Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE - LITERA P

Arta cultura

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
TEHNICI DE MODELARE CERAMICA
Edward VIII, rege al Marii Britanii si al Irlandei de Nord&Wallis Simpson
Jan Van Eyck
Caracteristicile mobilierului pictat romanesc
Primele elemente de arta crestina - Inceputurile artei crestine
TEHNICI DE LUCRU FOLOSITE PE SUPORTURI DE LEMN, PANZA SI CARTON
Amza Pellea - O afacere Olteneasca
IN CAUTAREA ARMONIILOR VECHI SI NOI
CASA VIITORULUI
Casa in Orientul Indepartat


DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE - LITERA P

PACIFICUL DE NORD

Regiunea Pacificului de nord, avind in centrul ei strimtoarea Bering, se intinde de gurile fluviului Amur, in Asia, pina la gurile fluviului Fraser, in America de Nord, si este marginita de tarmurile marilor Ohotk, Ciukotka, Bering si de cele ale golfului Alaska.




Termenul de Jcivilizatie” a Pacificului de nord a capa'tat formularea sa cea mai precisa in lucrarile publ'icate in urma expeditiei Jesup (1897-1903), organizata de F. Boas in colaborare cu W. Bogoras si W. Jochelson, pe baza constatarii asemanarilor existente intre cultura siberienilor din Nord-Est si cea a amerindienilor din Nord-Vest. in 1947, A. Leroi-Gourhan a demonstrat rolul jucat de raspindirea tehnicilor si de comertul intercontinental in constituirea unei culturi a Pacificului de nord. In 1977, W. Fitzhugh, W. Sturtevant si I. Bromlei au procedat la compararea rezultatelor cerce-tarilor arheologice, antropologice si lingvistice privitoare la Pacificul de nord, comparare care este la originea expozitiei ^Crossroads of Continents: Cultures of Siberia and Alaska” (Washington, 1988) si a lucrarii ce prezinta expozitia.

Istoria popularii Pacificului de nord este foarte complex's. In centru, adica in nord, inuitii (eschimosii) apar ca rezultat al unor miscari de populatie vechi de mai multe milenii. Putem defini o perioada paleo-arctica americano-siberiana relativ omogena din punct de vedere cultural, perioada ce se raporteaza la zona marii Bering si la regiunile invecinate, toate lipsite de ghetari pina catre mileniul al saptelea inaintea erei noastre. Dupa aceea, culturile nord-siberiene si cele americane tind sa evolueze in mod inde­pendent unele de celelalte, insa prin mileniul al doilea i.Cr. noile cuceriri tehnice reapropie culturile nord-pacifice. Diversificarea continua dupa aceasta perioada, o data cu dezvoltarea traditiei Norton (Alaska, incepind cu anul 1.000 i.Cr.) a neoliticului sibero-american si a t'raditiilor exclusiv maritime (Bering antic, Ipiutak, Birnik, Punuk), mai tirzii (Detroit si Alaska, incepind cu anul 500 i.Cr.), a caror sinteza o va realiza cultura populatiilor thule. Intre 500 si 700 d.Cr., populatiile thule se stabilesc pe coastele orientale si septentrionale ale peninsulei Ciukotka,'iar catre anul 1.000, de-a lungul coastei paci'fice americane (ei sint stramosii inuitilor koniag si chugach). Intil-nirea dintre thule si populatiile dorset de pe coa'sta arctica orientals, petrecuta pe la 1200, duce la patrunderea in Vestul arctic american a influentelor orientale (traditia Inupiat), constituind punctul de plecare al formarii culturii inuite istorice.

Arhipelagul Aleutinelor este locuit de circa noua milenii; primele populatii basti-nase, cu o identitate incerta, erau probabil stramosii aleutilor istorici, prezenti pe insule incepind cu mileniul al doilea i.Cr.

Interiorul Alaskai si cel al Nord-Vestului canadian constituie teritoriul indienilor athaspakan septentrionali sau dene, pescari si vinatori de karibu; intre acestia, numai populatia tanaina a atins coasta Pacificului (Cook Inlet) intr-o zona cu populatie inuita (koniag-chugach). Indienii eyak, inruditi de departe cu athapaskanii, se stabilesc la gurile fluviului Copper River, insa activitatile lor sint orientate catre interior.

In Siberia nord-orientala, unde amploarea glaciatiunilor a fost mai mica decit in America de Nord, popularea umana este mai veche.'Neoliticul siberian, mai ales in


sud-estul regiunii amintite, este marcat de domesticirea renului; perioada cunoaste foarte curind influentele centrelor de civilizatie meridionala. In est, din peninsula Ciukotka si pina in Kamceatka, populatiile ciukci si koriak, lingvistic inrudite, se impart intre comunitatile satesti de coasta'ale vinatorilor de mamifere marine si bandele continental ale crescatorilor de reni. Itelmenii (sau kamceadalii) din Kamceatka, pescari de somon, sint azi aproape asimilati de taranii rusi de origine cazaca. Populatiilor de origine paleo-siberiana sau paleo-asiatic'a trebuie sa le mai adaugam doua grupe me­ridional, nivkhii (sau giliacii) din insula Sahalin si din bazinul Amurului, pescari de somon, si populatiile ainu, al caror teritoriu se intindea odata intre insulele Kurile, Sahalin si Hokkaido, precum si un grup septentrional, iukaghirii.

Paleo'-siberienii nu au in comun decit faptul de a fi reprezentantii unei populatii arhaice, ea insasi foarte diversificata, populatie ce s-a confruntat cu pfitrunderea spora­dic a inuitilor si mai cu seama cu sosirea, val dupa val, a tungusilor si iakutilor. Azi, litoralul marii Ohotk si bazinul Amurului sint dominate de populatii de limba'tungusa, al caror teritoriu se'intinde pina la lacul Baikal; economia acestora asociaza exploatarea resurselor marine, vinatoarea (inclusiv cea animalelor de blana), pescuitul, utilizarea renului (pentru tractiune si transport de poveri) si horticultura.

Se pot desprinde citeva trasaturi comune populatiilor Pacificului de nord. 1) In socie-tatile orientate atit litoral, cit si continental, relatiile dintre grupurile de coasta si cele de'interior sint strinse, iar diferentele socio-culturale dintre ele sint putin importante. Populatiile din interior manifesta totusi o tendinta spre diversificarea tehnic-culturala, in vreme ce grupurile litorale ofera imaginea unei profunde unitati, mai cu seama din punct de vedere tehnologic (caiac, umiak, harpoane, flotoare facute din vezica de animale, sageti otravite, navoade pentru pescuit si vinatoare, rachete de zapada, lampa cu ulei, marmita de steatit, locuinte semi-subterane, habitat rural permanent). 2) Caracterul aparent omogen al organizarii sociale a grupurilor maritime („sefie ereditara si aristo-cratie, sclavie, specializarea activitatilor legate de comert si razboi) mascheaza'diferen-tieri importante in domeniile organizarii sociale (determinarea naturii grupurilor de inrudire), ale activitatilor religioase si ale artei. Concluzia ar putea fi aceea ca un mediu natural comun ce necesita reactii de adaptare comparabile, ca si deosebita intensitate a contactelor intre grupurile invecinate, au favorizat o oarecare omogenizare culturala. 3) Una dintre trasaturile caracteristice ale Pacificului de nord este extraordi-nara dezvoltare a activitatii ceremoniale si a artelor, toate contribuind la alcatuirea unei unitati, unitate ce tinde azi sa se exprime in limbajul politic al revendicarilor indigene de care statele riverane vor trebui sa tina cont de acum inainte.

