, au si anumite limite, printre care mentionam: imposibilitatea de a oferi tineretului studios posibilitatea sa aplice prin ele insele cunostintele in plan practic si dificultatea de a fi repetata imediat in cazul cand ar fi nevoie de sporire a accesibilitatii. Ele au avantajul ca pot fi efectuate la un inalt nivel stiintifico-pedagogic si metodic datorita realizarii continutului si desfasurarii emisiunilor de cadre didactice de inalta competenta profesionala si pedagogica, demonstratiile putand fi facute cu cele mai moderne mijloace tehnice. Desigur, unele probleme ce n-au fost receptate si intelese suficient de catre tineretul studios precum si rezolvarea aplicarii cunostintelor pot fi rezolvate cu ajutorul celorlalte forme de demonstratii si, indeosebi, a experientelor, experimentelor, sau a lucrului efectiv cu aparatele, masinile etc. de specialitate si, dupa caz cu simulatoarele.

3.4.6. Demonstratie cu ajutorul experientelor (experimentul) de laborator

Acolo unde este posibil, si indeosebi la disciplinele tehnico-aplicative, experienta (experimentul) de laborator trebuie sa ocupe un loc tot mai important in demonstratiile intuitive. Aceasta forma de demonstratie implica respectarea unor cerinte pedagogice-metodice specifice printre care se pot mentiona:

a)              organizarea de experiente (experimente) didactice la nivelul tehnologiilor moderne, atat ca aparatura, instalatie etc. cat si ca desfasurare, pentru a asigura pregatirea elevilor (studentilor) la nivelul cerintelor contemporane ale stiintei si tehnicii, productie, cercetarii si proiectarii;

b)             asigurarea cunoasterii de catre elevi (studenti) a cerintelor ecologice, de protectia si securitatea muncii, specifice domeniului de specialitate in care se pregatesc;

c)              cunoasterea bazei tehnico-materiale, a montajului si obiectivelor profesionale (de specialitate) si educative ale experientei;

d)             formarea capacitatilor si deprinderilor de a urmari (observa), masura (determina), inregistra, clasifica si interpreta datele, precum si de a alege si a stabili solutiile (concluziile) stiintifico-tehnice optime, formarea la elevi (studenti), in acest context, a capacitatilor si deprinderilor de a intocmi referatele experientelor efectuate, de-a manifesta spiritul de observatie si de activitate independenta si creativa.

e)             

4. Modelarea[6]

4.1. Definitia si semnificatiile modelarii

Modelarea reprezinta modalitatea de studiu a unor obiecte, fenomene, procese etc. prin intermediul unor copii materiale si ideale ale acestora, denumite modele, capabile sa evidentieze (reproduca) caracteristicile (semnificatiile) esentiale ale realitatii studiate sau sa ofere informatii despre aceasta.

Modelarea este o metoda cu caracter activ-participativ, formativ si euristic, dinamizand antrenarea si dezvoltarea capacitatilor intelectuale creatoare si prin aceasta sporind calitatea si eficienta predarii-invatarii.

"Copiile" realitatii fiind definite "modele" determina denumirea metodei - modelarea.

Modelarea are la baza analogia dintre model si sistemul modelat. Prin caracteristicile lor, atunci cand evidentiaza (reproduc) elemente (semnificatii) esentiale, modelele sunt apte sa ofere informatii valoroase si utile, facilitand cunoasterea unor obiecte, fenomene etc., precum si rezolvarea unor importante probleme teoretice si practice. Modelarea ofera posibilitatea imbinarii a doua mesaje: material-intuitiv (obiectual sau practic) si logico-matematic, in functie de tipurile de modele folosite. In functie de tipurile de modele, modelarea poate fi relativ completa, partiala si aproximativa.

Modelarea poate fi folosita atat ca metoda de predare-invatare, cat si ca modalitate de investigatie stiintifica, experimentala, indeosebi. In anumite privinte, modelarea are asemanari cu demonstratia intuitiva, deosebindu-se prin aceea ca ea priveste numai mijloacele analoge.

4.2. Tipuri de modele

Ele pot fi: a) materiale (obiectuale sau fizice); b) iconice (sub forma de imagini); c) ideale si d) cibernetice.

a)              modelele materiale (obiectuale sau fizice); ele pot fi relativ similare cu cele originale - modele de masini, instalatii, piese, dispozitive etc. si miniaturizate, sub forma de machete mecanice, electrice - fixe sau functionale; modele actionale - practice;

b)             modele iconice (sub forma de imagini), cum sunt: fotografiile, desenul reprezentat prin scheme, schite, diagrame, simboluri intuitive; modele audio-vizuale;

c)              modele ideale (logico-matematice) exprimate prin concepte, judecati si rationamente sau prin legi, idei, teorii, teoreme, formule, procente etc.;

d)             modele cibernetice, adica acele modele specifice sistemelor dinamice perfective, asa cum ar fi functionarea sistemelor biologice, tehnice, educationale etc., in care se manifesta fenomenul de conexiune (aferentatie) inversa - feedback-ul, folosindu-se limbaje informatice - Cobol, Basic, Turbo etc.

