| CATEGORII DOCUMENTE |
| Animale | Arta cultura | Divertisment | Film | Jurnalism | Muzica | Pescuit |
| Pictura | Versuri |
In linii generale, economia comunitatilor traditionale, ca forma de actiune asupra naturii cuprinde: vanatoarea, culesul, pescuitul, agricultura, cresterea animalelor, artizanatul, schimbul si, in masura in care necesitatea circulatiei bunurilor impune o specializare, comertul. Intreg acest ansamblu de activitati pe care le recunoastem ca "economice", in sensul cel mai general sunt organizate sub forma unor sisteme economice, care integreaza o mare diversitate de relatii si raporturi sociale.
Societatea europeana desemneaza prin termenul de munca toate modalitatile inventate de om pentru a actiona asupra mediului sau natural si pentru a exploata mijloacele materiale ale existentei sale sociale. Termenul abstract de munca, in intelesul sau actual, este folosit prima data, in secolul al XVIII-lea, de economistul englez Adam Smith, care considera ca munca depusa de om reprezinta sursa bogatiei natiunilor. Smith, nu intamplator englez, se opunea sustinatorilor gandirii "medievale" cu privire la bogatie, cum era francezul Quesnay, care privea ca sterile comertul, industria si clasele care le practicau, preferand ca considere ca bogatiile nu putea proveni decat din natura, deci din agricultura. In orice caz, conceptul abstract de munca s-a nascut tocmai in epoca in care diferentele ce izolau inainte vreme diversele forme de munca tindeau sa dispara, iar produsele acestor forme de munca se vad tot mai usor cuantificate, sub forma de marfuri, in bani.
Daca gandirea moderna a creat o notiune obiectiva pentru o activitate devenita si ea tot mai obiectivizata (munca retribuita), munca in societatile traditionale intruneste trasaturi specifice, determinate in primul rand de raporturile dintre o societate data si mediul natural, de tehnologia de productie si, mai ales, de relatiile instaurate intre oameni in cadrul activitatii lor de producere si consum al bunurilor. Chiar si in cele mai simple societati, intre indivizi se instaureaza raporturi de cooperare, dominare sau exploatare dintre cele mai complexe. In orice societate, indivizii care nu participa direct la procesul de munca joaca, totusi, un rol esential in cadrul acestuia: ei fie controleaza resursele exploatate, fie persoana producatorilor, fie produsele muncii acestora. Relatiile de rudenie sau raporturile politice sau religioase sunt cele care regleaza aceasta subordonare.
Evident, procesul de productie materiala nu se rezuma la efectele sociale sau pur materiale: o componenta esentiala a acestui proces de munca este data de participarea activa a unui mare numar de reprezentari simbolice (ale fortelor naturii, ale activitatilor specifice si valorilor cu care sunt asociate etc.). Toata aceasta activitate individuala sau colectiva este insotita de numeroase gesturi care nu au nici o ratiune materiala. De exemplu, alegerea unei tehnici poate sa aiba ratiuni mai degraba ideologice decat pur practice: in Noua Guinee, cazuarul, considerat o femeie salbatica, nu este ucis cu sageti, pentru ca nu trebuie facut sa sangereze; el este capturat cu capcane care il sugruma, iar consumul carnii sale este interzis vanatorului.
Proprietatea este un termen familiar gandirii juridice a societatilor organizate statal si semnifica, in general, dreptul de a folosi, de a beneficia sau de a dispune in mod exclusiv si absolut de un bun oarecare. Un astfel de concept este, insa, cu totul strain societatilor arhaice: aici, bunurile sunt strans legate de persoane, care la randul lor dispun de un statut schimbator in unitatea sociala alcatuita, in acelasi timp, din oameni, spirite (cum sunt cele ale stramosilor) si bunuri. Este usor de inteles ce dificultati impune folosirea termenului de proprietate, incarcat de conotatiile europene, pentru explicarea situatiilor intalnite de antropologi. O demonstreaza distinctia incercata inca de timpuriu de catre antropologi ca Robert Lowie sau M. Mauss, intre o proprietate asupra lucrurilor materiale si una a lucrurilor imateriale, intre o proprietate de clan sau neam (terenuri de vanatoare, obiecte sau invataturi sacre) si una individuala (podoabe, unelte sau arme). Insa aceasta ierarhie de "proprietati" trebuie privita ca o metafora, caci drepturile de care beneficiaza grupurile sau indivizii nu pot fi asimilate cu adevarat intelesului modern al termenului de proprietate.
Este neindoielnic ca, odata cu aparitia statului si cu inventarea scrisului, procesul de separare a bunurilor de indivizii care le-au produs, laolalta cu individualizarea mai pregnanta a membrilor unei societati au condus la o elaborare juridica tot mai clara a termenului de proprietate, desi acesta a ramas chiar si in multe zone europene mult mai ambiguu decat am fi tentati sa credem: este cazul drepturilor feudale, al diverselor drepturi colective manifeste variabil asupra aceluiasi obiect. Dupa cum constata M. Godelier, "proprietatea nu exista in realitate decat atunci cand devine efectiva printr-un proces de apropiere concreta" (1984). De exemplu, in Portugalia centrala, termenul de proprietarios desemneaza tocmai arendasii care lucreaza pamantul marilor proprietari. Un fapt ramane, insa, cert: dupa cum constata K. Marx, proprietatea nu isi dobandeste caracterul privat absolut decat foarte tarziu, odata cu generalizarea pietei si cu individualizarea subiectului de drept.
Vanatoarea reprezinta, in sensul cel mai general, un proces care se bazeaza pe capturarea violenta a animalelor vii, din ratiuni economice sau de prestigiu. Pentru multe comunitati, vanatoarea, asociata cu culesul si pescuitul, reprezinta baza economiei. Aceste comunitati, desemnate prin termenul de vanatori-culegatori caracterizeaza primele etape de evolutie umana, anterioare neoliticului, dar nu lipsesc nici dintre populatiile traditionale actuale si sub-actuale.
Ceea ce este cu totul caracteristic acestor grupuri umane este exploatarea, in scopuri esential alimentare, a resurselor furnizate in mod imediat de catre natura, fara ca aceasta sa fi fost transformata de catre om, altfel spus a resurselor provenind de la specii vegetale sau animale in stare salbatica sau spontana. Conform tezei clasice avansate de G. Childe, tipul de economie al vanatorilor si culegatorilor paleolitici si mezolitici este despartit - in istoria Europei si Orientului Apropiat, cel putin - de asa numita "revolutie neolitica", care a condus omul la controlul productiei animale si vegetale, prin domesticire. Astfel, intreaga preistorie se vedea divizata in doua mari etape, despartite de structuri economice foarte diferite si cu largi implicatii din punctul de vedere al evolutiei sociale si istorice. Cu toate acestea, dihotomia vanatori-culegatori/agricultori a ridicat si continua sa ridice mari probleme, atat arheologiei, cat si antropologiei, astfel ca se cuvine sa insistam putin asupra bazelor sale conceptuale.