M.-F. GUEDON

• BOGORAZ W., 1904-1909, The Chukchee, The Jesup North Pacific Expedition, Memoir, 11; 1913, The Eskimo of Siberia, The Jesup North Pacific Expedition, Memoir, 12. - DAMAS D. (ed.), 1984, Handbook of North American Indians; t. V, Arctic, Smithsonian Institution, Washington. - DE LAGUNA F., 1947, The Prehistory of Northern North America as Seen from the Yukon, Society for American Archaeology, Memoir, 3. - DIKOV N.N., 1977-1979, Aziia na stlke s Amerikoi v drevnosti, Izdatelstvo „Nauka”, Moscova. - DUMOND D.E., 1977, The Eskimos and Aleuts, Thames & Hudson, Londra. - FIZHUGH W.W. (ed.), 1975, Prehistoric Maritime Adaptation of the Circumpolar Zone, Mouton, Haga. - FIZHUGH W.W., CROWELL A. (ed.), 1988, Crossroads of Continents. Cultures of Siberia and Alaska, Smithsonian Institution, Washington. - JOCHELSON W, 1908, The Koryak, The Jesup North Pacific Expedition, Memoir, 6. - LAUGHLIN W.S., 1980, Aleuts, Survivors of the Bering Land Bridge, Holt, Rinehart & Winston, New York. - LEROI-GOURHAN A., 1936, La civilisation du renne, Gallimard, Paris ; 1946, Archeologie du Pacifique-Nord. Materiaux pour letude des relations

entre les peuples riverains d’Asie et d’AmBrique Institut d’Ethnologie  Paris       LEVIN M G

POTOV L.P. (ed.), 1956, Narodt Sibir, Izdatelstvo Akademii Nauk SSSR, Moscova. - RAY D.J . ., 1981, Aleut and Eskimo Art. Tradition and Innovation in South Alaska, University of Washington Press, Seattle.


PALEONTOLOGIE UMANA

Paleontologia umana studiaza genealogia umana, de la separarea omului de celelalte primate. Totalitatea reprezentantilor acestui ordin alcatuieste familia hominidelor, familie a carei origine se plaseaza,' conform datelor actuale ale paleontologiei, geneticii si biochimiei, intr-o perioada destul de recenta, de ordinul a 6 pina la 8 milioane de ani. Diferentele care separa omul contemporan de maimutele mari privesc esentialmente trei domenii de structuri:

-       Aspectul fetei si al sistemului masticator: la om, fata, situata in partea frontala a craniului cerebral, este scurta si inzestrata cu o dentitie redusa, adaptata unui regim omnivor. Fata maimutelor mari este prelunga, asezata in partea anterioara a craniului cerebral ; dintii sint mari, adaptati unui regim vegetarian, avind functia de intimidare si aparare.

-       Omul este biped. Forma scheletului sau a fost schimbata pentru a asigura echilibrul trunchiului pe membrele posterioare si al capului pe coloana vertebrala. Toate acestea au avut ca efect eliberarea miinii de'orice functie de sustinere; ea a devenit instru-mentul privilegiat al actiunii umane asupra mediului. Maimutele mari, care traiesc in copaci, sint patrupede si sint neindeminatice atunci cind merg pe doua picioare.

-       Creierul are 1.450 cm3 la om si doar 450 cm3 la maimutele mari. De asemenea, creierul uman este si mai complex; organizarea sa este fara indoiala caracteristica esentiala a omului, insa ea nu si-a putut cistiga eficacitatea decit in relatie cu mina.

Aceste diferente exprima tendinte evolutive care nu au aparut simultan si care s-au dezvoltat in ritmuri diferite. Nu se cunosc inca cei mai vechi reprezentanti ai rasei umane. Cele dintii fosile sigure, australopitecii, au o vechime de 4,5 milioane de ani. Acest grup a aparut in Africa Orientala iar primii lui reprezentanti, Australopithecus afarensis, erau de talie mica (cu putin peste un metru), erau bipezi, iar sistemul lor dentar era deja mult redus. Urmeaza o rapida diversificare in doua grupe: australo­pitecii zvelti si australopitecii robusti. Primii prezinta o structura osoasa usoara si pastreaza talia redusa; dantura lor'e adaptata unui regim omnivor. Cei robusti pot atinge 1,5 m, scheletul lor este cu mult mai puternic, craniul lor are „creste” osoase si sint adaptati unui regim vegetarian. Australopitecii sint intilniti in Africa Orientala si in Africa Sudica, locuri in care au trait pina prin mileniul 1 i.Cr. Capacitatea lor craniana era inca redusa, de 450 pina la 500 cm3. Nu se cunosc decit putine lucruri despre modul lor de viata, insa se stie ca unii dintre ei au invatat sa fabrice unelte.

Primii reprezentanti'ai genului' Homo, Homo habilis, dateaza din mileniul 2 i.Cr. Originea genului e probabil mai veche, iar legaturile lui cu australopitecii nu sint limpezi: s-a dezvoltat oare din acestia din urma sau formeaza o ramura independents ? Datele actuale nu ne permit sa raspundem la aceasta intrebare. Homo habilis are o capacitate craniana de 600-800 cm3. Suprastructurile osoase sint slabe, fata mica, sistemul dentar se apropie mult de cel al omului de azi. Au trait in Africa de Est si probabil in Africa de Sud. Toate datele actuale converg catre plasarea originii omului pe continentul african.

Prin secolul al XVI-lea i.Cr., la est de lacul Turkana isi face aparitia o noua forma, Homo erectus. Acesta e caracterizat printr-un creier mai voluminos, o talie marita, oase tari cu relief puternic, un craniu alungit, turtit, colturos in regiunea occipitala, o fata si o dantura asemanatoare cu ale noastre. In mod progresiv, Homo erectus va coloniza totalitatea lumii vechi. E intilnit in mileniul 1 i.Cr. in Java, mai tirziu in China si in Africa de Nord, iar mai apoi in Europa. Confruntate cu medii diverse, supuse unor presiuni variate, populatiile diferitelor regiuni s-au adaptat, suferind evolutii indepen-dente. Peste tot insa asistam la o crestere a capacitatii craniene, care trece de la 800 la 1.200 cm3. Diversitatea umana manifestata atunci pentru prima data in mod clar se va mentine pina in zilele noastre, insa au existat suficiente schimburi pentru a se putea


