| CATEGORII DOCUMENTE |
| Animale | Arta cultura | Divertisment | Film | Jurnalism | Muzica | Pescuit |
| Pictura | Versuri |
DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE - LITERA A
ACULTURATIE
Termenul de "aculturatie" desemneaza procesele complexe de contact cultural prin intermediul carora societatile sau grupurile sociale asimileaza, de bunavoie sau nu, trasaturi ori ansambluri de trasaturi provenind de la alte societati. Acest termen apartine vocabularului scolii numite "culturaliste" (cf. mai ales Herskovits, 1958, 1967) si, mai general, gindirii etnologice a anilor '50. Aculturatia, inteleasa in acest sens, a suscitat un numar considerabil de lucrari, in special in Statele Unite (A.R. Beals, G.M. Foster, R. Linton, R. Redfield, S. Tax etc.), dintre care numeroase sint consacrate chiar continentului american (indienii din Cimpii, indienii din Canada, indienii de pe podisurile inalte ale Americii Latine, America "metisata" etc.). Prin insistenta asupra acestei notiuni, etnologia parea sa manifeste un interes deosebit pentru fenomenele de schimbare culturala tocmai in momentul in care Occidentul, de-abia iesit din perioada coloniala, privea retrospectiv culturile pe care le supusese. Totusi, acumularea studiilor de caz, grupate sub acest termen generic, nu a permis sa se dezvolte o abordare euristica a proceselor de schimbare asupra carora antropologia dorea sa atraga atentia. Aceasta tine de caracterul prea general al notiunii, asa cum arata N. Wachtel (1971, 1974). Situatiile numite de aculturatie tin, intr-adev'ar, de modalitati distincte: "integrare, asimilare, sincretism, disjunctie" (idem, 1974). Wachtel insista, in plus, asupra faptului ca "nici o lege generala, universal valabila () nu ne-ar permite sa mergem de la un pol la celalalt". Aceste tipologii pun ele insele probleme. Orientalistul islamizant H. Corbin sublinia in aceasta privinta "lenea" conceptului de "sincretism", cei interesati percepind diferitele referinte culturale, straine sau nu, ca un tot. In acelasi fel, notiunea de "disjunctie", care pune in evidenta conflictul dintre valorile culturale in cauzfi, nu ia in seama anumite situatii in care c'hiar acest conflict este la originea unor noi identitati (copiii imigrantilor maghrebieni in Franta, portoricanii din Statele Unite etc.). Punind implicit in evidenta situatiile de schimbare culturala datorate unei influente exterioare determinante, studiile inspirate de notiunea de "aculturatie" au subestimat uneori, in mod destul de paradoxal, impactul relatiilor de dominatie'in cauza. A spune despre un individ ca este "aculturat" doar pentru ca stie citeva cuvinte frantuzesti in virtutea scolarizarii obligatorii este in mod evident prea putin satisfacator. ' ' Fie ca e vorba de situatii de dominatie, fie de o simpla influenta exterioara, aceste studii esueaza si in incercarea lor de a explica specificitatea schimbarilor pe care le descriu, asa cum a admis si Herskovits (1967). Daca societatile polineziene din Pacificul de sud adopta uneltele de fier inca de la "descoperirea" lor'de catre europeni in secolul alXVIII-lea, anumite culturi melaneziene vor refuza foarte multa vreme sa le adopte (Bare, 1985 ; Bonnemaison, 1986 ; Oliver, 1974). In acelasi fel, pe cind valorile si mode-lele protestantismului sint interiorizate si manipulate de catre ierarhiile polineziene cu mai multe decenii inainte de colonizarea propriu-zisa, aceleasi valori si aceleasi modele sint, in aceeasi epoca, respinse cu violenta de catre monarhia Lozi din actuala Zambie (Prins, 1980).'
Dificultatile de folosire a notiunii tin, pe de o parte, chiar de semantica acestui termen si, pe de alta parte, de' ipotezele teoretice din care provine el. Studiile de aculturatie tind, in mod implicit, sa descifreze schimbarea culturala doar din punctul de vedere al unuia dintre cele doua universuri aflate fata in fata, cultura-"sursa" si cultura-"tinta". In acest fel, se interzice indreptarea atentiei asup'ra obiectului pe care, in mod logic, il desemneaza notiunea: insesi modalitatile de comunicare intre doua sau mai multe culturi. Or, orice situatie de aculturatie este si o situatie de proiectie reci-proca. Perceptia diferentelor "externe" depinde atit de categoriile conceptual, diferite prin definitie,' care o organizeaza de o parte si de cealalta, cit si de folosirea acelorasi categorii de catre ansamblul actorilor sociali prezenti. RezuM ca nici un element al unui sistem cultural "sursa" - adoptat sau impus - nu este reprodus in mod identic cind este transplantat intr-o alta cultura. Herskovits mergea pina acolo incit avea in vedere terminologii mai nuantate si folosirea unor cuvinte precum "transculturati" sau "neocul-turatie" (1967). O asemenea transpunere poate, la rindul sau, sa product o multitudine de situatii specifice care arata in-formarea si/sau denaturarea culturii-"sursa" de catre cultura-^inta" : supralicitare in lumea creola a Caraibelor, mesianism (cargo-cults mela-neziene) etc. In aceasta privinta, trebuie sa subliniem importanta conceptului lingvistic de "creolizare", care se aplica tratamentului formelor lingvistice exterioare din partea unei limbi-sursa, ea insasi in evolutie (Chaudenson, 1979).
Un ultim punct slab, inerent definitiei clasice a aculturatiei, tine de relatiile pe care ea le intretine cu alte notiuni de inspiratie culturalista, pe cit de inadecvate, pe atit de insuficiente, cum ar fi notiunea de "trasatura culturala" (cultural feature), precum si cele de "imprumut" sau de "difuziune" care rezulta din aceasta. Orice abordare care ar reduce cultura la un ansamblu de trasaturi culturale juxtapuse isi interzice, intr-adevar, intelegerea aranjamentelor sistematice care leaga aceste trasaturi intre ele, inter-zicindu-si in acelasi timp si identificarea naturii partiale sau totale, subordonate sau determinante, a schimbar'ilor culturale. In sfirsit, in masura in care orice cultura constituie un sistem, orice proces de aculturatie pune acest sistem in relatie cu istoria (Auge, 1975; Sahlins, 1981; Wachtel, 1971). Aculturatia nu desemneaza un fenomen specific, ea trimite in acceptia sa cea mai generala la o dimensiune banala si constitutiva pentru toate societatile, schimbarea culturala, daca admitem ca nici un ansamblu cultural nu se formeaza independent de influente "exterioare". Luata in acest sens, notiunea de "aculturatie" constituie un aspect important, dar partial al faptelor studiate de antropologia istorica.
J.-F. BARE
. AUGE M., 1975, Theorie
des pouvoirs et ideologie. Etude de cas en Basse Cote
AFINITATE -> Alianta. Parentale (Sisteme ~) 1 - Sisteme si structuri parentale
1. Generalitati
Continentul african e impartit, de obicei, in Africa "alba", corespunzind litoralului mediteranean si zonei situate in interiorul sau, si Africa "neagra", care acopera restul continentului, in afara partilor muntoase ale "Co'rnului" Africii, regiune numita uneori Africa "etiopiana".
Marile zone bioclimatice se ordoneaza inspre nord si inspre sud pornind de la padurea ecuatoriala, dupa care urmeaza zona tropicalfi arborescenta umeda, zona tropicalfi arbustivfi, stepa, apoi, in nord, Sahelul subdesertic, Sahara si litoralul mediteranean si, in sud, zonele semidesertice si desertice, apoi limba de pfimint meridionals "mediteraneana". Aceste zone nu formeaza, totusi, o etajare regulatfi: regiunile cu precipitatii puternice sint orientate inspre Atlantic, pe cind inspre est padurea densfi nu ocupa'decit o lungfi fisie litorala.
Aceasta impartire este
prea sumarfi pentru a permite intelegerea in detaliu a unei diversitfiti
regionale modelate in egalfi mfisurfi de istorie si de geografie. Decupajul
care a fost adoptat in acest dictionar rezulta dintr-o dublfi optiune: el
uzeazfi de regionarea folosita in mod obisnuit de geografi si izoleaza
subregiuni identificate in mod mai special prin cercetarea istorica si
antropologica. Africii albe ii corespund astfel Africa de Nord si
Populare si istorie
Savantii considers in prezent ca diferentierea
hominizilor de celelate primate simiene a inceput in
Conditiile climatice s-au schimbat de mai multe ori din perioada pliocenului (ultima faza a erei tertiare) si chiar in ultimii 25.000 de ani, lucru care a avut importante consecinte asupra popularii, mai ales in timpul fazei de desertificare care a inceput in urma cu noua mii de ani. Aceasta desertificare antreneaza evolutia neoliticului saharian (neolitic de traditie sudaneza) si favorizeaza raspindirea tehnicilor de domesticire a animalelor (bovine) si cultivare a plantelor (mei, Sorghum bicolor) catre Africa Occidentala. Cronologia neoliticului african este inca nesigura: vechimea siturilor din Sahara centrala in raport cu cele din Egipt este din ce in ce mai bine atestata; in Africa de Nord se dezvolta un neolitic de traditie capsiana, cultura epipaleolitica autohtona fecundata de aporturile "neoliticului pastoral" din Mediterana occidentala; in Africa Occidentals "guineeana", cultura ignamei ar fi putut sa inceapa in mileniul al V-lea; raspindirea neoliticului in Africa Orientala, mai tirzie, a dat nastere unor culturi pastorale.
Anterioritatea metalurgiei egiptene fata de alte traditii septentrionale de prelucrare a metalelor este bine atestata: aurul si arama sint cunoscute in mileniul al III-lea, bronzul in mileniul al II-lea, fierul la mijlocul mileniului al II-lea. Metalurgia fierului incepe sa se raspindeasca intre secolele al VII-lea si al IV-lea i.Cr. (Napata), mai ales in secolul I i.Cr., pornind de la Meroe, si atinge regiunea lacului Ciad in secolul al VI-lea. in Africa Occidentala, metalurgia aramei si a fierului pare sa se fi constituit pornind de la raspindirea tehnicilor nord-africane si, mai precis, feniciene; la Tigidit (Niger) si la Taruga (Nigeria), cele mai vechi dovezi ale unei industrii locale a fierului dateaza din secolul al V-lea i.Cr. Pentru restul continentului, raspindirea metalurgiei fierului a fost asociata cu dezvoltarea agriculturii populatiilor de limba bantu, incepind cu secolele al III-lea - al V-lea (siturile din Africa Orientala si Africa Centrala).
In primul mileniu,
raspindirea generalizata a agriculturii si metalurgiei antreneaza profunde
mutatii demografice si politice in societatile africane. Deschiderea crescinda
a acestor societati, de-a lungul coastelor septentrionale si orientale, in fata
influentelor exterioare si a schimburilor favorizeaza formarea primelor mari
civilizatii statale africane din exteriorul vaii Nilului: in Etiopia (Axum,
secolul I d.Cr.), in Sudanul occidental (
Nu poate fi vorba, in aceasta prezentare generala a Africii, de rezumarea celor cincisprezece secole de istorie extrem de complexa, chiar daca aceasta s-ar realiza doar in linii generale, pentru ca o asemenea intreprindere este obiectul abordarilor regionale, la fel ca si prezentarea detaliata a limbilor, a traditiilor culturale si a principalelor grupuri etnice. Totusi, se cuvine sa stabilim un tablou al limbilor africane si, de asemenea, sa evocam pe scurt tentativele facute de antropologi pentru a grupa culturile.
Clasificarea limbilor si identificarea culturilor
Clasificarea limbilor africane a facut obiectul a
numeroase lucrari, incepind cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dar a
trebuit sa asteptam mai ales cercetarile lingvistului american J. Greenberg
pentru a dispune de o taxonomie riguroasa de tip macrogenetic, fondata pe
comparatii globale si luind in calcul fonologia, tonologia, radacinile lexicale
si caracterele sintactice. in stadiul sau final (1963), clasificarea lui
Greenberg reduce la patru marile familii lingvistice africane: 1. Ansamblul
nigero-kordofanian reuneste doua ramuri de importanta extrem de diferita. Pe de
o parte, limbile din Kordofan (
Harta lingvistica a Africii scoate in evidenta ceea ce D. Dalby (1980) numeste o "zona de fragmentare", care corespunde, in mare, zonei tropicale de nord, cu exceptia Cornului; aceasta zona, in interiorul careia sint vorbite doua treimi din totalul limbilor africane, constituie un ax pornind de la care se distribuie ariile celor patru mari familii ale lui Greenberg.
Diversitatea limbilor nu atrage dupa sine si diversitatea culturilor: societatile africane se grupeaza in mari ansambluri culturale relativ omogene. Aceasta constatare empirica a servit ca punct de plecare pentru numeroase incercari de a determina "arii culturale", "domenii culturale" sau "arii de civilizatie", care incercau sa dea un fundament riguros impartirii spatiului cultural african. Aceste tentative s-au dovedit cel putin zadarnice, atunci cind nu au contribuit chiar la vehicularea unor conceptii dintre cele mai discutabile, ba chiar dintre cele mai recuzabile, din mai multe puncte de vedere, care tin in mod esential de o prejudecata metodologica si teoretica: difuzionism, evolutionism explicit sau indus, reificarea notiunii de "rasa" si asocierea de principiu a problematicii rasiale cu problematica cultural etc. De altfel, e de remarcat ca tipologiile culturale rezultate din aceste lucrari, desi se sprijineau pe o exploatare exhaustiva a literaturii etnografice a momentului, nu au avut nici o incidenta asupra dezvoltarii studiilor africane. Acesta a fost cazul tipologiei rasial-culturale'a lui C.G. Seligman (1930), a carui lucrare Races of Africa a fost reeditata in aceeasi formula pina in 1957, sau al impartirii in arii de civilizatie si domenii culturale propuse de H. Baumann, R. Thurnwald si D. Westermann (1940), dar si al unor regionari culturale mai empirice, fie ca au ca autori niste excelenti cunoscatori ai Africii (Herskovits, 1924; Maquet, 1981), fie un sistemati'cian al comparatiei culturale precum G.P. Murdock (1959).
Astazi,
abandonarea acestor impartiri, departe de a-i asigura Africii o iluzorie
unitate culturala, permite, dimpotriva, in consonanta cu progresul
cunostintelor arheo-logice si istorice, sa se identifice mai bine focarele'de
civilizatie, locale sau regionale. Totusi, sintem inca departe de intelegerea
actiunilor si influentelor care au modelat un peisaj cultural extrem de
diversificat, cu exceptia a doar citeva trasaturi, considerate in unele cazuri
adevarate universalii culturale (reprezentari legate de stramosi, de turme de
animale, de pamint etc.). Aici, ca in orice alta parte, luarea in considerare a
regiunilor in care arta plastica a atins forme desavirsite apare ca cea mai
potrivita pentru a dovedi existenta si influenta acestor focare de cultura. Din
acest punct de vedere, se constata ca dezvoltarea artei africane a fost
circumscrisa, esentialmente, Africii impadurite: perimetrul Golfului Guineii,
plecind de la litoralul guineean, regiunea interioara a Sudanului, pe malul
drept al Nigerului, padurea ecuatoriala atlantica si bazinul flu-viului
Identificarile culturale carora li s-a dedicat multa vreme cercetarea africanista trebuie sa fie de acum inainte reconsiderate, tinind cont de profundele mutatii socio--culturale care au afectat continentul african de un secol incoace. Unor determinari cu o mare vechime li se adauga altele, aparute in urma colonizarilor si a obtinerii inde-pendentei. Putem sa amintim aici: impartirile teritoriale coloniale si postcoloniale, introducerea limbilor si a standardelor culturale europene, crestinarea si dezvoltarea unor religii sincretice, expansiunea spectaculoasa a islamului, monetarizarea economiei si progresul salarizarii, aparitia unor noi sectoare agricole, urbanizarea, modificarea profunda a caracterelor etnicitatii, situatiile de instabilitate politica (razboaie de independents, razboaie civile, lupte pentru drepturi civile etc.). Antropologia, confruntata cu aceste schimbari profunde, dovedeste prin vocatia sa capacitatea pe care o are "traditia" de a se adapta "modernitatii"
2. Cercetdrile asupra Africii
La sfirsitul secolului al XIX-lea, acapararea de catre europeni a celei mai mari parti a Africii duce la descoperirea existentei unui numar considerabil de limbi, societati si culturi diferite. De acum inainte, studiile africane vor juca un rol de prim-plan in dezvoltarea antropologiei. Totusi, Africa nu fusese pina atunci o terra incognita si, ca un fel de preludiu la cercetarea etnografica, civilizatiile Africii mediteraneene au ajuns foarte devreme sa masoare distanta care separa aceasta Africa alba de marginile septentrionale ale unei Africi negre'cu care nu au incetat niciodata sa fie in relatie.
Calatori si exploratori
Orice s-ar spune despre realitatea anumitor povestiri
de calatorie, e sigur ca cei din vechime au navigat dincolo de strimtoarea
Gibraltar, pina la Insulele Canare, si ca tarmul oriental al Africii a inceput
sa fie explorat, incepind cu Egiptul, inca din secolul al IV-lea i.Cr. Scris in
secolul al II-lea sau al III-lea d.Cr. de catre un negustor grec din
Geografia lui Ptolemeu, imbogatita cu elemente mai mult sau mai putin fantasma-gorice, va ramine baza cunostintelor cartografilor Europei crestine pinfi cel putin in secolul al XVI-lea. Din lumea araba, savantii si calatorii vor culege, incepind de la sfirsitul secolului al VII-lea, o suma considerabile de informatii care vor favoriza dezvoltarea unei noi scoli geografice, inaugurate in prima jumatate a secolului al IX-lea de catre Al-Khwarizmi. Lucrarile lui Ibn Hawqal si Yaqub (ambele datind din secolul al X-lea) despre Nubia si Sudan, cele ale lui Al-Bakri (secolul al XI-lea) despre Ghana si mai ales cele ale lui Ibn Battuta (secolul al XIV-lea) despre Africa de Vest sahelo--sudaneza, pe care o exploreaza Al-Makrizi in secolul al XIV-lea si Leon Africanul in secolul al XVI-lea, constituie inca surse istorice de neinlocuit.
Patrunderea
islamului a dat nastere foarte devreme unor focare africane de cultura
arabo-musulmana. In afara Maghrebului si a Egiptului, unul dintre cele mai
vechi si mai remarcabile centre din Africa de Vest este
Era marilor navigatii
provoaca in Europa, incepind cu secolul al XIII-lea, o reinnoire a
cartografiei: primele portulane sint desenate la Genova (secolele al XIII-lea -
al XIV-lea) si in cadrul comunitatii evreiesti din
Incepind cu secolul al
XIX-lea, explorarea Africii de catre europeni capata un aspect mai sistematic.
Fondata la Londra in 1788, African Society patroneaza calatoria irlande-zului
Daniel Houghton (1790-1791), prima incercare de a atinge fascinantul
Explorarea Africii
Ecuatoriale si Orientale este mai tirzie. Misionarii luterani Krapf si Rebmann,
care calatoresc in Africa Orientals (descoperirea muntelui
Etnologia coloniala
La sfirsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea sint indeplinite toate conditiile pentru constituirea unei etnologii a Africii de inspiratie coloniala, ai carei reprezentanti vor fi, la inceput, in majoritate administratori si misionari. Aceasta etnologie va'capata progresiv statutul unui domeniu de cercetare autonom, pentru a raspunde interesului pe care administratiile il acorda, potrivit unor modalitati foarte variabile, cunoasterii populatiilor pe care le mentin sub tutela lor. Ea se diversifics, simultan, atit in principiile sale de actiune, cit si in privinta metodelor sale de lucru, in functie de ideologiile coloniale pe care le deserveste, de terenurile pe care se exercita, dar si in functie de antropologiile nationale in care se integreaza.
In Franta'se considers de obicei ca sistemul de administrare indirecta ar explica avansul, incontestabil inca in anii '50, pe care l-a luat antropologia britanica fata de celelalte antropologii nationale in domeniul cercetarii africaniste. Pe linga faptul ca aceasta distinctie intre doua tipuri de administratie este exagerat de rigida, ea ar putea la fel de bine sa'justifice contrariul, adica stabilirea unei necesare legaturi intre nevoile cunoasterii etnologice si administratia directs. Intr-adevSr, incepind cu anii '30, administratia britanicS a pSrut sS se intereseze de antropologie tocmai pentru a-si urmari propriile scopuri (Kuper, 1983). De partea britanica, cele mai edificatoare cazuri de administratori-etnologi, cum ar fi R.S. Rattray, Meek sau Talbot, sau de antropologi sub contract cu administratia, precum C.G. Seligman sau tinarul I. Schapera, ramin putin numeroase si isi au co'respondentul, de partea franceza, in M. Delafosse, L. Tauxier, M. Labouret, Ch. Monteil etc.
In loc sa fie cautate
intr-o doctrina coloniala, motivele avansului pe care-l are antro-pologia
britanica ar trebui mai degraba raportate la o situatie institutionala
favorabila: antropologia exista in Marea Britanie ca domeniu academic autonom
incepind din 1870, fiind asadar in masura sa incadreze si sa orienteze cu
usurinta dezvoltarea etnologiei coloniale.
Cercetarea africanista engleza
se sprijina pe
universitatile metropolei (Cambridge,
Oxford si cele doua mari scoli londoneze: London School of Economics si School
of Oriental and African Studies) si pe cele din Africa de Sud (la Cape Town,
Radcliffe-Brown creeaza, la inceputul anilor '20, School of African Studies,
iar la Johannesburg este publicata revista Bantu Studies, actuala African
Studies), pina la aparitia universitatilor din colonii si protectorate (din
1877 Freetown, apoi Accra, Lagos, Kampala si Nairobi). Ea se organizeaza in
cadrul Royal African Institute (1906), care editeaza un Journal si
revista Man, consacrind un foarte larg spatiu antropologiei africaniste.
In 1926 este fondat la Londra International African Institute (IAI), care va
ramine un organism aproape in intregime britanic. Acest institut favorizeaza
cercetarile pe teren si joaca un rol de prim-plan in constituirea domeniului
africanist, gratie revistei sale Africa, activitatilor sale editoriale
si lansarii unor proiecte colective, dupa exemplul colectiei (complete'pentru
Africa engleza) de "monografii etnologice" (ethnological surveys) sau
comparative (mai ales African Political Systems, sub coordonarea lui M.
Fortes si E.E. Evans-Pritchard, in 1940, si African Systems of Kinship and
Marriage, sub coordonarea lui A.R. Radcliffe-Brown'si D. Forde, in 1950).
Chiar si in Africa sint fondate institute de cercetare: Rhodes-Livingstone
Institute (
De partea franceza,
crearea, sub auspiciile Guvenului General, a Comite d'Etudes Historiques et
Scientifiques de lAOF (
Antropologia belgiana, aparuta o data cu colonizarea regiunilor congoleze, domeniu al coroanei, caruia i se adauga, dupa 1918, protectoratele - foste teritorii germane - din Ruanda si Burundi, se constituie intii ca etnologie "aplicata", foarte apropiata de administratie. Aceasta orientare este inca prezenta in lucrarile scoase de Institut pour la Recherche Scientifique en Afrique Centrale, creat in 1947, care devine unul dintre principalele puncte de sprijin ale antropologiei belgiene, alaturi de cele doua mari institutii muzeografice de la Tervueren si, respectiv, Leopoldville/Kinshasa.
Anii '50: o cotitura ?
Dupa al doilea razboi mondial, mai multi factori contribuie la modificarea peisajului studiilor africaniste. Este timpul decolonizarii: dupa tarile Africii albe (Libia, 1951; Maroc si Tunisia, 1956), Gold Coast isi dobindeste independenta in 1957 sub numele de Ghana.'In citiva ani, decolonizarea Africii negre va fi practic incheiata. Introducerea, in jurul anului 1955, a notiunii de "lume a treia" insoteste constientizarea unei "subdezvol-tari" care constituie realitatea unei lumi coloniale ajunse la sfirsitul istoriei sale. Din acest moment, situatia societatilor africane este determinata, in parte, de noi factori: politici (nationalismul ce se nastea, strategiile marilor puteri etc.), economici si sociali (migratiile'rurale, urbanizarea'etc), care bulverseaza culturile "traditionale".'
Ant'ropologia nu putea sa nu ia in seama problema "schimbarii", formulata de fapt inca de la sfirsitul anilor '30, cel mai adesea in termenii unei opozitii intre "traditie" si "modernitate", de catre antropologii britanici, care veneau pe urmele lui Schapera si Gluckman. Maturitatea antropologiei britanice ii va permite acesteia sa-si asume noile mize ale cercetarii; astfel, primul seminar international al IAI, ale carui acte sint publicate in 1959 sub coordonarea lui A. Southall, are ca tema "Social Change in Modern Africa". Marea Britanie joaca, de asemenea, un rol de prim-plan in dezvoltarea cerce-tarilor istorice asupra Africii, fapt major al anilor '60, la al caror inceput se produce lansarea publicatiei Journal of African History. Incheierea lucrarii Cambridge History of Africa (8 volume, 1975-1986) ne permite sa masuram volumul muncii depuse.
Situatia institutionala a cercetarii africaniste franceze s-a modificat, incepind cu anii '50, prin deschiderea catre cercetarea antropologica adoptata de Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), prin locul important acordat geografiei si socio-logiei Africii in cadrul Office de la Recherche Scientifique et Tehnique d'Outre-Mer (ORSTOM) si prin organizarea unui invatamint africanist orientat catre pregatirea pentru cercetare in cadrul celei de a sasea sectiuni a Ecole Pratique des Hautes Etudes (EPHE), devenita astazi Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS). Trei mari curente anima in epoca africanismul francez si, intr-o oarecare masura, pot fi inca identificate si astazi.
Primul si'cel mai vechi dintre acestea, despre care a mai fost vorba, i-a avut, in mod succesiv, ca figuri centrale pe Griaule si G. Dieterlen. Incepind cu anii '60, cercetatorii care provin din aceasta miscare vor incerca sa intemeieze o antropologie a sistemelor de gindire prin intermediul unor cercetari asupra persoanei, a divinatiei, a sacrificiului etc.
Aparitia in 1955 a lucrarii Sociologie actuelle de lAfrique noire ii da dintr-o data lui G. Balandier statutul de sef de directie al unei noi antropologii, care recunoaste elimi-narea granitelor cu sociologia, face ample trimiteri la antropologia britanica si vizeaza constituirea unei antropologii economice si politice a Africii "moderne", contr'ibuind la luarea in considerare a problemelor dezvoltarii. Acest al doilea curent se constituie la inceput la EPHE, care propune un invatamint africanist (cuprinzindu-i, in afara de G. Balandier, pe P. Mercier, J. Maquet si geograful G. Sautter) si care publica din 1960 Cahiers d'etudes africaines. Importanta acordata problemelor contemporane avea sa-i atraga pe unii cercetatori cu inclinatii marxiste, in contextul ideologic si politic al momentului, inspre cercetarile africaniste. Acestia vor face eforturi pentru a introduce in antropologie noi scheme de analiza, centrate asupra notiunii de "mod de productie", dar in primul rind vor participa mai intens la ampla miscare de stirnire a interesului in rindurile antropologilor pentru istoria africana, al carei avint este legat de lucrarile lui Y. Person. Lui C. Meillassoux i se datoreaza faptul de a fi animat, in anii '60, o reflectie colectiva asupra unor teme precum comertul la mare distanta, sclavia, razboiul'si formarea statului, cuceririle si razboaiele coloniale etc.
Ar fi nevoie de o simplificare mai mult decit grosolana pentru a reduce antropologia africanista franceza la o bipolaritate, iar aceasta pentru simplul fapt ca, de la sfirsitul anilor '50, dezvoltarea antropologiei in Franta se confunda intr-o mare masura cu cea a structuralismului lui C. Levi-Strauss. Sub aceasta influenta au fost realizate o serie de lucrari asupra unei mari varietati de teme : inrudirea, organizarea sociala, organizarea politica, ritualurile, sistemele simbolice, mito-istoria, literatura orala etc.
De la sfirsitul celui
de-al doilea razboi mondial, cercetarile africaniste nu mai au loc in
exclusivitate in fostele tari colonizatoare, chiar daca autoritatea
antropologiilor britanica si franceza se prelungeste prin influenta curentelor
care sint legate de acestea si prin importanta temelor pe care le-au propus.
In Statele Unite si Canada, s-a dezvoltat in jurul citorva mari centre de
cercetare universitara (precum African Studies Center din Boston) o
antropologie care se preocupa de problemele istoriei economice si politice ale
Africii si de evolutiile contemporane. Mai recent, cercetatorii japonezi, mai
ales cei de la Universitatea din
P. BONTE, M. IZARD
. BALANDIER G., 1955, Sociologie
actuelle de l'Afrique noire. Dynamique des changements sociaux en Afrique
centrale, PUF,
Africa Australa este constituita dintr-un vast platou
continental marginit la sud, la est si la vest de mari; la nord, limitele sale
corespund aproximativ fluviilor Zambezi, Okawango si
Delimitarile sint
diferite, in functie de raportarea la date culturale, istorice, eco-nomice sau
politice. Africa Australa nu este separata de restul continentului printr-o
frontiers lingvistica sau culturala. Ca unitate economica, ea se intinde, atit
de-a lungul istoriei
sale (prin intermediul retelelor comerciale interregionale), cit si la ora
actuala (prin dependenta vitala a membrelor Southern African Development
Coordination Conference fata'de Republica Sud-Africana), pina in
Datele privind organizarea sociala si politica, credintele, inrudirea si casatoria, educatia, dreptul si alte aspecte ale societatilor din sudul Africii au fost culese, in general, "cu intirziere", in secolul al XX-lea, cind viata "traditionala" era deja puternic alterata. Asadar, cel mai adesea e vorba de reconstructii a caror validitate este limitata. Antropologii sociali si in special etnologii (volkekuundiges) au contribuit la petrificarea diferentelor culturale, prin constituirea unor grupuri "rasiale", lingvistice, "etnice", "tribale" sau de alt fel, in unitati socio-culturale distincte. Ei nu au tinut cont de fluiditatea care a caracterizat societatile Africii Australe de-a lungul intregii lor istorii si de schimbarile care au afectat aceste societati de-a lungul ultimelor cinci secole din pricina contactelor cu Europa, a cuceririlor coloniale si, mai recent, a industrializarii si a urbanizarii.
In Africa de Sud si,
pina in 1980, in Rhodesia de Sud, a fost pus in practica, in mod progresiv, un
sistem social bazat pe diferente arbitrare de "rasa", ce rezerva monopolul
puterii albilor si a carui forma finala asociaza ideologia rasista a
apartheidului si un regim autoritar, dominat, in Africa de Sud, de Partidul
National. Amestecurile de populatie se reduc de acum inainte la migratiile
miinii de lucru. Asa-zisele homelands, numite bantustane de catre
adversarii apartheidului, au fost create, la sfirsitul anilor '50, de catre
primul-ministru Verwoerd si consilierul sau etnolog Eiselen, ca rezervatii
"tribale" rurale, ai caror locuitori sint constrinsi sa emigreze temporar
pentru a gasi de lucru in mine si in industrie. Coerenta etnica a acestor zece
"state nationale" (sase cu statut de autonomie interna - Kwazulu, Kwandebele,
Awagwa, Gazankulu, Lebowa, Kangwane - si patru formal independente:
Populatiile si limbile Africii Australe
Populatia actuala a Africii Australe depaseste, fara
indoiala, 50 de milioane de persoane, dintre care 33 de milioane traiesc in
'Republica Sud-Africana (fosta Uniune Sud--Africana), 9 milioane in Zimbabwe
(fosta Rhodesie de Sud), 1,5 milioane in Namibia, 1 milion in Botswana (fosta
Bechuanaland), 1,5 milioane in Lesotho (fosta Basutoland), 0,7 milioane in
Swaziland si cel putin 5 milioane in sudul Mozambicului. Cea mai mare parte a
acestei populatii e de origine africana; din punct de vedere lingvistic, in
afara vorbitorilor de limba khoisan, populatia de origine africana apartine
subgrupei meridio-nale a limbilor bantu. Majoritatea celor 9 milioane de
locuitori de origine europeana si mixta (coloured) vorbesc afrikaans, in
concurenta crescinda cu engleza, care este si limba indienilor sud-africani.
Totusi, minoritatea de origine
Vorbitorii de limba khoisan provin dintr-o populatie autohtona a Africii Australe si Orientale, atestata aici de mai multe milioane de ani. In cursul ultimelor zece milenii, aceste populatii, impinse catre mediul natural precar al desertului Kalahari, au fost inlocuite progresiv cu comunitati negroide de limba bantu, originare, se pare, din Africa Centrala, mai numeroase si dispunind de tehnici agricole si pastorale mai eficiente decit ale acestor vinatori-culegatori. Astazi nu sint mai mult de 50.000 de vorbitori de limba khoisan in Africa Australa; ei se impart in san (bosimani) si khoikhoin (hotentoti), acestia din urma dezvoltind un mod de viata pastoral.
Din punct de vedere lingvistic, populatiile bantu din Africa Australa se impart in patru grupe : septentrionala (shona, zezuru, karanga, manyaka), centrala (venda, sotho, pedi, tswana), occidentala (herero, himba, ovambo) si orientala (tonga, nguni; in cadrul grupei nguni se disting subgrupele xhosa, zulu si swazi, precum si un ansamblu nguni din Transvaal, care cuprinde ndebele, tsonga si'matabele).