Intr-o prima instanta, dihotomia mai sus amintita parea ca asigura o baza teoretica pentru realizarea unei diferentieri intre comunitatile arhaice, atat in sincronie, cat si diacronic. Antropologia vanatorilor si culegatorilor parea a coincide studiului celei mai vechi forme de economie a umanitatii, prin urmare comunitatile astfel desemnate erau considerate a reprezenta cele mai "primitive" forme de organizare sociala. In mod firesc, aceasta presupozitie ar fi trebuit sa conduca la o metodologie, prin care sa se reuseasca compararea vanatorilor-culegatori cunoscuti etnografic in secolele XIX si XX cu cei preistorici. Din nefericire, antropologii, ca si arheologii, au preferat sa-i asimileze spontan pe unii altora, fara a tine seama de marea distanta cronologica care ii despartea, fie sa afirme cu tarie aceasta distanta, fara a mai lua in calcul numeroasele analogii care ii unificau din punct de vedere tehnic, demografic, economic etc.
Pe de alta parte, sintagma de vanatori-culegatori unifica un ansamblul de comunitati asemanatoare din punct de vedere economic si al tehnicilor de subzistenta, dar, cu toate acestea, foarte diferite intre ele. Alegand ca reper doar organizarea economica, antropologia se vedea nevoita sa unifice societatile eschimose cu cele ale aborigenilor australieni, de exemplu. Asa a aparut, in antropologie, ca si in arheologie, problema articularii dintre economie si alte sfere de comportament cultural. In consecinta, antropologii au avansat diverse propuneri de ierarhizare a evolutiei sociale, care cautau sa armonizeze structurile economice de baza cu anumite forme de organizare sociala. Cum organizarea sociala a grupurilor paleolitice este greu accesibila, antropologii secolului XX si-au fondat propunerile pe seama grupurilor de vanatori-culegatori actuali.
O prima propunere a fost avansata, in anii '30, de catre antropologul neo-evolutionist J. Steward. Acesta reia notiunea de "banda", deja populara in antropologia nord-americana, incercand sa unifice sub aceasta titulatura cele mai simple forme de integrare sociala, proprii populatiilor de vanatori-culegatori. "Banda" lui Stewart coincidea aproximativ gruparii sociale numita "hoarda" de catre A. R. Radcliffe-Brown la aborigenii australieni: grup de baza, rezidential si economic. Incepand de atunci the band level of organization a devenit forma de organizarea sociala atribuita tuturor populatiilor de vanatori-culegatori. El este iese intarit si de ponderea pe care o ocupa in schema evolutionista propusa de E. Service, care ii subliniaza bandei caracterul patrilocal si patriliniar.
Notiunea de "banda" a cunoscut insa o serie de aprige contestari. Pe de o parte, prin cercetarea desfasurata de R. Lee in sanul populatiei bosimane kung, a fost evidentiata importanta nebanuita a culesului si, corelativ, a muncii femeilor; tot Lee a demonstrat si investitia redusa de timp consacrat activitatilor de subzistenta la acest tip de populatii. Pe de alta parte, studiile cu privire la organizarea locala a grupurilor de vanatori-culegatori australieni au ruinat valabilitatea conceptului de "banda", asa cum cercetarile desfasurate pe linia ecologiei culturale au evidentiat marea diversitate a tehnicilor si modurilor de adaptare ale populatiilor de vanatori-culegatori.
In cele din urma, singura certitudine care ramanea antropologiei vanatorilor-culegatori era caracterul egalitar al acestor societati; cu toate acestea, ipoteza egalitarismului ignora cel putin cateva comunitati puternice si numeroase (coasta de nord-vest a Pacificului, California, sud-estul Siberiei, nordul Japoniei), care au edificat structuri sociale stratificate, fara a practica agricultura sau cresterea animalelor. Aceasta diferentiere sociala era asigurata de exploatarea sezoniera a unor resurse abundente si de stocarea acestora, dupa modelul familiar comunitatilor de agricultori. Astfel, dupa antropologi ca A. Testart, este stocarea, si nu agricultura cea care permite sedentarizarea si baza materiala pentru aparitia unor inegalitati de natura economica si sociala. Este evident, in cele din urma, ca nu activitatile economice in sine pot oferi un criteriu infailibil pentru ierarhizarea societatilor, ci o structura economica definita mai complex, in functie de un ciclu economic dependent de resurse, fie ca acestea sunt salbatice sau domestice.
In orice caz, chiar si in cazul societatilor de vanatori-culegatori "clasici", care nu stocheaza resursele, se pot observa cel putin doua mari areale de diferentiere in organizarea sociala: Australia, caracterizata de uniliniaritate, clanuri, organizare dualista a societatii si totemism, se deosebeste de bosimanii Africii Australe, ca si de indienii din Canada sau de cei din partea meridionala a Americii de Sud, in care aceste elemente apar in masuri dintre cele mai diferite.
Daca structurile sociale proprii populatiilor de vanatori-culegatori raman inca diferite, exista suficiente trasaturi care unifica, la un nivel general, activitatile lor economice. Este cazul activitatilor vanatoresti.
Intr-adevar, daca uciderea animalelor pentru hrana este o activitatea comuna omului si animalelor de prada, vanatoarea desfasurata de oameni marcheaza o ruptura intre societatile omenesti si lumea animala: pentru ca omul este insuficient inzestrat fizic natural, toate tehnicile sale de vanatoarea sunt artefacte culturale prin excelenta, iar evolutia acestui aparat cultural nu poate fi diferentiata de intreaga evolutie culturala si psiho-motorie a omului.
In acest sens, dobandirea unei diete animale a cunoscut, in cursul paleoliticului, mai mult etape. In timpul paleoliticului inferior, Homo habilis, ergaster si erectus au practicat, cel putin la inceput, o vanatoare ocazionala, redusa la animale mici, cadavrele animalelor vanate de carnasiere asigurand in buna masura necesarul in continua crestere de hrana carnata. Dar, deja catre finele acestei perioade, se poate observa o vanatoare sistematica a ierbivorelor mari, mai ales ca stresul fizic impus de popularea zonelor temperate a facut indispensabil aportul caloric si proteic al carnii si grasimilor. In cursul paleoliticului mijlociu, vanatoarea sistematica a faunei de dimensiuni mari si medii devine norma generala, iar paleoliticului superior aduce pe scara larga vanatoarea specializata pe una sau cateva specii, integrata unor sisteme logistice de asigurare a subzistentei. Tot in debutul paleoliticul superior se manifesta, in plan material adevarata revolutie conceptuala, odata cu aparitia uneltelor de os si corn: intorcand "parti" ale animalelor impotriva lor, oamenii traseaza cu fermitate distanta care despartea lumea culturii lor de lumea animala. Daca nu stim cu precizie cand anume a avut loc aceasta separare, este cert ca ea caracterizeaza constant universul mental al umanitatii si, in particular, al comunitatilor vanatoresti.