mentine unitatea biologica a omenirii. Acum 400.000 de ani, morfologia lui Homo sapiens incepe sa se contureze: craniu ridicat vertical, rotund, voluminos, conservind insa suprastructuri accentuate. Lipsa de precizie a datelor cronologice face ca analiza etapelor acestei evolutii sa fie dificila. Dupa unii, ea ar fi debutat in Africa Orientala, de unde Homo sapiens arhaic ar fi pornit in cucerirea celorlalte parti de lume. Dupa altii, transformarea ar fi avut loc in mai multe regiuni ale vechii lumi; Homo erectus si Homo sapiens nu sint in acest caz decit doua stadii de evolutie a uneia si aceleiasi specii, Homo sapiens. Forma actuala se definitiveaza abia pe la 100.000 i.Cr., in Africa, res-pectiv la 70.000 i.Cr. in Orientul Mijlociu. In paralel, Europa constituie spatiul unei evolutii aparte ce incepe pe la 350.000 i.Cr. si se sfirseste pe la 100.000 i.Cr., o data cu aparitia neandertalienilor. Aceasta populatie a dominat regiunea mentionata si o parte a Orientului Apropiat pina pe la 350.000 i.Cr., cind a disparut. Omenirea este alcatuita de atunci dintr-o singura subspecie, Homo sapiens sapiens.

Australia va fi colonizata pe la 40.000 i.Cr., America si Japonia pe la 30.000 i.Cr. Popularea insulelor, cea mai tirzie, se incheie in perioada ultimului mileniu (cele mai izolate insule ale Pacificului).

B. VANDERMEERSCH

• BABIN C, 1971, Elements de paleontologie, Armand Colin, Paris. - COPPENS Y., 1983, Le singe, l’Afrique et l’homme, Fayard, Paris. - DELSON E. (ed.), 1985, Ancestors: The Hard Evidence, Alain R. Liss, New York. - LEROI-GOURHAN A. (ed.), 1988, Dictionnaire de la prehistoire, PUF, Paris. - PIVETEAU J., 1983, Origine et destinee de l’homme, Masson, Paris. - ROGER J., 1974, Paleontologie generale, Masson, Paris. - SMITH F, SPENCER F, 1984, The Origins of Modern Humans: A World Survey of the Fossil Evidence, Alain R. Liss, New York. - WOLPOFF M.M., 1980, Paleoanthropology, Alfred Knopf, New York.

PARENTALE (RELATII ~)

1. Domeniul clasic al relatiilor parentale

inrudirea, ca obiect antropologic, intretine cu faptele legate de reproducerea biologica o relatie complexa, in acelasi timp de continuitate si de discontinuitate. Pe de o parte, ea continua sa se bazeze pe constringeri de neocolit, cum ar fi recunoasterea conditiilor bisexuale pentru conceptie (maternitate si paternitate) sau luarea in considerare a excluderii sistematice a unor parteneri sexuali (evitarea incestului). Insa, dupa cum o atesta numeroase distinctii specific umane - cele intre sexualitate si casatorie, intre maternitate si paternitate, intre fizic si juridic etc. - si dupa cum o demonstreaza marea varietate de dispozitive familiale elaborate pornind de la aceste distinctii, inrudirea nu este doar doar o simpla expresie a legaturilor „naturale”. Integrate in sisteme de actiune (ce definesc regulile de comportament) dar si de gindire (ce definesc structurile concep­tual), relatiile parentale reprezinta inainte de toate o realitate culturala, raspunzind unor determinari specifice. Se intelege deci faptul ca relatiile parentale pot fi abordate sub diverse unghiuri: afectiv, normativ, simbolic, strategic etc.

Asadar, studiul relatiilor parentale constituie unul din domeniile privilegiate ale evolutiei teoretice a antropologiei. Intr-adevar, ambitia de a intelege fenomenele de consangvinitate si afinitate in functie de un numar restrins de principii fundamental, demers inaugurat de L.H. Morgan in 1871, a antrenat si preocuparea pentru formali-zarea ce constituie, in opinia multora, principala proba a 'caracterului, daca nu stiintific, atunci cel putin riguros, al disciplinei.

Toate societatile, in masura in care recunosc o inrudire bilaterala centrata pe indi-vizi, ca si realizarea uniunilor legitime dintre acesti indivizi, identifica afinitatea cu consangvinitatea. Insa doar unele societati recunosc filiatia si/sau alianta, adica, pe de o parte, existenta unor grupuri sau categorii de consangvini alcatuite din totalitatea persoanelor cu un stramos comun si, pe de alta parte, prezenta unor legaturi de afinitate


ce unesc intre ele grupuri sau categorii de rude. Cu toate acestea, teoriile filiatiei si ale aliantei au furnizat principalele modele explicative in acest domeniu de studiu.   '

Asa-numita abordare „a filiatiei” (A.R. Radcliffe-Brown, M. Fortes), izvorita din functionalismul anglo-saxon, se intemeiaza pe rolul atribuit principiului genealogic ce gestioneaza apartenenta la o colectivitate consangvina. Ea a fost elaborata pornind de la studiul societatilor'in care aceasta apartenenta se exprima in maniera cea mai evidenta, acolo unde filiatia defineste identitati colective reciproc exclusive. E vorba de societati conduse de o regula a filiatiei uniliniare, conform careia transmiterea aparte-nentei este determinate prin referire la unul singur din cei doi parinti, fie tatal (tip patr'iliniar), fie mama (tip matriliniar). Intr-un regim de filiatie matriliniara, de pilda, doar femeile transmit apartenenta: indivizii de ambele sexe fac parte din grupul de filiatie caruia ii apartine mama lor, acelasi cu cel caruia ii apartine mama mamei lor.

Asa-numita abordare „a aliantei” (C. Levi-Strauss, L. Dumont, R. Needham) e inte-meiata pe o notiune ce denumeste o relatie de complementaritate sau de opozitie intre consangvinitate si afinitate. Inspirata de structuralismul francez, ea a fost elaborata pornind de la studiul societatilor in care aceasta opozitie se manifesta in maniera cea mai sistematica. E vorba despre sistemele elementare in care regulile matrimoniale corespund unei repartitii a ansamblului universului social in categorii complementare de consangvini si afini.'ln ipoteza unei asemenea repartitii clasificatoare, de tip sime-tric (cazul „schimbului restrins”), sau asimetric (cazul „schimbului generalizat”), prohibitiile in privinta casatoriei sint direct traductibile intr-o prescriptie matrimoniala care, pe plan genealogic, privilegiaza casatoria recurenta cu cutare sau'cutare categorie de rude. In cazul schimbului generalizat, de pilda, preferential este casatoria cu fiica fratelui mamei.

Unele societati pot fi mai greu integrate in modelele propuse de aceste doua abordari. E vorba, pe de o parte, de societatile cu filiatie nediferentiata sau cognatica, in care transmiterea apartenentei prin intermediul parintilor de ambe sexe defineste grupe de filiatie ce se suprapun, iar pe de alta parte, de sistemele de alianta semicomplexe, in care'regulile matrimoniale nu permit o determinare a priori a afinilor. In asemenea cazuri, analiza trebuie sa tina seama de unele consideratii aproape intotdeauna ocultate in studierea sistemelor de filiatie uniliara, ca si in cea a structurilor de alianta elemen­tal : raporturile dintre modelul formal si regularitatile statistice, dintre principiile de organizare globale si optiunile particulare etc.