Dezvoltdri istorice
Schimburile dintre vinatori-culegatori (foragers), pastori
si agricultori erau in general numeroase. Acestia din urma, care prelucrau
metalul (fie'r, arama si aur), au jucat un rol preponderent in timpul
constituirii formatiunilor politice ierarhizate relativ stabile. Africa
Australa a fost impartita de-a lungul secolelor in numeroase comunitati
politice supra-satesti, numite adesea "sefii" (chiefdoms) si uneori in
"regate", caracterizate printr-o stratificare sociala mai rigida. "Sefii" si
regii erau mari proprietari de turme si dispuneau de bunuri de prestigiu
obtinute gratie comertului interregional (sclavi, arme, vesminte, aur etc.).
Totusi, aceste'formatiuni centralizate se aflau intr-o perpetua divizare si
recompunere si rare au fost cele care au putut sa-si consolideze existenta
politica. Citeva situri arheologice din Africa Australa, datind'din secolele al
X-lea -alXII-lea (Mapungubwe, Toutswe, Bosutwe, Shoshong, Little Muck, Mmangwa
Hill), atesta un inalt grad de centralizare politica si de stratificare
sociala, legat, fara indoiala, de o faza de dezvoltare intensiva a cresterii
animalelor si/sau a comertului. Formele cele mai elaborate de centralizare a
puterii pot fi observate in podisul
Incepind de la
sfirsitul secolului al XVIII-lea, cuceririle militare si formarea statelor care
a urmat acestora pot fi analizate ca raspunsuri la presiunea crescinda a
euro-penilor. Aceiasi factori ecologici, demografici sau doar politici au putut
sa favorizeze aceste regrupfiri, la fel cum au putut sa antreneze, regional, dezvoltarea
unui climat de violenta bine atestat in prima treime a secolului al XIX-lea. In
aceasta perioada se naste la europeni ideea ca imense suprafete de teren fertil
sint libere si ca ele nu asteapta decit sosirea colonilor din Anglia sau din
Astfel, confederatia
Pedi, a carei existenta este anterioara formarii statului militar zulus, se
constituie'pe baza unei manipulari a aliantelor matrimoniale de catre o
aristocratie razboinica. Folosirea fortei militare, controlul aliantelor si al
schimburilor, precum si acumularea turmelor de catre detinatorii puterii
caracterizeaza si hegemoniile Nyaka si Tembe. Acestora li se alatura "clanul"
Ngwane-Dlamini, fondator al statului centralizat swazi, care se constituie in
contextul tentativelor europene de a controla golful Delagoa si drumurile
comerciale care duc de la acesta spre interior. Ca si in cazul zulusilor,
poporul si statul swazi se nasc in urma unei cuceriri militare, 'dar, spre
deosebire de cel zulus, statul swazi a stiut sa-si negocieze trecerea sub
protectorat englez si sa incheie in avantajul sau pacte de alianta cu grupurile
pe care le-a cucerit. Asa cum este descris de H. Kuper in anii '30 (H. Kuper,
1947), statul swazi apare ca o monarhie bazata pe un sistem de ranguri, cu o
putere ritualizata extrem de puternica. Suvera-nitatea e incarnata de un
barbat, pe linga acesta un rol important fiind acordat femeilor: sotiile regale
si mama regelui, care joaca un rol preponderent in perioadele de regenta. '
Confederatia Ngwato s-a constituit in secolul al XIX-lea, in cadrul
populatiilor de limba tswana'din actuala Botswana, in replica la tulburarile
care agitau atunci Africa Australa, provocind deplasari catre zone relativ
inaccesibile (Lesotho) sau cu clima ostila (Ngwato). Populatia ngwato era
organizata in mari unitati ierarhizate care reuneau straturi statutare endogame
(nobili, vasali, refugiati si sclavi ereditari). Statele
Lobedu (Lovedu), a carui
origine urca inspre inceputul secolului al XIX-lea, are un sistem monarhic de
tip "regalitate sacra", care a aparut prin incorporarea unor grupuri
patriliniare legate intre ele prin practica schimbului "femei contra turme".
Asupra regatului domneste o "
Zulu este numele unei
mici regiuni din
In 1900, populatiile Africii Australe depindeau de Marea Britanie, de Germania si de Portugalia. Formatiunile politice precoloniale care nu au disparut nu supravietuiesc decit integrate, in diferite moduri, sistemului administrativ colonial.
Ramase multa vreme
tributare unei viziuni paseiste si atemporale asupra cutumelor si institutiilor
observate in "ariile tribale", cercetarile antropologice au adoptat, de-a
lungul ultimelor decenii, un punct de vedere mai critic. Cercetarile istorice
si comparative restituie o viziune mai unitara si mai omogena a Africii
Australe. Aceste lucrari pun in evidenta existenta institutiilor prezente in
majoritatea societatilor, institutii care au favorizat integrarea lor in
formatiuni sociale mai largi. Exemplul cel mai semnificativ este cel al prestatiilor
matrimoniale si al regulilor de alianta care pot produce, simultan,
solidaritati si ierarhii sociale (A. Kuper, 1982); ritualurile initiatice si
organizatiile bazate pe virsta au putut sa joace un rol asemanator. ' La ora
actuala, nici una dintre societatile Africii Australe nu traieste intr-o
economie de subzistenta, cu exceptia (datorata razboaielor civile care le
devasteaza) unei mari parti a Mozambicului si'a anumitor regiuni din
P. SKALNIK
. BOONZAIER E., SHARP J.
(ed.), 1988, South African Keywords. The Uses and Abuses of Political
Concepts, David Philip,
Regiunea continentului african avuta in vedere aici corespunde, in linii generale, fostei Africi Ecuatoriale Franceze, cu exceptia partii sale saheliene : Ciadul meridional, Came-runul, Guineea Ecuatoriala (fosta colonie spaniola), Republica Centrafricana, Gabonul.
De la nord la sud se
succeda zona arbustiva, zona impadurita - corespunzind varian-telor de clima
tropicala uscata si umeda - si padurea ecuatoriala. Relatiile pe care aceasta
parte a Africii le-a intretinut de-a lungul secolelor cu civilizatiile
musulmane din nord (regiunile mediteraneana si sahariana ale Africii) si din
nord-est (cursul superior al Nilului) prin intermediul'comertului cu caravane
si, in partea litorala, cu lumea europeana (prezenta portugheza la Cabinda de
la sfirsitul secolului al XV-lea) au avut o influenta decisiva asupra
destinului sau. Aceste doua mari directii ale influen-telor s-au intilnit la
marginile bazinelor fluviilor
Datele arheologice atesta marea vechime a popularii zonei impadurite ; au fost gasiti galeti "prelucrati" (2.000.000 - 50.000 i.Cr.) in intreaga Africa Centrala, au fost desco-periti megaliti in depresiunea Cross River (la frontiera dintre Nigeria si Camerun) si la Bouar (Republica Centrafricana), picturi rupestre (Camerun, Republica Centrafricana); marturiile in piatra si ceramica sint numeroase. Pigmeii actuali sint reprezentantii primilor ocupanti ai padurii. Patriliniari, ei practica exogamia de ascendenta si au o organizare de tip clanic. Unitatile familiale minimale se reunesc mai mult sau mai putin durabil pentru a constitui'un grup seminomad de cel mult cincizeci de persoane, a caror "tabara" marcheaza autonomia lor din punctul de vedere al vinatorii si al culesului, membrii aceleiasi tabere deplasindu-se in interiorul unui teritoriu alta'data foarte vast, dar cu limite strict definite; "tabara" recunoaste autoritatea batrinilor sai. Pigmeii au relatii de dependenta mai mare sau mai mica fata de agricultorii bantu: furnizori de vinat pentru sedentari, ei isi procura de la acestia produse agricole si bunuri de consum. Limbile pe care le utilizeaza dovedesc complexitatea si vechimea acestor relatii, intrucit, desi apartin aceluiasi grup lingvistic cu cele ale populatiilor sedentare vecine, acestea ramin limbi autonome.
Marea majoritate a populatiei din zona impadurita vorbeste limbi bantu. Ea practica agricultura pe terenuri rezultate in urma defrisarilor prin ardere: barbatii au drept sarcina pregatirea cimpurilor, iar femeile le cultiva. Organizarea socio-religioasa a populatiilor bantu se caracterizeaza in primul rind prin rolul important jucat de societa-tile secrete, masculine dar si feminine, ale caror domenii de interventie sint multiple, de la cultul stramosilor si al spiritelor supranaturale pina la controlul social ocult. Potrivit tezei celei mai larg admise, punctul de dispersie al populatiilor bantu ar fi nordul Camerunului, regiune pornind de la care s-ar fi format curentele migratoare care, ocolind padurea sau traversind-o, s-au intilnit inspre regiunea lacului Mweru, in sudul Zairului, de unde s-a produs o emigrare catre Africa Orientala si Australa. Populatiile bantu au introdus in jumatatea de sud a continentului agricultura si meta-lurgia, aparitia metalurgiei fiind asociata cu cea a olaritului (cu "gropite bazale" si cu "caneluri"), in legatura cu care dispunem de numeroase marturii arheologice care se suprapun peste ultimele culturi ale pietrei cioplite. Liziera de nord a padurii constituie o frontiera pentru ariile de expansiune a limbilor bantu si oubangui; aceasta este, de asemenea, zona de contact si de confruntari intre bantu si sudanezi.
Portughezii au
atins gurile fluviului
Desi au respectat independenta regatului Congo, portughezii au exercitat foarte curind o influenta importanta asupra acestuia prin introducerea crestinismului si, profitind cu abilitate atit de antagonismele inerente existentei unei stratificari sociale net diferentiate si institutionalizate (nobili, oameni liberi de conditie medie si sclavi), cit si de conflictele regionale, au asigurat o baza solida traficului de sclavi. Portughezilor li se datoreaza introducerea unor plante originare din America de Sud: maniocul si porumbul. Extrem de bine adaptat pentru cultivarea pe paminturile defrisate - care are un randament ridicat, necesita putine ingrijiri si nu este supusa unui ritm sezonier -, maniocul va deveni rapid produsul de baza al alimentatiei acestor populatii si va fi exportat pe cale fluviala pina in actuala Republics Centrafricana. Inlocuirea vechilor plante care furnizau produse pentru consumul local (ignama, bananierul) cu maniocul nu a afectat, la inceput, decit zona impadurita. In savana centrafricana, maniocul va inlocui tirziu meiul si sorgul, intr-o perioada (mai ales secolul al XIX-lea) cind traficul interior, in care aristocratia locals se asocia cu traficantii arabi, ia definitiv locul traficului atlantic si se intensifics in asemenea masura, incit capata forma unei politici sistematice de teroare, cu razii frecvente in cautare de captivi; in asemenea conditii, maniocul va deveni o veritabila cultura de supravietuire. Ultima faza a istoriei agri-culturii din regiune corespunde cu introducerea in secolul al XX-lea de catre puterile coloniale a culturilor "comerciale" : bumbac si cafea ("bumbac negru, cafea alba", potrivit expresiei lui E. de Dampierre).
Istoria popoarelor din bazinul ciadian nu are, decit in mod marginal, legatura cu istoria Africii Centrale atlantice. Totusi, puternicele state care apar incepind cu secolul al X-lea vor juca un rol important in organizarea traficului cu fildes si cu sclavi si in propagarea islamului, caruia populatiile negre meridionale ii vor ramine ostile. In fata pericolelor venite din nord, populatiile negre au ales adesea, urmind exemplul tribului sara, sa se refugieze in regiuni neospitaliere sau cu acces dificil, devenite veritabile "sanctuare" traditionale. Populatiile din sud-vestul Ciadului si din nordul Camerunului sint inrudite din punct de vedere cultural; organizate politic pe o baza segmentara sau in mici "sefii" si cazute, in masivul Adamaoua, incepind cu secolul alXVIII-lea, sub dominatia peulilor, ele se disting de cele din sudul Camerunului, unde populatiile bamileke si societatile care le sint inrudite sint organizate in "sefii" puternice, intr-o regiune dens populata si cu o buna vocatie agricola.
Africa Centrala
atlanticS cunoaste - cu intensitSti variabile - dificultStile tSrilor in curs
de dezvoltare, precum si evenimente dramatice: rSzboaiele ciadiene, episodul
Imperiului centrafrican. Exploatarea resurselor forestiere si miniere depinde,
pentru zonele interioare, de eliminarea enclavelor. In aceastS privintS,
Gabonul se gSseste intr-o pozitie favorabilS, ceea ce ii permite sS aiba cel
mai ridicat produs national brut pe cap de locuitor din
A. DUPUIS
. ADLER A., ZEMPLENI A.,
1972, Le baton de l'aveugle, divination, maladie et pouvoir chez les
Moundang du Tchad, Hermann, Paris. - BAHUCHET S., 1985, Les Pygmees aka
de la foret centrafricaine, SELAF,
langues peuples civilisations Presence Africaine Paris Dakar PRIOUL C 1981 Entre
Oubangui et Chari vers 1890, Societe
d'Ethnogr , aphie,
1. Generalitati
Cu exceptia Egiptului, care apartine totusi Africii
albe, Africa de Nord cuprinde tarile din zona mediteraneana a Africii:
Popularea zonei e relativ veche. La sfirsitul paleoliticului se constituie culturi originale : iberomaurusianul (incepind cu 14.000 i.Cr.) si capsianul (incepind cu 8.000), corespunzind prezentei lui Homo sapiens (omul de Mechta), care se vor "neolitiza" progresiv, poate sub influenta "neoliticului pastoral" specific Mediteranei occidentale. Neoliticul saharian, mai vechi (mileniul al VII-lea), evolueaza rapid din pricina deserti-ficarii care, intre mileniile al IV-lea si I i.Cr., antreneaza miscari si amestecuri de populatie, favorizind un mod de viata nomad. Acesta este deja bine atestat (la garamanti sau getuli) cind, dupa o scurta epoca a metalelor, populatiile Africii de Nord, stramosii berberilor, intra in istoria mediteraneana.
Colonizarile feniciene (intemeierea Cartaginei pe la 800 i.Cr.) si grecesti (mai ales in Egipt si in Cirene) ne furnizeaza primele date despre populatiile berbere. Mizele coloniale si politice ale acestor colonizari, care se raspindesc de-a lungul rutelor maritime, provoaca un conflict intre cartaginezi si greci pentru suprematia asupra Siciliei, conflict pe care romanii, mostenitori ai grecilor, il vor transa in favoarea lor cu ocazia razboaielor punice. Distrugerea Cartaginei (146 i.Cr.) are loc o data cu ocuparea Africii de catre romani, se continua cu distrugerea Cirenei (74 i.Cr.), inainte ca Egiptul insusi sa devina provincie romana (30 i.Cr.), procesul incheindu-se cu ocuparea Mauritaniei (40 d.Cr.). Africa de Nord, impartita in mai multe provincii, va ramine romana pina in secolul al V-lea. Populatiile berbere, asimilate in zonele de colonizare (Africa), sint supuse si adopta crestinismul. Cuceririle vandale (429), apoi reocuparea provinciei de catre bizantini (531-542) favorizeaza accesul populatiilor berbere la o larga autonomie, ele fiind organizate, in momentul cuceririi musulmane, in confederatii vaste si puternice (Lawata, Sanhadja, Zanata).
In ciuda revoltelor,
cucerirea araba (Cirene, 645;
In fapt, Maghrebul musulman nu va fi unificat decit -
pentru scurt timp - sub dinastia Almohada (mijlocul secolului al XII-lea). In
vest, se succeda dinastiile Idrisida, Almoravida - care va crea un vast imperiu
din
Slabirea Imperiului otoman face sa renasca ambitiile
cuceritoare ale europenilor.
La inceputul anilor '80, populatia Maghrebului era de
aproximativ 50 de milioane de locuitori (Maroc - 20,5;
Pina recent (inainte de emigratiile inspre Franta si
In sfirsit, pina
la obtinerea independentei, Africa de Nord cuprindea importante colonii
europene: franceze (in
2. Etnologia nord-africana
Circumstantele cuceririi si colonizarii au marcat in
mod particular dezvoltarea studiilor etnologice si'antropologice asupra tarilor
din
Indiferent de
modul in care se autodefineste pentru a legitima contextul colonial,
cunoasterea antropologica, ce incepe o data cu colonizarea, nu inseamna
descoperirea unei "lumi necunoscute", precum in Africa neagra. In secolele al
XVIII-lea - al XIX-lea, descrierile calatorilor, multe la numar, iau adesea o
turnura sistematica si oficiala: este cazul lucrarilor consulului englez
Societatea colonizata sau vizata de'colonisti va fi, in parte, ocultata. Trebuie sa tinem seama aici de deprecierea mereu crescinda a imaginii indigenului, precum si de prejudecatile care impovareaza o lume apropiata din punct de vedere istoric si geografic, dar care, totusi, mai ales din pricina religiei sale, este considerata in mod ireductibil straina. Aceasta viziune asupra celuilalt, fixata in orientalisme, constituie un prim obstacol in calea constituirii unei antropologii maghrebiene.
Secolul al XIX-lea este
cel al viziunii romantice prin excelenta. Pamint al Orientului, Africa de Nord
este strabatuta si descrisa de esteti si artisti (E. Delacroix, T Gautier, E.
Fromentin). Ea ii atrage pe saint-simonieni (Enfantin)' sau, mai tirziu,
incarneaza visele feministe de emancipare (I. Eberhardt). Aceeasi viziune ii
inspira uneori si pe ofiteri si administratori, care sint la originea primelor
lucrari etnografice. In cautarea unui exotism autentic, acestia tind in mod
constant sa-si indrepte privirile catre zonele mai bine conservate: Kabilia,
Aures, Mzab, apoi, pe masura ce cucerirea avanseaza, catre
Constituit ca disciplina universitara la sfirsitul secolului al XIX-lea, orientalismul si-a impus punctele de vedere in lucrarile etnologice. Primul dintre acestea este cel al primatului limbii. Desigur, textul scris si savant nu mai este, cum era in evul mediu arab, documentul primordial si vor trebui sa apara lucrarile lui A. Basset pentru ca statutul de limba al berberei sa' fie in intregime recunoscut. Insa tendinta unei asimilari intre limba si cultura va fi si mai pronuntata si, desi in urma acestui demers s-au realizat lucrari de valoare, ea s-a aflat si la originea unor presupozitii, alimentind, de exemplu, "mitul berber".
Orientalismul perpetueaza si viziunea evolutionista a originilor sale: desi imaginea tribului nu mai este romantica si exotica (Bonte et al., 1991), desi ruptura dintre cultura savanta (islamologica si dinastica) si cultura populara e mai putin marcata (E. Levi-Provencal) decit in lucrarile consacrate Orientului Mijlociu, totusi, etnologia maghrebiana postuleaza in continuare ideea unei stari arhaice ale carei ramasite (ritua-luri, credinte etc.) trebuie studiate, precum si ideea unei unitati primordiale a culturii maghrebiene sau chiar berbere.
Al doilea obstacol in
calea constituirii unei antropologii maghrebiene tine de modul in care sint
folosite rezultatele cercetarilor. Dificultatile legate de cucerire si de
stabili-rea administratiei coloniale explica rolul important'jucat in
cercetarea etnologica de catre militari si administratori, cercetarile fiind
organizate adesea in mod oficial. In
Aceste neajunsuri sint
contrabalansate de unele aspecte pozitive. S-a intreprins o enorma munca de
eruditie in urma careia au aparut citeva lucrari importante. Societatile
savante (Societe Historique Algerienne, societatile geografice din Alger si
Perioada obtinerii independentei de catre statele maghrebiene nu a fost insotita de schimbari majo're. Local, a fost intreprinsa o critica a "stiintelor coloniale", care a avut drept tinta antropologia si a favorizat emergenta unor noi genuri literare (eseuri si mai ales romane semnate de Mulud Mammeri, Mulud Feraun, Mohammed Dib, R. si A. Zenati etc.). Cercetarea universitara a continuat in Franta, dar si in lumea anglo-saxona, mai ales in privinta Marocului si a Libiei. Temele de 'cercetare ramin esentialmente aceleasi.
Am evocat ambiguitatile elaborarii conceptului de
"trib". Primele studii asupra Africii negre, in special lucrarea lui A. Hanoteau
si A. Letourneux despre kabili (1873), au contribuit la fixarea trasaturilor
unei ordini tribale: aceasta ar avea un caracter comunitar - trasatura
subliniata de M. Kovalevski (1879) si reluata de Marx si Engels -si segmentar -
caracteristica pusa in evidenta de E. Durkheim (1893). Lucrarea compa-rativa a
lui
O alta tema recurenta a antropologiei maghrebiene este cea a practicilor si reprezen-tarilor religioase. In acest domeniu, studiile au fost mai intii centrate asupra islamului din confrerii care, prin influenta sa culturala si sociala asupra populatiilor indigene, aparea, in egala masura, ca adversar, dar si ca aliat privilegiat al colonizatorului: lucrarile lui L. Rinn despre Algeria, ale lui Duveyrier despre Sanusi si mai ales sinteza lui O. Depont si X. Coppolani (1897) ilustreaza aceasta prima directie de cercetare. In al doilea rind, vor fi privilegiate practicile si credintele islamului popular, considerate in unele cazuri drept elemente care ar fi supravietuit din religia primara a berberilor; pe aceasta tema, lucrarea lui E. Doutte (1909) realizeaza un prim bilant al problemelor. Din ce in ce mai folclorizante si purtatoare ale mitului unei unitati culturale si simbolice originale (arborele cosmic a lui V. Paques), aceste cercetari vor fi continuate in lucrarile lui E. Dermenghem (1954). Inspirindu-se din noile modalitati de abordare antropologica, cercetarile asupra confreriilor, asupra formelor culturale ale religiozitatii (Geertz, 1968), asupra vietii rituale (Eickelman, 1976) sau a terapiei (Crapanzano, 1973) s-au inmultit in ultimul timp.
Este vorba aici - si
afirmatia este valabila si in cazul altor lucrari, cu o orientare chiar mai
subiectiva'(precum'cea a lui Duvignaud despre Chebika) - despre studii
inspirate de o conceptie asupra culturii si identitatii culturale radical
diferita de cea care a patronat, de-a lungul intregii perioade coloniale,
cercetarile asupra problemelor identitatii si autenticitatii culturale. Acestea
din urma sint dominate de ceea ce uneori a fost numit "mitul kabil" sau "mitul
berber", care, pornind de la constatarea unor specificitati culturale si
lingvistice incontestabile, ajungea, in scopuri practice, la ideea unei
opozitii radicale intre berberi si arabi. Fara a reveni asupra implicatiilor,
mai ales politice, ale acestei opozitii, vom incerca sa o restituim in contextul
unei etnografii -deja evocate atunci cind am discutat despre studiile asupra
islamului - care, fie ca isi marturiseste presupozitiile teoretice, fie ca le
neaga, privilegiaza descrierea minutioasa a faptelor culturale, inainte de
toate in dimensiunea lor lingvistica, dar si in exercitiul lor cotidian
(ritualuri, sarbatori etc.). Adesea folclorizant, acest demers a inspirat
lucr'ari de neegalat in privinta eruditiei, precum cele ale lui E. Werstermarck
sau
Transformarile culturale, economice, politice si sociale, pe care putini autori (C.-H. Julien, J. Berque) le anticipau si care s-au produs dupa obtinerea independentei de catre statele maghrebiene, au modificat contextul cercetarilor asupra Africii de Nord dincolo de permanentele pe care le-am subliniat. Deplasarile de populatie si migratiile, industrializarea legata de exploatarea petroliera, urbanizarea rapida, crizele politice si militare au contribuit la crearea unei noi societati maghrebiene pe care, cu doar citeva exceptii (J. Gulick, A. Adam), antropologii nu au luat-o deloc in considerare. Dupa o perioada de respingere a etnologiei, socotita "stiinta coloniala", se pare ca actualele puteri din tarile Maghrebului tind sa revina la o'abordare antropologica, pentru a intelege mai bine schimbarile sociale si culturale cu care se confrunta.
P. BONTE
. BERQUE J., 1955, Les
Seksawa. Recherches sur les structures du Haut Atlas, PUF, Paris. 1956,
"Cent vingt-cinq ans de sociologie maghrebine", in Annales, 11: 296-324.
- BONTE P., CONTE E., HAMES C, ABD EL WEDOUD OULD CHEIKH, 1991, Al-ansab: la
quite des origines. Anthropologie historique de la societe tribale arabe, Editions
de la Maison des Sciences de l'Homme - Cambridge University Press, Paris. -
BOURDIEU P., 1972, Esquisse d'une theorie de la pratique precedee de trois
etudes d'ethnologie kabyle, Droz,
Africa Occidental corespunde acelei parti a
continentului african situate la sud de Sahara, la vest de masivele
' Zona atlantica vest-africana este foarte joasa, cu
formatiuni lagunare de-a lungul litoralelor din Coasta de Fildes si
Zona sud-sudaneza, putin populata, cu sol sarac (afloriment lateritic), separa doua lumi: guineeana in sud, sudaneza sau sudaniana in nord. In sud: cultura tuberculilor, cresterea boului african tripano-rezistent, metalurgia fierului si a aurului, arta bronzului; prevalenta organizarii "tribale" in sud-vest si dezvoltarea timpurie, in jurul Golfului Guineii, a unor culturi infloritoare; influenta europeana in zonele de coasta incepind din secolul al XVI-lea; model statal de tipul regalitatii "divine". In nord: agricultura cerealiera, cresterea (de catre peuli) a zebuului asiatic non-tripano-rezistent, prezenta magarului si a calului, metalurgia fierului si a aramei practical de fierari grupati in "caste"; amprenta profunda lasata de marile imperii medievale (Ghana, Mali, Gao); influenta islamica arabo-berbera, incepind din secolul al VIII-lea; modelul statal e monarhia militara. Intre aceste doua universuri, comertul la mare distanta (sarea sahariana, nuca de kola din zona impadurita etc.) a servit ca mijloc de legatura inca din evul mediu; de dezvoltarea sa e legata formarea grupurilor specializate de negustori, care au raspindit folosirea limbilor vehiculare (diula, hausa, yoruba).
Preistoria
Africii Occidentale este inca foarte putin cunoscuta. S-a gasit material
acheulean pe litoralul ghanez si in podisul nigerian.'Cele mai vechi ocupatii
descrise sint cele din ultima epoca a pietrei. Olaritul sudanez apare intre
4000 si 1000 i.Cr.; catre 2000 i.Cr. apare agricultura cerealiera in cadrul
comunitatilor sedentare din
Africa de Vest nu
a cunoscut epoca bronzului, in ciuda prezentei, la marginea Saharei, in timpul
ultimului mileniu i.Cr., a unor ateliere in care se lucra arama si un bronz cu
un continut redus de cositor, potrivit tehnicilor de origine feniciana.
Metalurgia fierului este, in principal, maghrebo-sahariana: ea se raspindeste
intre 500 i.Cr. (taruga,
In prima epoca a
fierului se diferentiaza doua mari vetre de civilizatie, una in
Regiunea cuprinsa
intre Volta si Comoe (Coasta de Fildes) este dominata de akani, care, incepind
din secolul al XVII'-lea, vor pune bazele mai'multor regate razboinice,
inlocuite la putina vreme de statele asante, regrupate intr-o "confederatie" cu
centrul in Kumasi (sudul actualei Ghana). In secolele al XVIII-lea - al
XIX-lea,
La vest de
teritoriile populatiilor baule si anyi (Coasta de Fildes) se intinde tarmul
guineean abrupt, care se prelungeste pina in valea riului Casamance (Senegalul
meridional) si a fluviului
Populatiile in cauza (defrisori, cultivatori, pescari) au intemeiat organizatii socio-politice bazate pe"societ5ti secrete".
Prima mare
formatiune statalS din sectiunea sahelo-sudanezS este
Dupa disparitia
marilor imperii, Africa de Vest va dobindi, progresiv, o fizionomie etnica si
politics'ce va prevala pina la sfirsitul secolului al XIX-lea. Tekrurului medieval,
aparut in contextul relatiilor de dependents fata de
Cea mai mare parte a bazinului Voltei'(nordul actualei
in valea joasa a
Nigerului, songhaii domina malul drept al riului, pe cind malul sting este
controlat de populatia zerma. Dincolo de aceasta vale, de la granitele Airului
(tuaregi) pina in tinutul yoruba, catre sud, si pina la
Peulii (fulbe)
(Tauxier, 1937 ; Dupire, 1970), pastori practicind cresterea in transhu-manta a
zebuului, sint prezenti in intreg Vestul african sahelo-sudanez, de la Futa
Toro (Senegal) - unde s-a format etnia peula, probabil in epoca Ghanei istorice
- si pina la Adamaoua (Camerunul occidental). De traditie "pagina", peulii au
cunoscut mai multe valuri de islamizare, in urma carora au aparut vetre de
iradiere a reformei politico--religioase. La inceputul secolului al XX-lea se
constituie doua mari hegemonii teocratice peule. In 1810, Seku Ahmadu
intemeiaza "imperiul" Masina (
Primii europeni
care au ajuns pe tarmul vest-african, portughezii, apar pe la mijlocul
secolului al XV-lea, avind ca obiectiv convertirea paginilor si cautarea unor
noi surse de aprovizionare cu mirodenii. in secolul al XVI-lea, interesul
traficantilor (pe Coasta occidental, in Golful Guineii) se indreapta asupra
aurului. Traficul cu sclavi este aici aproape la fel de vechi ca si prezenta
europenilor si va avea repercusiuni dramatice asupra destinului populatiilor
situate mai in interiorul continentului. Primele posesiuni coloniale ale
europenilor (in principal englezi, francezi, portughezi) sint agentiile comerciale,
zonele de negot si locurile de adunare a sclavilor in vederea imbarcarii lor
pentru
M. IZARD
. AJAYI J.F.A., CROWDER M.
(ed.), 1971-1974, History of
Astfel, Estul african, si mai ales "centrul sau de greutate" (nordul Tanzaniei, sudul Kenyei), se distinge prin remarcabila originalitate a fiecarei formatiuni sociale care rezulta din conjugarea unui sincretism cultural accentuat cu un particularism generat de condi-tiile ecologice. Inca acum cincizeci de ani, H. Baumann si D. Westermann vorbeau despre Ibantu hamitizati", dar intr-o perspectiva difuzionista, care atribuia toate urmele de civilizatie invadatorilor hamiti veniti din nord. Mai tirziu, G.P. Murdock va pune jaloa-nele unei istorii culturale care, desi in mare masura conjuncturala, se rafineaza incetul cu incetul gratie progreselor recente ale lingvisticii istorice si ale cercetarii arheologice.
Se admite' popularea paleolitica a regiunii prin comunitatile de limba khoisan. Sandawe, limba fostilor vinatori, apartine intr-adevar acestei familii lingvistice, consoa-nele cu dubla ocluzie fiind intilnite si in limbile hadza si dahalo. Primele urme ale pastoritului in nordul Kenyei dateaza din 3000 i.Cr. si sint atribuite populatiilor de limba sud-kusita (familia afro-asiatica), care, ulterior, ar fi practicat o agricultura cerealiera intensiva, cu ingrasaminte si irigatii in zonele muntoase.
Putin inainte de
era noastra, ramura "meridionala" a grupului nilot (familia nilo--sahariana) -
actualele populatii kalenjin si datog - paraseste marginile podisului etiopian
pentru a se stabili la vest de valea Riftului oriental, pina in
' In acelasi timp, sosesc din vest primii agricultori bantu (familia niger-kordofan). Dupa o expansiune initiala in zona Marilor Lacuri, ei ocupa, incetul cu incetul, tinuturile inalte ale Kenyei si Tanzaniei, pe cind alte grupuri patrund prin sud. Apoi sosesc populatiile de limba nilota orientala. Dupa un contact in nord cu kusitii orientali (actualii dassaneci), grupul ongamo-maa (actualii masai) avanseaza cfitre sud si ii intilneste pe kalenjini si pe bantu. Si aici, interactiunile sint numeroase, astfel incit grupurile bantu, care ii'inlocuisera pe kusitii meridionali in regiunile muntoase, inte-greaza, prin intermediul popoarelor maa, un al doilea val de trasaturi kusite, de asta data orientale.
Oricare ar fi originea diferitelor trasaturi culturale (de exemplu, circumcizia), dis-cursul antropologilor si al lingvistilor in privinta acestui subiect are tendinta sa atribuie, intii kusitilor, iar apoi'nilotilor, o'mai mare influenta in istoria regionala decit populatiilor bantu. Aceasta se datoreaza, fara indoiala, caracterului expansionist al crescatorilor de animale nomazi. Relieful le-a permis diferitelor grupuri de pastori, agricultori si vinatori sa traiasca in simbioza, ca de exemplu masai - kikuyu - dorobo.
De-a lungul ultimelor secole, s-a inregistrat migratia populatiilor somali si oromo (kusiti orientali) din zona Cornului Africii, sosirea populatiilor luo (niloti occidentali) in regiunea interlacustra, expansiunea kalenjinilor, apoi, in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, patrunderea masailor pina in centrul actualei Tanzanii. In aceasta epoca se prefigureaza noi si profunde tulburari. Cauzele sint dezvoltarea legaturilor comerciale dintre coasta si interiorul continentului, apoi patrunderea agresiva a populatiilor ngoni care fugeau de hegemonia zulusilor, in sudul Tanzaniei, la mijlocul secolului'trecut, in momentul in care primele explorari continental europene anuntau ingerinta coloniala.