Grupurile culturale a caror economie este axate pe vanatoare sunt in mod definitoriu mobile. Mai mult, toate manifestarile vietii sociale ale acestor societati respecta ritmurile impuse de aceasta activitate: miscarile de scindare si grupare sezoniera a grupurilor, activitatile rituale respecta traseele vanatului. Intre vanatori si vanat se stabilesc adevarate relatii de "parteneriat" social si deseori relatiile de reciprocitate dintre cele doua lumi copiaza relatiile existente in societate, intre partenerii umani. Structurile simbolice, in care lumea animalelor si universul cinegetic ocupa un rol important privilegiaza existenta unor institutii specifice, cum este samanismul sau vrajitoria. Vanatorul ocupa deseori o pozitie aparte in miturile cosmogonice.
Economia vanatoreasca genereaza ea insasi structuri de alteritate sociala: diviziunea sexuala a sarcinilor si responsabilitatilor, solidaritatea care se instaureaza in grupul barbatilor, cu consecinte in regimul aliantelor si "schimbului" de femei etc. Diversele tehnici si arme utilizate in vanatoare ofera esafodajul si pentru alte diferentieri sociale: in functie de apropierea fizica de vanat, de scurgerea sau retinerea sangelui, de distinctia dintre arme (perforante si contondente) si capcane, alte diferente, de natura sexuala sau sociala sunt instituite. In multe culturi, armele perforante, care provoaca scurgerea sangelui, sunt apanajul exclusiv al barbatilor (asa cum portul lor in Europa medievala era rezervat nobililor), femeilor revenindu-le dreptul de a folosi capcane.
Tot astfel, modalitatile de punere in practica a tehnicilor vanatoresti tind sa diferentieze statutele masculine si corespund locului ritual pe care il ocupa vanatoarea in configurarea unei anumite societati. Exista, astfel, mari vanatori colective (cum este cazul bizonilor in America de Nord sau a renului in Siberia), vanatori practicate de grupuri mici, in scopul de a asigura fertilitatea femeilor, vanatori regale, sau infruntari individuale cu caracter initiatic (urs, mistret). In toate aceste situatii, insa, timpul vanatorii este unul consacrat, circumscris de o plecare si o intoarcere ritualizata, asa cum este cel al razboiului. In multe societati agricole, activitatea si statutul vanatorilor este special. La pastorii iukaghiri, vanatorul este "omul care ucide", specialistul solicitat in cazul sacrificiilor. In alte culturi, ca in Grecia antica sau in India vedica, statutul de "ucigas" al vanatorului coincide unei activitati privite ca salbatice sau "impure" a sacrificiului ritual.
In orice caz, multe reprezentari religioase ale vanatorii tind sa evidentieze caracterul sau de regulator al ciclurilor cosmice: periodicitatea capturilor mentine ordinea naturii, iar codul vanatoresc, ale carui urme se regasesc chiar si in reglementarile vanatorii sportive actuale, reflecta responsabilitatea candva metafizica cu care aceasta activitate era privita de catre comunitatile de vanatori-culegatori.
Culesul are, la randul sau, o importanta variabila in cadrul comunitatilor traditionale. El este intotdeauna asociata activitatilor vanatoresti, pentru care reprezinta complementul si contra-partea, dar nu lipseste nici in comunitatile agricole.
Importanta dietei vegetale nu poate fi minimalizata, multe din populatiile de vanatori-culegatori contand in mai mare masura pe resursele vegetale decat pe cele animale. Este semnificativ de retinut ca volumul de informatii cu privire la speciile salbatice de plante pe care il stapanesc populatiile de vanatori-culegatori este uneori impresionant. Nu sunt putine situatiile in care aceste populatii cunosc in detaliu sute de specii salbatice, ca si virtutile alimentare si curative ale fiecareia. Nu este mai putin adevarat ca, cel putin in ceea ce priveste plantele cu virtuti medicinale, logica clasificatorie a "gandirii salbatice" realizeaza asocieri empirice dintre cele mai neasteptate: gustul si culoarea au o pondere mai mare decat eventualul continut chimic benefic.
In general, culesul este o activitate rezervata femeilor, dar aceasta distinctie nu trebuie absolutizata: un vanator nu ezita cu adevarat sa exploateze o oportunitate, daca aceasta i se ofera pe traseele sale. In sistematizarea propusa de G. P. Murdock, sunt inseriate si comunitati in care culesul este apanajul exclusiv al barbatilor. Cu toate acestea, ca regula generala, diviziunea pe sexe a muncii lasa de obicei aceasta activitate femeilor, sistemele de reprezentari simbolice reflectand cu fidelitate si intarind aceasta repartizarea a sarcinilor. Un bun exemplu este cel oferit de P. Clastres in cazul indienilor guayaki din America de Sud, pentru care aceasta diviziune este asociata celei dintre "arc" si "cos", uzul fiecarui instrument fiind caracterizat de restrictii si interdictii reciproce.
Agricultura, in cadrul comunitatilor traditionale, implica o serie atat de diversa de activitati, incat ar fi, poate, mai corecta utilizarea termenului de "agriculturi". Intr-adevar, experienta europeana in materie de agricultura poate hrani niste asteptari nejustificate cu privire la continutul termenului.
Aceasta predispozitie s-a concretizat elocvent in modul in care a fost inteleasa insasi evolutia agriculturii. Cea mai populara teza, cea emisa de arheologul Gordon Childe, care identifica originea unica a activitatilor agricole in "semiluna fertila" a Orientului Apropiat, este astazi supusa unui intregi serii de contestari pe baza descoperirilor arheologice recente. Nu numai ca fenomenul insusi de neolitizare precede cu mult activitatile de tip agricol, dar chiar inventarea activitatilor de productie agricola pare a se manifesta in diverse alte regiuni ale lumii, in contexte altminteri pe deplin paleolitice. De asemenea, ideea lui Cl. Lvi-Strauss, calchiata dupa teza lui Childe, conform careia a existat o macro-stagnare intre "revolutia neolitica" si epoca contemporana este tot mai greu de sustinut, din moment ce o serie de numeroase inovatii jaloneaza agricultura europeana intre epoca fierului si epoca actuala.
Traseul evolutiei agriculturii nu a fost omogen nici in Europa si, prin urmare, ne putem astepta ca el sa fie inca si mai divers pe mapamond. In fapt, pentru a ne edifica asupra diferentelor structurale existente intre diversele forme de agricultura, este necesar sa sintetizam care sunt elementele ce trebuie cuantificate in analiza acestei forme de comportament economic. In primul rand, trebuie avute in vedere finalitatile productiei agricole (alimentatie, imbracaminte, locuinte etc.), fie ca acestea sunt atinse prin intermediul productiei directe, sau prin intermediul schimburilor cu caracter comercial; de asemenea, trebuie retinute obiectele (animale, plante) implicate in desfasurarea acestei activitati, dar si mijloacele si operatiile tehnice solicitate de obtinerea si transformarea acestor obiecte (unelte, energie, apa, fertilizanti etc.). O importanta de asemenea decisiva o au regulile sociale pe baza carora aceste operatii sunt repartizate membrilor grupurilor, in functie de sex, varsta si statut social, dar si raporturile sociale care conditioneaza accesul membrilor grupului la obiectele, mijloacele sau rezultatele productiei agricole. Simpla enuntare a acestor variabile anunta deja potentialul extraordinar de variatie a activitatilor agrare.