In ceea ce priveste societatile in care nu intervin nici filiatia si nici alianta pro-priu-zisa, acestea necesita abordari si concepte noi, actualmente pe cale de a fi elaborate. E vorba de societatile in care doar inrudirea bilaterala (numita „ego-centrata”) este recunoscuta. Colectivitatile consangvine nu iau in acest caz forma unor grupuri de filiatie constituite din descendentii unuia si aceluiasi stramos, ci a unor ansambluri parentale constituite din totalitatea persoanelor cu o ruda comuna. E vorba, de ase­menea, de societatile cu functionare matrimoniala complexa, caracterizata de reguli de casatorie bazate nu pe norme colective, ci pe norme individual, in care prohibitiile trimit la un calcul al gradatiei consangvinitatii ce uneste intre ei doi subiecti particulari. in asemenea cazuri, un rol esential il joaca'factorii extraparentali, cum ar fi de pilda sistemul funciar, strategiile soc'iale etc., factori importanti si in cadrul sistemelor nediferentiate si semicomplexe.

M. HOUSEMAN

• AUGE M. (ed.), 1975, Les domaines de la parente, Maspero, Paris. - BARNARD A., GOOD A., 1984, Research Practices in the Study of Kinship, Academic Press, Londra. -DUMONT L., 1971, Introduction a deux theories d’anthropologie sociale, Mouton, Paris -Haga. 1983, Affinity as a Value. Marriage Alliance in South India, with Comparative Essays on Australia, University of Chicago Press, Chicago - Londra (versiune completa Dravidien et Kariera: l’alliance de mariage dans l’Inde du Sud et en Australie, Mouton, Paris - Haga, 1975). - FORTES M., 1969, Kinship and the Social Order: the Legacy of Lewis Henry Morgan, Aldine, Chicago. - FOX R., 1967, Kinship and Marriage: An Anthropological Perspective,


Penguin Books, Harmondsworth, Middlessex (trad. fr. Anthropologie de la parente, Gallimard, Paris, 1972). - GOODY J. (ed.), 1973, The Character of Kinship, Cambridge University Press, Cambridge. - HERITIER F., 1981, L’exercice de la parente, Gallimard - Le Seuil, Paris. - KEESING R.M., 1975, Kin Groups and Social Structure, Holt, Rinehart & Winston, New York. - LEVI-STRAUSS C. (1849), 1968, Les structures elementaires de la parente, Mouton, Paris - Haga. - MORGAN L.H., 1871, Systems of Consanguinity and Affinity of the Human Family, Smithsonian Institution, Washington DC. - MURDOCK G.P, 1949, Social Structure, Macmillan, New York (trad. fr. De la structure sociale, Payot, Paris, 1972). -NEEDHAM R., 1962, Structure and Sentiment. A Test Case in Social Anthropology, Chicago University Press, Chicago. - NEEDHAM R. (ed.), 1971, Rethinking Kinship and Marriage, Tavistock, Londra (trad. fr. La parente en question, Le Seuil, Paris, 1977). - RADCLIFFE--BROWN A.R., 1950, Introduction” in A.R. Radcliffe-Brown, D. Forde (ed.), African Systems of Kinship and Marriage, Oxford University Press, Londra (trad. fr. Systemes familiaux et matrimoniaux en Afrique, PUF, Paris, 1953). - SCHEFFLER H.W, LOUNSBURY F.G., 1971, A Study in Kinship Semantics: The Siriono Kinship System, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey. - SCHNEIDER D., 1968, American Kinship: A Cultural Account, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey. - ZIMMERMANN F (ed.), 1972, La parente, PUF, Paris. -ZONABEND F, 1986, „De la famille. Regard ethnologique sur la parente et la famille”, in A. Burguiere et al. (ed.), Histoire de la famille, Albin Michel, Paris.

2. Pseudo-tnrudirea

Termenul de „pseudo-inrudire” serveste pentru desemnarea relatiilor sociale ce se exprima in termeni parentali (de referinta sau de adresare), fara' ca din acestea sa rezulte legaturi parentale efectiv recuno'scute (prin consangvinitate sau casatorie). Termenul nu are un uzaj consacrat: se vorbeste uneori de cvasiinrudire sau de inrudire fictiva. E vorba mai putin de un concept cit de o categorie ce acopera relatii deosebit devariate: crearea artificiala de relatii parentale (adoptie), utilizarea limbajului si regulilor parentale pentru a construi raporturi sociale specifice (inrudire rituala sau spirituals), extinderea terminologiei prin sensurile sale figurative etc. Pot fi distinse multiple variante ale acestui fenomen, distinctia putind fi facuta dupa continutul relatiilor stabilite (afectiv, juridic, ritual), gradul de asimilare a drepturilor si indato-ririlor astfel definite pentru cei ce intretin o relatie parentala efectiva, tipul de raport parental utilizat ca referent, filiatia sau fraternitatea cel mai adesea, mai rar alianta. Unii antropologi pun la indoiala pertinenta generics a unei asemenea notiuni in desem­narea faptelor care lor le apar ca tinind de capitolul inrudirii.

Cu exceptia adoptiei, considerata in secolul al XIX-lea un semn de declin al impor-tantei relatiilor parentale (H.J.S. Maine), antropologia se arata interesata doar de putina vreme de fenomenele ce tin de pseudo-inrudire. In cea mai mare parte a socie-tatilor, adoptia nu este atit de legata de abandon sau de dorinta de a avea un copil, ca in'societatea noastra, ci de mecanismele de perpetuare a grupurilor parentale si de procesele de transmitere a bunurilor, titlurilor si statusurilor. In societatile antice, in care era des practicata, adoptia se refera adesea la adulti: ea implica un transfer de autoritate fara abandonarea identitatii originare si vizeaza asigurarea perpetuSrii familiilor aristocratice prin teserea intre ele a unor noi legaturi. La Roma, adrogatiunea, care intervine mai ales atunci cind tatSl e decedat, antreneazS un transfer de identitate, insa nu si unul de drepturi sau roluri parentale. Asimilarea cu inrudirea reala, conse-cintS a adoptiei in societatile noastre, nu este atestatS in alte parti, cu exceptia cazului inuitilor. Drepturile de mostenire pot fi restrinse, identitatea statutarS a celui adoptat nu este intotdeauna dobinditS, iar existenta prohibitiilor sexuale si matrimoniale nu este intotdeauna atestata. Adoptia poate aparea ca un mijloc de a obtine un sot pentru o fiica unica, pentru un fiu (Japonia) sau chiar pentru pSrintele adoptiv (China). In societatile antice ale Orientului Apropiat si Mijlociu, ea era probabil un preambul al casatoriei, creind apropierea sociala necesara realizarii acesteia.