Acoperirea
etnografica a zonei ramine chiar si in zilele noastre foarte incompleta, in
ciuda publicatiilor scoase de African International Institut de la Londra (Ethnografic
Survey of Africa :
Accentul pus, pe de o
parte, pe studiul sistemelor de ascendenta segmental si de uniliniaritate, iar,
pe de alta parte, pe analiza sistemelor politice prin intermediul dihotomiei
stat/absenta statului, va contribui la mascarea unei anumite diversitati
etnografice. Doua studii comparative, influentate de scoala culturalista
Desi patriliniare, societatile cu "etos" pastoral, in care inrudirea si alianta sint prelungite prin raporturi contractual, constituie, in fapt, structuri sociale in Iretea" (turkana, dassaneci, gogo). Ele fac parte dintr-o arie mai vasta, insa limitata la zonele de interactiune a populatiilor nilote, kusite si bantu, caracterizata printr-un tip de organizare bazat pe categoria de virsta. Aceasta organizare se sprijina pe forma initiate pentru a constitui clase de virsta (de exemplu, la masai), carora poate sa li se asocieze un dualism generational, separindu-i pe "fii" de "tati" (kikuyu-meru, domeniul karimojong, sistemul gada al populatiilor oromo). Daca acest principiu generational este susceptibil de diferite tratamente formale - generatii succesive (jie) sau partial succesive (turkana) -, si clasele de virsta pot sa joace un rol politic esential (geronto-cratia samburu) sau sa se multumeasca cu o functie mai restrinsa in cadrul unui sistem ierarhizat ("sefia" chaga, grup care controleaza i'rigatiile populatiei sonjo).
Lasind deoparte cazul specific al satelor din perioada nyakyusa, nici regatele inter-lacustre, nici populatiile din sudul si vestul tanzanian, cu predominant matriliniara, nu poseda sisteme de virsta. Aceste populatii se organizeaza adesea in "state segmentare" ("sefiile" multiple ale populatiilor pare sau kimbu), tulburarile regionale putind sa accentueze centralizarea (fipa,'shambala). Dar o difuziune in sens unic din zona interlacustra (influenta tutsi sau hima), atit de des invocata, trebuie exclusa. Se observa, de asemenea, formatiuni statale (la hehe) aparute ca reactie la hegemonia ngonilor, precum si aparitia unor conducatori care isi bazeaza puterea pe controlul comertului cu caravane (Semboja la populatia shambala, Mirambo la nyamwezi), fenomen care se regaseste la scara societatilor acefale (kaguru).
Datorita, in primul rind, unor circumstante economice (cererea de fildes si mai ales cererea de sclavi), civilizatia swahili (Zanzibar si cetatile portuare) si-a exercitat influenta asupra interiorului continentului doar incepind din secolul al XVIII-lea. Cu citeva exceptii (ganda, nyamwezi, yao), islamul nu se impune in rindul populatiilor de pe coasta, la care se dezvolta multilingvismul si culte ale posesiunii, marturie a schimbarii intervenite in epoca precoloniala.
Prezenta britanica a precipitat schimbarea sociala,
contribuind la transformarea Africii Orientale plurietnice si multirasiale
(asiatici, arabi, europeni) intr-un creuzet al noilor sincretisme, mai ales pe
plan religios, dar si al antagonismelor profund inrada-cinate, care
alimenteaza, de exemplu, razboiul civil din
Aparitia statelor independente aduce noi orientari in cadrul cercetarii etnografice nationale. Interesul cercetatorilor africani pentru etnoistorie sau pentru analiza "con-stiintelor istorice" (P. Rigby) tine seama de noua relatie cu factorul temporal. In plus, lipsa de interes a antropologiei britanice pentru studierea sistemelor de gindire, oricare ar fi fost motivele, pare sa fi disparut, T. Beidelman trasind calea reintoarcerii la un asemenea tip de analiza prin studiul sau despre simbolismul kaguru. Concentrarea lucrarilor etnografice asupra sistemelor de virsta (P.T.W. Baxter si U. Almagor) este insotita de o analiza a sistemelor cognitive (S. Tornay). Examinarea formelor de orga-nizare politica se deschide spre perspectivele structuraliste - de exemplu, prin intermediul analizei miturilor fondatoare - si marxiste (S. Feierman, R. Willis). In sfirsit, o noua abordare a fenomenelor rituale', care nu mai sint analizate exclusiv din perspectiva conflictului si a integrarii, permite degajarea unei anumite logici, ierarhice in cazul populatiei nyamwezi analizate de S. Tcherkezoff, topologice in cel al populatiei iraqw studiate de R.J. Thornton.
J.L. VILLE
. BAXTER P.T.W.,
AGNAT -> Alianta. Parentale (Sisteme ~) 1 - Sisteme si structuri parentale
AGRICULTURA
impreuna cu cresterea animalelor, culesul, vinatoarea, pescuitul etc., agricultura apartine unui vast ansamblu de activitati prin care oamenii isi procura cele necesare vietii exploatind resurse vii, plante sau animale. Totusi, in interiorul acestui ansamblu, ceea ce este grupat sub termenul de "agricultura" depinde prea mult de punctul de vedere in care ne plasam si de diversitatea activitatilor pe care acesta ar trebui sa le desemneze pentru ca etnologia sa se multumeasca doar cu una si aceeasi definitie sau sa riste sa propuna o definitie. In fapt, se observa ca exista agriculturi diverse (fiecare dintre acestea find caracterizata prin locul, epoca si societatea in care este situata), care de multe ori nu au altceva in comun decit denumirea. De aceea, nu este prea prudent sa utilizam notiunea de "agricultura" in general, ca si cum aceasta ar avea un continut concret. Toate problematicile actuale legate de originea agriculturii sint deformate din pricina acestei reificari. In cele ce urmeaza, vom insista asupra diferentelor care ne permit sa distingem unele de altele diferite tipuri de agricultura, din doua puncte de vedere : sincronic si diacronic.
Punctul de vedere sincronic
Pentru a descrie si a caracteriza o agricultura, trebuie sa identificam:
- finalitatile productiei agricole (alimentatie, imbracaminte, locuinte etc.), fie ele directe, fie realizate prin intermediul schimburilor;
- obiectele (plante, animale) afectate acestor finalitati;
- operatiile tehnice necesare pentru obtinerea acestor obiecte si pentru transfor-marea lor (cuprinzind aici si toate mijloacele materiale de care e nevoie in aceste operatii: unelte, energie, apa, fertilizanti etc.);
- regulile sociale pe baza carora aceste operatii sint repartizate, sub forma unor sarcini care le revin membrilor grupului in functie de sex, virsta si statut (casta, profesie etc.);
- raporturile sociale care conditioneaza accesul membrilor grupului la obiectele, mijloacele si rezultatele productiei.
Nimic nu dovedeste ca
aceste cinci planuri ale analizei sint suficiente, insa ele sint, in orice caz,
necesare. Inventarul finalitatilor este cu atit mai necesar, cu cit, din cauza
etnocentrismului, exista tendinta de a subestima importanta finalitatilor
nonalimen-tare ale agriculturilor exotice sau antice si de a le reduce pe
acestea la niste tehnici de subzistenta. Faptul ca o agricultura nu produce
decit pentru alimentatie este, dimpotriva, un eveniment recent. In Europa,
productia de textile, coloranti, grasimi industrial etc. a disparut doar de
putina vreme, intii'datorita concurentei'fostelor colonii, apoi din cauza
concurentei produselor uleioase si petroliere. Productia agricola care uzeaza
de energie motrice a intrat in declin dupa anii 1900-1910, cind folosirea
cailor de munca a cunoscut apogeul in tarile industrializate. Inainte de
revolutia industrial, cele mai flagrante diferente intre diferitele tipuri de
agricultura de pe glob pot fi observate tocmai in privinta finalitatilor
nealimentare. Desigur, nevoile alimentare inregistreaza variatii substantiale
din Arctica pina la Ecuator; nevoile legate de locuinta si de imbracaminte
variaza si mai mult, iar variatiile sint amplificate de locul acordat acestora
in sistemul de valori al fiecarei societa'ti. Cazul cel mai concludent in
aceasta privinta este cel al Americii precolumbiene. In toate regiunile
orientale ale continentului (Brazilia, Amazonia, Caraibe si de la Atlantic la
Ca exemplu de analiza de plan secund (plante si animale utilizate), vom cita lucrarea lui A.-G. Haudricourt care opune comportamentul'si conceptiile cultivatorilor de ignama celor ale crescatorilor de oi si ale cultivatorilor de cereale din zona Mediteranei. Exista diferente importante si pe un plan mai tehnic. Cerealele panificabile (griu si secara) au orientat evolutia tehnicilor de preparare alimentara intr-un sens foarte diferit in compa-ratie cu cerealele pentru arpacas sau pentru terci; cerealele cultivable in anotimpul rece au determinat o repartizare sezoniera a sarcinilor, distincta de cea care functio-neaza in cazul cerealelor din anotimpul cald (mei, orez). De asemenea, cerealele cu talie inalta (porumb, sorg, mei) implica, in general, tehnici de pregatire a cimpului, de semanare si de recoltare foarte diferite de cele ale cerealelor de talie mica.
Orice agricultura - si acesta va fi al treilea plan al analizei - comporta un minimum de operatii: semanarea si ingrijirea plantelor, recoltarea si sortarea produselor, transfor-marea acestora in vederea utilizarii lor. Alte operatii sint de importanta variabila : pregatirea cimpului, care este aproape absenta in luncile fertilizate de aluviuni, dar care cere un efort maxim pe solurile gazonate din climatele umede; fertilizarea, nu intotdeauna necesara si practic imposibila daca munca nu este importanta si rentabila; depozitarea, dependenta de un numar foarte mare de factori fizici, climatici si sociali etc. In plus, mijloacele de care dispun diferitele societati pentru efectuarea tuturor acestor operatii sint extrem de variate: metalul, calitatea, abundenta si costu-rile acestuia; energia umana si animala, mijloacele de transport, utilajele, cunostintele de orice fel determina diferentele dintre diversele tipuri de agricultura de pe planeta. Aproape ca nu mai trebuie sa spunem ca inainte ca toate aceste amanunte sa fie cunoscute, reflectiile consacrate raporturilor dintre societate si mediul inconjurator nu vor putea deloc sa avanseze.
Ultimele doua planuri ale analizei corespund acelor realitati desemnate de expresia de inspiratie marxista "raporturi sociale de productie". In legatura cu acest subiect, care nu poate fi tratat in citeva rinduri, se impun doua observatii. Prima: analiza repartizarii sociale a sarcinilor este adesea neglijata in comparatie cu analiza reparti-zarii mijloacelor si produselor muncii. A doua: cele doua tipuri de analiza amintite anterior nu sint posibile decit daca sarcinile, mijloacele si produsele muncii au fost identificate cu destula precizie, adica daca analiza tehnologica a fost dusa destul de departe. Insa aceasta se intimpla destul de rar si, atita vreme cit lucrurile vor ramine la fel, studiul raporturilor sociale va pastra un caracter la fel de vag si speculativ ca si cel al raporturilor dintre societate si mediu.
Punctul de vedere diacronic
incepind din secolul trecut, numeroase scheme au fost propuse pentru a descrie evolutia agriculturilor in lume. Ultima tentativa de acest gen este, probabil, cea a lui E. Wer'th (1954). Faptul ca aceasta chestiune nu a mai fost reluata de atunci tinde sa confirme ideea ca, din ratiuni care tocmai au fost evocate, este inca prea devreme sa formulam ipoteze convingfitoare in acest domeniu. In schimb, nu este prea devreme sa respingem citeva idei preconcepute si sa reflectam la cele care ar putea fi puse in loc.
Lipsa de continut a notiunii de "agricultura" in general conduce la contestarea opiniilor actuale'legate de originea agriculturii. Arheologia confirma aceasta maniera de a privi lucrurile, gasind tot mai numeroase urme ale agriculturii sau ale cresterii animalelor in plin context paleolitic si in regiuni foarte indepartate de Orientul Apropiat, cunoscut fiind astazi faptul ca'in Orientul Apropiat "neolitizarea" a fost mult anterioara agriculturii. Daca modelul "revolutiei neolitice" a lui Gordon Childe are inca o anumita autoritate, probabil ca aceasta nu va mai dura prea mult timp. La fel se intimpla cu o alta idee preconceputa, care nu este decit un corolar al acestui model, cea a unei stagnari de mai multe milenii, intre revolutia neolitica si epoca contemporana (Levi-Strauss, 1962). Istoria agriculturii nu sustine aceasta ipoteza, ci evidentiaza schimbari neincetate si chiar o serie de inovatii, care, daca luam in considerare ansam-blul planetei si nu doar cutare sau cutare regiune particulara, s-au succedat intr-un ritm din ce in'ce mai rapid. In Europa mai ales, de la inceputurile a ceea ce am putea numi epoca tehnica a fierului (secolul al X-lea in Grecia, secolul al V-lea in Europa Centrala), e aproape imposibil sa izolezi o perioada de mai mult de doua secole in care sa nu se fi produs nici o inovatie importanta in domeniul agricol. E adevarat ca alte regiuni au cunoscut perioade indelungate de stagnare si de recesiune, dar cel mai adesea este vorba de o degradare a raportului dintre populatie si resurse si nu de o incapacitate de a inova. Astazi, aceasta problems a revenit chiar in prim-planul proiec-telor industrial, pentru ca nu este foarte sigur ca agriculturile cele mai avansate, mari consumatoare de energie, vor avea un viitor foarte durabil.
EDITORII
. BRAY F., 1984, Agriculture,
in J. Needham (ed.), Science and Civilisation in
ALIANTA
Termenul de "alianta", distinct de cel de "casatorie", corespunde unui grup de fenomene a caror analiza, numita teoria aliantei sau teoria aliantei prin casatorie, vizeaza o explicatie generala a sistemelor matrimoniale. Termenul a aparut tirziu, pentru ca antropologia functionalist care postula prioritatea filiatiei in raport cu alianta, ii atribuia acesteia din urma un rol secundar. A trebuit sa aparfi lucrarea lui C. Levi-Strauss, Les structures elementaires de la parente (1949), pentru ca notiunea de "alianta" sa capete un veritabil statut conceptual si un continut sociologic. Inspirat de lucrarile lui M. Mauss despre dar, Levi-Strauss dezvolta notiunile de "schimb" si de "reciprocitate". Teoria structural a aliantei inlocuieste perspectiva substantialista, care patrona defi-nirea grupurilor de filiate, cu un punct de vedere axat pe relatie. Bazindu-se pe o teorie a schimbului, savantul francez trateaza alianta ca pe un fapt de comunicare : principiul reciprocitatii guverneaza orice uniune matrimoniala, in asa fel incit schimbul pune mereu grupurile in relatie, iar femeile circula intre barbati asemenea bunurilor si cuvintelor. Familiile elementare nu sint unitati de structura, ci produse ale unei relatii de alianta. Aceasta relatie se intemeiaza pe necesitatea schimbului, care isi are ori-gineain exogamie si in prohibitia incestului. Postulind existenta unor legi universale care guverneaza faptele legate de inrudire, Levi-Strauss vede in prohibitia incestului mai mult decit o regula negativa, socotind-o, in primul rind, o lege a schimbului, si interpreteaza exogamia ca pe o regula pozitiva, care ii constringe pe barbati sa-si dea surorile altor barbati pentru a obtine, la rindul lor, sotii. El lanseaza ipoteza ca regulile casatoriei se reduc'la un numar'mic de structuri, impartite in doua mari categorii: structurile elementare si structurile complexe. Mai tirziu (1967), el va propune si un model intermediar, structurile semicomplexe.
Structurile elementare carora Levi-Strauss le-a consacrat lucrarea din 1949 se carac-terizeaza prin faptul ca regulile de alegere a sotului sint promulgate intr-un mod pozitiv in interiorul consangvinitatii: este vorba despre casatoria recomandabila sau prefe-rentiala intre rude apropiate. Aici, alianta e orientata si constituie o retea care se supune unui model mecanic. Aceste structuri se impart in doua mari categorii: schimbul restrins sau simetric si schimbul generalizat sau asimetric.
Schimbul restrins asociaza intotdeauna un numar par de unitati de schimb inter--casatorii. Numeroase societati australiene sint organizate potrivit unui mod simbolic binar care le imparte in jumatati exogame, ele insele supuse unei alte dihotomii interne, aplicabila atit regulilor de filiatie, cit si celor de rezidenta, creindu-se astfel noi divi-ziuni: sistemele cu sectiuni sint impartite in patru, iar cele cu subsectiuni in opt. Tribul kariera, de exemplu, are patru sectiuni exogame care isi schimba femeile, doua cite doua: membrii sectiunilor 1 si 3 se casatoresc in sectiunile 2 si 4. Aceasta dubla diviziune creeaza unitati de inter-casatorie care se reproduc altfel decit grupurile de unifiliatie: cind un barbat din sectiunea 1 se casatoreste cu o femeie din sectiunea 2, copilul lor va apartine sectiunii 4 (figura 1).
Alianta leaga permanent, doua cite doua, unitatile intre care se produce schimbul si induce la nivel local o regula de casatorie intre veri incrucisati (reali sau de clasificare); pornind de la un schimb initial al surorilor, fiecare generatie reproduce aceeasi alianta simetrica. De aceea, verii sint, in acelasi timp, copiii unchiului din partea mamei si ai matusii din partea tatalui (veri incrucisati bilaterali) (figura 2).
|
|
barbat femeie raport intre veri
raport de alianta raport de filiatie
Fig. 2 : Schimb restrins
Sistemele aranda au opt subsectiuni. Ele functioneaza potrivit unor mecanisme comparabile cu cele ale sistemelor cu sectiuni, doar ca sint dublate: schimbul direct intre opt subsectiuni interzice casatoria intre veri incrucisati de gradul intii si o prescrie pentru verii de gradul al doilea. Respingind ideea unui'rol efectiv jucat de grupurile locale exogame in procesul de dublare al jumatatilor, L. Dumont propune o alta interpretare, bazata pe notiunea de "generatie alternata", ca forma de constringere matrimoniala, cuplata cu jumatatile exogame'.
Simetriei schimbului restrins ii corespunde asimetria schimbului generalizat: casatoria este orientata intr-o singura directie, care corespunde, pentru un barbat, casatoriei cu verisoara sa matrilaterala reala sau de clasificare (casatoria cu verisoara sa patrilate-rala'este interzisa). Aceasta orientare unilateral are ca efect faptul'ca femeile circula intotdeauna in acelasi sens intre grupurile de unifiliatie, acestea find impartite in grupuri de donatori si grupuri de receptori de femei (figura 3).
Toti barbatii aceluiasi grup de unifiliatie reproduc acelasi tip de casatorie. Modelul se bazeaza pe existenta mai multor grupuri'de schimb (cel putin trei) si construieste intre ele un ciclu de tipul 1->2->3->1. Schimbul generalizat uneste ansamblul grupurilor de unifiliatie ale aceleiasi societati, insa reciprocitatea este diferita, in functie de proportia numarului de unitati'de schimb si poate sa aiba drept corolar ierarhizarea grupurilor. Astfel, la kasinii din Birmania, grupurile donatoare de femei le sint superioare celor receptoare (se vorbeste de hipogamie feminina). In acest caz, sistemul matrimonial se inscrie in centrul dinamicii sociale si politice a societatii ierarhizate (Leach, 1972).
Casatoria cu fiica surorii tatalui (verisoara incrucisata patrilaterala) reprezinta un alt tip de casatorie asimetrica, ce difera de precedentul prin ciclurile pe care le genereaza: la fiecare generatie, sensul schimbului este inversat si unitatile de schimbisi abando-neaza pozitia de 'receptoare pentru cea de donatoare de feme'i. Casatoria patrilaterala se rezuma astfel: 1->2->3->1, apoi, in generatia urmatoare, 1->3->2->1. O asemenea formula nu permite inglobarea ansamblului grupurilor, pentru ca alternanta implica cicluri scurte, in asa fel incit sora donata sa poata fi restituita repede sub forma unei sotii. Proprietatile structural ale acestui tip de sistem ramin atit de limitate, incit R. Needham (1958) a negat specificitatea acestei forme de casatorie. Totusi, L. Dumont (1975) a descris un exemplu in care repetarea casatoriei patrilaterale timp de sapte generatii intre doua grupuri matriliniare a permis, in absenta unei filiatii patriliniare, transmi-terea locala a "sefiei" pe linie masculina. Dumont a aratat, de'asemenea, ca sistemele dravidiene din India de sud, caracterizate prin casatoria verilor incrucisati, puteau fi concepute drept o transmitere genealogica a legaturii de alianta de la parinti la copii.
Criticile la adresa lui Levi-Strauss vizeaza reducerea "distantei structurale" stabilite de acesta intre schimbul restrins si schimbul generalizat si se indreapta si asupra ideii ca functionarea structurilor elementare este uneori mai complexa dec'it ne lasa sa banuim'formularea lor simpla.
Structurile semicomplexe reprezinta granita (de tip logic si nu istoric) intre structurile elementare si structurile complexe pentru 'ca ele impartasesc anumite trasaturi ale fiecareia dintre acestea: fiind caracterizate prin prohibitii matrimoniale stricte, ele imprumuta, pe de o parte, modelele schimbului restrins si ale schimbului generalizat, iar pe de alta parte, sint lipsite de reguli pozitive de casatorie. Levi-Strauss isi elabo-reaza ipoteza pornind de la sistemele "crow-omaha" (de la numele unor triburi'indiene din America de Nord). Potrivit acestei ipoteze, interdictiile matrimoniale sint atit de numeroase, incit, in cazul unei populatii reduse numeric, alegerea sotului va fi, inevitabil, limitata si sistemul de alianta'va prezenta aceleasi regularitati'ca in cazul sistemelor cu structuri elementare. F. Heritier (1981) a aratat ca in aceste sisteme prohibitiile matrimoniale nu se refera doar la grupurile de unifiliatie, asa cum credea Levi-Strauss, ci si la inrudirea cognatica a unui individ, precum si la repetarea aliantei intre cosangvini de acelasi sex. Prohibitiile sint impartasite de cat're fiecare grup de veri, pe cind prohibitiile membrilor unui grup de unifiliatie intre care nu exista aceasta legatura sint diferite.' Printr-o analiza informatica a unui corpus genealogic de marime reala (si nu a unui esantion), F. Heritier a demonstrat ca aceste prohibitii ingaduiau, totusi, pastrarea unui cimp larg pentru alegerea sotului, dar ca ele induceau, in plan statistic, regularitati matrimoniale care nu ar putea fi atestate in cazul casatoriilor contractate la intimplare. Desi casatoria intre cosangvini apropiati e interzisa, rudele mai indepartate sint alese in mod preferential ca soti, de indat'a ce prohibitiile care atirna asupra lor sint inlaturate. Aceste regularitati de ordin statistic imprumuta o parte din modelul structurilor elementare: regasim schimburi restrinse repetate, asociate cu preferinte matrimoniale pentru un anumit tip de cosangvini.
Structurile complexe promulga putine reguli negative, care nu interzic decit casatoria intre rude apropiate. Ele induc retele nedeterminate care se raporteaza la modele statistice, in timp ce alegerea sotului tine de alte determinari decit cele ale inrudirii (categorii sociale, profesionale, religioase, vecinatate, mostenire etc.). In regimul filiatiei nediferentiate, specific societatilor occidentale, si in anumite situatii de izolare relativa sau de punere in aplicare a unor strategii spe'ciale (in cazul nobilimii, sistemele "pe case"), cercetarile istorice si etnologice pun in evidenta anumite modalitati care trimit, din anumite puncte de vedere, la modelul structurilor elementare. Totusi, daca notiunile de "ciclu" si de "schimb" sint pastrate, asa cum se intimpla, in unele cazuri, cu casa'toriile de grad apropiat, "semnele" s-au schimbat: nu femeile sint cele schimbate si cele care circula, ci mostenirile, patrimoniile, turmele, statutele si titlurile, in functie de miza predominant si istoric definita.
Aceasta
clasificare nu epuizeaza varietatea sistemelor de alianta. Mai ales in
E interesant de constatat ca in numeroase sisteme complexe, chiar daca miza matrimoniala se situeaza in afara inrudirii, limbajul acesteia din urma continua sa fie utilizat in cadrul strategiilor specifice fiecarui grup familial. Ramine sa stabilim daca, in acest caz, notiunea de "schimb" isi pastreaza o valoare operatorie cind este conceputa in acelasi fel ca in structurile elementare, adica intemeiata pe o reciprocitate imediata sau intirziata, care ar permite o diferentiere eficace a donatorilor de femei in raport cu receptorii de femei.
E. COPET-ROUGIER
. DUMONT L., 1971, Introduction
a deux theories d'anthropologie sociale, Mouton,
Mouton
Penguin Book, Harmondsworth ., Midd , esex (trad. fr. Anthropologie
de la parente; une analyse de la consanguinite et de l'alliance, Gallimard,
Amazonia este un ansamblu geografic care depaseste limitele bazinului hidrografic al Amazonului si al afluentilor sai, inglobind o parte din bazinul fluviului Orinoco, Guyanele si nordul Podisului Brazilian: este o regiune de 6 milioane de kilometri patrati, aco-perita de padurea tropicala umeda. Impartita intre jurisdictiile a noua tari, populata in prezent de 20 de milioane de locuitori, dintre care doar 5% sint indieni, aceasta arie culturala a "triburilor padurii tropicale" (Steward, 1948) este definita, in principal, prin relativa sa omogenitate ecologica.
Ecologie
si populare. In spatele uniformitatii climatului si a vegetatiei,
exista, in realitate, doua regiuni bine diferentiate : varzea sau cimpia
aluvionara a Amazonului si a afluentilor sai andini (terase fertile regenerate
prin depunerea de sedimente vulcanice, populate de o bogata fauna acvatica si
ripicola) si zona interfluviala (terra firme) a colinelor si a
podisurilor cu soluri foarte sarace, unde fauna este mult mai dispersata si in
principal arboricola (Meggers, 1971). Amazonia pare sa fi fost ultima regiune
din America de Sud ocupata de om, pentru ca, fiind mai saraca in vinat decit
regiunile de savana care o inconjoara, padurea tropicala a fost ocolita de migratiile
vinatorilor--culegatori veniti din nord si abia mai tirziu, dupa cultivarea
maniocului amar si a batatului dulce,' urmata de'introducerea porumbului,
zonele fertile ale cimpiei'au inceput sa fie populate (catre 3000 i.Cr.).
Expansiunea demografica in acest ecosistem favorabil, insa limitat, va da
nastere unei competitii pentru paminturile aluvionare care va duce la
impingerea grupurilor mai slabe catre hinterlandul interfluvial (Lathrap,
1970). Cele citeva populatii de vinatori-culegatori a caror prezenta a fost
atestata in
Marile unitati culturale. Daca se adopta criteriul limbilor vorbite, diversitatea cultural a Amazoniei este fara egal, fiindca in aceasta zona exista aproape patru sute de limbi indigene vorbite si astazi, cu numeroase variante dialectale, fara a mai pune la socoteala numarul mult mai mare al celor disparute, caci au putut fi identificate mai mult de saptezeci de familii lingvistice si patruzeci de limbi izolate (Loukotka, 1968). Vorbitori'i limbilor din cele doua familii principale, tupi-guarani si arawak, sint foarte imprastiati, ca urmare a marilor miscari migratorii, in buna parte ulterioare cuceririi europene.'Anumite caracteristici ale culturii materiale sint, totusi, prezente aproape peste tot: cultura maniocului si a diverselor tipuri de tuberculi in zone despadurite si curatate, importanta alimentara si simbolica a vinatorii (cu o relativa preponderenta a sarbacanei asupra arcului), navigatia fluviala, practicarea pescuitului cu sulita, olaritul si impletitul, picturile corporale pe baza de Bixa orellana si Genipa americana etc. Incercarile de a organiza acest mozaic de populatii in arii culturale relativ omogene nu au dat decit rareori rezultate satisfacatoare, in primul rind datorita valorii inegale a surselor de care dispunem in legatura cu grupurile etnice disparute. Cea mai cunoscuta dintre aceste incercari (Steward, op. cit.) se bazeaza pe diferentele privind nivelul de dezvoltare a horticulturii si pe criteriile vizind prezenta sau absenta anumitor trasaturi culturale eteroclite, a caror origine este atribuita unor ipotetice'centre de difuziune. Calitatea remarcabila a etnografiei amazoniene din ultimii douazeci de ani si concen-trarea cercetarilor asupra citorva ansambluri relativ putin supuse aculturatiei permit, totusi, degajarea unor "stiluri" culturale regionale care transcend impartirea lingvistica si depasesc (uneori) limitele ecologice ale padurii tropicale: piemontul andin (jivaro, arawak subandini, pano, quechua de padure), zona de nord-vest (tukano orientali, yagua, tikuna, witoto), Brazilia centrala (ge, bororo, xinguano), Guyanele (carib, arawak, piaroa, yanomani), tupi amazonieni (mundurucu, tenetehara, tapirape, parintintin, kawahib, arawete) si tupi de pe litoral (tupinamba). Aceste diferente de stil se refera mai putin la formele institutionale de organizare sociala, cit la modurile de reprezentare a identitatii colective si la tipurile de sisteme rituale utilizate pentru a asigura reproducer simbolica a acesteia. Pe plan sociologic, societatile amazoniene actuale sint remarcabil de asemanatoare : grupuri locale autarhice de mici dimensiuni, independente politic si relativ egalitare, diviziunea muncii in functie de sex, prevalenta sistemelor cognatice, raporturi cu exteriorul guvernate, in general, de ostilitate, ind'iferenta fata de continuitatile genealogice si de ancestralitate. In putinele societati in care exist'a, grupurile de unifiliatie nu sint persoane morale care controleaza accesul la resurse, ci colectivitati care asigura transmiterea bunurilor simbolice (podoabe, nume, instrumente muzicale, prerogative rituale, formule si cintece magice). Plecind de la acest fond sociolo-gic minimal, dialectica identitatii si alteritatii se exprima in numeroase moduri: repro-ducerea in mod identic a grupului local ca un microcosmos autosuficient (satul bororo), constituirea identitatii prin aproprierea simbolica a celuilalt (canibalismul tupinamba), obtinerea prin violenta a fortei vitale de la triburile vecine de aceeasi cultura, insa vorbitoare de limbi sau dialecte diferite ("vinatoarea de capete" jivaro'si mundurucu, "vinatoarea de dinti" yagua), insertia in ansambluri plurietnice structurate de exogamia lingvistica, sistemul ritual si originea mitica comuna (tukano orientali), impartasirea unor valori si existenta unor adversari comuni (grupul pano si arawak subandin). In ciuda acestor variatii in frontierele atribuite unitatilor sociale'(care corespund rareori unor "triburi"), acestea se organizeaza pretutindeni potrivit unei logici a continuumului intre diferitele elemente ale lumii vii - bazata pe omologii metaforice intre procesele fiziologice (mai ales sexualitatea) -, perpetuarea identitatii individual si colective prin incorporarea unor elemente endogene sau exogene (canibalism, vinatoarea de capete) si reproducerea fertilitatii vinatului si a gradinilor prin schimburile rituale de energie cu fiintele naturii si cu spiritele care'populeaza etajele cosmosului. Samanul este princi-palul mediator al acestor schimburi de energie si de substanta; in acelasi timp terapeut si luptator impotriva invizibilului (impotriva spiritelor nocive si a samanilor dusmani), el este si depozitarul traditiei mitice si a cunoasterii ezoteri'ce. In sfirsit, dincolo de identitatea de functie a anumitor figuri mitice (jaguarul, anaconda, tapirul etc.), gindirea amerindiana poseda citeva proprietati invariante descoperite prin analiza structural a miturilor, ca, de exemplu, folosirea unei dialectici a micilor si marilor intervale pentru a reprezenta raportul natura - cultura (Levi-Strauss, 1964)'.
Domeniile de cercetare. Ramasa multa vreme pur descriptiva si monografica, etno-logia Amazoniei a construit problematici originale cind s-a eliberat de modelele analitice inadecvate elaborate pentru alte arii culturale : in domeniul inrudirii, cu studii despre sistemele dravidiene si organizatiile dualiste (Kaplan, 1976 ; Kensinger, 1984), in cimpul politicului, cu o reflectie asupra "sefiei" si a puterii, tulburata uneori de excesive generalizari filosofice (Clastres, 1974), in'analiza sistemelor de adaptare la mediu (Hames, Vickers, 1983). Din cauza fluiditatii contururilor etnice si a principiilor de definire a corpului social, este privilegiata actualmente studierea marilor ansambluri plurietnice, fie prin punerea in lumina a proprietatilor comune ale elementelor care le compun (Maybury-Lewis, 1979), fie prin abordarea etnoistorica a conditiilor integrarii lor (Renard-Casevitz, Saignes si Taylor-Descola, 1986). Din acelasi motiv, se dezvolta cercetarile asupra identitatii, a persoanei, a cosmologiei, a reproducerii simbolice si a samanismului. In domeniul mitologiei, opera lui Levi-Strauss a provocat multe studii, insa ramine o referinta de necontestat.
P. DESCOLA
. BARBIRA-SCAZZOCHIO F.
(ed.), 1980, Land, People and Planning in Contemporary Amazonia, Center
of Latin American Studies, Occasional Publications no 3, Cambridge. -CLASTRES
P., 1974, La societe contre l'Etat, Editions de Minuit,
1. Generalitati
Paleo-indienii si-au croit, probabil, un drum de-a lungul contraforturilor septen-trionale ale lanturilor muntoase din Alaska, pentru a se indrepta apoi catre sud, gratie posibilitatilor de trecere oferite in valea fluviului Mackenzie (Canada) prin retragerea periodica a ghetarilor. Pe aceasta cale, ei au atins prima lor mare zona de dispersie: piemontul oriental al Muntilor Stincosi si marea cimpie umeda adiacenta acestuia, unde mamiferele erbivore gaseau o hrana'abundenta.