Este important de subliniat ca, in ciuda obisnuintelor etnocentrice, agricultura comunitatilor arhaice (fie ele extraeuropene sau antice europene) nu poate fi inteleasa ca un simplu mijloc de subzistenta, dimpotriva: finalitatile non-alimentare ale activitatilor agricole au jucat intotdeauna un rol dintre cele mai importante. Nu este inutil de amintit ca ideea (si realitatea) unei agriculturi care nu produce decat pentru alimentatie este extrem de recenta chiar si in Europa, unde concurenta coloniala si, ulterior, raspandirea produselor uleioase si petroliere, a uzurpat treptat importanta pe care agricultura o detinea in realizarea de textile, coloranti sau grasimi industriale.
In fapt, in epoca de dinaintea revolutiei industriale, care a pregatit
agriculturii europenilor rolul actual, "alimentar", cele mai semnificative
diferente intre diversele tipuri de agricultura era dat tocmai de finalitatile
non-alimentare. Desigur, nevoile alimentare, ca si cele legate de locuinta si
imbracaminte variaza foarte mult, in functie de circumstantele ecologice. Cu
toate acestea, este semnificativa divizarea vizibila pe continentul american:
in zonele orientale ale Americii de Nord si de Sud (de la zona Marilor Lacuri,
pana in Caraibe, Amazonia si Brazilia si de
Diferentieri de ordin ceva mai tehnic completeaza acest peisaj divers. De exemplu, cerealele panificabile, cum sunt graul si secara, au orientat evolutia tehnicilor de preparare alimentara intr-o directie foarte diferita in comparatie cu cerealele potrivite doar pentru terci si arpacas. Tot astfel, cerealele cultivabile in anotimpul rece au determinat o alta repartitie sezoniera a sarcinilor, in comparatie cu cele cultivabile in anotimpul cald (orez, mei), asa cum plantele de talie inalta (porumb, sorg, mei) impun alte reguli pentru semanare si recoltare fata de cele de talie mica.
Agricultura produce de obicei cereale si tuberculi si, in functie de circumstantele ecologice si traditiile regionale poate fi intensiva, pe terenuri obtinute prin defrisare si ardere (sistemul "slash'n'burn"), sau extensiva, prin organizarea a diverse sisteme de irigatii. Dar aceasta distinctie este foarte generala, pentru ca setul de operatii tehnice conditionate de ecologie este foarte variabil: pregatirea terenului este neglijabila in luncile fertilizate periodic de aluviuni, dar extrem de solicitanta pe terenurile gazonate din zonele umede; fertilizarea nu este intotdeauna necesara, este foarte costisitoare si nu este posibila decat daca munca este importanta si rentabila; depozitarea depinde, la randul sau, de un mare numar de factori fizici, ecologici si sociali.
Nu trebuie lasate deoparte nici mijloacele aflate la dispozitie unei societati: metalul disponibil (calitate, abundenta, costuri), energia (umana sau animala), mijloacele de transport, cunostintele generale ale grupului etc. Deloc in ultimul rand, raporturile sociale de productie complica dramatic peisajul, mai ales ca simpla cunoastere a tehnologiei agricole nu este suficienta pentru intelegerea organizarii sociale a productiei, a repartizarii sarcinilor etc.
Cresterea animalelor constituie un domeniu economic esential pentru multe comunitati traditionale. Ea poate fi inteleasa, in sensul general, drept activitatea care asigura productia, intretinerea si folosirea animalelor domestice, iar inceputurile sale pot fi, fara indoiala, asimilate domesticirii primelor animale.
Domesticirea animalelor este considerata, impreuna cu agricultura, una dintre achizitiile epocale care au pregatit societatile omenesti pentru configurarea morfologiei lor actuale. Insa analiza acestui proces ramane extrem de dificila, atat in sine, cat si din pricina ca implica puncte de vedere ale unor stiinte diferite. De exemplu, zoologia considera ca domesticirea este o stare a animalului care, crescut in contact cu omul timp de mai multe generatii, capata treptat niste trasaturi care il diferentiaza de antecesorul sau salbatic, devenind daca nu o specie noua, cel putin o noua rasa. Arheologia, la randul ei ajutata de discipline cum este arheozoologia, se intereseaza cu deosebire de modul in care s-a derulat in timp procesul de domesticire. Ea a si propus, de altfel, cateva datari orientative pentru domesticirea unor specii de animale: cainele (in Europa si Orientul Apropiat, catre 12.000 i. Ch.); capra (Iran, catre 10.000 i.Ch), oaia (Grecia si Irak, catre 9000 i. Ch.), porcul (Grecia, catre 9000 i. Ch.) etc. La randul sau, zootehnia a evidentiat etapele adaptarii treptate a animalelor la nevoile umane.
Progresele realizate independent de cele trei discipline au aruncat o oarecare lumina asupra complexitatii procesului de domesticire: zoologia a aratat etnogramele specifice propice domesticirii, preistoricienii au demonstrat existenta unor etape specifice in procesul de domesticire (vanatoarea selectiva, protectia culturilor prin "corraling", exploatarea controlata a animalelor inca salbatice). Ele sunt, insa, departe de a fi epuizat subiectul. Specialistii inca mai dezbat comportamentele animale care sunt transmise ereditar, prioritatea agriculturii in raport cu cresterea animalelor, dar si ratiunile pentru care a avut loc domesticirea (simbolice, utilitare etc.) Mai mult, s-a identificat chiar si existenta unor domesticiri "ratate", cum este cea a hienei si a addaxului in Egipt, a genetei in Europa, a elefantului in Africa, sau a elanului si antilopei de Derby. Alte animale reprezinta cazuri-limita de imblanzire fara reproducere in captivitate (ghepardul, pasarile de prada), sau de crestere in captivitate, fara imblanzire (pestii, albinele, viermele de matase, dar si vizonul, crocodilul etc.), ele ramanand sa ocupe permanent o pozitie ambigua si instabila, la limita dintre salbatic si domestic. De altfel, grupul animalelor bine domesticite nu este nici ele omogen, si sunt numeroase situatiile de revenire la starea salbatica a multor specii, in momentul in care controlul uman asupra lor slabeste.
Daca retinem si faptul ca tratamentul speciilor domestice difera de la cultura la alta - europenii nu-si trateaza vitele ca pe caini, in schimb africanii trateaza vitele asa cum ne tratam noi cainii -, este limpede ca domesticirea este un fenomen complex, care trebuie in mod necesar inteles ca o actiune permanenta a omului asupra animalului, care coincide unui intreg sistem de structuri sociale, culturale, ideologice si tehnice, activate variabil in cadrele fiecarei societati concrete.