Pentru Africa, unde nu se poate vorbi despre o adoptie reala pentru a desemna asimilarea progresiva a indivizilor (mai ales sclavi) in grupurile parentale, antropologii


au preferat sa sublinieze importanta rolurilor nutritionale (fosterage). Statutul copilului nu se modifica: putem vorbi mai'degraba despre'drepturi si indatoriri conjuncte ce privesc copiii intr-un ansamblu parental (Goody, 1969). Ca si cele legate de diferitele forme de tutela, aceste roluri extind cu atit mai mult inrudirea reala, cu cit nu se inscriu in pseudo-inrudire.

Termenul de „inrudire rituala” desemneaza relatiile care uzeaza de vocabularul parental si se refera la componentele simbolice ale acestuia, in particular la cele asociate procrearii, gestatiei si cresterii copiilor. Formele cele mai cunoscute sint inrudirea de singe si cea de lapte, atestate in numeroase societati. Aceste relatii ce evidentiaza identitatea partenerilor, stabilita simbolic, imprumuta adesea modelul fraternitatii (fraternitati de singe). Dimensiunea sexuala e si ea uneori subliniata. Faptul de a'fi avut relatii sexuale cu aceeasi femeie, la indienii din Cimpii, sau schimbul de femei intre doua persoane, la inuiti, duce la crearea unor relatii de fraternitate intre barbati. Logica acestor relatii justifics adesea raporturile stabilite: inrudirea de lapte stabilita prin intermediul unei doici conduce, in societatile arabe, la o extindere a prohibitiilor sexuale, in vreme ce fratia de singe poate favoriza alianta matrimonii (Conte, 1987). Aceste relatii indeplines'c de fapt functii foarte diverse, ce utilizeaza ideologia parentala pentru a crea sau intari solidaritatile sociale, pentru a defini drepturile si indatoririle reciproce, datoria razbunarii, de pilda.

Termenul de „inrudire rituala” - numita uneori inrudire spiritual - desemneaza relatiile dintre nasi si fini, relatii ce rezulta in lumea crestina din ritualul botezului. Cercetarile cele mai fecunde in acest domeniu se refera la'relatia (numita adesea prin termenul spaniol compadrazgo) dintre parintii finului si parintii spirituali. In spatiul mediteranean si in America Latina (Mintz, Wolf, 1950) aceasta'relatie poate fi extinsa considerabil, ea legind grupuri sociale din generatie in generatie (pentru Balcani, Hammel, 1968) si indeplinind functii multiple, mai ales politice. Analogia cu inrudirea merge pina la includerea prohibitiilor sexuale intre parintii reali si parintii spirituali, insa in acest caz se pune mai putin problema de a veghea la bunastarea spirituals a copiilor, cit aceea de a crea unele raporturi de solidaritate si cooperare ce mascheaza foarte adesea ierarhii sociale (J. Pitt-Rivers, 1976).

Inrudirea rituala poate fi utilizata in sens figurat („nasul” Mafiei), asa cum se intimpla si in cazul termenilor inrudirii „reale” ce desemneaza functii si' statusuri sociale aparte, de pilda apelatiuni religioase („parinte”, „maica”, „sora”). Limbajul parental se preteaza la multiple extensiuni semantice de acest gen; se vorbeste adesea despre „inrudire simulata”. Avem oare de-a face cu relatii pseudo-parentale, sau e vorba doar de o simpla extindere semantics a termenilor parentali, ca in cazul membrilor unui trib beduin, care se numesc unii pe ceilalti awlad al’am „veri paraleli patrilaterali”, chiar si atunci cind sint de origine diferitS (Bonte, 1987)?

In ciuda eterogenitStii formelor pe care le imbracS pseudo-inrudirea, este clar faptul cS studiul sau se inscrie in cimpul teoretic al relatiilor parentale. Pitt-Rivers (1973) propune o analiza ce pleaca de la o definire sociologics a continutului relatiilor paren­tale, in care inrudirea „real5” ar fi unul din poli, la celSlalt pol aflindu-se relatiile de prietenie mai mult sau mai putin formalizate sau ritualizate. DacS nu uitSm faptul cS, in numeroase societati, relatiile parentale „reale” sint ele insele reinterpretate intr-un context mai larg, aparind ca un caz special al „relatiilor de turma”, cum se intimpla de pilda la populatiile nilotice, sau ca relatii ritualizate de reciprocitate (Almagor, 1978), fecunditatea unui asemenea demers apare ca incontestabila.

P. BONTE

• ALMAGOR U., 1978, Pastoral Partners. Affinity and Bond among the Dassanetch of South-West Ethiopia, Manchester University Press, Manchester. - BONTE P., 1987, „Donneurs de femmes ou preneurs d’hommes? Les Awland Qaylan tribu de l’Adrar mauritanien”, in L’Homme, XXVIII, 102: 54-79. - CARROLL V. (ed.), 1970, Adoption in Eastern Oceania, Bishop Museum, Honolulu. - CONTE E., 1987, „Alliance et parente elective en Arabie


ancienne : elements d’une problematique”, in L’Homme, 102, XXVII (2): 119-138. - GOODY J., 1969, -Adoption in Cross-Cultural Perspective”, in Comparative Studies in Society and History, 11: 55-78. - HAMMEL E.A., 1968, Alternative Social Structures and Ritual Relations in the Balkans, Prentice-Hall Inc., Englewood Cliffs. - MINTZ S.W., WOLF E.R., 1950, „An Analysis of Ritual Co-Parenthood”, in Southwestern Journal of Anthropology, 6, 4: 341-365. -PITT-RIVERS J., 1973, „The Kith and the Kin”, in J. Goody (ed.), The Character of Kinship, Cambridge University Press, Cambridge. 1976, „Ritual Kinship in the Mediterranean : Spain and the Balkans”, in J.G. Peristiany (ed.), Mediterranean Family Structures, Cambridge University Press, Cambridge. - ROUSSEAU J., 1970, L’adoption chez les Esquimeaux Tunnermuit, Centre d’Etudes Nordiques, Universite de Laval, Quebec.

PARENTALE (SISTEME ~)

1. Sisteme si structuri parentale

Conceptul de „sistem parental” a fost introdus de L.H. Morgan in lucrarea sa Systems of Consanguinity and Affinity of the Human Family (1871; cf. Trautmann, 1987). Morgan inventeaza o metoda de analiza: pornind de la acelasi chestionar privind termenii parentali considerati ca sistem, el constituie un esantion de 139 de cazuri. Pe baza materialului cules, defineste un anumit numar de tipuri terminologice pe care le reduce la doua sisteme principale: unul descriptiv, bazat pe combinatia unui mic numar de termeni simpli, altul clasificatoriu, repartizind consangvinii in clase de indivizi carora li se aplica acelasi termen. De exemplu, la irochezi, Tatal si Fratele Tatalui, numiti prin acelasi termen, apartin unei clase distincte de cea constituita din indivizii desemnati cu ajutorul termenului utilizat pentru a-l numi pe Fratele Mamei. Astfel, pentru pr'ima data devenea posibila compararea sistematica a terminologiilor de origine diversa.

