De ce evaluare prin joc?

De ce evaluare prin joc?

Importanta evaluarii

Evaluarea scolara nu poate si nu trebuie sa fie redusa la simplul act al notarii. Nota, dupa Vasile Pavelcu (1968), este eticheta aplicata unui anumit raspuns la o proba. Principala functie a evaluarii este aceea de a determina masura in care diferitele obiective pedagogice au fost atinse.

Evaluarea scolara este procesul prin care se delimiteaza, se obtin si se furnizeaza informatii utile, permitand luarea unor decizii ulterioare(Constantin Cucos).

Un adevarat program de evaluare nu numai ca apreciaza masura in care randamentul elevului realizeaza obiectivele pedagogice, dar in acelasi timp incearca sa explice randamentul nesatisfacator, indiferent daca acesta tine de metodele sau materialele didactice improprii, de predarea incompleta, de profilul moral si motivatia inadecvata a elevului sau de insuficienta pregatire.

Evaluarea asigura profesorului un feedback esential care ii arata cat de eficient organizeaza si expune materia de studiu, cat de clar stie sa explice notiunile, cat de bine comunica cu cei mai putin sofisticati decat el, cat de eficiente sunt tehnicile sau materialele pe care le utilizeaza.

Datele furnizate in urma evaluarii sunt utile pentru luarea unor decizii administrative, cum ar fi repartizarea materiei de studiu pe clasei si secventierea optima a acesteia.

Evaluarea sistematica a aptitudinilor, a randamentului scolar, a caracteristicilor personalitatii, a atitudinilor si intereselor reprezinta o necesitate pentru individualizarea educatiei si pentru orientarea scolara si profesionala a elevilor.

De asemenea, aceste date sunt esentiale pentru relatarea ce trebuie facuta parintilor referitoare la progresele la invatatura si la deciziile luate in procesul educativ. O importanta deosebita pentru evolutia scolara a elevului o are atitudinea si modul de implicare a familiei in problemele legate de scoala. Nivelul de aspiratie al elevului este influentat in mare masura de nivelul de aspitatie al familiei in ceea ce priveste performantele scolare ale copilului. Cand rezultatele la invatatura se situeaza mereu sub nivelul de aspiratie dorit de familie, elevul incepe sa fie presat de insucces, se descurajeaza, se simte frustrat, neinteles de parinti, colegi si profesori. Presiunea familiei impinge elevul spre o stare continua de tensiune(anxietate de esec sau anxietate de competitie), cu toate consecintele negative ce decurg de aici. Teama de esec face ca elevul sa se astepte mereu la mai putin , decat sa riste deceptia. Aceasta este o atitudine ce actioneaza asupra echilibrului psihologic: elevul isi mentine un nivel de aspiratie mai scazut pentru a evita esecul.

Asadar, presiunea spre mai mult are drept consecinta aspiratia spre mai putin. De aici, importanta realismului familiei in aspiratiile sale cu privire la copii.

Aspecte psihologice al evaluarii

Orice program de evaluare judicios se intemeiaza pe o evaluare periodica destul de frecventa (inainte, in timpul si la sfarsitul anului scolar), aducand la cunostinta elevilor rezultatele diferentiat si nu global.

Aprecierea scolara este o forma clasica de intarire de catre profesor a achizitiilor dobandite in procesul invatarii. Prin intarire se intelege sistemul de recompense si de penalizare menit sa asigure selectia si fixarea raspunsului sau reactiei adecvate(Radu, 1974). Recompensa constituie intarirea pozitiva, in timp ce pedeapsa este o intarire negativa. Este de asteptat ca elevii sistematic recompensati sa-si formeze cu timpul o atitudine pozitiva fata de profesori si de scoala, in timp ce elevii care sunt in mod frecvent dezaprobati, ironizati si sanctionati sa devina nemultumiti de viata scolara, deoarece reusita scolara si satisfactia in munca merg mana in mana. Succesul da nastere unor trairi afective pozitive ce dinamizeaza, sustin si directiveaza conduita elevului spre obtinerea unor performate mai inalte.

Aprecierea profesorului devine pentru elev un reper de autoapreciere. Ea influenteaza asupra dezvoltarii intelectuale, contribuind la constientizarea nivelului pa care il are elevul, iar pe de alta parte influenteaza sfera volitiv-afectiva, prin intermediul trairii nemijlocite a succesului si esecului. Dezvoltarea capacitatii de autoapreciere si a spiritului critic in estimarea performantelor scolare proprii se poate realiza cu succes prin organizarea unor actiuni de autoapreciere si interapreciere care duc la maturizarea si obiectivizarea atitudinii elevului fata de aprecierea scolara.