Cateva trasaturi pot fi totusi delimitate ca "universale". In primul rand, sunt cele care tin de consum, caci, intr-adevar, oamenii consuma sau folosesc carnea, laptele, ouale, folosesc chiar excrementele animalelor domesticite, sau utilizeaza animalele pentru tractiune, transport, strivire, aparare etc. Este, insa, esential de notat ca interpretarile utilitariste uita, in general, un aspect fundamental: "nevoile" oamenilor se regleaza in functie de ce acestia pot obtine de la animalele lor, si nu invers! Sunt lesne de prevazut consecintele de ordin simbolic, politic si afectiv pe care o astfel de pozitie le impune si care explica, de altfel, statutul deosebit de care se bucura anumite animale in unele societati.
Un alt aspect demn de retinut priveste productia de animale, pentru ca oamenii trebuie sa respecte cateva exigente esentiale: protectia, alimentatia si reproducerea animalelor domesticite. In fapt, se poate afirma ca cel mai avansat stadiu de domesticire este atins tocmai in momentul in care nici una dintre aceste exigente nu mai poate fi indeplinita fara interventia umana. Productia este cea care desavarseste domesticirea si controlul omului asupra animalului, iar puterea asupra naturii astfel capatata explica de ce, in multe situatii, esafodajul de idei asociate domesticirii animalelor depaseste cu mult nevoile vitale ale animalului. Acest fapt sugereaza ca domesticirea poate sa fi fost mai degraba o tendinta de a impune controlul uman asupra naturii, dincolo de orice ratiuni utilitare. De fapt, aspectele de ordin social, cultural si ideologic legate de domesticire nu pot fi reduse la avantajele adaptative aduse de cresterea animalelor, chiar daca ele au fost, fara indoiala esentiale in anumite regiuni ecologice (iacul in Tibet, lama in Anzi, dromaderul in Orientul Mijlociu si Africa de Nord etc.). In realitate, "domesticirea este arhetipul altor tipuri de subordonare", relatia dintre om si animal fiind, in cadrul multor comunitati, cea de parteneriat social.
Intrucat speciile animale domesticite sunt foarte numeroase, merita sa ne concentram atentia asupra trasaturilor pe care le-a impus cresterea animalelor in cazul ierbivorelor gregare (traind in turme), in alti termeni, asupra pastoralismului.
Sistemele pastorale respecta, in general, conditiile ecologice, motiv pentru care ele se organizeaza intr-o ierarhie care merge de la pastoralismul pur, pentru care cresterea animalelor reprezinta unica activitate a grupului si pana la agro-pastoralism, in care activitatea de crestere a animalelor este complementara cultivarii plantelor.
Primul caz, pastoralismul, este caracterizat de deplasari anuale sau sezoniere (cum este transhumanta) ale unui intreg grup uman sau doar ale unui segment specializat de pastori, in cautarea hranei pentru animale oferite de zonele cu vegetatie spontana sau subspontana (stepa, tundra, taigaua, savana). In cel de-al doilea caz, al populatiilor agricole sedentare, deplasarea animalelor se realizeaza intr-un spatiu limitat, in functie de calendarul lucrarilor agricole. In acest caz, sunt animalele cele care ofera forta de munca si gunoiul necesar fertilizari terenurilor cultivate.
Este important de retinut ca o specializare pastorala, desi a aceasta a avut lor inca de timpuriu - se vorbeste de un "neolitic pastoral" in spatiul circum-mediteraneean -, este de obicei rezultatul unui transfer de tehnici elaborate intr-un cadru agro-pastoral. Doar acesta asigura cadrul initial pentru evolutia genetica si sociala a animalelor si cresterea acestora in turme. Astfel ca, daca nu este exclus ca anumite populatii de vanatori sau chiar pescari sa fi reusit ele insele domesticirea unor specii de animale, pastoralismul specializat este o latura a unui sistem care presupune existenta agriculturii. Este cazul pastoralismulului aparut in epoca bronzului, in care se remarca emergenta unor grupuri de pastori de bovine, dupa modelul populatiilor masai, turkana si galla (Africa de Est), sau al peulilor din Africa de Vest. Prin urmare, este limpede de inteles de ce populatiile pastorale, nomade se constituie la periferia marilor civilizatii agricole si in relatie structurala cu acestea din urma: mongolii si tucii apar, inca de la sfarsitul primului mileniu, la frontierele imperiului chinez, alte popoare nomade brodeaza frontierele "semilunii fertile", Egiptului etc.
Ca si in agricultura, se poate vorbi si in domeniul cresterii animalelor de sisteme de productie extensiva, realizate de obicei in sistemul nomad (ferme, transhumanta, pasuni alpine) si de un sistem intensiv (cultura furajera), a caror forma extrema o reprezinta mentinerea animalelor in stabulatie, cu aport total de hrana, dupa exemplul fermelor europene moderne.
In majoritatea absoluta a situatiilor, comunitatile traditionale sunt caracterizate de un regim de proprietate comuna asupra pasunilor, dar de forme de proprietate privata (familiala, de clan) asupra turmelor de ierbivore. In aceste sisteme economice, turmele au de obicei o compozitie diversa, care asigura atat o diversificare a productiei, cat si protectia impotriva catastrofelor naturale (seceta, diverse epidemii). Aceasta protectie este intarita de sistemul de circulatie a animalelor, prin daruri sau imprumut intre grupurile familiale sau vecini.
Daca, asa cum am vazut, cresterea anumitor animale dispune de importante functii simbolice si sociale, nu poate fi ignorat aspectul utilitar al acestei ramuri economice. Animalele ofera un spectru larg de produse alimentare si nealimentare (lapte, sange, lana, par, dar si carne, piele, coarne, oase). Un bune exemplu al exploatarii integrale a unui animal in ofera renul, de la care populatiile arctice si sub-arctice exploateaza atat carnea, dar si sangele, urina, pielea, tendoanele, coarnele, intestinele etc.
Laptele constituie baza alimentatiei la numeroase comunitati traditionale. Unii arheologi nu au ezitat sa invoce o adevarata "revolutie a produselor secundare", care ar fi avut loc la inceputul epocii bronzului. Spre deosebire de sistemul de exploatare neolitic, oamenii epocii bronzului si-ar fi orientat economia animaliera catre o exploatare mai eficace a produselor secundare, intre care laptele si produsele derivate (ex. branza) au inceput sa asigure o baza mai larga alimentatiei. Cu toate acestea, laptele si produsele derivate nu reprezinta la nici o comunitate arhaica un aliment exclusiv, mai ales din cauza productivitatii scazute. De exemplu, populatia africana de vanatori si pastori masai suplineste putinatatea laptelui prin consumul ritual de sange de bovina.