Clasificdrile terminologice

Distinctia stabilita de Morgan intre sistemele descriptive si cele clasificatorii isi va pierde curind pertinenta, simultan cu abandonarea intentiilor evolutioniste ale auto-rului si o data cu observatia ca, intr-o anumita masura, toate sistemele sint clasifi­catorii. Caracteristicile formale ale acestor sisteme trebuie asadar considerate ca atare, cautindu-se metode de notatie mai riguroase si incercindu-se identificarea criteriilor de constituire a claselor terminologice.

Tentativa lui Kroeber, inspirata de o abordare lingvistica a vocabularului parental, identifica opt dintre aceste criterii, fara a acorda prioritate nici unuia dintre acestea.

Mai tirziu, autorii de clasificari se vor axa in mod special pe unul din criteriile definite de Kroeber: diferenta dintre linia definita de ego si ascendentii sai directi (liniara) si liniile colaterale, stabilindu-se astfel o tipologie care sa sublinieze si efectele filiatiei. R. Lowie (1928) arata ca exists patru modalitati, pentru un ego masculin, de a-si clasa rudele masculine din prima generatie ascendents. G.P. Murdock (1949) completeaza clasificarea aplicind acest principiu la nivelul generalizarii ego-ului si intemeind-o pe tratamentul diferentiat al verilor primari (G), al verilor paraleli (P: descendenti din veri primari de acelasi sex cu parintii ego-ului) si al verilor incrucisati (X:'descendenti din veri primari'de sexe diferite). In plus, el mai distinge sistemul irochez de sistemele crow si omaha (sau „crow-omaha”, crow fiind matriliniari, iar omaha patriliniari), care asimileaza verii incrucisati matrilaterali (Xm) sau patri-laterali (Xp) unor anumite categorii de rude apartinind generatiilor ascendente sau descendente.


G +1

G 0

Morgan

Lowie

Murdock

F = FB = MB

G = P = X

clasificatoriu

Generational

Hawaian

F = FB*MB

G = P*X

-

Bifurcate merging

Irochez

-

G = P*Xm*Xp

Omaha/Crow

F*FB*MB

descriptiv

Bifurcate collateral

Sudanez

F*FB = MB

-

Lineal

Eschimos

(Antropologia utilizeaza in mod clasic in notare initiala cuvintului englezesc: F = Father, M = Mother, B = Brother etc.)

Prin recursul la denumirile fixate de Murdock in general este utilizata astazi clasifi-carea terminologica, mijloc comod de a identifica datele culese. Interesul s-a deplasat insa partial spre alte probleme, iar clasificarea de fata prezinta lipsuri evidente. De fapt trebuie sa distingem, in cadrul fiecarei societati, intre un sistem al termenilor de referinta (nume date rudelor despre care se vorbeste) si un sistem al termenilor de adresare (nume date rudelor cu care se vorbeste). Terminologia poate varia de asemenea dupa criteriul virstei si mai ales dupa cel al sexului ego-ului. Fiecare tip ideal acopera realitati ce pot devia mai mult sau mai putin de la acest tip. Uneori, doar citeva trasaturi tipice se regasesc in terminologia concreta ce se inscrie din aceasta pricina foarte greu in clasificare. Aceste variatii pot spune multe despre conditiile de functio-nare ale sistemului insusi (Lounsbury, 1966, in legatura cu sistemele crow-omaha); dimpotriva, anumite asemanari formale ne pot determina sa le consideram ca aparti-nind aceluiasi tip de sisteme, a caror functionare e mult diferita: e cazul sistemelor irocheze si dravidiene.

Ordinea parentala

Analiza sistemelor parentale implica o reflectie, mai mult sau mai putin explicita, asupra naturii relatiilor parentale. Desi s-a perpetuat in diverse lucrari'(Fox, 1967), aflate sub influenta'sociobiologiei, ideea unei continuitati intre consangvinitatea biolo-gica si consangvinitatea sociala, idee pe care se intemeiase Morgan, nu mai este actuala. Distinctia dintre inrudirea fizica si inrudirea sociala, afirmata in acesti termeni de Van Gennep, a fost in mod simultan retinuta atit de scoala sociologica durkheimiana, cit si de antropologia americana de inspiratie culturalista, fara ca astfel sa se rezolve problema ridicata de existenta sistemelo'r terminologice: cum se realizeaza largirea claselor? Datorita propriei structuri semantice sau ca efect al unei legi mai generale ce se refera la domeniul parental ?

Malinowski (1913), foarte critic la adresa acestei „algebre parentale”, definea con-sangvinitatea si alianta pornind de la conceptualizarea culturala a procrearii. Antropo­logia culturalista americana, influentata de analiza lingvistica, a considerat, incepind cu Kroeber, ca sistemele terminologice trebuie studiate ca atare, caracterul lor universal tinind de jocul invariantelor culturale pe baza carora ele se organizeaza. Problema extensiunii claselor se pune de acum inainte in termeni lingvistici si semantici, in functie de inscrierea lor in sistem si nu in functie de legi exterioare sau universale ce ar traduce reprezentarile despre inrudire proprii culturii noastre. Aceasta scoala a acordat de asemenea o important deosebita studiului relatiilor parentale anglo-americane (Schneider, 1968). Va rezulta de aici o preocupare pentru formalizarea instrumentelor de analiza (I.R. Buchler, H.A. Selby, 1968), pe care o ilustreaza mai cu seama analiza componentiala aplicata si ea, cu prioritate, pentru studierea relatiilor parentale anglo--americane (W.H. Goodenough, 1965). Analiza componentiala defineste ca totalitate


ansamblul termenilor parentali studiati in functie de componentele lor semantice: semnificatia specifica fiecarui termen este rezultatul determinarilor formale exercitate de aceste componente comune.

Antropologia engleza, in parte mostenitoare a traditiei sociologice durkheimiene, pune in mod diferit problema extensiunii claselor terminologice, legind-o de mecanis-mele psihologice de experimentare a realitatilor sociale. A.R. Radcliffe-Brown (1952) considera relatiile parentale ca pe un „domeniu privilegiat de drepturi si indatoriri” ce organizeaza terminologia in functie de un anumit numar de principii „morale” (autori-tate, indulgenta afectiva etc.) ce tin si ele de necesara unitate a grupurilor parentale (in ultima instanta, a grupurilor de unifiliatie). Analiza comparativa permite formularea de „generaliza'ri” si identificarea unor legi analoage celor din stiintele naturii.

In afara de implicatiile epistemologice mentionate, aceasta'abor'dare a contribuit la a atrage atentia asupra unui aspect al organizarii relatiilor parentale in sistem: prescri-erea sociala a atitudinilor.