Aprecierea pedagogica se rasfrange in sfera relatiilor interpersonale. Elevul ca personalitate se defineste prin raportarea lui la membrii grupului scolar din care face parte, grupul constituind spatiul de comparatie in care se contureaza imaginea de sine. Sentimentele de respect si stima de sine sunt in functie de atitudinea colegilor si mai ales de cea a profesorului, care ii definesc statusul social in grup. Grupul de elevi confirma sau potenteaza o apreciere, dar poate sa o si infirme sau sa-i diminueze valoarea. De cele mai multe ori, grupul corecteaza      aprecierea in sensul valorizarii celor slabi (pe care ii vede ceva mai buni) si al devalorizarii celor foarte buni (pe care ii vede doar ca fiind buni).

S-a discutat mult pe tema utilizarii pedepsei, a intaririlor negative in activitatea la clasa cu elevii. Daca aceste mijloace dau efecte imediate, cauza trebuie cautata mai curand in tendinta elevului de a scapa de pedeapsa, de a evita intaririle negative si nu intr-o motivatie intrinseca. Scopul educatiei este acela de a forma anumite deprinderi, strategii cognitive, atitudini si comportamente ; acestea se invata numai daca il punem pe elev sa actioneze efectiv, atat in plan verbal, cat si pe plan motric. In acest sens, Skinner(1971) noteaza: Nu intarim pronuntia corecta a elevului pedepsindu-l pentru ca a gresit, nici miscarile abile pedepsindu-l pentru neindemanare.Nu-l facem pe elev harnic pedepsindu-l pentru lene, curajos pedepsindu-l pentru indiferenta. Nu-l invatam sa studieze repede pedepsindu-l pentru incetineala, nici sa tina minte pedepsindu-l pentru ca uita, nici sa judece corect pedepsindu-l pentru lipsa de logica. In aceste conditii i se va intampla poate uneori sa descopere singur cum sa fie atent, muncitor, curajos, cum sa tina minte si sa judece. Instruirea nu va avea nici o contributie aici, fiind inexistenta.

Indiferent de varsta, elevul are sentimentul demnitatii personale ; orice incercare de a-l umili, mai ales in prezenta colegilor sai, va avea un rezultat nedorit: elevul fie ca se retrage in sine, refuzand sa mai comunice, fie ca reactioneaza violent la frustrare. Jena, rusinea, umilirea repetate tind sa dezorganizeze personaliatatea copilului, duc al aparitia unor stari psihice negative ca nesiguranta, ezitarea, apoi pierderea respectului si increderii fata de profesor. In cazuri extreme elevul poate deveni chiar agresiv.

Se intampla adesea ca elevul frustrat sa fie si izolat in grupul de elevi, deoarece reactivitatea lui exagerata din cauza frustrarilor repetate se manifesta printr-un comportament inadaptat , elevul fiind vazut de colegi ca un tip dificil.

Elevul slab, negasind satisfactia necesara in scoala sau in familie, o va cauta in alta parte, angajandu-se in activitati straine scopurilor educative ale scolii. In asemenea situatii trebuie subliniate si cele mai modeste succese, trebuie subliniati chiar si cei mai neinsemnati pasi pe care ii face elevul. In aprecierea scolara, mai ales in cea verbala, trebuie sa se releve nu numai o situatie de moment, ci si ceea ce este de asteptat sau de evitat; prin aprecierea sa, profesorul trebuie sa schiteze o perspectiva optimista.

Indiferenta nu este deloc recomandata. Ea lezeaza trebuintele de baza ale elevului: respectul fata de sine, nevoia de siguranta pe termen lung, nevoia de raspuns afectiv din parte celor din jur.

Jocul si particularitatile sale

Prima si cea mai evidenta particularitate a jocului consta in aceea ca, jucatorului, oboseala ceruta de joc nu ii apare ca o povara. Pentru copilul care se joaca nu exista din punct de vedere subiectiv deloc impresia de oboseala. Oboseala cauzata de joc ii apare, dimpotriva ca o activitate plina de placere pe care o realizeaza bucuros, o cauta intentionat si doreste sa o repete, in limita posibilitatilor. De aceea, Karl Bhler a vorbit de placerea functionala care actioneaza in joc, careia i se aduga tendinta de repetare.

Jocul este un raspuns liber la o situatie de joc. De aceea, se pot pregati situatii de joc de catre alte persoane, plasand cu intentie elevii in situatii ludice, dar nimeni nu poate fi silit sa se joace. Aceasta libertate indispensabila jocului are o deosebita importanta din punct de vedere pedagogic. Fiind liber de constrangeri externe, jocul se naste numai atunci

cand cel ce se joaca se afla la inaltimea jocului. De aceea, exista de la inceput in fiecare joc, in ciuda unor posibile eforturi, o armonie naturala intre cerintele situatiei de joc si aptitudinile celui ce se joaca. Datorita acestui fapt, se vorbeste de echilibrul jocului.