In general, populatiile de pastori isi asigura stocul de produse agricole prin intermediul schimbului de produse si servicii cu populatiile de cultivatori agricoli sedentari, carora uneori le ofera chiar ingrasamintele, eventual "protectia" militara.
In ciuda unei opinii raspandite, dotarea materiala simplista solicitata de activitatile pastorale nu reflecta cu adevarat arhaismul, caci cresterea animalelor presupune un nebanuit volum de cunostinte dobandite prin experienta, cu privire atat la comportamentul si fiziologia animalelor, dar si la botanica, climatologie etc. Pastorul este, in fapt, un specialist polivalent. El trebuie sa asigure atat alimentatia animalelor, cat si protejarea acestora de excesele climaterice, de agresorii umani sau animali; pastorul trebuie, de asemenea, sa asigure animalelor o buna stare de sanatate, dar si sa organizeze selectia (alegerea reproducatorilor, castrarea) si reproducerea lor. In privinta ultimului aspecte, merita amintit ca selectia a permis aparitia unor rase bine adaptate conditiilor ecologice si cerintelor economice regionale. Uneori, populatiile de pastori impun procesului de selectie si criterii non-economice, estetice (lungimea coarnelor, culoarea), masura a semnificatiilor deosebite de care se bucura activitatea de crestere a animalelor in comunitatile arhaice, semnificatii aproape cu totul pierdute in societatile industrializate, in care cresterea animalelor raspunde aproape in intregime unor ratiuni economice.
Multa vreme s-a considerat ca societatile traditionale sunt caracterizate de o asa-numita productie domestica, in care grupul domestic nu este doar principal unitate de consum, ci si de productie economica. Considerata initial ca marturisind un stadiu primar de evolutie economica, productia domestica a facut obiectul a numeroase analize si reevaluari.
Printre cele mai importante se numara consideratiile realizate de M. Sahlins (Stone-Age Economics, 1972). Acesta nu numai ca insista asupra existentei unui mod de productie domestic, dar evidentiaza si cateva din trasaturile specifice acestuia, unele dintre cele mai interesante. Este cazul asa numitei "reguli a lui Ceaianov" - definita prima data de acest autor intr-un studiu cu privire la taranimea rusa - , conform careia, in cadrul comunitatii grupurilor domestice, cu cat este mai mare capacitatea de munca relativa a grupului de rezidenta (adica raportul dintre numarul de producatori si numarul de consumatori), cu atat mai putin vor munci efectiv membrii acestuia. Altfel spus, un surplus nu poate aparea ca un efect direct si imediat al economicului. Sistemul de productie domestica este atat de refractar la cresterea productiei, incat aparitia unui surplus este conditionata de alte ratiuni, cum sunt, de exemplu, cele politice. Trebuie insa subliniat ca, in multe societati traditionale, exista si o productie comunitara, fie ea si sezoniera, care depaseste uneori productie domestica, tot astfel cum exista si forme permanente de cooperare economica intre grupuri de rezidenta sau familii. De asemenea, multe din societatile statale pastreaza sectoare de productie domestica relativ importante.
In ceea ce priveste activitatile legate de schimb si de comert, prejudecatile evolutioniste, conform carora activitatea economica a comunitatilor arhaice este incapabila sa realizeze un surplus destinat schimbului comercial au fost, asa cum am notat, nuantate prin observatia atenta a diverselor fenomene de circulatie a bunurilor (cercul kula a oferit cel mai bun exemplu). Cu toate acestea, ramane adevarat ca cel putin circulatia extinsa a bunurilor de subzistenta este rar intalnita.
Cu totul alta este situatie bunurilor de prestigiu, schimbate sistematic, pe areale mari, uneori in cadrul unor sisteme de schimb cu caracter regulat. Exista numeroase dovezi, unele datand din paleolitic, ale circulatiei fosilelor si mineralelor pe sute de kilometri. Materia prima litica de buna calitate (obsidianul, de exemplu), era schimbata la distante impresionante, in timpurile preistorice. La fel, chihlimbarul (ambra), aurul, cositorul si, mai ales, sarea, foarte apreciata de comunitatile agro-pastorale. Comunitatile precolumbiene erau foarte interesate de jad sau penele unor pasari exotice, de asemenea schimbate pe distante mari. In majoritatea situatiilor insa, aceasta circulatie a bunurilor se realiza prin dar si reciprocitate, sau prin troc.
Comertul, in intelesul cel mai general, presupune o forma de schimb in care, pentru nevoile tranzactiei, bunurile schimbate sunt considerate a avea o valoare egala (moneda este cel mai bun exemplu, nu si singurul). Comertul impune existenta negociata a unui etalon, a "pretului" bunurilor schimbate. Acest etalon poate fi stabilit ad-hoc, desi, pentru existenta comertului ca atare, este necesar ca acest etalon, fie real, fie fictiv, sa devina uzual. Daca etalonul este unul real, el poate fi utilizat ca mijloc de masura, de schimb si de acumulare si devine moneda. La randul sau, moneda poate fi de doua tipuri: cea "primitiva" ("commodity currencies"), in care marfurile considerate moneda au si o valoare de folosinta (bucati de tesatura, de metal, vite sau sclavi), sau moneda pur numerara (moneda metalica, de hartie sau, in anumite situatii, scoicile).
Preturile sunt variabil negociate. Distanta fata de locul de productie reprezinta un criteriu foarte important, iar "produsele de lux", de obicei perisabile, aduse de la distante mari, pe trasee periculoase, sunt cele mai scumpe. Alte produse, cum sunt cerealele, sunt schimbate, din pricina greutatii lor, in areale foarte limitate. Singura exceptia printre produsele schimbate la distanta o reprezinta sclavii, al caror transport nu ridica probleme la fel de mari.
Schimbul nu devine intotdeauna comert, caci multe bunuri care au o valoare bine stabilita nu sunt vandute sau cumparate pe piata. Este cazul tesaturilor, turmelor, sau al femeilor; chiar daca toate comunitatilor cunosc, de exemplu, un "pret al logodnicei" acesta nu este negociat in termeni comerciali. In comunitatile arhaice, in care comertul in inteles modern (schimbul generalizat al marfurilor) este rar intalnit, schimbul este foarte frecvent: reciprocitatea si redistribuirea, in interiorul aceluiasi sat sau al aceleiasi comunitati este caracterizat intotdeauna de existenta unei valori, care se si contabilizeaza, fara a exista si un pret propriu-zis.