Analiza acestor sisteme atitudinale nu a atins acelasi grad de formalizare ca si cea a terminologiilor. Aceste atitudini penduleaza intre doi poli: evitarea si luarea in deridere. Evitarea, dincolo de simplul respect, se manifesta printr-o stricta separare a rudelor in viata cotidiana, traducind-se in comportamentele verbale si modalitatile de adresare, in domeniul sexualitatii sau al alimentatiei. Relatia de evitare e frecventa printre afinii din generatii diferite (ginere si soacra, de pil'da). Dimpotriva, relatiile bazate pe luarea in deridere antreneaza o libertate de comportament si de limbaj, chiar si in plan sexual; ele pot fi simetrice sau nu; sint intilnite adesea printre afinii din aceeasi generatie.

Co'respondentele susceptibile de a fi stabilite intre sistemul terminologic si cel atitudinal ramin partiale, iar legile care s-a incercat a fi identificate, mai cu seama privind relatia dintre unchi si nepot, trimit la alte abordari ale relatiilor parentale care, incepind cu anii ’40, pun accentul pe filiatie sau alianta.

Structurile parentale

Proiectul lui Morgan de stabilire a unor corespondente de ordin structural intre diferitele aspecte ale relatiilor parentale n-a fost abandonat, in ciuda respingerii postu­latelor evolutioniste initiale. Folosirea in scopul clasificarii a opozitiei liniar - colateral este legata, dupa cum s-a vazut, de importanta acordata filiatiei. Principle ce definesc ordinea terminologica dupa Radcliffe-Brown'sint inspirate d'intr-o teorie sociologica a grupurilor si pornesc de la proprietatea, atribuita prioritar unifiliatiei, de a defini grupuri sociale discrete. Acelasi autor arata ca relatiile privilegiate dintre unchiul dinspre mama si nepot au un continut diferit (respect'sau familiaritate) in societatile matriliniare si patriliniare, dupa cum nepotul apartine sau nu grupului de unifiliatie al unchiului. Fortes a mers si mai departe, denumind ,',filiatie complementara” legatura cu rudele care nu apartin liniei de unifiliatie utilizata pen'tru a defini grupurile de apar-tenenta. Este vorba aici de un principiu structural de organizare a rudeniei. Gratie lui, relatia parinti - copii apare ca una privilegiata, familia nucleara fiind considerata model universal (Murdock), in ciuda citorva rezerve alimentate de referintele la lucrarile despre familia caraibeana (in centrul careia se afla mama).

O alta „structura minimala” la care se refera teoreticienii aliantei este cea pe care C. Levi-Strauss (1968) o defineste prin termenul de „atom parental”. Aceasta notiune subliniaza importanta relatiei 'cu fratele mamei, dar o interpreteaza ca un efect al necesitatilor aliantei'. Relatia aceasta este conceputa deci ca o relatie a unui barbat cu fratele sotiei tatalui sau, care, dindu-i o femeie, ii ofera dreptul de a procrea. Principiul sociologic'pe care se bazeaza aceasta teorie a aliantei este cel al schimbului.

Aceste lucrari au dus la o remarcabila dezvoltare a analizei sistemelor de filiatie si de alianta, ale carei principale realizari urmeaza sa le amintim pe scurt.


1) Sisteme de filiatie. Initial centrata exclusiv pe studiul societatilor cu grupuri de
filiatie uniliniara (patriliniara, matriliniara, biliniara), analiza sistemelor de filiatie
s-a lkrgit la societati cu grupuri de filiatie bilaterala (sau nediferentiata, sau cognatica).
Pot exista insa (Fox, 1967) si alte principii de organizare a grupurilor pornind de la
filiatie : grupurile de filiatie paralela sint grupuri sexuale fondate pe transmiterea de la
tata la fiu sau de la mama la fiica. Se intilnesc de asemenea si cazuri de transmitere
alternata de la mama la fiu si de la tata la fiica (sistemul „cu corzi” al populatiilor
mundugumor din Noua Guinee).

Este vorba aici de grupuri de filiatie constituite prin referinta la un stramos comun, fie el real sau mitic. Se poate observa de asemenea si existenta'unor grupuri personale constituite dintr-un anumit numar de rude legate de ego prin filiatie (inclusiv prin filiatie uniliniara), pina la un anumit grad de inrudire. Atunci cind aceste grupuri sint formalizate, vorbim de legaturi parentale sau chiar de retele parentale.

2) Sisteme de alianta. Regularitatile observabile in privinta aliantei matrimoniale
au inspirat citeva incercari de clasificare, dintre care cea mai elaborata este cea a lui C.
Levi-Strauss (1949) fondata pe o teorie generala a schimbului. Structurile elementare
se bazeaza pe o regula pozitiva de alianta care, in schimbul interdictiilor aplicate altor
categorii, prescrie sau instaureaza casatoria in mod preferential cu anumite categorii
de consangvini. Modelul formal al acestor aliante este casatoria intre verii incrucisati:
alegerea verisoarei incrucisate bilaterale de catre un barbat instaureaza cicluri de
reciprocitate imediata (schimb restrins), care se opun reciprocitatii aminate, ce necesita
distinctia orientata intre descendentii donatori si receptori, caracteristica pentru casato­
ria cu verisoara incrucisata matrilaterala (schimb generalizat). Dimpotriva, structurile
complexe se definesc prin existenta unor reguli exclusiv negative (interdictii matri­
moniale), iar regularitatile si ciclurile observabile sint de natura exclusiv statistics.
Situindu-se intre cei doi poli, structurile semicomplexe - dintre care cel mai bine
studiate corespund societatilor cu terminologie crow si omaha - se bazeaza si ele pe
interdictii extinse, dar care'nu creeaza conditii pentru 'reinnoiri regulate ale aliantelor,
ca in cazul structurilor elementare.

Ca urmare a acestor contributii majore la analiza sistemelor de rudenie, aceasta a cunoscut numeroase tendinte contradictorii. Studiul sistemelor dravidiene (Dumont, 1975) a pus din nou sub semnul intrebarii citeva din clivajele cele mai clare. Terminologia este in aparenta irocheza, existind o regula prescripts de alianta intre veri incrucisati. De fapt, sistemele dravidiene carora nu li se asociaza nici o inflexiune uniliniara parti­culars fac distinctia terminologics intre afini (incrucisati) si consangvini (paraleli) si stabileste care se pot cSsStori si care nu, primii constituind mai putin o clasS (in sensul in care'sint organizati donatorii si receptorii in structurile elementare), cit o categorie susceptibilS de tratament diferentiat cind este vorba de aliantS efectivS. Care este insS statutul acestor sisteme pe care Dumont le numeste „sisteme de alianta matrimonialS” ?

In acelasi fel, analiza detaliatS a sistemelor omaha (Heritier, 1981) deschide cimpul de studiu al sistemelor semicomplexe. Exprimarea unei preferinte nepotrivite cu o regulS pozitivS, in acceptia lui Levi-Strauss, in cazul „c5s5toriei arabe” intre veri paraleli patrilaterali ridic'a noi probleme.