In America de Nord, popularea Statelor Unite si a Mexicului este anterioara celei a Canadei subarctice si arctice, care incepe cu retragerea definitiva a ghetarilor. Valurile succesive de patrundere nu au fost identificate; totusi, se crede ca cele mai tirzii (intre 4000 i.Cr. si 3000 i.Cr.), ulterioare formarii strimtorii Bering, ii cuprindeau pe stramosii athapaskanilor din Vestul subarctic si ai eschimosilor; popularea Groenlandei, pe de o parte, si a Insulelor Aleutine, pe de alta parte, apartine acestei ultime perioade. In America de Sud, expansiunea paleo-indienilor pare sa fi fost relativ uniforms, caci inspre 10.000 i.Cr. ansamblul subcontinentului era ocupat, poate cu exceptia anumitor portiuni din padurea tropicala. Aceasta este ocupata extensiv de catre cultivatorii de manioc incepind cu 3000 i.Cr., adica putin inainte de aparitia, de-a lungul coastei Peruului, a primelor comunitati sedentare care practicau un rudiment de agricultura. Cele mai vechi vase de lut ale Lumii Noi provin de la gura Amazonului (5600 i.Cr.); utilizarea lor in regiune e anterioara cultivarii plantelor. Totusi, agricultura s-a dez-voltat foarte devreme in diferite puncte ale Americii. In mileniile al V-lea si al IV-lea, mai multe specii cultivate incep sa joace un rol in alimentatie : dovleacul in nord-estul Mexicului si porumbul in sud-est, maniocul in partea septentrionala a Americii de Sud si stirul in sud-vestul Statelor Unite. Cultivarea fasolei, a dovleacului si a cartofului e mai tirzie, insa va permite, in cursul mileniului al II-lea i.Cr., in combinatie cu dezvoltarea culturii porumbului, inflorirea in Mezoamerica si in Anzi a sistemelor de subzistenta bazate in principal pe agricultura.
Colonizarea va
bulversa viata societatilor amerindiene, insa efectele ei au variat
considerabil in functie de diferitele locuri si perioade. Expansiunea coloniala
europeana a fost foarte rapida: la un secol dupa ce Cristofor Columb ajunge in
Bahamas (1492), Spania si Portugalia si-au stabilit dominatia asupra
Caraibelor, a Americii Centrale (cu exceptia Californiei inferioare) si a
Americii de Sud (in afara Guyanelor, a hinter-landului amazonian si a
Patagoniei). Aceasta perioada este aproape fatala pentru indieni, mai ales in
Antile, in Mexic, in
In secolul al XVI-lea,'principalele vetre de colonizare erau Mexicul si Peruul. Pe linga faptul ca dispuneau de imense resurse de metale pretioase, aceste tfiri erau dens populate, ceea ce le-a transformat in importante rezerve de mina de lucru, utilizata la discretie de catre europeni. Punerea in aplicare a subordonarii si exploatarii populatiilor indigene de catre spanioli a fost facilitate de faptul ca aceasta colonizare venea pe urmele unei indelungate succesiuni de dominatii statale, care se manifestau mai ales prin prelevarea unui tribut in natura sau in forta de munca. Foarte eficace in admi-nistrarea spatiului si a oamenilor, birocratia spaniola va sti sa mentina, adaptindu-le, anumite institutii precolumbiene, in asa fel incit autoritatea coloniala va putea sa se muleze pe tiparele existente.
Colonizarea
portugheza imbraca forme absolut distincte. Pe un litoral atlantic golit repede
de locuitorii sai autohtoni, portughezii pun la punct o economie de plantatie
bazata pe folosirea miinii de lucru a sclavilor importati din
Secolul al XVII-lea aduce intinderea dominatiei noilor puteri maritime europene asupra litoralului atlantic si a nord-estului Americii de Nord, precum si asupra Antilelor. Insulele Caraibe cunosc un proces de repopulare comparabil cu cel descris in cazul Braziliei: pentru a-i inlocui pe indieni, a caror disparitie va fi in curind totals, se imports masiv sclavi africani destinati muncii pe plantatiile de trestie de zahar si de tutun.
In America de
Nord, nord-estul este prima mare regiune de contact intre indieni si europeni,
la inceput englezi si francezi, apoi suedezi si olandezi. John Cabot exploreaza
Terra Nova inca din 1497, insa colonizarea nu va incepe cu adevarat decit la
sfirsitul secolului al XVI-lea. Sir Walter Raleigh intemeiaza prima asezare
engleza (Carolina de Nord) in 1584; Samuel de Champlain intemeiaza colonia
Condus la inceput de puterile europene, procesul subjugarii populatiilor indiene a fost continuat dupa formarea statelor aparute in urma razboaielor de independents, in contextul a ceea ce s-a numit colonialismul intern. In America de Nord, sfirsitul razboaielor indiene (anii 1880) marcheaza incheierea constructiei ..natiunii americane", amenintata la un moment dat de secesiunea sudista. In America de Sud, colonizarea interiorului continentului se incheie de-abia in prezent, o data cu avansarea fronturilor pionierilor si aparitia intreprinderilor multinational in ultimele redute indigene ale padurii tropicale. In fata jafurilor si a genocidului, autohtonii nu au ramas pasivi. Peste tot in cele doua Americ'i, rezistenta armata, rebeliunile, predicile mesianice si confrun-tarile juridice au fost un rSspuns'dat dominatiei europene. Totusi, in afara citorva arii izolate, influenta europeana a impregnat profund viata populatiilor amerindiene, mai ales prin impunerea unor noi cadre de referinta economics, politics si culturala, in cadrul carora au fost reconstituite modalitStile'existentei lor sociale si fundamentele identitatii lor.
Arheologii, lingvistii si antropologii obisnuiesc sa distinga cinci mari arii culturale in America : 1) Arctica (incluzind aici si Groenlanda), populata in principal de eschimosi; 2) America de Nord, corespunzind teritoriilor Statelor Unite si Canadei; 3) America Centrala, care cuprinde Mexicul si tSrile istmului in care sint vorbite, in principal, limbi maya (Guatemala, Honduras,'Salvador); 4) America de Sud, cuprinzind totalitatea subcontinentului si, in istm, Nicaragua, Costa Rica si Panama, unde autohtonii vorbesc limbi care apartin marilor familii sud-americane chibcha si arawak; 5) aria caraibianS, care reuneste regiuni cu populatie afro-americana: Antilele Mari, Antilele Mici si litoralul septentrional al Americii de Sud.
Aceasta impartire este relativ arbitrara, caci ea oblitereaza existenta constantelor culturale panamericane (mai ales in domeniul simbolic) si fragmenteaza continentul, fara a tine seama de anumite continuitati regionale. De fapt, granitele atribuite acestor mari arii tin de comoditati de cartografiere (determinarea limitei dintre America Centrala si America de Sud) sau macroistorice, asa cum se intimpla in cazul actualei frontiere politice dintre Mexic si Statele Unite, utilizata pentru a marca limita dintre aria nord--americana si aria mezoamericana, separatie cu adevarat artificiala, daca ne gindim la rolul de vatra civilizatoare pe care l-a avut Mexicul pentru sudul Statelor Unite.
Vechile regionari ale culturilor americane erau inca
si mai putin satisfacatoare. Asa stau lucrurile, de exemplu, in privinta marii
dihotomii (retinuta inca de unii istorici) care, in secolele al XVII-lea si al
XVIII-lea, separa "marile culturi" mezoamericane si andine de restul Americii
precolumbiene. Bazata pe o argumentatie evolutionista care'vedea in prezenta
statului implinirea procesului de diferentiere socio-culturala, aceasta
distinctie ignora substraturile sociologice si culturale comune "marilor
civilizatii" si "salbaticilor". Antropologia ne arata, zi dupfi zi, ca
In acest
dictionar, impartirea spatiului continental are intentia de a reda atit
complexitatea universului american considerat in totalitatea dezvoltarii sale
istorice, cit si traditiile intelectuale nascute in urma cercetarii
antropologice. Articolul Pacificul de nord examineaza arcul
septentrional care leaga
2. Cercetdri asupra Americii
Termenul de "americanism" este utilizat de arheologi
si antropologi pentru a desemna ansamblul cercetarilor asupra culturilor
autohtone din
Americanismul se institutionalizeaza in Statele Unite si apoi in Europa incepind cu mijlocul secolului al XIX-lea, intr-o perioada in care antropologia devine o disciplina autonoma, insa studiile asupra Americii indigene au o istorie la fel de lunga ca si cea a colonizarii. In ciuda cortegiului de atrocitati care o insotesc, invadarea Americii inau-gureaza o experienta fara precedent a confruntarii intre culturi si a reflectiei asupra alteritatii, ea dovedind capacitatea Occidentului de a-i acorda Celuilalt o realitate obiectivk, pentru a-l aservi mai bine (Todorov, 1982). Se cuvine, totusi, sa introducem o distinctie intre dezvoltarea cunostintelor asupra Americii spaniole, care incepe o data cu cuce'rirea (sfirsitul secolului al XV-lea - inceputul secolului al XVI-lea) si cunoasterea societatilor indiene din America de Nord anglo-franceza, a carei istorie nu incepe decit in secolul al XVII-lea. Diferenta dintre aceste doua traditii intelectuale se datoreaza si naturii societatilor puse fata in fata. Spaniolii s-au confruntat inca de la inceput cu niste state, pe cind englezii si francezii au descoperit societati putin numeroase, care traiau pe spatii imense, din cules si vinatoare. Enorma disproportie'dintre productia de scrieri spaniole, pe de o parte, si productia de scrieri engleze si franceze, pe de alta parte, este tocmai rezultatul acestei situatii initiale. In sfirsit, ea tine si de situatiile diferite ale natiunilor colonizatoare. Istoria intelectuala a tarilor iberice este distincta de cea a restului Europei Occidentale ; Spania si Portugalia nu au fost implicate decit de departe in miscarea Luminilor, iar stiintele sociale si antropologia se constituie, in secolul alXIX-lea, in afara lor; in Lumea Noua insa,'incepind cu prima jumatate a secolului alXX-lea, se dezvolta o cercetare nord-americana care isi trage o parte din vitalitate tocmai din larga sa deschidere inspre influentele intelectuale germane, engleze si franceze. Deci istoria americanismului incepe cu descoperirea intelectuala a indienilor de catre spanioli si, intr-o masura mult mai mica, de catre portughezi. Incepind cu secolul al XVI-lea, productia scrisa consacrata Americilor "latine" este considerabile, insa, cu citeva rare exceptii, ea va fi ignorata de contemporani, pentru a nu cunoaste o difuzare efectiva decit in secolul urmator. Perioada cuprinsa intre sfirsitul secolului al XV-lea si mijlocul secolului al XVIII-lea corespunde unei epoci pe care am putea sa o numim a cronicilor. Scrierile din aceasta lunga perioada pot fi regrupate in patru mari corpusuri:
1) In
primul rind, scrierile "descoperitorilor" (navigatori, cuceritori si
exploratori): Cristofor Columb, Hernan Cortez (Mexic), Pedro Pizarro (
2) Urmeaza
opere scrise de observatori care au dobindit o lunga experienta a Americii
indigene: Bernardino de Sahagiin in Mexic, Diego de Landa (1566) in
3) Comparabile cu lucrarile precedente prin prisma audientei de care au avut parte imediat, marile compilatii erudite redactate in secolul al XVI-lea de savanti spanioli precum Gonzalo Fernandez de Oviedo (1526), Francisco Lopez de Gomara (1552) sau Jose de Acosta (1590) se caracterizeaza prin ambitia stiintifica pe care o au autorii lor de a descrie America atit din punct de vedere fizic, cit si din punct de vedere moral.
4) Un al patrulea grup de texte, multa vreme necunoscute,
a stat, acum citeva decenii, la baza unei reinnoiri a studiilor asupra
vechiului Mexic si a vechiului
Perioadei cronicilor ii urmeaza perioada enciclopedismului. Misiunea savantilor francezi trimisi in Anzi pentru a masura un arc de meridian semnaleaza, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, inceputul unei complete reinnoiri a literaturii consacrate Americii de Sud. Relatarile si jurnalele lui La Condamine (1745), Joseph de Jussieu sau ale confratilor lor spanioli Jorge Juan si Antonio de Ulloa (1748) se deose-besc de cele ale predecesorilor lor printr-o sistematizare stiintifica si o dorinta de obiectivitate care le elibereaza operele de orice intentie de modelare a cititorului. La fel ca si academicienii, americanistii Luminilor sint niste savanti, in general naturalisti, trimisi in America pentru a recolta esantioane botanice, zoologice sau etnografice, destinate cel mai adesea constituirii sau imbogatirii colectiilor muzeografice. Acesti oameni de stiinta impartasesc ambitia lui Buffon, care isi'propunea sa intemeieze o antropologie comparata ca ramura a istoriei naturale si de aceea se interesau extrem de putin de faptele sociale sau culturale. Imensa opera a lui Alexander von Humboldt (1769-1859) marcheaza implinirea enciclopedismului la un autor care face parte atit din epoca Luminilor, cit si din epoca dezvoltarii stiintelor sociale propriu-zise. De acum inainte, omul american este reasezat in mediul sau natural si istoric, la distanta de fictiunile filosofice care faceau din el un moralist salbatic sau'o bruta conditional de mediul sau inconjurator. Trasaturile caracteristice ale operei lui Humboldt (efortul de sinteza care se sprijinea pe o lunga experienta de teren, stapinirea a numeroase domenii ale cunoasterii) se regasesc in lucrarile unora dintre continuatorii sai imediati: A. d'Orbigny (1839) si, intr-o mai mica masura, K.F. von Martius si J.B. von Spix (1823-1831) sau H.M.' Bates (1863).
Mai ales incepind din secolul al XVIII-lea, cunoasterea Americii de Nord apuca pe o cale diferita fata de cele care tocmai au fost evocate in privinta Americii Centrale si Meridionale. In secolul al XVII-lea, principalele relatari despre indienii din Nord-Est (mai ales huroni si algonkini) sint datorate unor autori francezi: Champlain, misionari iezuiti si franciscani din Noua Franta - dintre care Sagard-Theodat (1632), Le Clercq (1691) si Lafitau (1724) -, oameni ai legii sau gentilomi precum Lescarbot (1618) sau Lahontan (1704). Englezii au aratat un interes mai mic pentru indieni decit francezii, insa dispunem, totusi, pentru secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, de o importanta documentatie alcatuita din corespondenta adresata de traficanti caselor lor de comert continentale. Cu notabila exceptie a lui'R. Williams (1643), misionarii englezi nu au studiat limbile indienilor decit pentru nevoile traducerii Bibliei.
Densitatea
scrierilor de limba engleza asupra Nord-Estului si asupra regiunii Lacurilor nu
creste semnificativ decit in ultima parte a secolului al XVIII-lea. In acest
moment, mediile cultivate isi schimba punctul de vedere asupra indienilor.
Cauzele acestei schimbari de atitudine sint atit filosofice (este vorba despre
inscrierea socie-tatilor indiene in miscarea de ansamblu care conduce
umanitatea de la starea sa primitiva la civilizatie), cit si politice (indianul
trebuie integrat in istoria unei natiuni americane pe cale de edificare). Sub
egida Luminilor - ideologii francezi fiind mostenitori ai acestei doctrine - si
a idealurilor Revolutiei americane, se nasc "societa'tile", mai degraba cluburi
destinate studierii problemelor intelectuale decit societati' savante, dintre
care cea mai prestigioasa va fi American Philosophical Society din
Philadelphia, prezidata intre 1797 si 1814 de catre Thomas Jefferson; in
interiorul acestei societati se creeaza o comisie pentru studierea limbilor si
culturilor indiene; insusi Jefferson a desfasurat cercetari de arheologie,
lingvistica, antropologie fizica si etnografie. Prese-dinte al societatii intre
1828 si 1844, Du Ponceau a dat un fundament stiintific analizei comparate a
limbilor indiene (1819, 1838), careia i s-a consacrat si A. Gallatin (1836,
1848), un apropiat colaborator al lui
Antropologia
nord-americana apare in anii 1840. National Institution for the Promotion of
Science (1840), devenita in 1842 National Institute, rezerva un loc etnologiei
si la fel se intimpla la Smithsonian Institution, fondat in 1846, caruia H.R.
Schoolcraft ii supune la inceput un Plan for the Investigation of American
Ethnology; in 1848, primul volum din Smithsonian Contributions to
Knowledge este consacrat de catre Squier si Davis arheologiei mounds-urilor,
al carei pionier a fost Jefferson. In 1842 se creeaza'American Ethnological
Society. Se constituie primele colectii etnografice : in 1847, un tinar avocat din
La scara
internationala, aparitia americanismului modern poate fi datata in anii 1870.
In Statele Unite apar doua mari tratate ale lui Morgan: Systems of
Consanguinity and Affinity of the Human Family (1871) si Ancient Society
(1877). In 1873, O.T. Mason reinnoieste muzeografia culturala,
inspirindu-se din conceptiile puse in practica de germanul G. Klemm la Muzeul
de etnologie din
Daca
americanismul este solid institutionalizat in Statele Unite si in Europa la
sfirsitul secolului al XIX-lea, gratie unei retele dense de catedre,
departamente muzeo-grafice, institutii stiintifice si societati savante, nu
acelasi lucru se va intimpla si in tarile Americii'Latine.'In aceasta parte a
continentului, antropologia nu se dezvolta decit tirziu, sub autoritatea unor
cercetatori europeni si, intr-o mai mica masura, nord-americani. Astfel, sub
auspiciile Frantei si Germaniei, se intemeiaza la Ciudad de Mexico, in 1910, o
scoala internationala de arheologie si etnografie
Pe cind antropologia nord-americana a gasit in studierea societatilor indiene, incepind cu ultima parte a secolului al XIX-lea, sursa principal a prodigioasei sale dezvoltari si a autonomiei sale intelectuale, dependenta antropologiilor latino-americane fata de Europa nu se va incheia decit in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cind Europa savanta este dezorganizata, iar posibilitatile schimburilor stiintifice sint considerabil reduse. Tinerea la Patzcuaro (Mexic), in 1940, a primului congres indigenist interame-rican inseamna inaugurarea unei noi epoci in istoria americanismului, caracterizata prin preocuparea natiunilor latino-americane pentru pastrarea mostenirii culturale comune. Aceasta revendicare panamericana se va transpune in fapt'printr-o miscare ireversibila catre o specializare regionala a cercetarilor, care va fi accentuata de preocu-parile nationaliste.
Etanseitatea
frontierelor academice dintre marile arii culturale este intretinuta de trei
dispozitive institutionale de producere a cunoasterii: cercetarea nord-americana
(cf articolul America de Nord), cercetarile nationale
latino-americane (cf
P. DESCOLA, M. IZARD
. BERNAND C., GRUZINSYI S.,
1991, Histoire du Nouveau Monde ; t. I, De la decouverte a la
conquete, une experience europeenne, 1492-1550, Fayard, Paris. - BIEDER
R.E., 1986, Sience Encounters the Indian, 1820-1880. The Early Years of
American Ethnology,
in termenul de "antropologie", americanii grupeaza, in
mod traditional, lingvistica, antropologia biologica, preistoria, etnologia si
antropologia sociala si culturala. Emergenta reflectiei antropologice a fost
favorizata in Statele Unite de prezenta unei populatii'indigene care a trezit,
mai ales de la sfirsitul secolului al XVIII-lea, interesul unor amatori
luminati. Astfel, Thomas Jefferson, care se sprijinea pe propriile sale
observatii pentru a respinge teza lui Buffon despre degenerescenta lui homo
americanus, a jucat un rol de prim-plan in dezvoltarea cercetarilor
(arheologice, lingvistice, etnogra-fice) asupra indienilor. Devenit presedinte
al Statelor Unite, Jefferson le-a incredintat lui W. Clarck si M. Lewis
conducerea unei expeditii care avea ca misiune atingerea coastei Pacificului
si, printre altele, culegerea de informatii despre populatiile indiene
intilnite; pictorul G. Catlin a participat la aceasta intreprindere si, in
1837, a expus la New York sase sute de picturi consacrate vietii indigene,
alaturi de alte citeva mii de obiecte. Anii 1840 aduc veritabila nastere a
antropologiei americane: pe de o parte, realizarea de catre L.H. Morgan a
primei anchete stiintifice de teren, la irochezii din statul
In opozitie cu
evolutionismul lui Morgan, F. Boas, principalul "parinte fondator" al
antropologiei americane contemporane, introduce, la sfirsitul secolului al XIX-lea,
notiunea de "cultura", care, pentru a reda caracterele specifice ale fiecarei
societati, o va inlocui pe cea de "rasa", inseparabila de referinta la un nivel
determinat al evolutiei omului. Pentru Boas, a carui opera este dedicata in
mare parte indienilor de pe Coasta de
nord-vest, antropologia, pornind de la materialele culese pe teren, trebuie sa
studieze fiecare cultura cu particularitatile sale, semnificatia institutiilor
sociale variind de la o cultura la alta. Pina la moartea sa (1942), Boas a
format mai multe generatii de antropologi, in principal la Universitatea
Columbia (
Perspectiva antievolutionista a lui Boas a fost dusa
pina la consecintele sale extreme de catre R.H. Lowie, specializat mai ales in
studierea indienilor din Cimpii, pentru care tabloul civilizatiilor omenesti
este un fel de patchwork facut din piese si bucati. Atitu-dinea lui A.L.
Kroeber, cela'lalt mare maestru al studiilor nord-amerindiene, specialist in
studierea indienilor din
Scoala sau curentul "culturalist" a reunit mai multi antropologi de prim rang. Utilizind in contexte culturale determinate opozitia dintre caracterele "apolinic" si "dionisiac", R. Benedict incearca sa identifice culturile prin tipul de personalitate pe care il construiesc. Firesc, reflectia lui Benedict avea sa se extinda la notiunea de "caracter national", pe care aceasta a studiat-o plecind de la analiza standardelor culturale interiorizate in cursul formarii tinarului japonez. Impartasind alaturi de Benedict ideea potrivit careia specificitatea unei culturi poate fi examinata prin intermediul anumitor caracteristici psihologice (agresivitate, blindete etc.) care s-ar manifesta in atitudinile si comportamentele indivizilor, M. Mead acorda un loc important in lucrarile sale despre Melanezia rolului educatiei in formarea personalitatii, precum si normelor relative referitoare la sex si la virsta.' Mead a dat analizelor sale o semnificatie generali-zatoare, ceea ce l-a condus la investigarea societatii americane "medii", devenind astfel figura cea mai cunoscuta a antropologiei americane. Aportul psihanalizei in antropologie devine esential cind psihiatrul si psihanalistul A. Kardiner, in strinsa colaborare cu R. Linton, un antropolog care a lucrat mai ales in Insulele Marchize, introduce conceptia unei "personalitati de baza" specifice fiecarei culturi. Un culturalism mai direct psihologist este cel ilustrat de G. Devereux. Autor al unei celebre lucrari despre ritualul neo-guineean naven, preocupat de utilizarea antropologiei in stabilirea unor diagnostice asupra societatii (apropiindu-se prin aceasta de Mead), dar si asupra individului, G. Bateson se indeparteaza de psihologismul propriu-zis in abordarea "sistemica" a faptelor de interactiune, propunind introducerea unei dimensiuni antropologice in tera-peutica psihiatricfi. Nu putem sa nu remarcam luarea in considerare a relatiilor dintre personalitate si cultura din antropologie, dezvoltarea unui gen literar antropologic care, desi nu le este specific, este bine reprezentat in Statele Unite: povestea vietii, fie ca e vorba de o autobiografie (al carei model ramine Sun Chief a lui D.C. Talayesva, indian hupi), fie ca e vorba de povestiri "incrucisate" (croises), precum cele ale lui O. Lewis.
Sprijinul dat de antropologi (dintre care, mai ales, Bateson si Mead) cauzei americane in timpul celui de-al doilea razboi mondial a contribuit la transformarea antropologiei, intr-o oarecare masura, intr-o stiinta sociala aplicata. Dupa ce s-a dedicat analizei societatii americane, in masura in 'care'aceasta este purtatoarea unor valori umaniste care o opun societatilor totalitare, dupa razboi, antropologia a investigat "criza" mondiala si, mai tirziu, a cercetat rolul pe care putea sa-l joace ea insasi in lupta impotriva subdez'voltarii din "lumea a treia".
Perioada cuprinsa intre 1940 si 1970 se caracterizeaza prin interesul fata de proble-mele schimbarii culturale si aculturatiei, examinate la inceput chiar in cadrul societatii americane, asa cum arata lucrarile lui R. Redfield despre lumea rurala sau cele ale lui M.J. Herskovits despre negrii americani. Tot in aceasta perioada, mai ales pe la sfirsitul anilor '60, se dezvolta o criza legata de atitudinea antropologilor fata de ceea ce era numit pe atunci "imperialismul" american. Aceste dezbateri vor duce la constituirea unei antropologii "critice" care va cadea repede in uitare, cel putin in Statele Unite. Totusi, aceste dezbateri au avut drept consecinta dezvoltarea unei reflectii asupra eticii disciplinei.
Eterogenitatea antropologiei americane nu putea sa nu fie accentuata prin dezba-terile de dupa razboi, precum si prin tendinta din ce in ce mai accentuata de a se ocupa de toate aspectele vietii sociale si culturale a lumii americane contemporane. Totusi, pe urmele lui M. Sahlins (antagonismul intre "ratiunea practica" si "ratiunea culturala", 1976), putem sa distingem in interiorul acesteia doua mari curente, care se opun in privinta conceptiei asupra culturii: prima cuprinde abordarile totalizante neo-evolutio-niste, socio-biologice si economice, pe cind cealalta este reprezentata de partizanii unei antropologii care vizeaza aproape in exclusivitate reprezentarile si fenomenele cognitive.
Evolutionismul a
reaparut la suprafata dupa razboi, intr-un moment in care antropologii,
criticind particularismul istoricist, au procedat la reluarea abordarii genetice
a societatilor. G.P. Murdock a pus la dispozitie un instrument folositor
comparatiei prin Human Relations Area Files. L. White, reactualizind
tezele lui Morgan, a dezvoltat conceptia unui neo-evolutionism, combinind o
perspectiva "energetista" a evolutiei cu o abordare globalizanta a culturii,
preluata de la Kroeber. J. Steward introduce in aceasta miscare evolutionista
un poligenetism bazat pe determinarea de catre mediul natural, ecologia
stewardiana regasind in acest fel principiul kroeberian al unei teritorialitati
culturale, dar inversind schemele de cauzalitate. Neo-materialismul cultural al
lui M. Harris, materialism "vulgar" in sensul strict al termenului, duce
determinismul ecologic la consecintele sale extreme, asociind sistemul de
gindire si ecosistemul prin intermediul modurilor de adaptare. Sociobiologia,
al carei initiator este E.O.
Si antropologia economica, printre ai carei primi reprezentanti s-a numarat Herskovits, s-a aventurat pe calea sistematismului, considerind ca in economiile primitive", la fel ca si in economiile moderne, oamenii maximizeaza randamentul resurselor lor, potrivit unei logici a utilitatii marginale. Aceasta teza, numita formalist, a fost puternic combatuta de K. Polany si de elevii sai, care propuneau o abordare "substantivista" a economiei, adica bazata pe studierea diverselor institutii care, in fiecare societate, servesc drept cadru schimburilor si circulatiei bunurilor.'
Antropologia cognitiva si diferitele abor'dari antropologice ale sistemelor simbolice au ca trasatura comuna faptul ca sustin existenta unei relatii necesare intre limba, cultura si gindire. Dezvoltarea cercetfirilor de acest fel dato'reaza mult unui impuls nascut in urma generalizarii - operate de lingvistul K. Pike - opozitiei dintre punctul de vedere "emic" (emic), cel al indigenului, si "etic" (etic), cel al cercetatorului, cunoscuta fiind inversarea de sens pe care o propune C. Levi-Strauss (1983). Punctul de vedere emic joaca un rol fundamental in abordarile cognitive ce vizeaza redarea viziunii indigenului asupra universului caruia ii apartine. Etnostiintele apartin cimpului antropologiei cognitive, fie si doar pentru ca aceasta s-a constituit, intr-o mare masura, plecind de la luarea in considerare a caracterului de sistem al stiintelor care se raporteaza la lumea naturala; in aceasta privinta, lucrarile lui H. Conklin au fost deschizatoare de drumuri.
Antropologia
nord-americana a anilor '80 se caracterizeaza mai putin prin existenta unor
scoli teoretice bine identificate, cit printr-o extraordinara abundenta a
cercetarilor. Este dificil de determinat ceea ce i-ar putea da astazi unitate
si le-ar putea permite viitorilor istorici ai disciplinei sa mai evoce o
traditie antropologica
T. WENDLING
.
GEERTZ C, 1983, Local Knowledge, Further Essays in Interpretative
Anthropology, Basic Books,
► Culturd2- Teoriile
1. Antropologia columbiand
Descoperirea, explorarea si cucerirea nord-vestului
Americii de Sud au suscitat o abundenta literatura datorata "conchistadorilor",
misionarilor si administratorilor coloniali. Interesul acestor texte depaseste
cronica evenimentelor si atinge, uneori, o veritabila dimensiune etnografica
(Fernandez de Oviedo, Cieza de Leon, Juan de Castellanos, Fray Pedro Aguado,
Fray Pedro Simon, Fernandez de Piedrahita). Pentru secolul alXVIII-lea, putem
sa mentionam lucrarile unor iezuiti despre teritoriile care le erau
incredintate (preotii Gumilla si Rivero pentru savanele lui
J. LANDABURU
. BERNAL S., 1969, Guia
bibliogrdfica de
2. Antropologia peruana
Antropologia a inceput sa se dezvolte in
O. CELESTINO
. ARAMBURU C, 1981,
"Aspectos del desarollo de la antropologia en el
3. Antropologia braziliana
in Brazilia au existat antropologi cu mult inainte ca
antropologia sa aiba un fundament academic. Intr-adevar, inca de la inceputul
secolului, intelectuali precum S. Romero (1851-1914), N. Rodrigues (1862-1906)
sau E. Da Cunha (1866-1909) s-au aplecat, dintr-o perspectiva comparatista,
asupra problemelor legate de diversitatea sociala si culturala a tarii. Daca
Romero a fost unul dintre primii care i-a socotit pe negrii brazilieni ca'fiind
demni de a fi cercetati, mai ales Rodrigues a studiat manifestarile religioase
si politice ale fostilor sclavi si ale descendentilor acestora. Cit despre Da
Cunha, acesta a introdus pe scena nationala figura lui sertanejo (taranul).
Posteritatea intelectuala a acestor savanti se datoreaza mai putin folosirii
limbajului stiintific dominant in epoca (teoriile potrivit carora inegalitatile
sociale s-ar baza pe anumite diferente rasiale), cit observatiei etnografice
minutioase a pluralitatii culturale a tarii (Romero, 1888; Rodrigues, 1894,
1899, 1900, Da Cunha, 1902). Integrind in genealogia lor mitica studiile
acestor eruditi de formatii profesionale diverse (Romero era jurist, Rodrigues
- medic, iar Da Cunha - inginer), antropologii brazilieni au vrut sa-si
defineasca disciplina prin obiecte de studiu de multa vreme privilegiate :
negrii, taranii, indienii. Mai tirziu si alte grupuri sociale marginale,
marginalizate sau percepute ca dominate vor exercita aceeasi atractie: saracii
oraselor, bolnavii mentali, detinutii Prin intermediul unui dialog permanent
cu intelectualii si curentele teoretice din Europa si America de Nord, urmind o
tendinta pe care un istoric a definit-o ca o "dezradacinare in propria lor
Desi traditia antropologica a pus initial accentul pe studierea populatiilor de origine straina (negri, imigranti), autohtonii nu au fost, totusi, complet neglijati; din secolul al XVI-lea, societatile amerindiene nu au incetat sa fie studiate de calatori si naturalisti, majoritatea europeni. Conjugarea interesului intelectualilor brazilieni pentru populatiile de origine straina cu cel al intelectualilor straini pentru populatiile autohtone a avut ca efect constituirea disciplinei asa cum se prezinta ea astazi. Dac'a brazilianul Rodrigues este considerat parintele mitic al studiilor asupra populatiilor de origine africana, germanul Curt Unkel, zis Curt Nimuendaju (1888-1945), este omologul sau pentru cercetarile asupra societatilor amerindiene. Lucrarile celor doi au jucat un rol foarte important in definirea statutului antropologiei si a meseriei de antropolog pina in anii '60, cind disciplina se va instala definitiv in universitati.
Influenta
antropologiei culturale nord-americane a marcat, incepind cu anii '20,
lucrarile unor cercetatori izolati; stau marturie pentru aceasta studiile
facute de G. Freyre, la Universitatea din
La inceputul
anilor '50, sub egida Consiliului National de Protectie a Indienilor si in
colaborare cu R. Cardoso de Oliveira si
M. CORREA
. AZEVEDO T. DE, 1953, Les
elites de couleur dans une ville bresilienne, UNESCO, Paris. -CUNHA E. DA,
1979 (1902), Os Sertoes, Francisco Alves - Instituto Nacional do Livro,
Antropologia americanista, preocupata inca de la
inceputurile sale de culturile prehispanice, nu a abordat decit tirziu studiul
societatilor rurale. Aceasta schimbare de perspectiva s-a produs in anii '50
sub impulsul scolii americane (O. Lewis, S. Mintz, J. Nash, R. Redfield, J.