In stadiile mai avansate de civilizatie, activitatea comerciala dispune intotdeauna de cadre proprii (piete, locuri de negociere). Pietele si targurile se tin regulat in afara marilor orase, in functie de ritmurile sezoniere si anuale. Negustorii dezvolta adevarate retele - care deseori tin cont de apartenenta etnica, limba si religie - necesare organizarii expeditiilor lor comerciale si gasirii intermediarilor. In orice caz, inaintea epocii moderne, dezvoltarea comertului a fost temporizata de instabilitatea politica si, mai ales, de putinatatea si fragilitatea mijloacelor tehnice disponibile pentru transport si comunicare: marfurile grele si de mica valoare nu putea fi schimbate pe distante foarte mari si nu se putea indeparta de marile cai de comunicare terestra, fluviala sau maritima. Expansiunea comerciala care a urmat descoperirii de catre europeni a Lumii Noi a determinat aparitia unui sistem economic mondial, in care schimburile comerciale pe mari distante si in cantitati tot mai mari a creat, in cateva secole, platforma de interdependente economice pe care o cunoastem astazi.
Studiul tehnologiei preistorice nu a constitui niciodata un domeniu de cercetare privilegiat sau coerent. El a trebuit sa imparta cu economia acel domeniu de studiu antropologic legat de activitatile materiale ale comunitatilor europene. Pe de o parte, intrucat intelectualismul profund la unor traditii de cercetare etnologica, cum este cea franceza, au preferea constant intelegerea "idealista" a culturii ca limbaj - vezi, spre exemplu, viziunea autoritara a lui Cl. Lvi-Strauss; la fel, functionalismul antropologiei anglo-saxone a expediat cu mare usurinta tehnologia preistorica printre mijloacele adaptative, fara a poposi cu prea multa atentie asupra lor. Pe de alta parte, domeniul activitatilor materiale a fost controlat cu autoritate de alte teorii, cum este marxismul. Cum acestea aveau o origine filozofica, ele au intarit dezinteresul pentru aspectele practice care tin de tehnologia preistorica. Aparenta simplitate tehnologica a activitatilor economice din cadrul comunitatilor traditionale a constituit un pretext facil pentru eliminarea tehnologiei acestora, ca si cum imbinarea complexa intre tehnic si social s-a manifestat abia odata cu aparitia masinismului si a capitalului. Raporturile dintre om si materie s-au vazut neglijate, in spatele unor ierarhizari teoretice ale productiei si distributiei de bunuri materiale, iar tehnologia culturala si antropologia economica au ramas domenii diferite.
Este evident ca apropierea dintre cele doua campuri nu se putea realiza decat dintr-o perspectiva interdisciplinara. Deloc surprinzator, cei doi mari promotori ai tehnologiei culturale evidentiau ei insisi un parcurs interdisciplinar: A. Leroi-Gourhan, etnolog, preistorician, biolog; A-G. Haudricourt a plecat de la agronomie, pentru a ajunge la etnologia tehnicilor si lingvistica. Tehnologia culturala si-a capatat treptat locul printre domeniile antropologiei culturale, incercand sa evidentieze tocmai legatura intima care se stabileste intre tehnici si ansamblul cultural din care provine: societatea este un caleidoscop in care uneltele, cuvintele si tehnologiile se interpun si se innoada, interactionand la diverse niveluri; este lectia de interdependenta care a fost predata initial de marile monografii functionaliste publicate la inceputul secolului XX, chiar daca acestea nu au reusit sa interpreteze nuantat corelatiile dintre campul tehnic si cel social. Leroi-Gourhan este primul care se ocupa cu adevarat de raportul dintre om si mediu prin intermediul tehnicilor. El studiaza nu numai mijloacele elementare de actiune asupra materiei (lovire, foc, apa etc.), dar elaboreaza si o tipologie a tehnicilor de achizitie, fabricare si consum si introduce o serie de concepte noi (mediu tehnic, lanturi operatorii etc.), in masura sa surprinda dimensiunea sociala a tehnicilor.
In primul rand, trebuie afirmat ca tehnicile participa intens la configurarea socialului, dar ar fi gresit identificarea lor cu socialul: ele sunt elemente, nu insasi structura. Pe de alta parte, tehnicile nu se desfasoara in afara simbolizarii, asa cum sugerase Lvi-Strauss: ele nu pot fi aditionale universului simbolic, motiv pentru care relationarea dintre "gest" si "cuvant" realizata de A. Leroi- Gourhan este corecta si exprima masura in care simbolul si tehnica se reflecta reciproc. Mai mult, acelasi autor observa ca "grupul uman asimileaza mediul printr-o perdea de obiecte (unelte sau instrumente)"; altfel spus tehnicile au rolul de mediator intre diversele componente ale culturii si in raport cu mediul. Tot astfel, orientarea catre evidentierea dimensiunii simbolice a culturii nu numai ca dezarticuleaza identitatea intima dintre simbol si practica, dar risca sa stabileasca o nepotrivita ierarhie metafizica, in care reprezentarea simbolica este superioara practicii. O astfel de optiune nu poate avea decat rol euristic si nu este, implicit, valabila decat temporar.
De exemplu, teoria structuralista s-a edificat pe constatarea universalitatii prohibitiei incestului; ea a aratat cu deosebire cum gandesc indivizii rudenia. Insa, o la fel de universala realitate este si diviziunea sexuala a muncii, prin urmare exogamia legata de prohibitia incestului nu poate fi rezumata la circulatia femeilor, ci trebuie raportata si la raporturile de productie, care, ca si schimbul si alianta, se modifica de la un grup la altul, in functie de influentele externe (cum sunt cele ecologice, care determina diviziunea muncii). Dar, minimalizand importanta acestei diviziuni, chestiunile privitoare la reproducerea organizarii sociale se vad private de dimensiunea lor istorica si economica. In alti termeni, nu numai ca raporturile de rudenie functioneaza ca raporturi de productie, dar este de asteptat ca aceste raporturi de productie sa fi participat ele insele, in diverse circumstante, la edificarea anumitor raporturi de rudenie. Tehnologia, nucleu esential al activitatilor economice, se vede investita, astfel, cu o noua pozitie.
Antropologii sunt in general de acord cu larga definitie a tehnicilor propusa de M. Mauss: acte traditionale grupate in vedere unui efect mecanic, fizic sau chimic, concepute ca atare. Tehnicile nu pot fi, astfel, confundate cu uneltele, care nu sunt, ele insele, decat rezultatul unor tehnici. Mauss vorbeste chiar de niste tehnici ale corpului (cum este inotul). Cu toate acestea, cele trei aspecte implicate de definitia lui Mauss - traditia, intentionalitate, eficacitatea materiala - nu se combina intotdeauna cu claritate, existand chiar riscul unor confuzii. De exemplu, ritualul magic nu este o tehnica, pentru ca eficacitatea pe care o invoca vrajitorul nu este sesizata si de etnolog; daca nu se poate nega ca eficacitatea sa economica poate ramane importanta, de exemplu, prin gestionarea ciclului anotimpurilor, nu este mai putin adevarat ca acest ultim efect este neintentionat. In contrast, "otrava" cu care isi protejeaza campurile anumite populatii de horticultori este considerata de catre indigeni o tehnica, si nu o vrajitorie, chiar una eficienta, din moment ce reuseste sa descurajeze furturile. Tot astfel, anumite reglementari care canalizeaza discursul juridic sau politic sunt foarte eficiente, atunci cand, de exemplu, provoaca moartea unui individ.