O alta particularitate a jocului este aceea de activitate vadit caracterizata prin placere, prezentandu-se ca o desfatare a vietii. Jocul creeaza jucatorilor o dispozitie fericita, ii scoate din caracterul temporal al grijii, adica din acea atitudine care contureaza in general comportamentul individului fata de lume. Continua traire a lipsurilor, a saraciei, a nesigurantei (fie ca acestea au o baza reala, fie ca sunt create artificial) face ca cea mai mare parte a atitudinilor si activitatilor oamenilor sa fie indreptate spre depasirea acestora, deci spre viitor, impiedicand astfel omul sa traiasca si sa savureze prezentul.

Cele mai importante ipostaze ale jocului din punctul de vedere al activitatii pedagogice

Jocul poate fi folosit pentru a diagnostica conflicte psihologice,fiind binecunoscuta capacitatea jocului de a deveni      simbol al tendintelor, dorintelor sau conflictelor copilului.

Formele de joc au menirea sa intercepteze tulburarile de comportament ce pot fi declansate de inhibarea instinctelor, ceruta de societate. Cu alte cuvinte, cine isi descarca, pe terenul de fotbal, miscarile instinctuale asupra dusmanului sau, nu o va transfera asupra unui membru al familiei sale si este probabil ca va avea un comportament acceptabil in acest mediu social.

Terapia prin joc are la baza efectul sau armonizator. Din aceasta cauza, jocul terapeutic afost numit o pace incheiata cu sine si cu ceilalti. Armonizarea realizata cu ajutorul jocului se manifesta sub forma unei concordante subiective intre dorinta si putinta. Datorita acesteia, copilul gaseste in joc un raspuns pozitiv la incercarile sale mascate de a fi inteles si o confirmare a sentimentului propriei valori.

In joc oamenii se intalnesc in afara ordinii sociale existente, deoarece diferentele de rang social sunt inlaturate. Jucatorii sunt parteneri si trebuie sa faca abstractie de rolurile pe care le detin de obicei (profesor, elev, etc.).

Jocul este o lume aparenta, care nu este supusa aceleiasi legitati ca realitatea cotidiana. De aceea, el se preteaza foarte bine exersarii scopurilor real-fictive, care, in caz de esec, raman fara consecinte si sanctiuni. Pornind de la aceasta premisa, jocul devine un factor important in activitatea scolara, cu toate etapele ei.

Diferitele situatii de joc cu efecte diferite de socializare prezinta un mare interes pedagogic deoarece ele :

dezvolta motricitatea copilului si desfasurarea actiunilor care pot fi coordonate prin vointa;

franeaza sau dezvolta fantezia si, odata cu ea, spontaneitatea;

odata cu fantezia se pregatesc si premisele gandirii divergente;

in gandirea divergenta sunt incluse si conditiile creativitatii.

In detaliu, este vorba de exersarea functiilor perceptive, a memoriei vizuale si auditive, exersarea abilitatilor de rezolvare a problemelor, antrenarea fluiditatii (capaciatea de a face asociatii si bogatia lor) si a originalitatii.

Jocul constituie un sprijin necesar in organizarea invatarii, avand in vedere faptul ca      monotonia produsa de formele stereotipe ale exercitiilor produce rapid plictiseala. Aceasta are ca efect secundar scaderea dorintei de a invata, a interesului si atentiei elevilor.

Elevul, solicitat de joc, va avea o comportare activa. Ocupatia respectiva devine pentru el o actiune ludica, aducatoare de placere, determinata de tendinta spre repetare ce actioneaza in joc.

Elementele de joc incorportae in procesele instructiv-educative pot motiva si stimula puternic procesul instructiv, mai ales in prima si ultima faza a invatarii.

Impotriva folosirii jocului in practica pedagogica curenta au fost aduse uneori critici vehemente. Criticii sustin ca, daca jocului ii este impus un anumit scop, acesta pierde componenta esentiala a substantei sale, particularitatile jocului nu mai sunt respectate si pastrate, jocul fiind strivit de tirania cauzalitatii pedagogice.

In realitate, substanta jocului nu este catusi de putin tulburata in cazul in care, din motive pedagogice, se urmareste influentarea celui care se joaca. Pentru cel ce participa la joc, situatia de joc se transforma in joc din momentul in care o accepta, indiferent de la cine a pornit initiativa organizarii jocului. Jocul ramane joc, chiar si atunci cand efectele lui corespund unor anumite scopuri pedagogice.

BIBLIOGRAFIE:

v     Constantin Cucos - Pedagogie, Editura Polirom, Iasi, 2000;

v     Ion Radu(coord.) - Psihologia educatiei si dezvoltarii, Editura Academiei, Bucuresti, 1983;

v     Erich E. Geissler - Mijloace de educatie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

v     Vasile Pavelcu - Pricipii de docimologie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1968;

v     Ion Radu - Psihologia scolara, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1974;

v     F.B.Skinner - Revolutia stiintifica a invatamantului, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971;