Steward, S. Tax, E. Wolf), ale carei cercetari au fost consacrate, in
principal, Americii Centrale (Chiapas) si Caraibelor (Porto Rico). Pentru
acesti autori, taranii se disting de cultivatorii "primitivi" prin situatia lor
de dependents fata de societatea dominanta de care sint legati prin diferite
obligatii (tribut, plati, redevente) si retele comerciale. A studia societatile
rurale inseamna a analiza aceste relatii numeroase stabilite intre comunitatile
satesti, stat si sistemul capitalist. Aceasta opozitie intre lumea rurala si
oras, tipica pentru monografiile clasice (Steward, 1956), este in acord cu
teoriile economice'si sociologice ale epocii, care interpretau dezvoltarea
inegala a regiunilor latino-americane numind-o "dualism" sau "colonialism
intern". Iruptia societatilor rurale in cimpul stiintelor sociale traduce si un
climat politic special. intr-adevar, folosirea termenului spaniol pentru taran (campesino)
si a echivalentului sau portughez (campones) nu se generalizeaza
decit in urma miscarilor revolutionare (agrarianismul mexican, revolutiile
boliviana si peruana, ligile taranesti din nor'd-estul brazilian), inlocuind
numeroase denumiri de tip etnic si cu conotatie peiorativa (
Contrar opiniei lui Wolf, taranimea latino-americana nu s-a constituit doar din producatori agricoli, ci include si crescatori de animale, pescari, mineri si vinzatori ambulanti, care, incepind din perioada coloniala, nu au incetat sa practice o agricultura de subzistenta. De asemenea, trebuie sa-i distingem, in cadrul societatii rurale, pe cei care controleaza cu adevarat pamintul de care dispun in virtutea dreptului cutumiar, a titlurilor de proprietate sau a contractelor de inchiriere de cei care sint legati prin niste acorduri, calificate drept "precare", de mari domenii de tip hacienda, bazate atit pe cresterea animalelor, cit si pe agricultura sau de plantatii consacrate unor monoculturi (trestie de zahar, cafea, bananieri etc.), ale caror produse'sint destinate pietei exterioare. De fapt, societatea rurala nu poate sa fie inteleasa in afara raporturilor pe care le intretine cu latifundiile, fie ca acestea sint traditionale, fie ca ele au fost transformate in intreprinderi agricole capitaliste.
Lui Wolf ii revine meritul de a fi stabilit o tipologie a societatii rurale latino-americane, a carei diversitate descurajeaza orice tentativa de sistematizare. Pornind de la criterii economice (volumul productiei agricole destinate pietei), el a identificat doua mari tipuri: societatile rurale din Cordilieri (America Centrala si Anzii) si cele din zonele joase tropicale (Caraibe, Brazilia meridionala). Acestor doua categorii trebuie sa li se adauge grupuri mai putin importante din punct de vedere numeric : micii proprietari din Haiti, Jamaica si nord-estul Braziliei care traiesc la marginea marilor plantatii producatoare de zahar, colonistii de origine europeana sau asiatica (sudul Braziliei si sudul statului Chile); cultivatorii primitivi" care practica defrisarea si se integreaza incetul cu incetul in economia de piata. Pentru ca societatea rurala din Cordilieri acopera arii culturale indigene, ei i-au fost consacrate cvasitotalitatea cercetarilor antropologice.
Aceasta reducere a taranului la o categorie etnica - indianul (care nu cuprinde, desigur, toate grupurile existente) - explica focalizarea studiilor asupra comunitatii, considerata ca entitate economica, politica si morala. Daca este adevarat ca irigatiile si controlul comunal asupra paminturilor sint, in multe cazuri, o realitate, mai ales in Anzii centrali si meridionali, pare abuziv sa concepem comunitatea ca o unitate naturala. Intr-adevar, istoria arata ca aceasta entitate colectiva a fost remodelata de autoritatile coloniale, incepind cu secolul al XVI-lea, cu scopul de a controla intr-un mod eficace societatile indigene si de a dizolva vechile solidaritati etnice in folosul unei organizatii satesti dotate cu terenuri, in principiu inalienabile. In perioada contem-porana, tensiunile sociale provocate de problema agrara au inspirat proiecte reformiste care vizau regruparea taranilor in institutii colective (ejidos in Mexic, comunidades sau comunas in Anzi).
Printre temele
importante abordate de antropologie trebuie semnalata cea a dife-rentierii
sociale in cadrul unor grupuri calificate prea in graba drept omogene, in ciuda
numeroaselor contraargumente furnizate de documentele istorice. In aceasta
perspectiva, agresiunile magice, invidia si vrajitoria sint interpretate ca
mecanisme nivelatoare, care frineaza orice incercare de ascensiune sociala, la
fel ca si sistemul de functii, mostenit din perioada coloniala si bazat pe o
ierarhie civila si religioasa, sursa de prestigiu, dar si generatoare de
cheltuieli considerabile din partea celor care detin respectivele functii.
Noile orientari ale Bisericii catolice de dupa 1970 si impactul sectelor
protestante in lumea satului au contribuit la slabirea acestor mecanisme in
beneficiul militantismului politic sau al cautarii individuale a profitului. De
asemenea, de citiva ani se constata un interes crescind pentru studierea
potentialului insurectional al taranilor; in acest fel, se renunta la imaginea
obisnuita a unei lumi rurale pasive si statice. Si aici, antropologia isi cauta
sursa in contextul politic si social al epocii noastre, care, dupa triumful
revolutiei cubaneze, este marcat din acest punct de vedere de o multime de
reforme agrare. Astazi, cea mai mare parte a acestor proiecte au fost ingropate
de birocratie, iar modernizarea satelor, foarte costisitoare, nu mai face parte
din proiectele de prioritate nationala. Problema centrala a contemporaneitatii
nu mai este transformarea lumii rurale arhaice, ci ponderea detinuta de
populatia
C. BERNAND
. ANDRADE M.C. de, 1980, The
Land and People of Northeast Brazil,
AMERICILE NEGRE
1. Prezentarea Americilor negre
Termenul de "Americi negre" serveste la desemnarea unei foarte intinse arii geografice a Lumii Noi, marcate cultural de prezenta masiva a descendentilor sclavilor africani. Ea cuprinde estul Statelor Unite, arhipelagul Caraibelor si marginile sale continental, Brazilia, precum si coastele pacifice ale Columbiei si Ecuadorului. Aceste regiuni diferite impartasesc aceeasi mostenire istorica: importarea, intre inceputul secolului al XVI-lea si sfirsitul secolului al XIX-lea, a 11 milioane de sclavi africani (Curtin, 1969) si experimentarea pe scara larga a unei economii de plantatie (Mintz, 1974). Prin urmare, Americile negre prezinta astazi o unitate datorata atit diferitelor probleme sociale suscitate de aceasta dubla mostenire, cit si existentei unei civilizatii care a raspuns discriminarii rasiale cu o vitalitate culturala singulars in domeniile religiei, muzicii si limbii.
Primele lucrari asupra Americilor negre dateaza de la sfirsitul secolului al XIX-lea; studiile de pionierat despre istoria traficului cu sclavi (J.A. Saco in Cuba, W.E.B. Du Bois in Statele Unite) vor fi urmate la scurt timp de cercetari despre culturile afro-ameri-cane contemporane (N. Rodrigues si A. Ramos in Brazilia, F. Ortiz in Cuba, J. Price-Mars in Haiti etc.) Aceste lucrari se inscriu in contextul unei anumite compartimentari geografice pe care a combatut-o, in anii '20, antropologul american M. Herskovits. Astfel, el a considerat Americile negre o arie culturala cu toate drepturile si a intreprins cercetari comparative pentru a intelege mai bine relatiile istorice dintre Africa si Americi si pentru a analiza, cu ajutorul unor concepte precum "sincretism" sau "reinterpretare", diferitele procese prin derularea carora culturile africane specifice se transforms si dau nastere unor culturi afro-americane (Herskovits, 1966). O lunga disputa i-a opus pe He'rskovits si E.F. Frazier, disputa care se referea la ponderea factorilor culturali si socio-economici in emergenta formelor de organizare sociala, cum ar fi familia afro-americana. Aceasta discutie a scos in evidenta dificultatea de a izola cercetarea dindomeniul stiintelor sociale'asupra Americilor negre de inevitabilele angajamente politice si ideologice (Frazier, 1942; Herskovits, 1941, 1943). Etnologul francez R. Bastide a completat lucrarile intreprinse de Herskovits ; din opera sa vom cita studiul minutios despre candomble, un cult afro-brazilian (1958), o carte ambitioasa, atit istorica, 'cit si etnologica, despre religiile afro-braziliene, in care autorul insists asupra "intrep5trunderilor civilizatiilor" (1960) si face un scurt bilant general al Americilor negre (1967).
De-a lungul anilor '60, sub influenta framintarilor politice care au insotit intotdea-una, din subteran, dezvoltarea studiilor afro-americane, universitatile americane au oferit o baza institutional invatamintului si cercetarii in acest domeniu. A urmat, cu deosebita rapiditate, o extraordinara dezvoltare a publicatiilor stiintifice consacrate Americilor negre, in urma unor lucrari intreprinse in insulele Barbados, in Brazilia, Columbia, Cuba, Santo-Domingo, Ecuador, Haiti, Jamaica, Mexic, Panama, Surinam, Venezuela etc. Aceste lucrari sint, in general, pluridisciplinare, asociindu-i pe antropo-logi unor istorici, politologi, sociologi, lingvisti, folcloristi si specialisti in literatura. Ele au imbunatatit stadiul cunostintelor despre traficul cu sclavi si rezistenta la sclavie (Miller, 1985)'si au acumulat date comparative despre raporturile interrasiale (Hoetink, 1973). De asemenea, aceste cercetari sint consacrate miscarilor politice ale negrilor (Hill, 1983), diferitelor dialecte creole si comportamentelor lingvistice in general (Alleyne, 1980 ; Abrahams, 1983), culturii muzicale (Epstein, 1977; Warner, 1982) si artei afro-americane (Price S. si R., 1980; Thompson, 1983). S-a incercat si reformularea modelelor istorico-culturale propuse de Herskovits si de cercetatorii din generatia sa, pentru a reda mai bine fenomenul cultural afro-american in dinamica sa (Mintz, Price, 1976 ; Whitten, Szwed, 1970).
Solid implantate in institutiile universitare din Statele Unite, studiile afro--americane progreseaza si in celelalte tari ale Americii. Totusi, ele ramin intr-un stadiu embrionar in Europa, desi Marea Britanie si Olanda le-au integrat in programele diferitelor lor centre de studii caraibiene. In Franta, cercetatorii interesati de Americile negre ca univers cultural sint putin numerosi; intr-adevar, lucrarile continua sa se concentreze asupra celor trei departamente franceze de peste ocean sau sa se dezvolte, la scara statelor-natiuni, ca, de exemplu, Brazilia, in cadrul general al studiilor latino-americane. '
R. PRICE
. ABRAHAMS R.D., 1983, The
Man-of-Words in the West Indies: Performance and the Emergence of Creole
Culture,
2. Brazilia
Descoperita si colonizata de catre portughezi,
Brazilia este o tara a carei populatie de 120 de milioane de locuitori cuprinde
45% non-albi, dintre care 2% de origine asiatica, 6% negri si 37% metisi sau pardos.
Printre acestia din urma figureaza si mulatrii, descendenti metisati ai
sclavilor africani transportati in Brazilia intre secolele al XVI-lea si al
XIX-lea pentru a inlocui mina de lucru
Negrii si mulatrii sint concentrati in regiunile cele mai sarace ale Braziliei si la periferia marilor orase. Victime ale'prejudecatilor de rasa si de clasa, ei formeaza patura cea mai defavorizata a populatiei. Cu exceptia citorva personalitati, in acelasi timp simboluri si alibiuri (muzicieni, sportivi), putini negri au cunoscut o ascensiune sociala, a carei generalizare ar fi permis formarea unei adevarate clase de mijloc negre (Fernandes, 1965). Astfel, putinii intelectuali si militanti politici care incearca sa actio-neze in cadrul partidelor politice institutionalizate sau al miscarilor sociale contestatare, pentru promovarea unei culturi negre si pentru transformarea sa intr-un instrument de rezistenta provin dintr-un strat extrem de restrins al populatiei (Valente, 1986).
Sclavii negri
transportati in Brazilia proveneau din diferite regiuni ale Africii. A. Ramos
(1962) a distins in cadrul lor trei mari traditii culturale: sudaneza,
negro--mahomedana, bantu. In timpul traficului cu sclavi a fost elaborata o
clasificare "etnica", bazata pe presupuse aptitudini pentru munca. Diferitele
reprezentari istorice ale diversitatii culturilor africane au facut loc astazi
unei viziuni uniforme, contind doar categoria generica de "negru". Intr-adevar,
orice individ de culoare este perceput, tratat, evaluat ca persoana sociala
pornind de la faptul ca este negru. Chiar si negrul se vede, in Brazilia, ca
negru. Pornind de aici, singurul element de discontinuitate culturala
recunoscut este cel care se bazeaza pe separatia intre traditia bantu si yoruba
(aceasta din urma fiind tradusa prin expresia sincretica gege-nago). Totusi',
doar eruditii se refera la aceasta diferenta, poporul ignorind-o in general. In
mod obisnuit, influenta culturii negre asupra culturii braziliene este admisa
in trei domenii: cultele de pose-siune (candomble si umbanda), muzica
si dansurile populare. Aceasta reducere drastica a perceperii diversitatii
culturale in cadrul populatiei negre braziliene este rezultatul a doua procese
distincte de aculturatie. Primul tine de populatia neagra, fiecare grup etnic
abandonindu-si identitatea proprie pentru a-si recunoaste o identitate de
negru. Al doilea proces se situeaza la nivelul relatiilor dintre albi si negri:
acestia ar produce impreund o cultura braziliana pe care negrii ar tinde
sa o considere ca purtatoare a unei parti din propria lor identitate (
J.
BORGES
. FERNANDES F, 1965, A
integracao do negro na sociedade de classe, 2 vol., Dominus -EDUSP,
ANIMALE DOMESTICE
"Problema domesticirii animalelor, socotita, impreuna cu agricultura, a fi criteriul de dobindire de catre societatile omenesti a morfologiei lor actuale, [este], prin aceasta, [] unul dintre punctele cele'mai importante ale studierii omului" (Leroi-Gourhan, 1949: 388). Aceasta problema este si una dintre cele mai dificile, atit in sine, cit si din pricina punctelor de vedere partiale pe care diferite stiinte, actionind in mod independent unele de celelalte, le au asupra ei. Astfel, pentru zoologie, domesticirea este starea animalului care, crescut din generatie in generatie in contact cu omul, a evoluat in asa fel incit a constituit o specie (sau cel putin o rasa) diferita de stramosul salbatic din care provine. Arheologia se intereseaza mai ales de derularea in timp si datarea proceselor tehnice care au condus la aceasta stare. Iata si citeva exemple ale primelor domesticiri, care includ numele animalului, locul primei'domesticiri cunoscute si data probabila a primei domesticiri: magarul/Egipt/5000 i.Cr.; boul/Grecia/9000 i.Cr.; camila/Asia Centrala/ 5000-3000 i.Cr. (?); pisica/Egipt/3600 i.Cr.; calul/stepele euro-asiatice/6300 i.Cr.; capra/ Iran/10.000 i.Cr.; ciinele/Europa si Orientul Apropiat/12.000-9000 i.Cr.; cobaiul/Peru/ 4000 i.Cr.; curcanul/Mexic/5000 i.Cr.; dromaderul/Arabia/6000-4000 i.Cr. (?); lama/ Peru/3000 i.Cr. (?); oaia/Grecia si Irak/9200 i.Cr.; porcul/Grecia/9000 i.Cr.; gaina/India/ 3200 i.Cr.; renul/tundra euro-asiatica/3000 i.Cr. (?); zebuul/India/6500 i.Cr.
In sfirsit, a treia mare componenta a studiilor asupra domesticirii, zootehnia, este o stiinta ce'vizeaza realizarea unei mai bune adaptari a animalelor la nevoile umane. Aceste trei discipline au la activ realizari considerabile: cercetari facute de zoologi asupra etogramelor specifice propice domesticirii si asupra notiunii de Pragung ("amprenta"), identificarea de catre preistorici a principalelor procese de domesticire (vinatoarea selectiva, protectia culturilor prin corraling, protocresterea animalelor) si a efectelor lor fenotipice, aplicarea de catre zootehnicieni a rezultatelor geneticii animale in cadrul metodelor de selectie etc. Toate acestea au provocat si mai provoaca inca dezbateri pasionate : despre caracterul ereditar al anumitor trasaturi comportamentale, despre conceptia zootehnistilor asupra notiunii de "nevoie", despre anterioritatea agri-culturii in raport cu cresterea animalelor (ordinea vinatoare -> cresterea animalelor -> agricultura a prevalat pina la sfirsitul secolului al XX-lea), despre motivele primelor domesticiri (opozitia ipotezelor religioasa si utilitara, "alimentara" si "tegumentara") etc.
Cercetarile asupra primelor domesticiri sau asupra imbunatatirii raselor de animale in zilele noastre sint, totusi, departe de a epuiza subiectul. Investigatii mai extinse arata ca o multime de aspecte ale domesticirii animalelor ramin necunoscute sau neglijate (incluzind aici si antropologia, ale carei lucrari in domeniu au ramas putin numeroase si limitate la niste epifenomene), si multe alte specii care nu sint considerate in mod obisnuit domestice', au facut obiectul, intr-un fel sau altul, intr-o masura sau alta, unei actiuni de domesticire: domesticirea abandonata a hienei cu pete si a addaxului in Egipt, a genetei in Europa, tentativele recente si izolate de domesticire a elefantului in Africa, a elanului (Alces alces), a antilopei de Derby (Taurotragus oryx). Alte animale reprezinta cazuri-limita, fie pentru ca domesticirea lor a ramas partiala (imblinzirea, fara reproducere in captivitate, a ghepardului, a pasarilor de prada, sau, dimpotriva, cresterea si uneori selectia, fara imblinzire, a vizonului, a crocodilului, a pestilor, a viermelui de matase, a albinei, a stridiei), fie pentru ca ocupa, in raportul om- animal, o pozitie permanent, aproape normala, de echilibru instabil intre starea domestica si starea salbatica, stare cind controlata cu mare dificultate de catre om, cind intretinuta' savant de catre el (renul, vigonia, elefantul, porcul, pisica in evul mediu, dihorul). Nici cele mai bine domesticite dintre animale nu formeaza grupuri omogene.
Numeroase exemple de reintoarcere la viata sSlbaticS in momentul in care presiunea omului slSbeste (albine, iepuri, porci, ecvidee, bovidee, pisici si ciini) dovedesc ca nici o specie nu este pentru totdeauna si definitiv domesticitS. Nu toate animalele domestice, nici chiar cele din aceeasi specie,'sint plasate in mod obligatoriu in conditii identice de domesticitate : trecerea renului, de exemplu, de la situatia traditionalS de protocrestere, in care animalul este mentinut in biotipul sau si isi pastreaza comportamentul natural, la situatia de crestere industrials implica o crestere considerabie a interventiei omului asupra vietii animalului si a dependentei ultimului fata de primul. Nu toate animalele au acelasi statut in toate societatile : noi nu-i tratam pe ciini ca pe vite, pe cind pastorii africani isi trateaza vitele asa cum noi ne tratam ciinii (Levi-Strauss, 1962).
Asadar, programul care i se impune antropologiei, pentru a progresa in aceasta directie, este clar: conceperea domesticirii nu ca pe o stare a animalului, ci ca pe o actiune a omului asupra animalului, care se exercita in permanenta, antrenind, in cadrul societatilor concrete, structuri sociale, culturale si ideologice, precum si tehnice, dependente functional unele de altele si intretinind intre ele si cu elementele sistemului mai general in care se integreaza legaturi de compatibilitate. Ansamblul integrat al acestor struc-turi imbraca forma unui sistem: sistemul de domesticire. Doar in acesti termeni va fi posibil sa tinem seama de diversitatea, in spatiu si timp, a speciilor animale si a socie-tatilor examinate, precum si de formele si gradele de domesticire observate (Digard, 1988). ' Primul element constitutiv al sistemului de domesticire este consumarea (in sens larg) animalelor domestice. Insa nu acesta este aspectul care le conditioneaza pe toate celelalte, ci lucrurile se petrec invers: in marea majoritate a cazurilor', "nevoile" oame-nilor se regleaza in functie de ceea ce acestia pot sa obtina de la animalele lor si nu invers. De aceea, el permite scurtcircuitarea rationalizarilor a posteriori care insotesc in mod obisnuit discursurile despre productie, permittnd descoperirea faptului ca inven-tarele, fie ele chiar exhaustive, ale produselor (carne, lapte, oua, fanere, excremente etc.) si utilizarilor (tractiune, transport, strivire, aparare, curatare etc.) animalelor domestice (Sigaut, 1980) sint departe de a epuiza problema rolului (politic, simbolic, afectiv etc.) pe care il joaca aceste animale si a statutului de care unele dintre ele se bucura cu adevarat in unele societati.
Al doilea element este productia de animale. Mijloacele de productie sint guvernate de citeva exigente fundamentale (protectia, alimentatia si reproducerea) care trebuie indeplinite pentru a asigura supravietuirea animalelor, atit ca indivizi, cit si ca specii. Se poate considera ca stadiul cel mai avansat de domesticire este atins atunci cind nici una dintre aceste trei exigente nu poate fi satisfacuta fara mijlocirea muncii oamenilor (Barrau, 1978). Variind foarte mult in functie de resursele naturale si culturale dispo-nibile, precum si in functie de constringerile'ecologice si sociale, tehnicile astfel utilizate au in comun faptul ca sint si "mijloace elementare de'actiune" (Leroi-Gourhan) asupra animalului care, pe linga faptul ca il servesc pe acesta din urma, contribuie la supunerea sa fata de om. Prin productia de animale se produce si domesticirea, deci si ascendentul omului asupra animalului. Locul pe care acesta il ocupa in viata a numeroase societati se traduce printr-un intreg esafodaj de utilizari si idei, care merge mult mai departe decit ar fi necesar si suficient'pentru a satisface nevoile vitale ale animalului. In acest fel, sintem indreptatiti sa ne intrebam si daca nu cumva cautarea domesticirii in sine si a imaginii pe care ea o da despre puterea asupra vietii si a fiintelor este cea care il face pe om sa creasca animale.
Aspectele sociale, culturale si ideologice ale
sistemelor de domesticire nu se reduc, in consecinta, la rolul pe care
animalele domestice au putut sa-l joace in adaptarea ecologics (lama in Anzi,
iacul in Tibet, dromaderul in Orientul Mijlociu si in Africa de Nord) si in
dezvoltarea politics a numeroase societSti (calul aproape peste tot). Acest rol
este, desigur, considerabil, insS interpretarea sa a alimentat uneori cele mai
teribile derive hiperfunctionaliste. Un exemplu de acest fel ar fi cel al
ecologiei culturale, care s-a incSpStinat sS descopere pretutindeni si cu orice
pret, necrutind nici fenomenele religioase '(vaca sacrS in
J.-P. DIGARD
. BARRAU J., 1978,
"Domesticamento", in Enciclopedia Einaudi, V: 49-71. - DELORT R., 1984, Les
animaux ont une histoire, Le Seuil,
ANIMISM
Desi cuvintul "animism" a fost folosit anterior pentru a desemna doctrina lui Stahl (1737 - identificarea sufletului ginditor cu principiul vital), etnologului englez E.B. Tylor (1832-1917) i se datoreaza faptul de a fi devenit unul dintre termenii majori ai istoriei etnologiei religioase. In celebra sa lucrare Primitive Culture (1871), Tylor, afirmind principiul universalitatii religiei si definind-o pe aceasta ca fiind credinta in fiinte spirituale, si-a introdus teoria sub numele de "animism", termen care, preciza el, desemneaza in special "doctrina sufletului". De fapt, animismul comporta doua dogme : credinta in suflet si intr-o viata viitoare si, corelativ, credinta in niste divinitati condu-catoare si in spiritele subordonate lor. '
Intreg edificiul tylorian se bazeaza pe aceasta doctrina a sufletului. Potrivit etno-logului englez, reflectia oamenilor a fost guvernata de la inceput de doua realitati: existenta mortii si enigma viziunilor care apar in vise. In replica, "filosofiile salbaticilor" au ajuns la concluzia ca in om e prezenta o "fantoma", mai exact, un suflet, care este imaginea sa si un soi de dublu al sau. Inerent individului, acest "suflet aparitional" este socotit a fi insasi cauza vietii. Din idei larg atestate, rezulta ca sufletul, desi este impalpabil, are proprietati fizice, poate sa se desprinda de corp, sa actioneze, sa'apara in vise si chiar sa patrunda in corpul unui alt om, sa fie manipulat, sa fie facut sa revina (prin interventia vrajitorilor sau a preotilor). In acest stadiu al credintelor, e logic ca sufletul sa poata aparea si la animale, caci si ele traiesc si mor, si ele viseaza. Mai mult, poate fi imaginata si trecerea sufletului dintr-un corp'animal intr-un corp omenesc. Acelasi rationament poate fi utilizat si in cazul plantelor: e firesc sa li se atribuie un fel de suflet, pentru ca ele cunosc moartea, sanatatea si boala. In sfirsit, Tylor se ocupa de credinta in existenta unui suflet in obiectele inanimate. Asadar'este vorba despre o credinta in faptul ca intreaga natura este animata, dar si despre o credinta in supra-vietuirea sufletului, caci, din punctul de vedere al salbaticului, vederea mortilor in vise dovedeste ca sufletul lor traieste inca. Tylor ajunge astfel la punctul cel mai delicat al teoriei sale, la cel care ramine, fara indoiala, cel mai putin convingator: conditiile in care a putut sa se efectueze trecerea de la notiunea de "suflet" la cea de "spirit". Dupa Tylor, sufletul si spiritul sint de natura analoaga: "Omul primitiv a modelat fiintele spirituale in functie de ideea pe care si-a facut-o despre propriul suflet". Astfel s-ar putea explica trecerea sufletului unor' defuncti la stadiul de spirite si, tot in acest proces, s-ar putea descoperi radacinile cultului manilor (suflete binevoitoare) sau ale figurilor "demonilor" (suflete rele). Insa raportul sufletelor omenesti cu categoriile mai abstracte de spirite si cu divinitatile propriu-zise ramine o pura ipoteza, care se bazeaza in mod esential pe antropomorfism. Relatia dintre suflet si spirit fiind stability Tylor, intr-o perspectiva evolutionista uniliniara, trece pe rind de la "spiritele inferioare" (spirite familiare, spirite ale naturii, spirite animale - care deschid calea catre cultele totemice) la "divinitatile-specii" (care cuprind "specii intregi de animale, plante sau obiecte") si la "divinitatile care guverneaza cursul naturii si viata oamenilor" (divinitatile superioare ale cultelor politeiste, doctrine socotite de Tylor consecinte ale animismului), si, in sfirsit, la dumnezeii marilor culte monoteiste.
Animismul a respins'teoria "naturismului", a lui Max Muller, la fel si "manismul" simplist al lui Herbert Spencer, iar succesul sau a fost considerabil si a'durat pina in primele decenii ale secolului al XX-lea. Astazi, aceasta pasionanta si ambitioasa incer-care de explicare globala a credintelor religioase nu mai este decit partial valida. Doar termenul de "animism" supravietuieste in limbajul curent, in lipsa unui cuvint potrivit pentru a desemna doctrina religiilor'traditionale.
G. LE MOAL
. KARDINER A., PREBLE E.,
1961, They Studied Man, Cleveland University Press,
ANTICE (SOCIETATI ~)
Anumite cercetari asupra societatilor antice sint
socotite, in mod obisnuit, in Franta, a fi antropologice. Astfel, in 1968 a
aparut Anthropologie de la Grece antique, o culegere de articole ale lui
L. Gernet, prefatata de J.-P. Vernant. Astazi, o directie de studii de la
EHESS, condusa de
Rezulta de la sine ca
antropologia societatilor antice nu are acelasi statut ca etnologia europeana
sau antropologia
Examinata in raport cu etnologia si antropologia sociala, antropologia societatilor grecesti ridica probleme delicate in privinta delimitarii cimpului stiintei si a legiti-mitatii disciplinare. Intr-adevar, daca admitem ca etnologia se distinge de istorie prin faptul ca ea studiaza in mod obisnuit societatile fara scriere sau, intr-un mod mai general, ca ea "se ocupa mai ales de ceea ce nu este scris" (C. Levi-Strauss), trebuie sa recunoastem ca Grecia Attidografilor, a lui Tucidide si a pietrelor gravate, impinzita de legi si decrete, se preteaza prea putin unei abordari etnologice. Daca precizam ca istoria si etnologia se diferentiaza mai ales prin tipul de fapte pe care le iau in considerare, prima privilegiind "clasele conducatoare, faptele de arme, domniile, tratatele si alian-tele", iar cea de-a doua "viata populara, moravurile, credintele, raporturile elementare pe care oamenii le stabilesc cu mediul" (ibid.), descoperim sau redescoperim in mod inevitabil ca aceasta diferenta de orientare a pus bazele - in cazul particular al Greciei antice - unei separatii de natura disciplinara. Enuntata in alti termeni, aceasta diferenta acopera, intr-adevar, distinctia dintre istorie si ceea ce, in secolul trecut, purta numele de Antiquitates. "Antichitatile", care faceau obiectul unui invatamint foarte elaborat in universitatile europene, acopereau exact cimpul manifestarilor vietii in societate, al practicilor'si obiceiurilor. O simpla privire aruncata asupra capitolului X din Manualul de filologie al lui S. Reinach (1879), intitulat "Antichitatile Greciei", ajunge pentru a verifica faptul ca filologia clasica rezerva o minutioasa atentie tuturor acestor subiecte familiare etnologiei de teren: inrudire, alimentatie, ritualuri etc. In cazul predecesorilor nostri, era vorba de eruditie, iar stapinirea ei presupunea dobindirea unei competente virtual exhaustive si a unor cunostinte comparabile in multe privinte cu masa de informatii pe care o'monografie etnologica trebuie sa le prezinte. Ba chiar mai mult, toate aceste cunostinte despre societatile antice se inscriau intr-o perspectiva, pina la urma, antropologica:'"Mai ales prin'intelegerea trecutului grec si roman va putea psihologia sa invete sa cunoasca omul", scria Reinach. Iluzie, se va spune, miraj uma-nist. Totusi, daca privim mai de aproape, este vorba despre un demers care ar putea fi cel al unui antropolog. "Istoria, continua filologul, ar fi o pierdere de vreme daca nu ar cauta in studierea faptelor cunoasterea institutiilor si a moravurilor si daca in aceasta nu ar incerca sa gaseasca stiinta spiritului omenesc, care este sursa lor comuna. Ea este o psihologie experimentala ale carei documente sint furnizate de catre trecut. Aceste documente sint valoroase prin numarul lor si nici unul dintre ele nu trebuie dispretuit; istoria politica le culege si le claseaza. Insa istoria politica nu este decit un studiu preliminar, o prefata la istoria institutiilor, care se ridica deasupra acesteia, cu conditia de a se fonda pe ea.' Caci istoria ideilor nu este decit o constructie fragila atunci cind nu isi are radacinile in stiinta faptelor."
' Fapte, institutii si moravuri, spirit uman. Daca acestea sint, in ordinea mentionata, obiectele cunoasterii stiintei filologice aplicate antichitatilor, misiunea antropologiei a putut fi formulata in termeni identici: o interogatie asupra omului pornind de la societati si institutii surprinse in unicitatea lor. Vizata inca de la inceputul secolului, apropierea dintre antropologie si studiile clasice isi gasea legitimitatea in impartasirea aceleiasi ambitii. Daca stergerea distantei dintre etnologie si studiile clasice se izbea de o dubla'piedica - inmultirea studiilor de istorie si existenta unei discipline constituite, facind imposibil sau inutil proiectul inventarii unei etnologii a societatilor vechi -, aceasta definitie propusa de filologi pentru acumularea cunostintelor despre societatile antice se apropia de perspectiva antropologica. Pe cei care vor sa scoata la lumina universaliile culturii, grecii si romani ar putea sa-i invete multe, gratie (dar si in ciuda) privilegiului de a fi socotiti modele ale umanitatii. Nu au elaborat ei'un discurs extrem de bogat despre omul social? Ei au intrat in cimpul antropologiei, din clipa in care acest discurs a incetat sa fie considerat o paradigma absoluta si a inceput sa fie comparat cu conceptiile si institutiile altor societati. Acest lucru s-a'intimplat in Anglia, unde, la inceputul secolului al XX-lea, mai ales la Cambridge, prin J. Harrison, s-a dezvoltat o antropologie a Greciei antice, preponderent religioasa si de inspiratie evolutionista. In textele si ritualurile elenice erau urmarite ramasitele acelui fond de barbarie si de salbaticie care, simultan, preceda si ameninta orice'civilizatie rafinata. In dezbaterea foarte vie declansata intre aparatorii si detractorii unei antropologii a societatilor antice, miza era raspunsul la urmatoarea intrebare: poate fi pusa lumea clasica pe acelasi plan cu societatile necivilizate ?
Intrebarea ramine de actualitate, intrucit criticile formulate de curind de M.I. Finley, la fel ca si pledoaria lui Detienne, intitulata ironic Les Grecs ne sont pas comme les autres, arata ca problema se pune si astazi ca si pe vremea lui J. Harrison: comparatismul este oare legitim ? A smulge lumea greceasca din unicitatea sa miraculoasa si paradigmatica, acesta a fost proiectul militant al Centre de Recherches Comparees sur les Societes Antiques intemeiat de Vernant si condus actualmente de P. Vidal-Naquet. Mai putin evolutionista, apropiata de tezele profesate de M. Mauss, imprumutind mult din meto-dele de analiza structural a miturilor propuse de Levi-Strauss si din "functionalismul" lui G. Dumezil, aceasta noua antropologie a societatilor antice le-a permis grecilor sa devina interlocutorii antropologilor si ai societatilor vii pe care acestia le studiaza.
G. SISSA
. DETIENNE M., 1972, Les
jardins d'Adonis, Gallimard,
ANTROPOLOGIE APLICATA -
ANZI
intinzindu-se in latitudine de la coasta Antilelor pina la capul Horn, Cordiliera Anzilor prezinta o exceptionala diversitate ecologica: prerii umede si bazine cu clima temperata in Anzii Ecuatoriali (Columbia si Ecuador), podisuri inalte, uscate si reci in sud (Peru, Bolivia), vai subtropicale care 'taie versantii, piemont impadurit,' cu clima calda si umeda catre vest, o banda de coasta deser'tica si intrerupta de oaze fertile, in sud, sau acoperita de o vegetatie densa, in nord. Locuitorii Anzilor au stiut sa profite de varietatea resurselor oferite de aceste habitate diferite, fie prin impartirea teritoriilor acestora pe mai multe etaje ecologice, fie prin colonizare si schimburi.'