Cercetatorii trebuie, prin urmare, sa-si croiasca drum printre doua paradoxuri: primul, ca o elementele tehno-logiei unui anumit grup social nu sunt si cele ale tehnologiei externe pe care o foloseste; al doilea, ca exista intotdeauna doua paliere de analiza a tehnicilor, cel al materiei transformate si punctul de vedere al actorilor tehnici. In aceasta ultima privinta, tehnicile nu se pot rezuma la avatarurile fizice ale vreunui obiect lucrat, ci si la eficacitatile reale, desi indirecte, ale culturii in care este integrat: de exemplu, o indianca din Bolivia foloseste, pentru obtinerea unei tesaturi speciale, un razboi de tesut precolumbian, desi are la dispozitie masini moderne de tesut; tot astfel, viticultorul european prefera sa are o parcela de vie, pe motiv ca "pamantul trebuie sa respire", dar si, mai ales, pentru ca contribuie la sublinierea identitatii sale profesionale. Astfel, tehnicile nu trebuie privite ca evoluand intr-un vacuum in care rationalitatea tipic umana decide apelul la ele. Dimpotriva ele fac intotdeauna parte dintr-o logica culturala, care, in cele din urma se poate demonstra pe deplin rationala: marile sacrificii de porci ale unor populatii din Oceania, desi par intru-totul irationale si non-economice, s-au demonstrat foarte rationale din punctul de vedere al ecologiei si pentru mentinerea coeziunii sociale. Tot astfel, anumite tehnici razboinice "imprudente" sunt extrem de importante in planul prestigiului individual cu care este asimilata activitatea razboinica (vezi, de exemplu, individualismul ne-practic al cavalerului medieval, corelat cultului curajului entuziast; exemple similare, culese din sanul societatilor extraeuropene, nu lipsesc). P. Lemmonier a aratat, de asemenea, cum se articuleaza tehnicile de capturare al populatiilor ankave si baruya din Noua Guinee cu sistemele simbolice proprii acestor grupuri. Alte studii, cum sunt cele realizate de B. Latour si D. MacKenzie s-au aplecat asupra tehnicilor contemporane, demonstrand si in acest caz complexa interdependenta in care sunt integrate tehnicile.
In ceea ce priveste dimensiunea traditionala a tehnicilor, ea se dovedeste cu deosebire activa in cadrul raportului dintre traditie si inovatie. Inovatia nu devine tehnica decat la capatul unei etape de durata variabila in care se arata capabila sa reduca destabilizarea sociala pe care o propune. Leroi-Gourhan vorbea chiar de un "mediu favorabil", esential pentru ca operatiile de dezvoltare sa poata avea loc. Cu cat o tehnica este mai socanta, iar efectele sale benefice au nevoie de mult timp pentru a deveni evidente, ea poate provoca refuzuri violente si convulsii sociale repetate. Adoptarea anumitor tehnici productive in agricultura ofera numeroase astfel de exemple; caz elocvent
Antropologia tehnicilor manipuleaza o serie de concepte proprii, multe dintre ele propuse de A. Leroi-Gourhan. Printre cele mai importante, cel putin din punctul de vedere al unei paleontologii a tehnicilor se numara tendintele si faptele tehnice. Tendinta desemneaza, dupa etnologul francez, realizarea previzibila si inevitabila a unor progrese tehnice, pe baza unor determinari interne (cum sunt cele de ordin mecanic); aceste determinari se activeaza insa variabil, in masura in care sunt indeplinite anumite conditii, fie printr-o inventie locala, fie printr-un import. Aschia de silex tinuta in mana era "obligata" sa dobandeasca un maner, roata "a atras" dupa sine aparitia manivelei, a curelei de transmisie etc. Faptul tehnic, insa, este unic si imprevizibil: el este un compromis instabil intre o tendinta (sau cateva) si componentele multiple ale mediului care fac posibila materializarea acesteia.
Un alt concept important este cel de "lant operatoriu". Acesta desemneaza drumul tehnic parcurs de un material de la starea de materie prima la cea de produs finit. Uneori, cand produsul final este unul compozit, el este obiectul mai multor lanturi operatorii. Este important de subliniat ca, in arheologie, lantul operatoriu integreaza si activitatile la care este supus un obiect, eventualele refaceri, dar si abandonul sau, in urma epuizarii. Etapele fiecarui lant operatoriu implicat in realizarea unui obiect constituite ceea ce antropologii numesc "structura tehnica".
Nu intotdeauna lanturile operatorii sunt studiate cu acribie. De exemplu, in arheologia paleoliticului, analiza succesiunii de gesturi tehnice este urmarita cu scrupulozitate; consideratiile legate de ergonomie si cele legate de orizontul cognitiv vin aici sa suplineasca absenta detaliilor cu privire la interventiile neconservate ale oamenilor care au produs respectivele unelte (cuvinte, observatii, cooperare etc.) La antipod se afla analizele antropologilor, pentru care, de exemplu, activitatile de defrisare ale populatiilor de horticultori nu sunt analizate decat vag din punctul de vedere al gesturilor tehnice, o atentie crescuta fiind acordata contextului social in care are loc aceasta activitate. Evident, in ambele situatii, conditiile de documentare privilegiaza anumite pozitii metodologice. Cu toate acestea, analiza structurilor tehnice nu poate fi ignorata. Ea este la fel de importanta pentru intelegerea unei societati ca orice alt domeniu social.
Este semnificativa, in acest sens, teoria "lacatului" sau a "blocajului", emisa de R. Creswell. Conform lui Creswell, se poate invoca existenta unui "lacat" atunci cand solidaritatea dintre mai multe relatii opune schimbarii o forta de inertie atat de mare, incat impiedica atat adaptarea structurii tehnice la o schimbare a mediului, cat si inovatia tehnica. In aceste circumstante, este doar dezagregarea sistemului cea care poate asigura transformarea. Desigur, numarul si natura interdependentelor care provoaca acest blocaj poate fi variat; uneori, este vorba de simple interdependente tehnice, alteori intervin si relatii de autoritate juridica. Este, insa, cert ca "lacatul" devine evident tocmai in momentul in care o societate se afla in fata unei perspective seducatoare din punct de vedere economic. Etnografia abunda in exemple de refuz a unor unelte sau arme eficace (de exemplu, arcul, refuzat de aborigenii australieni), din pricina ca universul simbolic al acestor vanatori gira alte tehnici de vanatoare, asociate cu alt tip de armament.
In incheiere, merita rolul deosebit pe care tehnici il joaca din punctul de vedere la identitatii de grup si al comunicarii afilierii etnice. Unele tehnici, cum sunt cele legate de tesut si imbracaminte, exprima si sustin prin excelenta valori culturale. Nu rareori, activitatea, ca si rezultatele ei, tin de o logica simbolica care nu raspunde, ba chiar contrariaza ratiunile economice.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1909
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