4.3. Dinamica si cerintele realizarii modelarii

4.3.1. Dinamica modelarii

Modelarea se realizeaza in cadrul urmatoarelor etape succesive: conceperea (alegerea) modelului; analiza modelului (structura, caracteristici, functii, legitati etc.) si verificarea modelului prin exercitii si aplicatii experimentale.

4.3.2. Cerintele modelarii

Ca cerinte se pot mentiona:

a)              respectarea cerintelor demonstratiei intuitive, in cazul utilizarii modelelor materiale (obiectuale sau fizice) si iconice;

b)             analiza caracteristicilor esentiale ale modelului;

c)              considerarea modelului ca un sistem inchis (care reproduce un numar limitat de caracteristici) si a originalului ca un sistem deschis (care poate oricand sa mai evidentieze o anumita caracteristica);

d)             modelul trebuie sa fie adecvat temei de studiu si sa reproduca caracteristicile esentiale ale originalului, pentru asigurarea unui studiu eficient;

e)              modelele iconice si ideale, folosind limbaje simplificate de exprimare, pentru a nu duce la saracirea continutului conceptelor, a informatiilor de specialitate, in general, trebuie sa se imbine cu demonstratia modelelor obiectuale; desi modelele in general au o serie de avantaje, fiind mai economice, mai putin periculoase, deci mai accesibile folosirii lor fata de originale (care-s mai scumpe, prezinta un anumit grad de periculozitate, fiind mai putin accesibile - cum ar fi otelariile, centralele nuclearo-electrice, hidrocentralele etc.), este totusi necesara si prezentarea originalului, pentru a asigura cunoasterea continutului real, esential si relativ complet al realitatii studiate.

5. Algoritmizarea

Se considera ca denumirea de algoritmizare si algoritm ar proveni de la numele savantului arab Al Kharezmi.

5.1. Definitia si semnificatiile algoritmizarii

Algoritmizarea este modalitatea de a studia un obiect, fenomen, proces etc. sau de a rezolva o problema de studiu teoretica sau practica prin intermediul unor prescriptii denumite algoritmi.

Algoritmul este o prescriptie sau o conditie univoca de rezolvare a unui anumit procedeu de lucru intr-un anumit domeniu de activitate, teoretica sau practica. Algoritmii se exprima sub forme de retete, prescriptii, formule, coduri, reguli si chiar modele univoci tipice, de natura matematica, logica, practica (univoc - un singur sens sau element dintr-o multime de utilizari).

Din acest punct de vedere, algoritmizarea se aseamana cu modelarea sau modelarea are legaturi cu algoritmizarea. Algoritmii sunt intr-un anumit fel modele operationale, care ajuta la rezolvarea unor probleme, micsorand eforturile si timpul de efectuare a actiunilor, marind productivitatea muncii intelectuale sau practice in diverse domenii de activitate. Automatizarea, cibernetizarea, robotizarea, informatica etc. cer intr-o masura tot mai mare algoritmizarea.

5.2. Tipurile de algoritmi de invatare

Printre tipurile de algoritmi de invatare mentionam:

a)              algoritmi de percepere, intelegere, generalizare si sistematizare a cunostintelor, cum sunt: conceptele, judecatile, rationamentele, formulele etc.;

b)             algoritmi de recunoastere, asa cum sunt regulile de stabilire a unui anumit tip de probleme (ipotetice, de calcul, de proiectare, aplicative, de investigatie etc.);

c)              algoritmi de rezolvare (executie), asa cum sunt regulile de rezolvare a unui tip de probleme (teorema lui Pitagora, regulile de scoatere a radacinii patrate, prescriptiile de folosire a unor aparate sau de functionare a unor masini, tablouri de comanda sau de bord etc.);

d)             algoritmi de programare si dialogare cu calculatorul, care folosesc diverse limbaje de programare si codurile de dialogare etc.;

e)              algoritmi optimali sunt aceia care contribuie la alegerea solutiei celei mai bune de rezolvare (teoretice, aplicative etc.) dintr-o serie de variante posibile;

f)               algoritmi de repetare, care se bazeaza pe anumite reguli de transformare a actiunilor in reflexe, in deprinderi si chiar obisnuinte intelectuale, practice etc., necesare indeplinirii cu succes si randament sporit a sarcinilor socio-profesionale;

g)              algoritmi de creatie, folositi in invatarea euristica, in cercetarea si proiectarea inovatoare etc., bazati pe gandirea divergenta (de dispersie, productiva si creatoare).