Veniti din nord, primii ocupanti ai Anzilor au ajuns aici in urma cu cel putin 15.000 de ani; intre mileniile al VI-lea si al V-lea i.Cr., ei au inceput sa cultive plante (cartoful) si sa domesticeasca animale (lama). Cultura porumbului, mai tirzie, va permite depozi-tarea surplusului. Intre mileniile al III-lea si al II-lea i.Cr. apare ceramica, principala marturie a culturilor andine prehispanice, pentru ca acestea nu cunosteau scrierea.
Cultura Chavin (1300-500 i.Cr.) constituie prima mare
sinteza 'a descoperirilor realizate in timpul precedentelor milenii. Ea se
raspindeste pornind de la un centru ceremonial situat in Anzii Centrali, unde
sint grupate productii artizanale diverse, provenind din schimburi, tribut sau
ofrande. Viata
Omogenitatea pe
care stilul Chavin a dat-o culturii andine a disparut de-a lungul unei faze
ulterioare de diferentiere regionala (500 i.Cr.-900 d.Cr.). Cunoscute mai ales
pentru frumoasa lor orfevrarie,' "sefiile" din Anzii columbieni s-au structurat
incetul cu incetul. In
Pe coasta de sud
a statului
In zonele inalte, cultura
Declinul greu de explicat al imperiului Huari este insotit de o miscare de independents in coloniile sale. Printre regatele care se dezvolta aici, Chimu, amplasat pe fostul teritoriu al populatiei mochica, are capitala la Chan-Chan, cel mai mare oras prehispa-nic din America de Sud (20 km2). Diferite dinastii locale s-au unit in cadrul acestuia prin intermediul unei regalitati sacre, al unei puteri militare predominante si al unei planificari economice bazate pe'remarcabile amenajari hidraulice. Luxul si rafinamentul acestei culturi, niciodata atinse de incasi, pot fi observate mai ales in or'fevraria gasita in morminte. In secolul al XIV-lea, Chimu controla toate oazele de pe coasta dintre Tumbes si Pativilca. El se confrunta, insa, cu "sefiile" independente din alte vai (Chancay, Chincha'sau Ica), dar mai ales cu fiul lui Inca,' Pachacuti, care, cucerind zonele inalte de unde izvorau apele vitale pentru oaze, il anexeaza vastului sau imperiu.
Se intimpla prea des ca trecutul andin prehispanic sa fie redus la Imperiul inca (sau Tawantinsuyu), desi acesta nu a existat decit timp de un secol. Este adevarat ca, spre deosebire de societ'atile care l-au precedat, studierea sa (Murra, 1978; Rostworowski, 1988; Zuidema, 1986) poate sa se sprijine pe marturiile lasate de spanioli incepind din 1532. Aceste documente au fost interpretate fara intrerupere, in maniere adesea divergente, de citeva secole incoace.
Primele cuceriri ale etniei din munti a carei expansiune a fost la originea nasterii imperiului nu sint cunoscute decit prin intermediul miturilor, ai caror eroi, dupa inde-lungi peripetii, intemeiaza viitorul centru imperial de la Cuzco. La apogeul puterii sale, sub domnia lui Pachacuti, care a creat, probabil, majoritatea structurilor statale, imperiul Tawantinsuyu se intindea pe o suprafata de 600.000 de kilometri patrati, cucerita datorita unei savante combinatii de razboaie si tratate care imbinau strins preocuparile religioase si politice. Societatile fara stat din zonele joase orientale au stiut, totusi, sa reziste. Orasul Cuzco va atrage admiratia spaniolilor prin cladirile sale construite cu blocuri de piatra imbinate cu ajutorul unor unelte de lemn si de bronz.
Sapan Inca este fiul soarelui. El se casatoreste cu sora sa, care ii da copii legitimi din rindul carora este desemnat mostenitorul tronului, dar are si sotii secundare ne-incase. Dupa moartea sa, corpul sau mumificat este obiectul unui cult. Dispunem si de o genealogie a doisprezece suverani, considerate, in general, a fi o cronologie. Ea poate fi interpretata si ca o carta ierarhica, indicind distanta genealogica in raport cu suveranul descinzind din stramosi regali ale caror nume trimit mai degraba la reprezentari ale functiilor politice sau religioase decit la personaje istorice (Zuidema, 1986). Legaturile de rudenie guverneaza atit organizarea familiilor aristocratice, cit si principiul de ierarhizare a administratorilor, accesul la paminturi al grupurilor locale (sau ayllu) si integrarea mitologica in neamul lui Inca a popoarelor cucerite.
Statul controleaza "sefiile" locale, favorizind inchiderea circuitelor lor economice de autosubzistenta, bazate pe accesul, pornind de la un centru regional, la etajele ecologice variate unde sint instalati colonistii, un fel de insule intr-un arhipelag vertical. El se sprijina pe o structura sociala si' politica dualista, ale carei elemente sint ele insele dedublate si cuprinse unele in celelalte intr-o ordine ierarhica cu esaloane legate prin relatii de reciprocitate. Structurile preexistente sint reinterpretate intr-un context nou : cultul solar este impus de catre stat, insa templul soarelui de la Cuzco integreaza divinitatile locale ; functionari numerosi si diversi contabilizeaza resursele, gratie unui sistem de sforicele (quipu) ale caror noduri reprezinta unitati de masura; in vreme ce sefii traditionali isi pastreaza, local, rangul, fiii lor asimileaza la Cuzco cultura invinga-torilor; populatiile sint deportate, insa potrivit modelului "arhipelagului vertical", devenit strategie de stat; paminturile lui Inca si ale soarelui, pentru care familiile trebuie sa faca prestatii in munca, se invecineaza cu cele pe care Inca le-a oferit familiilor si sefilor local'i. Caracterul totalizant al gindirii incase se exprima foarte bine in sistemul de ceque: 41 de linii din 328 de locuri sacre converg catre templul soarelui din Cuzco, determinind atit un calendar, cit si o organizare a spatiului care se intindea in cele patru colturi ale imperiului, precum si o imbinare a grupurilor sociale din Cuzco prin ritualurile 'cu a caror exercitare erau insarcinati.
Dupa disparitia celor doi pretendenti la acest imens imperiu, a caror lupta fratricida a fost in folosul spaniolilor, colonizarea a erodat, incetul cu incetul, institutiile indigene. Astazi, formele de organizare ale societatii rurale andine, din ce in ce mai reduse de emigratia masiva, sint ca niste ecouri ale diferitelor momente ale istoriei sale. Citeva etnii cunosc inca moduri de organizare si credinte prehispanice, precum controlul etajelor ecologice multiple, o structura sociala dualista, o conceptie ciclica asupra timpului si un panteon complex. Multi quechua si aymara sint organizati in sate dupa modelul colonial de grupare a populatiilor dispersate. Ei sint mai mult sau mai putin integrati in economia monetara, participind la activitatea in cooperative sau sindicate in functie de izolarea lor geografica, iar cultura lor originala amesteca elemente hispa-nice cu'traditia andina.
A. MOLINIE-FIORAVANTI
. "Anthropologie historique
des societe andines", in Annales ESC, 1978, 5-6. - BETANZOS J. de, 1987
(1575), Suma y narracion de los Incas, Atlas,
ARHEOLOGIE
1. Prezentare general*
Arheologia (etimologic "stiinta lucrurilor vechi")
studiaza trecutul pornind de la vestigiile materiale care s-au pastrat. Ea
apare in Italia, in perioada Renasterii, din interesul suscitat de antichitatea
greco-romana. Primele sapaturi au loc incepind din secolul alXVII-lea in
Forumul roman si la Villa Hadriana. In
Sapaturile, ale caror decapari in straturi succesive scot la lumina vestigiile in pozitia lor originare, ramin actul central al adunarii datelor arheologice. Dar intrucit distrug obiectul cercetarii lor si nu pot fi repetate, ele trebuie sa se supuna unor exigente metodologice tot mai riguroase, care nu pot fi satisfacute decit printr-o strategie de ansamblu si o arhivare pe cit de precisa, pe atit de minutioasa a observatiilor. Intr-adevar, trebuie asigurata atit o lectura verticala (stratigrafica), cit si'una orizontala. Prima controleaza succesiunea relativa a straturilor si cronologia lor, iar a doua se concentreaza asupra analizei spatiale a relatiilor dintre vestigiile fiecarui strat si ajunge la o interpretare antropologica a solurilor (din perspectiva etnologiei preistorice). Iata de ce exista tot atit de multe strategii de efectuare a sapaturilor cite tipuri de situri exista, de la degajarea minutioasa a solurilor de habitat cu ajutorul racletelor si al pensulelor pina la vastele decapaje extensive facute cu buldozerul si cu lopata, 'care aduc la lumina resturile structural ale unor sate intregi. In toate cazurile, planurile, sectiunile, fotografiile, mulajele, inventarele si desenele permit pastrarea unei imagini analitice a sitului si a relatiilor care asociazfi in acel spatiu vestigiile intre ele.
Etapa centrala a colectarii datelor, sapaturile nu reprezinta unicul ei act. Ele sint precedate de prospectiuni sistematice care inventariaza potentialul arheologic al unei regiuni si permit alegerea siturilor in care vor fi facute sapaturi pe baza unui esantionaj si nu la intimplare. Sapaturile sint insotite de prelevari sistematice destinate'studierii mediului, fiind urmate de un ansamblu de analize si de interpretari care capata din ce in ce mai multa important*!. Recurgerea la experimentare introduce noi proceduri de verificare a ipotezelor. Elaborarea unor modele sistemice derivate din ecologie, antro-pologie, geografie umana sau etnoarheologie permite depasirea naturii lacunare a documentatiei arheologice si propune reconstruirea societatilor trecutului. Dincolo de descrierea vestigiilor, arheologia vizeaza de acum inainte reconstituirea actiunii omului asupra mediului, organizarea spatiului, lanturile operatorii de productie, viata coti-diana si comportamentul uman la un moment dat. Pe termen lung, ea cauta sa identifice procesele care conduc la schimbari tehnice, economice, sociale sau culturale.
F. AUDOUZE
. CAMPS G., 1982, La
prehistoire, Librairie Academique Perrin,
2. Etnologie preistorica
Etnologia preistorica este indisociabila de numele lui A. Leroi-Gourhan. Marcat de un anume empirism, acest curent de gindire se caracterizeaza prin abordarea etnologica a lucrarilor arheologice de teren. Unitatea sa consta mai mult intr-o seama de practici comune decit in enunturi teoretice fomulate in texte fondatoare. Intr-adevar, metodele sale au fost puse la punct in cursul sapaturilor efectuate pe santierele-pilot de la Arcy-sur-Cure si Pincevent (Leroi-Gourhan, Brezillon, 1966, 1972).
Pentru Leroi-Gourhan, "reconstituirea vietii culturale a oamenilor din trecutul anterior Istoriei" este un obiectiv care poate fi atins "printr-o analiza etnografica a habitatelor preistorice" (1983). Trei principii fundamental caracterizeaza demersul sau : primatul sapaturilor orizontale in planuri microtopografice in raport cu sapaturile stratigrafice, pentru ca doar "citirea" orizontala a straturilor succesive poate sa permita cunoasterea locurilor pe care a trait omul; stabilirea celor mai complete si mai obiective arhive posibile ale sapaturilor, pentru a atenua distrugerea sitului din pricina sapaturilor ; analiza structurala a datelor legate de relatiile dintre vestigiile arheologice, plecind de la natura si pozitia lor. Analiza spatiala reuseste sa puna in evidenta structuri arheologice evidente (vetre, gropi, zone pentru deseuri) si structuri latente (arii de activitate, urme negative de perete). Combinarea acestor rezultate cu studiile despre mediu si cu studiile tehnologice permite redarea organizarii spatiale si alcatuirea unei imagini a activitatilor desfasurate in asezarea respectiva. Aceste metode au fost adap-tate cu succes unor terenuri preistorice foarte diverse: in Orientul Mijlociu de catre J. Cauvin, in Anzi de catre D. Lavallee, in Pacific de catre J. Garanger sau, pentru paleoliticul german, de catre G. Bosinski.
Foarte individualizata in anii '60, etnologia preistorica tinde sa se reintoarca in sinul unei preistorii franceze unificate. Metodele sale sint aplicate in majoritatea sapaturilor solurilor de habitat. Analiza de mediu si studiile tehnologice si functionale ocupa un loc tot mai important in cadrul ei. Sapaturile din pestera Planches din Jura sint un bun exemplu pentru un studiu aprofundat de etnologie preistorica (Petrequin, 1980). Respingerea de catre Leroi-Gourhan a comparatismului etnografic face astazi loc unei utilizari moderate a modelelor etnoarheologice. Banalizarea acestui curent e intarita de fenomenele de convergent: o parte a scolii americane de arheologie antropologica, desi foarte teoretica si situata intr-un cadru ipotetico-deductiv strict, sustin astazi principle unor sapaturi si analize de date asemanatoare celor evocate mai sus.
F. AUDOUZE
. BOSINSKI G., 1979, Die
Ausgrabungen in Gbnnersdorf 1968-1976 und die Siedlungsgefunde der Grobung
1968, Fr. Steiner Verlag,
3. Etnoarheologia
Etnoarheologia este o strategie de cercetare destinata rafinarii, imbogatirii si criticii tehnicilor de inferenta arheologica. Ea realizeaza o analiza etnologica si arheologica a prezentului pentru a propune ipoteze de interpretare a situatiilor trecute ; aceste modele trebuie confruntate pe urma cu datele sapaturilor si cu toate celelalte modalitati de abordare a realitatilor antice. Dialogul preistorie -'etnologie s-a impus intotdeauna, fiindca cele doua discipline au cimpuri de cercetare vecine, in ciuda mijloacelor de abordare diferite : una se ocupa de trecut, amputat de aleatoriul conservarii vestigiilor, pe cind cealalta studiaza prezentul viu si discursul, fiind lipsita de profunzime istorica. Postulind ca evolutia umana este liniara, avind viteze de dezvoltare diferite in functie de diversele regiuni, specialistii preistoriei s-au indreptat din secolul al XIX-lea catre "primitivii" contemporani, pentru a cauta sa afle de la ei care sint functiile uneltelor gasite in timpul sapaturilor, tipurile de arhitectura neolitica de pe malul lacurilor sau semnificatia gravurilor si picturilor rupestre. Pe la 1950 se estompeaza primatul acestui tip de comparatism,'dominat de un joc de puzzle care utiliza infor-matiile adunate de peste tot din lume, in ciuda lucrarilor lui G. Childe (intre 1920 si 1950), al carui demers, de inspiratie marxista, acorda un loc fundamental interpretarii etnologice. A. Leroi-Gourhan reprosa comparatismului sumar ca paralizeaza imaginatia stiintifica, cautind sa explice totul prin analogie; sub influenta sa, cercetarea s-a indreptat spre etnologia preistorica si spre experimentare. A doua ruptura metodologica se produce pe la 1960, o data cu aparitia publicatiei New Archeology si in acelasi timp cu neo-evolutionismul lui E. Service si M. Sahlins. Pentru S.R. Binford (1968), exista o interdependenta a faptelor sociale, a tehnicilor si a constringerilor ecologice in sistemele in echilibru, in asa fel incit importanta alegerilor culturale poate fi neglijata. In aceste conditii, el propune, conform unui demers clasic in istoria stiintelor, utilizarea unei abord'ari ipotetico-deductive care sa permita trecerea de la analizele etnografice la faptele arheologice. Astfel ia nastere termenul de "etnoarheologie", a carui aparitie este insotita de o reflectie asupra "legilor" generale ale comportamentului (Schiffer, 1976), bazata pe un principiu uniformizator cu valoare transculturala. Pentru J.E. Yellen (1977) si A.R. Gould (1978), speranta de a defini unele "legi" transculturale se estompeazS din momentul in care se recurge 'la analogii intre populatii disparute si populatii vii despre care se presupune ca ar fi comparabile cu primele. In toate cazurile se'pune problema legitimitStii in utilizarea analizei etnografice pentru explicarea trecutului, intrucit prin natura sa rationamentul analogic nu poate furniza probe de unul singur si ar fi periculos ca variabilele culturale si ideologice sa fie trecute sub tScere. Scoala de la Cambridge, de arheologie structural* si simbolica (Hodder, 1982), intentioneaza sa reactioneze la tezele propuse de New Archeology. Ea denunta functia pur utilitara atribuita culturii materiale, ocupindu-se de studierea codului simbolurilor, a reprezen-tarilor ideologice ale relatiilor sociale, a sensului si utilizarii lor. In aceasta reevaluare, etnoarheologia dobindeste un rol-cheie.
Astazi nu mai exists nici un domeniu al cercetarii preistorice care sa nu fie conta-minat de utilizarea modelelor etnoarheologice. De la lantul operatoriu la repartitia marturiilor, de la arhitectura la fosilizarea vestigiilor, de la raporturile sociale 'la cimitire, de la exploatarea mediului la plantele cultivate, putem sa spunem ca toate domeniile de investigatie au fost abordate cu mai mult sau mai putin succes. La fel stau lucrurile si in cazul disciplinelor care se fereau sa practice compa'ratismul etnografic -etnologia preistorica sau experimentarea arheologica. S-a ajuns la concluzia ca nici stiintele aplicate arheologiei nu scapa de necesitatea de a construi modele ale inter-actiunii om - mediu. Un exemplu in acest sens este cel al poluarii antropice a polenului sau a resturilor vegetale gasite in siturile de habitat preistoric: acest polen si aceste vegetale ne ofera indicatii asupra surselor de exploatare a mediului de catre om, si nu despre mediul insusi (Petrequin, 1984).
Utilizarea modelelor etnoarheologice este la moda, dar nu trebuie sa uitam ca acestea pun in evidentS analogii sau, in cel mai bun caz, convergente. Etnologia furnizeaza un catalog al posibilitatilor (Gallay, 1986), insa nu al tuturor'posibilitatilor. Rolul ei ar trebui sa fie acela de a contribui la reducerea generalizarilor abuzive', caci riscul care pindeste etnoarheologia este acela ca ea sa se multumeasca cu o survolare a realitatilor sociale si culturale, sub pretextul ca problematica'sa nu poate sa fie etnologica. Situata la inter'fata a doua domenii disciplinare, etnoarheologia isi fixeaza astazi ca scop esential intelegerea modului in care fapte si evenimente actuale pot (sau nu) sa se "fosil'izeze",' adica sa fie (sau nu) puse in evidenta de cercetarile arheologilor. Aceasta strategie nu poate fi productiva decit in masura in care ia in considerare atit procesele lumii vii, cit si intoarcerea acestor procese spre faptele trecutului.
P. PETREQUIN
. BINFORD S.R., BINFORD
L.R. (ed.), 1969, New Perspectives in Archeology, Aldine,
ARHITECTURA
Termenul "arhitectura", utilizat in contextul antropologiei, trimite la un ansamblu complex de fenomene care se refera nu numai la locuinte, ci si la habitat, la organizarea spatiului, la modul de viata, la formele de organizare economics, sociala si politics, la sistemele simbolice si religioase. Arhitectura este creatoare de spatiu si de relatii spatiale, este o forma de expresie in mod fundamental socials, al cSrei limbaj formal utilizeazS conceptul (cu continut variabil) de "spatiu" si tine seama de o constiintS
sociala a spatiului. Insa arhitectura nu este doar un mod de elaborare materials a unei reprezentari: definind locurile, ea face din acestea receptacule ale semnelor, de unde si bogatia semnificatiilor simbolice legate de anumite tipuri de edificii sau de spatii amenajate (sanctuare, sedii ale detinatorilor puterii, piete etc.) si, mai general, legate de casa si de amplasamentele reze'rvate diferitelor activitati sociale.
Prin 'caracterul sau primar si functional de "continator", un obiect arhitectural nu poate fi sesizat printr-un act perceptiv unic, pentru aceasta fiind nevoie de o serie de acte care tin de o dubla abordare (din interior si din exterior), experienta perceptiva globala trecind dincolo de simpla experienta vizuala. Spatiul arhitectural dezvaluie o viziune asupra lumii si a pozitiei omului in aceasta lume. Ca orice alt limbaj, limbajul arhitectural nu poate fi inteles decit daca este pus in relatie cu contextul cultural care il produce, pentru ca ierarhia normelor si valorilor unei arhitecturi este integrata unei ierarhii care o inglobeaza, aceea a culturii corespondente. De la paravanul de crengi al bosimanilor kung la turnurile cetatilor yemenite, de la casele hipogee din Modica (Sicilia) la locuintele pe piloni din satele de pe malul lacului Nokwe din Benin, orice arhitectura permite o "lectura" a manierei in care un grup articuleaza comunicarea dintre membrii sai si relatia sa globala cu spatiul. Geometria, chiar inainte de a fi un instrument tehnic pentru constructie, este un ansamblu de simboluri susceptibile a fi codate in termeni cosmogonici sau metafizici. In satele kasena din Burkina Fasso, locuintele patrate sint rezervate barbatilor, locuintele rotunde - femeilor, circularitatea fiind asociata cu uterul, cu luna, cu notiunea de Jorigine", cu fecunditatea si cu conti-nuitatea ca semn al imuabilului.
A intelege simetria volumelor, a elementelor modulare, a recurentelor morfologice, inseamna a pune in evidenta opozitiile elementelor ce se organizeaza in raport cu un centru, care nu se defineste in mod'necesar in termeni geometrici. In Benin, cu ocazia marilor evenimente regale care se desfasoara la Abomey, portile palatului regal prin care intra si ies demnitarii sint numite ,',de stinga" si "de dreapta" prin raportare la poarta prin care trece regele, considerata a fi "centrala", desi ea nu este astfel din punct de vedere geometric.
Factorii de mediu
(clima, natura solurilor, materialele disponibile) si gradul de dezvoltare
tehnica a societatii au in mod cert un efect direct asupra tipurilor de
locuinte, dar, adesea, unor conditii naturale identice pot sa le corespunda
solutii arhitecturale foarte diversificate, nascute din variabilitatea
constringerilor socio-economice si cultural care modeleaza conditiile de
producere a obiectelor arhitecturale, caci determinarea si evolutia formelor nu
tin doar de factori materiali. In Apulia (Italia), doua sate vecine,
Alberobello si Ceglie Messapica, au ca activitati principale agricultura si
cresterea animalelor, insa in primul sat unitatea de lucru este familia, pe
cind in al doilea sat unitatile economice sint fermele colective. Casele din Alberobello
sint celebrele trulli, case familiale independente, pe cind la Ceglie
Messapica, locuintele sint aliniate si grupate pe ferme. Casa este o forma care
delimiteaza un spatiu organic de echilibru intre natura si cultura, intre omul
care construieste si locuieste si persoana ca ansamblu al reprezentarilor.
Casa este, dupa caz, arca'divina (dogoni,
Orientarea axelor unei case poate fi stabilita printr-un ritual de intemeiere realizat de un barbat (cel mai batrin membru al comunitatii, preot, vrajitor) care cunoaste atit caracteristicile fizice si metafizice ale locului de amplasare, cit si istoria si mitul la care se refera grupul caruia ii apartine constructorul casei. Daca exista, "cartografia" indigena poate sa furnizeze indicatii despre conceptiile societatii respective in materie de repre-zentare a spatiului (geografie) si a lumii (cosmologie) si,' in consecinta, despre locul ocupat de locuinta in interiorul unui asemenea sistem. Sa ne amintim pictografiile indienilor din Cimpii, hartile pe scoarta de mesteacan ale populatiilor siberiene sau planurile militare trasate pe scoarta sau pe tesaturi de catre spionii regilor de la Abomey.
Amplasamentul locuintei
este un fel de spatiu proiectiv al structurii sociale. Societatile acefale
(lobi din Burkina Fasso, dagari din Burkina Fasso si din
Deschizaturile, fie ca e vorba de usi, ferestre sau guri de vatra, sint elementele locuintei cel mai bine protejate. Cei din populatia lobi ingroapa sub pragul caselor lor un "medicament" specific familiei rezidente, care accentueaza separatia dintre interior si exterior, permitind recunoasterea strainului si, daca e cazul, impiedicindu-l sa faca vreun rau. In Franta, in partea orientala a Lorenei, poarta de la intrarea casei are deasupra sa un fronton monumental, pentru decorarea caruia sint folosite atit simboluri pagine (svastica cu brate curbe, soarele, steaua, rozasa), cit si simboluri crestine ; uneori, relieful ancadramentului deseneaza o cruce de talia portii.
Separind decorarea unei locuinte de conceptia sa ar'hitecturala, nu am face decit sa taiem in doua o unitate indivizibila. La dogoni, coliba pentru sfat (togu na) este conceputa in asa fel incit fiecare dintre stilpii care sustin acoperisul reprezinta un cuvint, succesiunea stilpilor unei colibe reprezinta o fraza, iar ansamblul colibelor, vazute prin intermediul drumului ritual al lui sigi, constituie un discurs.
Pe linga arhitectura reala, a proiectiei si a constructiei, exista si o arhitectura pe care am putea s-o numim "virtuala", care, ca sub o vastfi cupola protectoare invizibila, defineste, delimiteaza si organizeaza o portiune de spatiu centrata asupra casei, in jurul careia se desfasoara drumuri, gradini, cimpuri etc. '
Conceptia arhitecturala rezulta din convergenta unui numar atit de mare de factori tehnici, socio-economici si culturali, incit ar fi inutil sa pretindem ca am alcatuit un repertoriu exhaustiv. Diferitele elemente de determinare a formelor si a functiilor arhitecturale sint considerate a fi niste elemente grafice, a caror suprapunere ar'da o epura globala, utilizabila la orice scara, iar numeroasele implicatii culturale ar trebui sa ne duca, prin intermediul arhitecturii, la descoperirea unui cod.
G. ANTONGINI, T. SPINI
. ANTONGINI G., SPINI T.,
1981, Il cammino degli antenati. I Lobi dell'Atto Volta, Laterza,
1975,Architettura primitiva, Electa,
Milano. - GUTKIND E.A., 1958, Architettura e societa: spazio e materia,
gruppo e individuo, Edizioni di Comunita, Milano. - LEBEUF J.-P, 1961, L'habitation
des Fali, Hachette, Paris. - LEROI-GOURHAN A, 1978, Le geste et la
parole, la memoire et les rythmes, Albin Michel, Paris. - MOHOLY-NAGY S.,
1957, Native Genius in Anonymous Architecture, Horizon Press,
1976,Togu na, Electa, Milano.
ARIE CULTURALA
O arie culturala (germ. Kulturkreis, engl. culture area) este un teritoriu sau o zona geografica definita prin raspindirea unui ansamblu de "elemente" culturale date (obiecte materiale, caracteristici ale organizarii sociale sau credinte). Prefigurata de "provinciile geografice" ale lui A. Bastian (1860), ideea de Kulturkreis, cheia de bolta a "morfologiei culturale" (Kulturmorphologie), a fost popularizata de L. Frobenius (1898), discipol al lui F Ratzel (1899) si al lui F Schurtz, si detaliata de F Graebner (1911). Cautarea sistematica a unor asemenea configuratii avea ca scop stabilirea unei cronologii relative
a culturilor, suceptibila sa intemeieze o istorie universal a societatilor "inferioare". Teoria difuzionista de care e legata aceasta idee respinge evolutionismul uniliniar si postuleaza o dezvoltare neuniforma a culturilor in cadrul unei transformari in stadii (Kulturstufen). Aceste stadii sint identificate, sincronic si diacronic, prin prezenta, absenta sau variatiile relative ale unor grupuri de trasaturi impuse de catre analist'si specificate in functie de criteriile: forma, cantitate si continuitate. Scoala de la Viena (Schmidt 1939 ; W. Koppers) a utilizat aceasta metodfi pentru a rezolva problema originii ideii de Dumnezeu, precum si cea a originii unor institutii (statul, familia). H. Baumann si D. Westermann (1940), ca si alti etnologi de limba germana, au incercat sa restringa aceasta abordare la studiul contac'telor specifice si recunoscute intre grupuri de societati relativ omogene.
Teoria ariilor culturale a cunoscut un oarecare succes in Europa si a jucat un rol fundamental in dezvoltarea in Statele Unite a cercetarilor nord-amerindiene. C. Wissler (1927) a introdus notiunile de "arie temporala" - pentru a explica relatiile dintre familiile lingvistice si ansamblurile culturale - si de "model" (pattern) cultural, iar maitirziu (1939, 1944) A. Kroeber, un excelent cunoscator al antropologiei de limba germana, a propus o impartire a Americii de Nord in arii culturale pur spatiale si sincronice, impartire care prevaleaza inca si astazi.
Aplicarea conceptului de "arie culturala" a facilitat, fara indoiala, compararea culturilor, insa nu a permis depasirea dificultatii aparute in urma deducerii unor secvente temporale plecind de la distributii spatiale. Punind pe acelasi plan obiecte materiale, credinte si institutii, ea a contribuit adesea la o reificare' a societatilor studiate, care au fost reduse la niste scheme ce trimiteau la imaginea unei omeniri distribuite in diferite straturi ierarhice.
E. CONTE
. BAUMANN H., THURNWALD R.,
WESTERMANN D., 1940, Volkerkunde von Afrika, (trad. fr. partiala: H.
Baumann, D. Westermann, Les peuples et les civilisations de l'Afrique, Payot,
Paris, 1948). - FROBENIUS L., 1898, "Der Ursprung der afrikanischen Kulturen",
in Zeitschrift der Gesellschaft fur Erkunde zu
ARIE LINGVISTICA
Aria lingvistica ai este portiunea de
spatiu ocupata de populatia la care se manifests faptul lingvistic i. Daca
i reprezinta uzul'unei anume limbi primare, aria lingvistica si
teritoriul etnic coincid, in masura in care limba este o trasatura care
defineste etnia. Exista, totusi, unele exceptii. Fractiunile leeko si daka ale
populatiei tchamba (
R. BRETON, M. DIEU
.
BRETON R., 1976, La geographie des langues, PUF, Paris. - SEGUY J.,
1973, "Les atlas linguistiques de la
ARTA (ANTROPOLOGIA ~EI)
Ezitarile in privinta terminologiei care trebuie adoptata pentru a desemna productiile plastice si picturale ale societatilor primitive" (care, in functie de autori, sint desemnate prin termenii "arta primitiva",' "tribala", "exotica", "magica", "neoccidentala" sau chiar, mai recent, "etnologica") reflecta problemele pe care le pune, chiar si astazi, definirea obiectului stiintei numite antropologia artei. Este de remarcat ca, in vreme ce antro-pologii fac eforturi pentru a demonstra preocuparea disciplinei lor pentru cunoasterea oricarei societati, specialistii in antropologia artei incearca sa limiteze domeniul lor de studiu la o singura clasfi de obiecte, cele provenind in exclusivitate din societatile "traditionale", "fara scriere" sau, mai simplu, "la scara redusa" (Layton, 1981). Impre-cizia datorata definitiilor negative (care spun ce anume nu este obiect al antropologiei artei, dar care ne permit foarte rar sa intrezarim ce ar putea sa fie) se adauga vechii probleme - al carei caracter insolubil e dovedit de istoria esteticii - a definitiei, univoce si a priori, a notiunii de "arta". De altfel, perceperea operelor plastice provenite din rindul civilizatiilor neoccidentale a dus la aparitia a doua interpretari, care, adap-tindu-se la definitiile negative ale "artei primitive", impiedica intelegerea acesteia: evaluarea etnocentrica a artei si negarea sa aparenta, estetica primitivista. Punctul de vedere etnocentrist rezerva termenul "arta" traditiei occidental si contesta faptul ca productiile plastice si picturale ale societatilor socotite primitive pot sa reflecte o atitudine comparabila cu cea a artistului' european. Estetica primitivista, de la C. Einstein (1915) la W. Rubin (1984), postuleaza, dimpotriva, universalitatea absoluta a limbajului artistic: orice obiect de arta poate fi inteles independent de semnificatia pe care o are in societatea in care a fost conceput. Daca enocentrismul renunta la univer-salitatea artei, estetica primitivista renunta la punctul de vedere antropologic asupra operei de arta. In nici unul din cazuri, antropologia nu isi gaseste locul. Pentru a iesi din acest cerc vicios, trebuie sa revenim la sensul prim al cuvintului "arta". Termenul latinesc ars (din care deriva) a pastrat multa vreme doua sensuri care astazi sint distincte. Pe de o parte, cum scrie E. Panofsky (1943), ars desemneaza capacitatea constienta si intentionala a omului "de a produce obiecte [] in acelasi fel in care natura produce fenomene. [] In acest sens, activitatea unui arhitect, a unui pictor sau a unui sculptor putea inca sa fie numita, in plina Renastere, arta, la fel ca activitatea unui tesator sau a unui apicultor". Pe de alta parte, 'ars desemneaza, intr-un sens aproape disparut astazi, un ansamblu de tehnici sau de reguli pe care gindirea trebuie sa le urmeze pentru a atinge cunoasterea si reprezentarea realului. Astfel, nu numai regulile argumentatiei logice erau pentru sofisti si stoici o ars, ci si ceea ce numim astazi astronomie a putut sa se numeasca de-a lungul vremii arta stelelor. Plecind de la dubla articulare a acestui concept, putem afirma ca studierea raportului pe care fiecare cultura il stabileste intre aceste doua aspecte ale notiunii de "arta" (intre anumite forme de cunoastere si anumite tehnici de concepere si producere a imaginilor) constituie obiectul antropologiei artei. Aceasta definitie are doua avantaje: permite intelegerea istoriei interpretarilor pe care civilizatia occidentala le-a dat reprezentarilor plastice, picturale si arhitecturale ale culturilor primitive" si se inscrie intr-o perspectiva de cercetare care, desi se aplica in principiu oricarei forme de arta, defineste cu claritate punctul de vedere al antropologului asupra creatiei artistice si distinge sarcina acestuia de cea a criticului si istoricului artei occidentale.
Incepind din
se'colul al XV-lea, navigatorii si negustorii au inceput sa importe in Europa
obiecte provenind din regiuni ale lumii pina atunci necunoscute. Aceste obiecte
au intrat de indata in colectiile suveranilor europeni, mai ales in cele ale
regilor Frantei, ale familiei de Medici de la Florenta si ale Habsburgilor. Ele
au fost clasate cu grija si conservate in Wunderkammern, acele "cabinete
cu minuni" in care primii colectionari asezau alaturi operele marilor pictori
si obiecte feerice cum ar fi coarne de unicorn, nautili sau mandragore antropomorfe
(Schlosser, 1908). Wunderkammer aspira, asa cum a aratat J. Schlosser,
sa reprezinte o imagine a ordinii cosmosului, obiectul exotic gasindu-si aici
locul ca o marturie enigmatica a limitelor spatiale si temporale ale
universului cunoscut. El desemneaza aici, ca in primele harti geografice, o terra
ultra incognita. Curiozitatii savante provocate de fildesul din
"Am vazut obiectele care i-au fost aduse regelui [Carol al V-lea] din
noua
In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, colonizarea a dus la o mare acumulare de obiecte provenind din societatile primitive. Pretutindeni in Europa, un mare numar de obiecte (care constituie o parte important a colectiilor muzeelor de astazi) au fost stocate si apoi uitate. In 1851, o parte dintre ele vor fi'expuse la Londra cu ocazia primei Expozitii universale. Din acel moment, ele nu au mai fost percepute ca opere minunat realizate de niste artisti necunoscuti, ci ca marturii imperfecte ale primelor stadii ale unei evolutii (atit tehnice, cit si intelectuale) care duce la civilizatia occidentala. Aceasta perspectivk evolutionista este expusa clar in primele lucrari ale unui pionier al cerce-tarilor asupra originii artei, G. Semper. Semper (1983, 1985) este primul care a studiat (ceea ce cunostea din) arta primitiva (un sat maori si o coliba ceremoniala carib pe care a vazut-o la Expozitia universal) pentru a o situa in cadrul unei istorii comparate a stilurilor. Totusi, metoda sa de analiza nu se reduce la reconstruirea conjectural a originilor reprezentarii artistice. Urmind modelul lui G. von Humboldt (care pornea de la lucrarile stiintifice ale lui Goethe), el a combinat ideea unei dezvoltari liniare a tehnicilor cu analiza formelor elementare (Uhrformen) care stau la baza oricarei repre-zentari artistice. Nu orice stil este marturia directa a unei etape a evolutiei culturale. El realizeaza, mai degraba, la fel ca si arta maorilor, o sinteza perfecta'intre tehnici supuse evolutiei si formele mentale de organizare a spatiului pe care orice reprezentare le presupune. Daca pentru Semper in arta primitiva "nu avem o copilarie a stilurilor" (1871, apud Podro, 1982), acest lucru se intimpla pentru ca ars ca tehnica este premisa logica - inainte de a fi premisa istorica - a lui ars ca limbaj al reprezentarii spatiale. Prima apartine domeniului variatiei istorice si geografice, pe cind cealalta se supune legilor care prezideaza reprezentarea mentala a spatiului. Aceasta idee despre evolutie si despre natura artei este mai putin indepartata decit am fi inclinati sa credem de una dintre premisele operei fundamentale pe care F. Boas a consacrat-o artei primitive (1927). Intr-adevar, pentru Boas exista arta acolo unde stapinirea absoluta a unei tehnici ajunge la o forma perfecta. Atunci, aceasta forma poate sa depaseasca simpla functie de obiect utilitar si sa devina astfel modelul unui stil. Or, acesta depinde atit de organizarea particulars a unei culturi, cit si de constringerile inerente oricarei reprezen-tari a spatiului. Exista, dupa Boas, doua maniere de reprezentare a spatiului: una tine direct de vaz si reprezinta un obiect, in felul in care o face ochiul, dintr-o perspectiva unifocala, pe cind cealalta reprezinta obiectele nu asa cum se prezinta ele vazului, ci mai mult asa cum sint reprezentate de catre spirit. Astfel, de exemplu, o sculptura a indienilor de pe Coasta de nord-vest poate sa multiplice perspectivele si sa reprezinte un animal din mai multe puncte de vedere simultane. Asadar, arta primitiva nu este nici naiva si nici rudimentara; alegind o varianta specifica de organizare a spatiului, ea construieste complexitatea acolo unde privirea noastra este obisnuita sa simplifice. Ea tinde catre o reprezentare complexa a obiectului pentru ca noi sa construim mental prezenta sa reala cea mai completa cu putinta, dincolo de ceea ce poate sa faca privirea. Descoperirea acestei conceptii despre spatiu constituie adevaratul instrument al ana-lizei, cheia de lectura utilizata de Boas pentru interpretarea artei indienilor de pe Coasta de nord-vest (analiza pe care Levi-Strauss a continuat-o, in acelasi spirit, studiind dedublarea reprezentarii, caracteristica acestei arte, 1958). Cercetarile lui Boas au aratat, o data pentru totdeauna, cum studierea artei primitive poate sa se intemeieze nu doar pe cunoasterea detaliata a stilurilor si tehnicilor, ci si pe intelegerea categoriilor mentale care ii sint specifice.
Boas a stabilit intre cei doi poli ai lui ars amintiti mai sus o relatie destul de asemanatoare cu cea propusa de Semper: daca tehnicile, functiile si stilurile pot varia in timp si in spatiu, forma abstracta care rezulta in urma acestora in arta primitiva raspunde unor criterii care decurg dintr-o facultate estetica universal. Preocupat de stabilirea principiilor abstracte de organizare a spatiului care definesc un stil, Boas a dat putina atentie, in Primitive Art, semnificatiei pe care obiectele de arta pot sa o asume in contexte care le sint specifice si, in mod special, in ritualuri. Asa cum arata cele doua culegeri editate de A. Forge (1973) si D. Biebuyck (1969), cercetarea contem-porana s-a angajat pe aceasta cale. Boas a aratat ca functia reprezentativa pe care o poate asuma un obiect in contexte care ii sint specifice este cea care il face, indiferent daca este util sau inutil, interpretabil ca arta. Urmind aceasta indicatie, care reia analogia propusa de Semper intre expresia artistica si limbaj, antropologi ca G. Bateson, A. Forge sau E. Carpenter au studiat stilul artistic ca un sistem de comunicare si de semnificatie independent de limbajul verbal. Definitia propusa aici, care evita orice referire la teoria frumosului si la notiunea de "valoare estetica", se situeaza in aceasta perspectiva si permite mai ales distingerea sarcinii antropologului de teren de cea a muzeografului sau a criticului de arta. Fie ca se ocupa de arta "antica", de cea "contemporana" sau chiar de cea "primitiva", criticul de arta, in functie de gustul sau, de cunostintele sale si de ritmul pietei artei, stabileste o scara de'valori. Astfel, el formuleaza o distinctie intre arta si non-arta care nu'il priveste deloc pe antropolog. Acesta din urma, care poate sa studieze variatia culturala a'criteriilor in cauza, nu considers frumosul ca scop al procesului artistic. Experienta de teren il conduce mai degraba la a considera experienta (cu adevarat reala) frumusetii un mijloc utilizat de fiecare cultura si de fiecare artist pentru realizarea acelei sinteze originale care defi-neste o ars. Cercetarea de teren a aratat ca arta nu reflecta doar satisfacerea unui ideal sau a unei nevoi estetice, ci poate sa ne descopere si aspecte legate de organizarea spatiului, de modalitatile de transmitere a cunoasterii si de registrele de semnificatie a simbolismului ritual. Bazata, de relativ putina vreme, pe o munca de teren minutioasa, cercetarea antropologica asupra artei isi impune ca sarcina studierea comparativa a formelor pe care fiecare cultura le impune exprimarii unei gindiri a spatiului. Din acest punct de vedere, domeniul artei devine, dintr-o colectie monumentala de obiecte minunate, studiere a unui anumit numar de practici traditionale care, fara sa se identifice cu limbajul, vizeaza prin mijloace proprii producerea de sens. Din aceasta perspectiva, nici o marturie a artei primitive nu poate fi citita decit in contextul unei organizari particulare a spatiului; situat in propriul sau orizont, obiectul reprezentativ devine o cheie de lectura indispensabila pentru interpretarea unei traditii. Carpenter (apud Haselberger, 1961) observa ca, daca este situata in propriul sau univers, "o sculptura, inainte de a fi un obiect, este un act". Din aceasta el conchide ca "este absurd sa credem ca o vizita la muzeu ne pune in fata unei arte primitive". Daca adoptam aceasta perspectiva si daca definim antropologia artei ca fiind studierea unei relatii complexe intre o ars a tehnicii si o ars a gindirii, devine posibil sa formulam dubla provocare ce o asteapta: sa restituie obiectelor exotice limbajul lor propriu si sa eluci-deze, printr-o cercetare de teren, natura acestui act.
C. SEVERI
. BIEBUYCK D. (ed.), 1969, Tradition
and Creativity in Tribal Art,
Spre deosebire de Africa,
EDITORII
Asia Centrala se imparte in trei bazine marginite de
lanturi muntoase (Asia Centrala sovietica, Xinjiang sau Turkistanul chinez,
Grupul turcofon numara 110 milioane de persoane, dintre care aproape jumState in Turcia, 48 de milioane in fosta URSS si restul in Iran, Afghanistan si China. Factorului lingvistic i se adauga un alt factor de unificare, islamul, chiar daca e vorba despre un islam tirziu, marcat de un puternic sincretism cu credintele locale anterioare. Traditia mistica este foarte puternica aici (bektasismul, naksbendismul), organizarea confreriilor putind fi pusa in legatura cu ordinea genealogics ce guverneazS societatea.
Daca vSile si oazele sint propice agriculturii, practicata cu o remarcabila stapinire a tehnicii irigatiilor, majoritatea popoarelor turce ale stepei sint pastori nomazi care efectueaza ample migratii (de la o suta la cinci sute de kilometri) intre resedintele lor de iarna din cimpie (kislak) si popasurile estivale de pe podisuri (yaylak), ritmate de un calendar ale carui momente importante sint aparitia nocturna a Pleiadelor (8 noiembrie) si disparitia lor (6 mai). Iurta, un cort rotund de pisla (topakev), este cadrul vietii domestice ; citeva zeci de iurte formeaza un aul, o tabara a segmentului familial de baza (oba/obog). Societatea este organizata in "sefii" segmentare, instabile politic, insa bazate pe principii si institutii de o mare constants. Fiecare segment reproduce la scarS restrinsS functiile esentiale ale ordinii tribale: cadrul teritorial (el/ulus), comanda-mentul si titulatura (beg/kaghan).
Principiul descendentei patriliniare se exprimS prin intermediul opozitiei dintre os (soy, care provine de la tatS) si carne (care provine de la mama), opozitie utilizatS atit in domeniul politic, cit si in domeniul legSturilor de rudenie. Astfel, cazacii erau impSrtiti in "oase albe" (de stirpe nobilS) si "oase negre" (oameni obisnuiti), iar oghuzii sustin cS descind dintr-un erou fondator mitic potrivit unui sistem de douazeci si patru de oase regrupate in doua jumStSti, dreapta si stinga. Regula casatoriei traditionale exogame cere sa nu existe donatori si receptori de femei in acelasi "os" strain si se apropie de modelul schimbului generalizat. Totusi, ea este contrazisa de practica, aceasta fiind marcata de casatoria cu verisoara paralela patrilaterala, ceea ce demonstreaza o influents arabo-islamicS. CSsStoria intretine retele de dependents, de circulatie a bunurilor si de prestatii de o amploare considerabie, a cSror existentS se mentine, in ciuda legislatiilor civile ale diferitelor state. Astfel stau lucrurile mai'ales in Asia Centrals sovieticS contemporanS, unde practicile familiale, chiar fSrS referire la fundalul religios, traduc afirmarea identitStii etnice.
Elementul major
al literaturii populare a popoarelor turce este reprezentat de existenta unei
mari traditii epice orale, care a inceput sS fie fixatS si in scris incepind cu
secolul al VIII-lea, traditie relativ bine studiatS, in contrast cu etnografia
cotidianS a acestor societSti. AceastS traditie se manifests sub douS forme:
povestiri mitice, arhaizante, in nordul si estul ariei turcofone ; epopei
istorice, precum epopeea kirghizS a lui Manas (500.000 de versuri), epopeea lui
Kbroglu (fiul orbului) si Cartea lui Dede Korkut (cunoscutS in
Elementul mongol este minoritar: el este repartizat intre Republica PopularS Mongols (1.732.000 de locuitori in 1982), Republica PopularS ChinezS (2.500.000 de locuitori in 1982, in regiunea autonomS a Mongoliei interioare, 1.000.000 de locuitori in celelalte provincii de la vest) si fosta URSS (in 1979, 353.000 de buriati, dintre care majoritatea in Republica AutonomS BuriatS, in jurul lacului Baikal, si 147.000 de calmuci, dintre care majoritatea in Republica AutonomS CalmucS, pe malul drept al VolgSi inferioare).
Omogenitatea tehnicS si culturalS a societStilor mongole traditionale este de ase-menea remarcabilS. DacS aceste societSti se aflS astSzi in diferite raporturi de dependents, ele impart acelasi mediu natural (stepa) si se reclamS de la acelasi trecut (imperiul lui Genghis-Han). Idealul lor comun este cel al cavalerului nomad care, pe de o parte, isi pSstoreste turmele si, pe de altS parte, mai degrabS dornic de libertate decit minat de un spirit rSzboinic,' impinge mereu mai departe limitele spatiului sSu.
Cresterea nomada a animalelor este un element
constitutiv fundamental. Daca numarul si amplitudinea deplasarilor variaza in
functie de regiune (pina la douazeci pe an pe o distanta de mai mult de o suta
de kilometri in regiunea
Notiunea de "os" (jas)
exprima principiul filiatiei patriliniare. Ea desemneaza grupul de filiatie
cel mai larg la calmuci si la unii buriati. Exogamia a ramas peste tot in
vigoare pina in epoca contemporana, chiar si in
Fondul religios al
popoarelor mongole este samanic, apropiat de cel al popoarelor siberiene. Daca
imperiul, celebru pentru toleranta sa religioasa, a cunoscut o prima patrundere
a budismului, aceasta religie nu s-a implantat cu adevarat decit la sfirsitul
secolului al XVI-lea, sub forma sa lamaista elaborata in
Mongolii au scriere proprie din secolul al XIII-lea, sub imperiu. Literatura lor este alcatuita mai ales din povestiri istorice, opere religioase traduse din sanscrita sau din tibetana, precum si din mari cicluri de povesti. Traditia samanica a ramas orala pina in secolul al XX-lea,'la fel ca si transmiterea epopeilor populare.
R. GOKALP, R. HAMAYON
. BAZIN L., 1986, "Les
peuples turcophones en Eurasie: un cas majeur d'expansion linguistique", in Herodote
42 (6): 75-108. - BENNIGSEN A., LEMERCIER QUEYQUEJAY C, 1968, L'islam en
Union sovietique, Payot,
Asia de Sud-Est continental prezinta o diversitate culturala fara egal in lume. Este suficient sa constatam ca in aceasta zona coabiteaza cinci familii de limbi si ca fiecare dintre aceste ansambluri lingvistice ofera un larg evantai de tipuri culturale diferentiate atit din punctul de vedere al sistemelor tehnice si al economiei, cit si din punctul de vedere al formelor de organizare sociala si al religiei.
Vom intelege
dimensiunile acestei complexitati si ale acestei diversitati luind in
considerare exemplul familiei austro-asiatice (sau, mai precis,
mon-khmere), care repre-zinta stratul lingvistic cel mai vechi instalat in ceea
ce P. Mus numea "coltul Asiei". Aceasta familie cuprinde populatiile mon,
khmera, vietnameza, precum si pe semangi sau negritos si phi tong luang
("spiritele frunzelor galbene"), fara a mai'socoti nume-roasele grupuri
intermediare : mnong (
Familia limbilor
austroneziene (sau malaio-polineziene) este implantata pe continent, in
peninsula Malacca, cu o enclava pe coasta Vietnamului, la
A.-G. Haudricourt i-a reunit pe thai si pe chuangi sub neologismul, creat de P.K. Benedict, "kadai". Membrii acestei familii lingvistice, puternic reprezentate in China meridionals, s-au ilustrat prin invazii care au parcurs cea mai mare parte a ariei culturale in discutie: ele i-au condus pe ahomi pina in Assam, au creat principatele shan din Birmania si, alaturi de confederatia populatiei tai lu, regatele Laos si Siam au dominat cursul superior si mijlociu al Mekongului si bazinul Menamului. '
Familia miao-yao prezinta
o mai mare coerenta decit celelalte, atit din punct de vedere religios
(predomina taoismul), cit si socio-politic (organizare pe baza de ascendents).
Domeniul sau actual de raspindire ramine, in principal,
Familia sino-tibetand ii cuprinde, pe de o parte, pe chinezi (sau han), al caror rol a fost si ramine capital in Asia de Sud-Est, fie si numai prin importanta migratiilor lor urbane, si, pe de alta parte, pe tibeto-birmanezi. Daca tibetanii si triburile din Nepal apartin si unei alte regiuni, cea mai mare parte a acestei fractiuni'a familiei chino-tibe-tane'domina in mare masura partile muntoase orientale si septentrionale ale Asiei de Sud-Est. Totusi, statul birmanez s-a constituit in bazinul inferior al fluviului Irawaddy in detrimentul unui regat mon. Celelalte grupuri (naga din India de nord-est, din Bangladesh si din vestul Birmaniei, marma din Bangladesh, kasin din Birmania superioara, maxi din Yunnan si mai ales yi sau lolo si pai, care au furnizat, probabil, elementul dominant din puternicul regat Nan-tchao) prezinta o varietate considerabie a formelor de organizare sociala si politics, care au facut obiectul a numeroase studii monografice. Sa semnalam cazul limbilor karen, care constituie un grup special in cadrul familiei tibeto-birmaneze ; vorbitorii lor locuiesc, in principal, in Uniunea Birmana, insa au emigrat in numar mare in nordul si vestul Thailandei, reprezentind astfel elementul cel mai meridional al acestei familii cu care se invecineazS populatiile lissu, lahu si akha prezente in Thailanda de nord.
Situatia etnolingvisticS este inca si mai complexa in masivele muntoase din pricina imbricarii acestor populatii de origini diverse. In fapt, in vaile adinci ale Chinei meridional si ale Indochinei de nord - in sens larg -, se intilnesc frecvent etajari ale unor grupuri etnice care vorbesc limbi ce pot sa tina de trei sau chiar patru familii lingvistice. Iata schema care este intilnita in mod curent in nordul Laosului: pe fundul vaii si de-a lungul cursului de apa traieste populatia lao de limba thai, cultivatori de orez si luntrasi, ale caror case pe piloni sint asezate in jurul unei pagode budiste; pe primele pante ale vaii, khamu si phou theng, animisti de limba austro-asiatica, defrisori; pe creste, ultimii sositi, celebri pentru broderiile lor, dar mai ales pentru culturile lor de mac pentru opiu, populatiile mien (yao) si hmong (miao), de religie taoista. Destul de frecvent, pot fi intilnite pe pantele inalte, inserate intre ultimele doua grupuri, catunele lolo (tibeto--birmaneze). De citeva decenii, lao a progresat ca limba vehiculara, indeplinind un rol care era asumat altadata de dialectul chinez al caravanierilor ko, musulmani din Yunnan, care parcurgeau regiunea si care au ravasit-o, de altfel, in numeroase rinduri in secolul al XIX-lea. Reprezentarea grafica a unei asemenea realitati este extrem de dificila, de unde si aspectul de pinza poantilista sau de tablou tasist al oricarei harti etnolingvistice bune a Asiei de Sud-Est.
Existenta limbilor vehiculare regionale nu exclude plurilingvismul, de altfel frecvent. Aceste mijloace lingvistice de comunicare nu constituie, ca instrumente, decit un aspect al relatiilor interetnice, marcate de diferente in modul de viata, imbracaminte, credinte si practici religioase sau, mai rar, de diferente de tip fizic. Ele capata o forta special's atunci cind coloreazS raporturile dintre anumite grupuri sociale si chiar dintre unele natiuni, incluzindu-le aici si pe cele care impSrtSsesc aceeasi ideologie politics (ca aliate ale Statelor Unite sau ca state comuniste).
PinS acum nu am evocat decit situatia etnolingvisticS a zonelor muntoase. Contrastul dintre aceasta si situatia care predominS in delte si in cimpii i-a mirat pe primii geografi. Daca incercam sa comparam hartile fizica, etnolingvistica si demografica ale Asiei de Sud-Est, putem sa observam ca este posibil sa le suprapunem aproape perfect, mai ales in ceea ce priveste deltele si zonele joase. Acestora le corespund pe a doua harta suprafete intinse de culoare uniforms, care arata aria intinsa a unei limbi, variabila doar'cu fiecare dintre principalele delte. Cit despre harta demografica, zone mari de culoare mai inchisa apar chiar in aceleasi locuri, indicind densitati foarte mari-dupa unii specialisti, cele mai mari densitati rurale existente in lume -, care au furnizat baza umana necesara unor state puternice, creatoare ale unor civilizatii stralucite.
Fragmentarea orografica a peninsulei Indochina si a prelungirilo'r sale insulare, precum si extraordinara fragmentare a coastelor care leaga deltele intre ele dau origi-nalitatea geografica a Asiei de Sud-Est continental si insulare, in fata masivitatii vecinilor sai, China si subcontinentul indian. Lungile lanturi muntoase, provenite din contraforturile himalayene si despartite unele de altele prin fluvii puternice care se varsa in mare prin delte intinse, dau ansamblului aspectul unei miini gigantice cu degetele departate.
Exceptind bazinul cursului mijlociu al Brahmaputrei, la vest, si bazinul fluviului Xijiang, la est, care marcheaza limitele septentrionale ale ariei de care ne ocupam, liniile generale ale reliefului iau grosso modo o directie nord - sud (bazinele fluviilor Hong-Ha, Mekong, Menam, Salween si Irawaddy), canalizind, ca sa spunem asa, aceasta "masare catre sud" care apare drept caracteristica majora a principalelor migratii care au populat aceasta parte a lumii. De altfel, paleontologia a adus la lumina zilei resturi fosilizate, nu numai ale stramosilor actualelor populatii din regiune, ci si ale stramosilor acelora care au populat Australia si insulele din Pacific.
Pe de alta parte, Asia de Sud-Est continental si insulara reprezinta unul dintre cele unsprezece centre de origine ale plantelor cultivate determinate de N. Vavilov. Pentru Haudricourt si L. Hedin (1943: 140), acest "centru indo-malaiezian" este cea mai bogata regiune a lumii in specii botanice si in plante cultivate. El a dat nastere unui neolitic marcat de cultivarea unor tuberculi precum ignama si taroul, iar mai apoi a unor cereale precum coix-ul si mai ales orezul. C. Sauer (1952)'vede in aceasta zona leaganul domesticirii ciinelui, porcului, gainii, ratei si gistei. Acestei liste i se mai pot adauga mithan-ul, bivolul si, poate, elefantul asiatic. '
In afara de
"neoliticul'indochinez", regiunea a produs mari civilizatii indigene inaintea
tulburarilor din mileniul al III-lea i.Cr., cind populatiile han au cucerit
tarile situate la sud de bazinul fluviului Hong-Ha. Printre acestea,
civilizatia Dang Son (de la numele primului sau sit descoperit in nordul
Vietnamului actual), nascuta la confluenta celor trei riuri care se afla la
originea deltei tonkineze, se va extinde mult in nord-estul ariei despre care
vorbim. Putem sa ne intrebam daca superbele ceramici si bronzuri de la Ban
Chiang (Thailanda de nord-est) i se datoreaza ei sau reprezinta marturiile unei
civilizatii autonome. Aceeasi problems se pune in legatura cu vasele de lut de
la Sa-Huynh sau cu portelanurile din Vietnamul meridional. Pe versantul
occidental al peninsulei
Expansiunea militara chineza avea sa acopere si sa imparta administrativ domeniul civilizatiei austro-asiatice Dang Son. Pe cind delta si cimpiile fluviului Xijiang vor ramine'definitiv integrate Imperiului de Mijloc, vietnamezii, aparuti in urma adoptarii de catre austro-asiatici a trasaturilor civilizatiilor chinezesti, vor reusi sa se elibereze dupa mai mult de un mileniu de sub o ocupatie extrem de dura. Civilizatia chineza sub toate formele sale (morala, religioasa, politica sau literara) va continua sa influenteze clasa dominanta, care se va raporta mereu la ea ca la un model ideal.
Indianizarea, mai tirzie, a capatat o cu totul alta forma, caci ea nu este opera unui stat centralizat, ci rezultatul a numeroase intreprinderi autonome care au creat de-a lungul secolelor agentii comerciale, apoi colonii de negustori in Chersonezul de Aur si in Insulele Mirodeniilor. Ea va atinge cea mai mare parte a Asiei de Sud-Est continental si se va desfasura pe larg si in arhipelag. Chiar daca statele indianizate carora le-a dat nastere (regatele pyu si mon, Champa, Imperiul khmer, Srivijaya etc.) sint marcate de civilizatia indiana, sistemele lor religioase, operele lor literare si artistice, organizarea lor politics, toate acestea pastreaza o puternica marca a culturilor pe care ele s-au grefat si, de aceea, ne apar astazi, in urma unor studii mai aprofundate, mult mai originale decit s-a crezut pina acum.
Sinizarea si indianizarea fac si mai complexa etnologia regiunii. Cele doua fenomene aduc, in primul rind, scrierea - instrumentul prin excelenta al comunicarii cu difuzare maxima si pe termen lung -, sub doua forme: pe de o parte, ideogramele chinezesti si, pe de alta parte, reprezentarile silabice indiene, care vor fi la originea a zece tipuri de scriere locale. Vocabularul limbilor indigene s-a imbogatit in mod considerabil de-a lungul secolelor cu notiuni si cuvinte chinezesti in cazul vietnamezei, pe cind celelalte limbi aveau sa se aprovizioneze din sanscrita si mai ales din pali, limba budismului theravadin. Altfel spus, indianizarea a adus in regiune o a sasea familie de limbi, familia indo-europeana. Expansiunea islamului in cazul populatiilor cham si al popu-latiilor malaieziene si rolul pe care il va juca in acest proces araba vor adauga o a saptea familie lingvisticS, cea a limbilor semite.
Incepind din secolul al XVI-lea, un alt impact de proportii va atinge Asia de Sud-Est -expansiunea colonials occidentals. Ea va aduce rSspindirea altor douS limbi indo-euro-pene : engleza si franceza. O a treia, latina, utilizatS de catolici, nu va avea un asemenea impact, in afara unui aspect derivat, insS capital, scrierea, gratie romanizSrii vietna-mezei pusS la punct de Alexandre de Rhodes in secolul al XVII-lea.
Imperialismul occidental si-a implantat si ideologiile religoase si politice: cresti-nismul sub diversele sale forme, gindirea liberals si mai ales marxismul. Imperialismul va aduce cu sine, fSrS intentie, si noi religii, asa cum e cazul caodaismului. Totusi, terenul era deja bogat in acest domeniu. Pe multimea de credinte si practici rituale ale populatiilor zise "tribale" s-au grefat, pe de o parte, "tripla invStSturS" chinezS (budis-mul mahayanist, taoismul si confucianismul) si, pe de altS parte, budismul theravadin hinayanist si, in lumea malaiezianS, islamul. Hinduismul, care a cunoscut cindva o mare expansiune in Asia de Sud-Est, nu s-a pSstrat decit la o parte a populatiei cham, in ritualurile de curte sau ca un palid ecou in budism, pe cind acesta din urma, dominant in statele continental rezultate de pe urma indianizSrii (in afara Malaieziei), a dispSrut complet din tara sa de origine.
Dubla fas'cinatie,
materials si intelectualS, exercitatS de India si China asupra impe-rialismului
occidental, incS de la inceputurile sale, va marca cercetSrile asupra Asiei de
Sud-Est. Aceasta nu va fi decit "India exterioarS", "Greater India" sau
"Indo-China" (Malte-Brun), care, la sfirsitul secolului al XIX-lea, se va
reduce la partea sa orientals cuceritS de cStre francezi. AceastS tendintS de a
nu vedea aici decit o zonS intermedial, de contact, va fi accentuatS si de
valorizarea exclusivS a stiintelor "nobile" (arheologia, filologia), stiintele
"de rind" (printre care si etnologia) fiind lSsate pe seama amatorilor
(misionari', ofiteri, administratori). Orice date despre Sud-Estul asiatic vor
fi apreciate cu unitSti de mSsurS potrivite pentru
Mari eruditi ca H.
Maspero sau P. Mus nu au ezitat sS explice textele pe care le studiau prin
anchete de teren in societStile vii din vremea lor. Astfel, primul a studiat
populatia tay, o populatie de munteni din nordul Vietnamului (raporturile
dintre religios si politic in
Unii "amatori" au adus
contributii importante, care au fost insS neglijate de etnologi. Printre altii,
colonelul Bonifacy ridicS incS din 1904 problema raportului dintre etni-citate
si limbS. Dar pSrintelui L. Cadiere ii va fi acordat oare vreodatS locul pe
care il merits'? Desi situat in primele rinduri ale cercetSrilor interdisciplinare
din stiintele umane, fondator al dialectologiei, istoriografiei si etnologiei
vietnameze, el nu a fost multS vreme luat in considerare decit gratie rolului
eminent pe care l-a jucat in domeniul
"nobil" - insa putin prestigios, fiindca nu tinea de sinologia pura - al
textelor. Exceptionala documentatie adunata, de la sfirsitul secolului trecut,
vreme de mai multe decenii, se refera la etno'logia religioasa taraneasca in
cadrul unei societati bine stra-tificate si reprezinta o opera de pionierat de
inalta calitate pe care, din nefericire pentru el, R. Redfield (1937) nu a
cunoscut-o. Lucrarile lui Cadiere pun problema religiilor populare in tarile de
influenta chineza, care au fost numite de prea multe ori taoiste. O mai buna
cunoastere a acestora, in
Metoda etnografica aplicata studierii religiilor universaliste aduce o viziune foarte diferita de cea a filologiei, chiar daca aceasta se bucura de serviciile unor mari eruditi. in cursul ultimelor decenii, budismul theravadin a oferit exemple care afecteaza toate aspectele vietii sociale. El patrunde peste tot, dar cu mari variatii locale de dozare, intr-un sincretism armonios cu cultul prebudist al spiritelor (phi). Analiza acestuia trimite la religiile populatiilor de munte, care surprind prin diversitatea si bogatia lor, dovedite de inmultirea anc'hetelor de la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial incoace.
Aceasta
complexitate se regaseste si in domeniul tehnologiei. Un exemplu va fi de ajuns
pentru ilustrarea acesteia: cultura orezului, baza existentei pentru
majoritatea acestor societati. Sa semnalam, la inceput, pentru toate limbile
(cu exceptia acelora din domeniul thai), bogatia vocabularului legat de etapele
dezvoltarii plantei. Sintem adesea frapati de abundenta formelor de cultura a
acestei cereale, care nu se limiteaza la impartirea in culturi obtinute prin
defrisare si culturi obtinute prin cultivarea unor terenuri umede, fiecare
dintre acestea oferind o mare varietate de practici tehnice si rituale.
Uneltele reflecta si ele aceasta intersectare a curentelor: plugul lao, prezent
intr-o
Trebuie sa tinem
seama si de alte domenii ale vietii sociale de care se preocupa etnologii:
inrudirea, dreptul, literatura, muzica etc. Aici am putea sa descoperim aceeasi
complexitate si aceeasi bogatie, si aceasta din aceleasi motive: pe
multitudinea de culturi si de spatii sociale cu caractere etnice autohtone
foarte diversificate s-au grefat alte trasaturi venite din regiuni diferite ale
Indiei sau Chinei sau ale amindurora. Or, chiar daca sint usor de detectat,
aporturile straine apar, in general, puternic modificate. Hinduismul nu a impus
in Asia de Sud-Est regimul castelor, desi acesta este un element esential al
sistemului global. Din Birmania pina in Cambodgia, tantrismul a marcat budismul
singalez, dar
Fara indoiala, o asemenea situatie impune, mai mult decit in alte cazuri, confruntarea interdisciplinara, caci etnologul nu poate sa ignore bogatia documentatiei strinse de lingvisti, istorici sau naturalisti, la fel cum nici acestia nu pot sa ignore munca etnologului.
G. CONDOMINAS
. ARCHAIMBAULT C, 1973, Structures
religieuses lao (mythes et rites), Vithagna,
Asia Orientala este o vasta zona geografica ce se
intinde de la Himalaya la Oceanul Pacific, cuprinzind
Pentru antropologie, tabloul este mai nuantat. De exemplu, civilizatia chineza este adesea asimilata cu cultura orezului, practicalactualmente intr-o mare parte a Chinei, in Coreea si in Japonia, uitindu-se ca leaganul acesteia, Marea Cimpie a Chinei de Nord, rece si beneficiind in mica masura de precipitatii, a fost si ramine un ansamblu de paminturi cultivate cu mei, sorg si griu de primavara si de iarna. De fapt, cultura orezului a fost initiata in sud-vestul extrem al actualului teritoriu al Chinei, in zonele subtropicale ale Asiei de Sud-Est continentale. Abia in cursul primului mileniu al istoriei sale, centrul economic si politic al Imperiului chinez s-a deplasat catre bazinul lui Yangzi (Fluviul Albastru), sub presiunea popoarelor din regiunile inalte ale Asiei. Aceasta a doua vatra de cultura si-a extins progresiv influenta asupra cimpiilor din zonele de coasta, a bazinelor interioare si a vailor, beneficiind de conditiile climatice extrem de favorabile pentru cultura orezului care caracterizeaza aceste paminturi meridionale, de la cele doua maluri ale lui Yangzi pina la Tropicul Racului. Implantarile populatiilor han, petrecute in valuri succesive, si-au gasit aici maxima inflorire si au cunoscut de atunci o expansiune demografica irezistibila.
Popoarele si culturile indigene au supravietuit in diverse grade de aculturatie. Iata de ce este dificil sa spunem astazi unde se sfirseste, la sud, Asia Orientala si unde incepe Asia de Sud-Est. Aceeasi constatare poate fi facuta la nord si la vest, inspre Siberia.
Culturile periferice'care graviteaza in jurul marii traditii han au putut sa se deplaseze foarte departe, ca in cazul populatiilor miao-yao din actuala Thailanda sau al tungusilor transbaikalieni, insa lumea chineza a fost nevoita sa se opreasca la limita stepelor inghetate din nord, a deserturilor Asiei Centrale sau a junglelor insalubre din peninsula Indochina. Imaginea de lume civilizata inconjurata de oceane barbare apar-tine in asemenea masura acestei civilizatii, incit ea poate fi exprimata si in alte limbi, in coreeana, in vietnameza sau in japoneza. Aceasta imagine avea sa fie distrusa in mod brutal de intruziunea, in secolul trecut, a puterilor occidental, aflate in faza ascendenta a revolutiei lor industrial. Tarile Asiei Orientale au trait in mod diferit (unele in calitate de colonizatoare, cum'este cazul Japoniei, altele in calitate de colonizate, ca in cazul Vietnamului sau al Coreei) "modernizarea" lor, cautind alternativ in tehnicile si in gindirea Occidentului mijloacele unei intoarceri la echilibrul trecut. In zorii secolului al XXI-lea, dupa un secol de crize, de rataciri si de confruntari interne si externe, in urma carora Asia Orientala aproape ca si-a regasit rolul civilizator, putem sa observam, dincolo de ultimele ajustari care au loc in prezent, ce va insemna in lumea de miine ponderea sa demografica, economica si institutional, de la malurile Oceanului Pacific pina in Europa.
J. LEMOINE
. LEMOINE J., 1978, "L'Asie
orientale", in J. Poirier (ed.), Ethnology regionale, t. II, Gallimard,
ASOCIATIE
Cind R.H. Lowie, in Primitive Society (editia intii, 1920), a incercat sa introduca definitiv termenul de "asociatie" in vocabularul antropologic anglo-saxon, el a precizat ca il va utiliza pentru a desemna "toate unitatile sociale care nu sint intemeiate pe inrudire ca factor determinant". Inteles in acest sens restrins, cuvintul francez association apare in traducerea lucrarii lui Lowie, revizuita de autor (Traite de sociologie primitive, 1935). Daca referirea la conceptul de "asociatie" - faptul de a se asocia - este familiara traditiei intelectuale franceze cel putin de la Saint-Simon incoace, folosirea cuvintului corespun-zator, luat in acceptia tehnica a lui Lowie, nu s-a impus in vocabularul antropologilor francezi, poate tocmai din pricina prevalentei, in limbajul comun, a semnificatiei sale juridice. Nici la anglo-saxoni, cuvintul association nu a capatat mai usor drept de cetatenie, asa cum arata folosirea concurenta a lui sodality. Cuvintul "societate" (si acest lucru este valabil si pentru society) apartine, cel putin prin unul dintre sensurile sale, aceluiasi registru semantic cu "asociatie", pentru ca el serveste la desemnarea anumitor forme de asociere (precum in "societate secreta") si pune, de altfel, probleme asemanatoare de uzaj. In continuare, vom urma intelesul dat de Lowie "asociatiei": o asociatie este un grup (sau o grupare) din interiorul societatii globale, care nu se bazeaza pe inrudire si este strain, in mare masura, marilor instante de control social. Notiunea de "exterioritate" in raport cu universul extins al inrudirii trebuie sa fie precizata: este vorba despre inrudirea reala, constituita prin cosangvinitate si afinitate, si nu despre inrudirea simbolica sau metaforica; se stie ca un cuvint precum "fraternitate" serveste la desemnarea unui grup de persoane care nu sint frati sau surori, dar care considera ca legaturile care ii unesc au forta legaturilor care ii unesc pe adevaratii frati si pe adevaratele surori. In masura in care se opune inrudirii, prietenia poate fi socotita (si a si fost) baza inclinatiei oamenilor de a se asocia. Formele de asociere tin mai mult de formele de sociabilitate (de "socialitate", cum spunea G. Belot, 1907) decit de organizarea sociala. Ele mobilizeaza relatiile sociale in vederea unei "activitati sociale", mai mult sau mai putin finalizate. Sensul retinut aici este apropiat de ceea ce Weber numeste Vergesellschaftung ("socializare", Freund, 1966), notiune care se afla la baza ideii'de Gesellschaftshandeln ("activitate societara", ibid.). '
Primul teoretician al asociatiilor a fost germanul H. Schurtz (1902), iar primul autor al unei antropologii comparate a asociatiilor (de fapt, a societatilor secrete) a fost americanul H. Webster (1908). Schurtz, comentat amSnuntit de Lowie, a dezvoltat o teorie geneticS a asociatiilor, plecind de la luarea in considerare a celor doua criterii fundamental de diferentiere individual care sint sexul si virsta. Nasterea si diversifi-carea formelor de asociere se realizeaza prin luarea in considerare a noilor factori de specificare. Astfel se explica faptul cS, plecind de la grupari initiale bazate pe sex si/sau pe virsta, pot sa apara asociatii din ce in ce mai specializate'si mai inchise. Aparitia societatilor secrete marcheazs'implinirea acestei miscari de ansamblu. Lowie arata ca, daca Schurtz propune cu adevarat o alternativa la v'iziunea lui Morgan despre dezvol-tarea societatilor, acordind un loc excesiv rolului jucat de relatiile de rudenie, demersul lui se inscrie 'totusi intr-o abordare evolutionists a studierii fenomenelor sociale, marcata de pretentia de a'putea degaja principii'generale plecind de la diversitatea realului.
Lowie incepe trecerea in revista a asociatiilor de la grupurile bazate pe dualitatea sexelor, pentru ca i se pare ca datele etnografice dovedesc o relatie strinsa intre lumea barbatilor si fenomenul asocierii. Totusi, exists si asociatii m'ixte, precum si altele bazate pe perechi, o asociatie de barbati si o asociatie de femei putind sa aibSaceeasi destinatie. Interventia criter'iului virstei 'determinS si ea caracterul predominant masculin al asociatiilor, fie si doar in virtutea disimetriei de rezonanta sociala, politics si reli-gioasa a initierii masculine pe de o parte si feminine pe de al'tS parte, cind aceasta din urma coexists cu prima. Raportarea la virsta nu permite doar definirea unei stratificari mai mult sau mai putin fine a societatii, in "asociatii" sau "grupe de virsta", adica a unei organizari sociale bazate pe existenta "claselor de virsta", ci ea este pertinents si intr-un larg sector al activitStii sociale, prin intermediul etapelor ciclului vietii si prin dobin-direa de cStre fiecare individ a unui anumit numSr de caracteristici sociale, delimitate de determinatii precum cea de "rang" sau de "statut". Conditiile in functie de care se poate intra intr-o asociatie - de care depinde si compozitia acesteia -'sint definite printr-un ansamblu de criterii de diferentiere care, in afars'de sex si virstS, pot sS tinS de statutul economic si social sau de anumite particularitati individual - capacitati sau angajare personal's in vederea atingerii unui scop.
In afara celor bazate strict pe virstS, formele de asociere cele mai bine atestate sint asociatiile (sau "societ5tile") de initiere, asociatiile militare, asociatiile rituale si socie-tStile secrete. AceastS nomenclatur's nu este o tipologie, cSci denumirile prezentate aici nu tin decit de o anume comoditate de limbaj, fiind adesea dificil sS atribui unei asociatii, pe baza datelor etnografice, o destinatie univocS. Astfel, grupurile de societSti exoterice se disting unele de altele in functie de presupusele lor destinatii principale, opunindu-se in mod global societStilor secrete, iar aceasta nu in privinta destinatiei lor, ci in privinta modalitStii lor de functionare : caracterul secret sau nesecret al acti'vitStii, care determinS la rindul sSu modul de comportare al membrilor fatS de non-membri. Sintem obligati sS constatam ca asociatiile exoterice si ezoterice pot avea functii comparable. Foarte bogata etnografie a asociatiilor nord'-amerindiene arata in ce mSsurS desfasurarea asociatiilor sfideaza catego'risirile empirice ale antropologilor, dar si clasifi'carile lor etnice, care sint, in general, la fel de empirice.
Indienii crow, populatie matriliniara din Cimpii, ale caror asociatii au fost studiate de Lowie (1912, 1913, 1916), au o Societate a Tutunului, deschisa barbatilor si femeilor in urma platirii unei taxe, care le da dreptul sa cultive tutunul sacru. La ei pot fi intilnite ceea ce Lowie numeste "cluburi laice" (secular club), ai caror membri, barbati, practica Hot Dance, preluat de la vecinii lor, populatia hidatsa. In competitie pasnicS unele cu celelalte, aceste cluburi, in numar de patru, incearca sa atraga cel mai mare numar posibil de aderenti prin reputatia lor de prosperitate si prin caracteristica de a le permite membrilor lor sa beneficieze de daruri. Impreuna, ele isi impart cvasi-totalitatea barbatilor tribului si functioneaza ca niste cooperative de intrajutorare. Asociatiile militare ale populatii'lor crow erau si ele deschise, fiecare avind semnele sale distinctive, cintecele, dansurile si propria titulatura. Aceste asociatii erau in competitie, o competitie dura, insa strict codificata, finalitatea principals a activitStilor lor fiind realizarea unor fapte de arme. Cei din populatia hidatsa aveau si ei asociatii militare,
ale caror denumiri erau
in mare masura identice cu cele ale populatiilor crow, insa care erau
ierarhizate in functie de grupele de virsta in care erau repartizati membrii
lor. Pe cind femeile crow nu aveau asociatii, femeile hidatsa erau grupate in
asociatii aproape omoloage celor ale barbatilor: de exemplu, desi nu existau
asociatii militare feminine, societatile feminine se dedicau celebrarii unor
ispravi razboinice. La populatia hidatsa se mai'intilnesc si astazi asociatii
rituale masculine si feminine. Sistemul hidatsa de asociatii cu fractiuni
ierarhizate se regaseste la vecinii lor
Dubla constatare a imposibilitatii de a opera o tipologie a formelor de asociere plecind de la destinatia lor si a inadecvarii vocabularului descriptiv care le reflects Casociatie", "societate", "club", "confrerie", "ordin", "fraternitate" etc.) i-a condus pe unii analisti la propunerea de a clasa asociatiile in functie de trasaturile diferentelor lor formale: daca recrutarea se face sau nu prin adeziune voluntara, dupa gradul de deschidere a recrutarii voluntare, dupa natura relatiilor contractuale dintre membri pe care o determina apartenenta, dupa sentimentul mai mult sau mai putin puternic al apartenentei membrilor la asociatii, dupa caracterul mai mult sau mai putin formal al functionarii asociatiilor etc. Nu s'-ar putea spune ca aceasta abordare tipologica a dat rezultate satisfacatoare ; in fapt, ea a contribuit mai degraba la incarcarea suplimentara a vocabularului descriptiv. Totusi, incercarile de acest tip nu erau departe de abordarile sociologice ale diferitelor tipuri'de "corpuri intermediare" in societatile "complexe", fie ca e vorba de societatile industrial (extrema varietate a fenomenului asociativ), fie ca e vorba de societatile tarilor in curs de dezvoltare, prinse intre un trecut "tribal" si un prezent marcat de'emergenta situatiei socio-economice (urbanizare, migrarea miinii de lucru), politice, religioase, culturale, care poate sa dea o noua vitalitate unui fenomen a carui universalitate a fost demonstrata si in legatura cu care antropologia e departe de a fi spus totul.
M. IZARD
. BOAS F., 1897, The
Social Organization and Secret Societies of the Kwakiutl Indians. Based on Personal Observations and Notes Made by
George Hunt, The
► Virsta. Initiere
ASOCIATII SI SOCIETATI SAVANTE
Subordonate de la intemeierea lor in secolul al
XIX-lea dezvoltarii teoretice a antropologiei si/sau a etnologiei (in functie
de denumirile utilizate in fiecare
Dat fiind decalajul existent intre idei si traducerea lor in plan institutional, trebuie sa constatam ca exista o stiinta antropologica ce se facea in societatile de arheologie, de medicina, de geografie si de geologie chiar inaintea aparitiei, in anii 1830, a primelor societati de etnologie. Eterogenitatea acestora dezvaluie aspectul de melanj al mai multor'traditii disciplinare care caracteriza antropologia la inceputurile sale. In fapt, daca preocuparile filantropice si umanitare sint la originea unor societati precum Societe Ethnologique de la Paris'(1839) sau Ethnological Society din Londra (1843), nu e mai putin adevarat ca la baza aparitiei societatilor Societe d'Anthropologie de la Paris (1859) si Anthropological Society din Washington (1879) au stat interese de ordin stiintific. Inglobind antropologia, etnologia si uneori arheologia (Berliner Gesellschaft fur Anthropologie, Ethnologie und Urgeschic'hte, 1869 ; Societa Italiana di Antropologia ed Etnologia, 1871), aceste societati, adevarate centre de informare si de schimburi intre cercetatori, au contribuit atit prin publicatiile lor (buletine, memorii, reviste), cit si prin lucrarile lor metodologice (instructiuni si chestionare, ca de exemplu Notes and Queries on Anthropology, a carei prima ed'itie a 'fost publicata in 1874 de catre sectiunea de antropologie a British Association for the Advancement of Science) la dezvoltarea si organizarea cercetarii. Aparitia unor departamente universitare si formarea unui corp de specialisti au adus cu ele trecerea de la o munca de amator'i la o activitate pro-fesionista, dovada fiind crearea in 1902, la propunerea lui Boas, a primei asociatii profesioniste, American Anthropological Association (AAA) si adaugarea in 1907, din nevoia de recunoastere oficiala, a adjectivului "Royal" pe linga'Anthropological Institute of Great Britain and Ireland (RAI), creat in 1871. In secolul al XX-lea, specializarea stiintei permite crearea unor societati de antropologie si de etnologie cu obiective res-trinse la domenii geografice (Societe des Africanistes, Franta, 1931) sau care urmaresc anumite tematici (Society for Applied Anthropology de pe linga AAA, 1941). Intemeierea unor asociatii cu vocatie international (International Union for the Anthropological and the Ethnological Sciences, 1948)'si continental (European Anthropological Association) marcheaza perioada de dupa razboi. Aceasta miscare institutional (de la societatile de antropologie si etnologie din Europa si Statele Unite pina la asociatiile internationale, trecind prin societatile specializate)'da seama de parcursul istor'ic al antropologiei, de conflictele sale teoretice (antropologie sociala/antropologie culturala, antropologie/ etnologie) si de raporturile sale cu alte domenii de investigatie (antropologie/sociologie, antropolog'ie/folclor).
Intr-un context marcat de dezvoltarea antropologiei sociale, in 1948 (an in care, la Oxford, Evans-Pritchard ii urmeaza lui Radcliff-Brown) ia fiinta Association of Social Anthropologists of Great Britain and the Commonwealth (ASA)', care se delimiteaza de conceptia unei antropologii "in sens larg", practical de RAI si aparuta din fuziunea Ethnological Society of London cu Anthropologic Society of London (1863). Nu este lipsit de interes faptul ca in Marea Britanie dezbaterile teoretice se afla la originea unor impartiri institutional care acopera curente de gindire (scolile de la Manchester si de la Oxford), spre deosebire de Statele Unite, unde, pe fondul AAA, se grefeaza societati create in functie de o problematic (Society for Cultural Anthropology, 1983), de anumite tematici particulare (Society for Medical Anthropology, 1971; Society for Psychological Anthropology, 1977; Society for Visual Anthropology, 1984) sau de specializari geografice (Society for the Anthropology of Europe, 1986). De altfel, inmultirea societatilor de antropologie si de etnologie (American Ethnological Society, 1842), a institutiilor guver-namentale (Bureau of American Ethnology, 1879) si a organismelor dotate cu sectii de antropologie (New York Academy of Sciences) constituie una dintre caracteristi-cile dominante ale antropologiei nord-americane. In Franta, in absenta unui consens asupra domeniului de studii, asa cum arata existenta paralela a Societe d'Anthropologie de la Paris si Societe d'Ethnographie, ambele create in 1859, punctul de vedere geografic a fost cel care a servit drept criteriu pentru impartirea institutionala (Societe des Americanistes, Societe des Africanistes si Societe des Oceanistes), fiecare dintre aceste societati identificindu-se cu abordari si optiuni teoretice specifice. De aceea, nu trebuie sa ne mire absenta societatilor de antropologie din tarile colonizate de Franta, exceptie facind societatile de "studii" (Societe d'Etudes Indochinoises, 1883; Societe d'Etudes Melanesiennes, 1938; Societe d'Etudes Oceaniennes, 1917) si institutele (Institut des Belles Lettres Arabes, Tunis, 1931; Institut Francais d'Afrique Noire, Dakar, 1939), spre deosebire de ceea ce s-a petrecut in tarile aflate sub dominatie britanica, fie ca e vorba de India (Anthropological Society of Bombay, 1887), fie ca e vorba de Australia (Anthropological Society of New South Wales, Sidney, 1928).
Paralel cu aceasta miscare, in secolul al XIX-lea vad lumina zilei societati de folclor, de traditii populare, de Volkskunde (in functie de diferitele denumiri nationale), atit in Europa (Folklore Society, Londra, 1878; Verein fur Volkskunde, Viena, 1894), cit si in Statele Unite (American Folklore Society, 1888), cel mai adesea, asa cum a fost cazul in tarile scandinave sau in Grecia, intr-un moment de trezire a constiintei nationale. Dezvoltarea acestui domeniu de studii, largirea frontierelor sale catre istorie, geografie umana si sociologie rurala nu au ramas fara consecinte asupra denumirilor acestor stiinte. Exemplul Frantei (Societe du Folklore Francais, 1928; Societe d'Ethnographie Francaise, 1947; Societe d'Ethnologie Francaise, 1972) este o dovada a recunoasterii tirzii a etnografiei nationale ca disciplina stiintifica, spre deosebire de situatia tarilor de limba germana, care se individualizeaza prin inradacinarea lui Volkskunde'in traditiile intelectuale.
N. DIAS
. BOAS F., 1902, "The
Foundation of a National Anthropological Society", in Science, XV (386): 804-809 - THOMAS W.L., PIKFLIS A.M. (ed.),
1953, International Directory of Anthropological Institutions,
Wenner-Gren Foundation for Anthropological Research,
1. Societatile australiene
Australia fiind singurul continent populat, la descoperirea sa de catre europeni, in exclusivitate de vinatori-culegatori, e usor de inteles ca studierea locuitorilor sai a dobindit o important capitala pentru dezvoltarea teoriei antropologice, de la L.H. Morgan (in legatura cu ipoteza "promiscuitatii primitive") la B. Malinowski (despre universali-tatea familiei) si C. Levi-Strauss (despre sistemele de inrudire cu clase matrimoniale), fara a-i omite pe J.G. Frazer, S. Freud, E. Durkheim si A.R. Radcliffe-Brown.
Anchetele primilor etnografi (L. Fison, A.W. Howitt, B. Spencer si F.J. Gillen, Roth, W.E. Mathews) sint dominate de prejudecatile teoretice ale evolutionismului social cu referire la totemism, la notiunea de "tabu", la exogamie, la casatoria de grup, la patrili-niaritate, tot atitea caracteristici culturale bine definite, a caror prezenta sau absenta in societatile studiate trebuia apreciata. Pentru mai multe regiuni ale Australiei secolului al XIX-lea, nu dispunem decit de scrieri ale unor amatori. Totusi, e surprinzator faptul ca unele dintre aceste scrieri, independent de proiectul teoretic care le ghideaza, sint surse bune de date etnografice, analizind, intr-un mod normativ, practici, obiceiuri si credinte indigene ; in schimb, foarte putin numeroase sint scrierile care relateaza despre modul in care traiau aborigenii. In general, acestia sint prezentati ca find ghidati in exclusivitate de regulile rigide ale organizarii lor sociale, ceea ce corespundea conceptiei de atunci despre un "Celalalt" exotic.
In momentul primelor
contacte cu europenii, existau in
Organizare sociala. Dezbaterile despre caracterele specifice ale societatilor australiene s-au invirtit in jurul relatiei dintre grupurile de rezidenta si teritoriul lor. Dupa modelul "ortodox" de organizare sociala (Radcliffe-Brown, 1930), portiuni delimitate de teritoriu erau proprietatea grupurilor patriliniare si erau locuite de barbatii care se recunosteau drept membri ai acestor grupuri, impreuna cu femeile si copiii lor. Radcliffe-Brown si alti autori (Warner, 1937 ; Tindale, 1974) au studiat diferitele forme ale relatiei existente intre aceste unitati sociale.
Unii'antropologi au introdus o distinctie intre insusirea ritualica de paminturi si exploatarea acestora. Cercetari recente'(Meggit, 1962) au readus in discutie atit caracterul patrilocal al grupului rezidential sau al "bandei", cit si presupusa relatie a membrilor grupului cu spatiul care le asigura subzistenta. Si modelul cindva dominant al proprietatii patriliniare asupra pamintului a fost reexaminat, pe de o parte, in urma cercetarilor'de teren facute in Great Sandy Desert si in Cap York (T.M. Sutton, von Sturmer) si consacrate studierii proceselor politice ale aborigenilor, iar pe de alta parte, ca urmare a modalitatilor de revendicare a paminturilor in virtutea Aboriginal Land Rights Act din 1976. Antropologia contemporana insista asupra importantei pe care o are autonomia individului in viata indigena si asupra partii care le revine negocierii si manipularii regulilor. Se pare ca, in general, argumentele juridice care stau la baza revendicarilor teritoriale sint numeroase in interiorul aceleiasi societati, impartita pe diferite niveluri pina la unitatea rezidentiala de baza.
Pamintul ca patrimoniu ritual este un obiect de proprietate, un suport al identitatii colective si al schimburilor. De aceea el este un domeniu de organizare spatiala supus unor modalitati de control si de schimb distincte de cele care se refera la alte resurse. Asa cum arata o serie de 'studii recente, anumite tipuri de relatie cu pamintul ca proprietate rituala pot fi considerate niste "diferente" organizate in ansambluri regionale. Acestea din urma transforms cristalizarile rezidentiale temporare ale nomazilor in categorii sociale permanente (B. Glowczewski, F. Myers). In aceasta privinta, harta lingvistica realizata de N.B. Tindale (1974) poate fi o sursa de erori, intrucit, stabilind ca frontierele dintre teritoriile grupurilor care vorbesc aceeasi limba le constituie pe acestea in ansambluri politico-juridice, ea utilizeaza numele limbilor pentru a desemna "triburile", desi apartenenta lingvistica nu ar trebui sa fie considerata decit ca unul din multiplii parametri ai identitatii colective.
Religie. Autorii din secolul al XIX-lea, considernd ca aborigenii nu practicau nici rugaciunea si nici sacrificiul, au ajuns la concluzia ca acestia nu aveau "religie". Totusi, ca interventie asupra lumii in ansamblul sau, religia impregneaza toate aspectele vietii sociale, fiind, asa cum a remarcat Durkheim, o modalitate de articulare a raporturilor sociale. Astfel, la populatia aranda, grupurile care gestioneaza pamintul sint si grupari religioase. In plus, activitatea religioasa a acestor grupuri e integrata intr-un proces mai larg, datorita faptului ca fiecare dintre ele pastreaza segmente de itinerare mitice (Strehlow, 1947). Au fost realizate cercetari despre natura "totemica" a acestei religii, pentru a intelege mai bine natura relatiilor pe care oamenii le intretin cu restul universului.'
In intreaga Australie, modul in care sint privite viata oamenilor si universul se bazeaza pe o conceptie originala si subtila despre ceea ce aborigenii numesc "vis" (dreaming). Lumea actuala si-a primit forma si semnificatia gratie actiunii unor atotputernice spirite ancestrale, care si-au pus amprenta asupra peisajului. Tot ceea ce exista (institutii sociale, spiritele oamenilor, obiceiurile, elementele geografice) s-a nascut in epoca stramosilor, in care s-a constituit cadrul existential al timpului prezent. Aceasta elaborare a ordinii ancestrale a provocat interesul a numerosi cercetatori. O parte din ei (G. Roheim, W.E.H. Stanner) s-au interesat de caracterul metaforic al unei cosmologii si al unei ontologii care s-au constituit plecind de la credintele traite si de la practicile rituale asociate acestora. Altii (Munn, 1973; Strehlow, 1947) au subliniat aspectul metonimic al unei religii bazate pe pamint, fiecare mit si fiecare rit trimitind la un reper geografic determinat. Aceste lucrari sugereaza urmatoarea idee: cautarea religioasa a unei ordini a lumii este dinamica si colectiva si duce la definirea sinelui, la situarea si la integrarea sa in cadrul unui sistem de relatii (Morphy, 1984).
Studiul despre religia aborigena pe care Stanner (1966) l-a consacrat simbolismului miturilor si riturilor populatiei murinbata este de acum clasic. Stanner arata ca "visul" este asociat unei ontologii concepute in asa fel incit toate lucrurile existente isi gasesc originea intr-o ordine a lumii atemporalfi, imuabila. Pentru aborigeni, exista'o conti-nuitate intre trecut si prezent si oamenii sint obligati sa perpetueze ordinea cosmica definita de creatorii sai.
Indeplinirea ritualurilor este o activitate sociala fundamental, iar limitarile impuse participarii la activitatile rituale si la controlul cunoasterii ezoterice au un ecou politic. In aceasta privinta, in analiza lor'asupra cosmologiei inerente simbolismului miturilor si riturilor, M. Eliade si G. Roheim izoleaza relatiile indigene de contextul lor de apropriere locala, de cautare si de invatare. Cercetatorii de inspiratie structuralist au incercat sa arate cum ansambluri complexe de mituri si de rituri asociaza unitati tote-mice locale in interiorul unui sistem unic; astfel, anumite evenimente mitice specifice capata statutul unor variante in raport cu un continuum mitic global. Cum fiecare grup isi stabileste identitatea in raport cu o parte a unui asemenea continuum sau in raport cu ceea ce este trait intr-o serie rituala completa, experienta globala a activitatii mitice si rituale corespunde vietii intregii societati ca totalitate structural (Munn, 1973). ' In ciuda insistentei aborigenilor asupra imuabilitatii lumii, antropologii au aratat ca, pentru creativitatea intelectuala, cultele religioase dinamice constituie un suport important, iar in contextele schimbarii, un mijloc de redefinire a raporturilor sociale (R. Berndt, B. Glowczewski). In opinia lui Stanner, cultele murinbata deschid calea unei constientizari acute si profunde a fundamentelor fiintei, cu toate ca "adapteaza schimbarea la formele permanentei".
Relatii de rudenie. Primele studii despre relatiile de rudenie ale aborigenilor incercau sa afle daca in cazul categoriilor de rudenie se tine seama de existenta claselor matrimo-niale (care marcheaza o prevalent a grupului asupra individului) sau de relatiile genealogice. Radcliffe-Brown, privilegiind aportul legaturilor genealogice efective in constituirea categoriilor de rudenie, pune in evidenta importanta unitatii familiale si a grupului de descendenta patriliniara, ca elemente constitutive ale relatiilor de rudenie. Astfel, diferentele dintre sistemele de rudenie (de exemplu, dintre sistemele kariera si aranda) ar tine de niste variatii in organizarea relatiilor matrimoniale pe grupuri de descendenta. Cind a reluat analiza structurilor elementare ale inrudirii la populatiile murngin si in alte societati, Levi-Strauss a examinat categoriile de rudenie ca tinind de raporturile sociale definite prin regulile de alianta, si nu de relatiile genealogice. Dincolo de controversa care a urmat intre teoreticienii filiatiei si teoreticienii schimbului, grupul patriliniar a fost socotit in continuare baza de la care trebuie sa se porneasca in analiza inrudirii ca unitate care intervine in schimbul de femei (Maddock, 1982). Totusi, trebuie sa notam ca ultimele lucrari despre populatia murngin (W. Shapiro) au pus in evidenta rolul inrudirii ca sistem de clasificare a rudelor centrat pe ego si au propus ipoteza potrivit careia unitatile intre care se desfasoara schimburile ar fi matriliniare.
Interesul pentru regulile si principiile structural a deschis calea nu numai pentru studierea aspectelor pragmatice ale locului relatiilor de rudenie in activitatea sociala (L.R. Hiatt), ci si pentru analiza raporturilor dintre organizarea relatiilor de rudenie si organizarea productiei (F. Rose, A. Hamilton). Astfel, s-a aratat' ca exploatarea economica a tinerilor de catre batrini e validata de referirea la o ordine etica. Analiza semantica formala a sistemelor australiene de clasificare, considerate (inca o data) ca fiind bazate pe relatii genealogice (H.W. Scheffler) a pus problema articularii dintre categoriile de rudenie elaborate in raport cu egoul si un sistem de clasificare mai larg, care inglobeaza sectiunile si jumatatile claselor matrimoniale. Este posibil sa concepem realizarea clasificarii relatiilor de rudenie ca tinind de un sistem general de transfor-mare in ordine simbolica, la fel ca si clasificarile de tip totemic; unii au vazut aici indiciul unei conceptii despre viata sociala care depaseste cu mult cadrul grupului local.
Diferentierea sexelor. Recent, statutul si pozitia femeilor au retinut atentia, problema care a apa'rut fiind legata de modul cum ar trebui tratate diferentele dintre sexe in societatile care practica separarea intre barbati si femei in majoritatea domeniilor de activitate. Discutiile in jurul acestor probleme trimit mai ales la importanta ritua-lurilor pur masculine (L.R. Hiatt) sau a exploatarii muncii femeilor de catre barbatii batrini ai grupului. O idee sustinuta adesea in anii '60 era ca dominatia barbatilor asupra femeilor se intemeiaza pe controlul exercitat de catre acestia asupra creativitatii "culturale" in domeniul ritualurilor, careia ii era subordonata creativitatea "naturala" a femeilor. Mai multi etnografi (Goodale, Kaberry), furnizind date importante asupra rolului femeilor in societatea aborigena, au aratat ca ar fi gresit sa se creada ca femeia era "subjugata", concluzie care a fost reluata de antropologii feministi din anii 70 (Bell, 1983). Insistind asupra autonomiei femeilor in propriul lor domeniu, asupra existentei unor cai de acces la mituri si rituri care le erau specifice si asupra rolului care'le revenea in viata sociala in afara sferei domestice, Bell si Hamilton au contestat vechile opinii potrivit'carora controlul miturilor si riturilor, de care depinde insasi existenta societatii, le-ar fi revenit in exclusivitate'barbatilor, pe cind femeile ar fi'fost sortite activitfitii de reproducere biologica si urmaririi unor scopuri pur individuale.
Istorie. Interesul fata de situatia aborigenilor a fost mereu prezent in cercetarea antropologica, insa aceasta preocupare a fost exprimata, in general, independent de urmarirea unor obiective stiintifice. Intrucit cercetarea antropologica s-a dezvoltat intotdeauna intr-un context al'schimbarii (chiar daca a avut drept cadru asezarile autohtone sau misiunile), ea a fost intemeiata pe dihotomia traditional/non-traditional. Recent, studiile despre aborigeni au intrat intr-o faza mai participativa, luindu-se inconsiderare intruziunile istoriei in viata aborigenilor si incercindu-se examinarea acestora mai putin ca reprezentanti ai unei alteritati exotice, cit ca oameni in care cercetatorul recunoaste marca unei naturi umane comune. A inceput sa se acorde mai multa atentie situatiei globale a aborigenilor pierduti intr-o lume dominata de albi (Rowley) si un tip de etnografie de ultima ora arata chiar modul in care esenta culturii aborigene poate fi sesizata in situatii de schimbare (Kolig, Sansom).
F. MYERS
. BELL D., 1983, Daughters
of the Dreaming, McPhee, Gribble, Allen & Unwin, Melbourne -
2. Aborigenii australieni de astazi
Aborigenii din
Atitudinea
autoritatilor federale australiene fata de aborigeni se caracterizeaza prin
punerea in practica a unei politici sistematice de inchidere in rezervatii si
de excludere din comunitatea nationala. A trebuit sa se astepte referendumul
din 1967 pentru ca aborigenilor sa li se acorde statutul de cetateni. In 1976,
guvernul federal a admis principiul unei recunoasteri legale a drepturilor'
triburilor asupra teritoriilor lor traditionale. Cu exceptia statului
Proiectele de
exploatare a subsolului, dezvoltarea turismului si lansarea marilor programe de
dezvoltare agro-pastorala ameninta grav integritatea drepturilor aborigenilor
asupra paminturilor lor si risca sa provoace disparitia unor situri sacre. In
periferiile urbane, unde se grupeaza numerosi aborigeni metisati, ravagiile
provocate de boli, de malnutritie si de alcoolism sint importante. Procentul de
aborigeni incarce-rarati, in
In cursul
ultimilor cincisprezece ani au aparut numeroase organizatii ale aborigenilor.
Acestia isi creeaza un numar tot mai mare
J.-P. RAZON
. GLOWCZEWSKI B., 1985, "Droits territoriaux aborigenes", in Ethnies, 3: 18-27; 1984, "Sur la piste des droits a la terre", in Autrement, 7: 132-147. - "Nothing to Celebrate. Australian Aborigines Today", in Survival International News, 1988, supliment 20.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 4681
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