Generalizind, critica radicals operatS in teoria grupurilor de filiatie a contribuit la un anume declin al teoriilor generale. Unii autori (Needham, 1971)' pun sub semnul intrebSrii ideea cS rudenia reprezinta o clasa de fapte distincte. Altii (Heritier, 1981), dimpotriva, continua sa postuleze ideea ca exista o logica generala a sistemelor de inrudire, cu origini in invarianta care este datul universal biologic, recunoscind totodata ca logica proprie fiecarui sistem trebuie studiata ca atare.

P. BONTE

• BOHANNAN P., MIDDLETON J., 1968, Kinship and Social Organization, The Natural History Press, New York. - BUCHLER I.R., SELBY H.A., 1968, Kinship and Social Organization. An Introduction to Theory and Method, Macmillan, New York. - DUMONT L.,


1975, Dravidien et Kariera: l’alliance du mariage dans l’Inde du Sud et en Australie, Mouton,

Haga  Paris    FOX R    1967   Kinship and Marriage  An Anthropological Perspective

Penguin Books, Harmondsworth, Middlessex (trad. fr. Anthropologie de la parente. Une analyse de la consanguinite et de l’alliance, Gallimard, Paris, 1972). - GOODENOUGH W.H., 1965, „Yankee Kinship Terminology: A Problem in Componential Analysis”, in American Anthropologist, 67: 139-194. - GOODY J. (ed.), 1971, Kinship. Selected Readings, Penguin Books, Harmondsworth. - HERITIER F., 1981, L’exercice de la parente, Gallimard - Le Seuil, Paris. - LEVI-STRAUSS C, 1949, Les structures elementaires de la parente, PUF, Paris (ed. a II-a, Mouton, Paris - Haga, 1968). - LOWIE R.H., 1928, „A Note on Relationship Termino­logies”, in American Anthropologist, 39 : 77-84. - MALINOWSKI B., 1913, The Family among Australian Aborigines, University of London Press, Londra. - MORGAN L.H., 1871, Systems of Consanguinity and Affinity of the Human Family, Smithsonian Institution, Washington DC. - MURDOCK G.P, 1949, Social Structure, Macmillan, New York (trad. fr. De la structure sociale, Payot, Paris, 1972). - NEEDHAM R., 1971, Rethinking Kinship and Marriage, Tavistock, Londra (trad. fr. La parente en question. Onze contributions a la theorie anthropo­logiue, Le Seuil, Paris, 1977). - RADCLIFFE-BROWN A.R., 1952, Structure and Function in Primitive Society, Cohen & West, Londra (trad. fr. Structure et fonction dans la societe primitive, Editions de Minuit, Paris, 1968). - SCHNEIDER D., 1968, American Kinship. A Cultural Account, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey. - TRAUTMAN T.R., 1987, Lewis Henry Morgan and the Invention of Kinship, University of California Press, Berkeley -Los Angeles - Londra.



2. Genealogie

Spre deosebire de geneticieni, antropologii sint interesati de abordarea sociala a relatiilor genealogice. Studiul acestor relatii se confunda in parte cu analiza parentala. Inca de la inceput, L.H. Morgan intemeiase compararea terminologiilor pe caracterul universal al recunoasterii acestor relatii, insa lui W.H.R. Rivers ii revine meritul de a fi definit, in 1910, statutul euristic al ,',metodei genealogice a anchetei antropologice” (1968).

Fara sa necesite macar cunoasterea limbii vernaculare, chestionarul genealogic pe care acesta il pune la punct permite explorarea universului relatiilor de rudenie si alianta, ca si numeroase aspecte ale vietii sociale. Tributar inca unei istorii conjunctu­re care, prin studii comparative, vizeazfi efectele determinante ale unor institutii precum familia sau casatoria, Rivers nu se preocupa totusi de statutul epistemologic al metodei sale, in particular de locul referentului biologic al genealogiei (Firth, in Rivers, 1968).

Antropologia functionalista engleza de dupa Rivers va face distinctia intre relatiile genealogice, centrate pe ego si incluzind acest referent biologic, si relatiile de rudenie (Fortes, 1970): avem deci de-a face doar cu o metoda de abordare a relatiilor de rudenie. A.R. Radcliffe-Brown, elev al lui Rivers, o foloseste pentru a analiza sistemele parentale (1941, in Radcliffe-Brown, 1968) concepute ca extensiune nedefinita a relatiilor dintre familiile elementare ce definesc ele insele relatii de ordine: parinti/copii, veri primari, sot/sotie. Aceste sisteme sint organizate conform unor reguli sociologice, cum ar fi unitatea grupului de veri primari si a ascendentei, care se pot sprijini sau nu pe referentul genealogic pentru a defini'clasele terminologice sau cele de grupuri. Ipoteza „extensionista” (extensiunea genealogica a relatiilor de prim ordin) va fi respinsa de E.R. Leach (1958), care va critica metoda genealogica si va propovadui o analiza exclusiv sociologics a relatiilor de rudenie.

Miza acestor analize se clarifica cu ocazia dezbaterilor de la inceputul anilor ’50, din paginile revistei Philosophy of Science, dezbateri inaugurate de articolele lui E. Gellner (1973) care incerca sa fundamenteze studiul comparativ al relatiilor de rudenie pe un metalimbaj (ideal language) ce ar corespunde universalitatii relatiilor biologice care organizeaza genealogia. Aceste articole, mai degraba provocatoare decit convingatoare, vor fi criticate, printre altii, de J.A. Barnes, R. Needham si J. Beattie, insa criticile vor lasa in suspensie, dupa cum noteaza D. Schneider, o intrebare pe care si-o vor pune ulterior in mod explicit Leach, Needham (1971) si tranzactionistii: au relatiile parentale un continut ? Corespund ele unui domeniu particular al vietii sociale ?


Prin remarca sa, Schneider subliniaza divergentele fundamental de orientare -deja exprimate in controversa dintre Rivers si A.L.' Kroeber (1909) - dintre studiile engleze si cele americane asupra relatiilor parentale. Unitatea unui sistem parental este, conform lui Kroeber, de ordin cultural si lingvistic; acesta nu se organizeaza in functie de reguli sociologice, ci in functie de reguli psihologice. Criticind faptul ca in utilizarea metodei genealogice apar deturnari, provocate de propriul nostru model parental, ca si folosirea termenilor englezesti pentru a descrie relatiile genealogice, autorii americani, si mai cu seama formalistii, pun din nou in centrul acestei metode existenta criteriilor universale, punct de plecare pentru organizarea diversitatii de sensuri' exprimate de sistemele parentale. In consecinta „inrudirea este bazata pe recunoasterea genealogica” (Lounsbury, 1964); ea are un continut: organizarea formala a universului genealogic, inteles nu in termeni genetici, ci, cel mai adesea, ca extensiune semantica a semnificatiilor'primare inscrise in familia elemental. Progresele in ana-liza se vor datora rafinamentelor metodologice, preluate adesea din domeniul lingvisticii sau din cel al semanticii structural. De o atentie speciala se bucura consemnarea relatiilor genealogice si modelele de interpretare care deschid calea clasificarilor si modelelor indigene, in cadrul „metodei etnogenealogice” definite de H. Conklin (1964).

Inteleasa intr-un sens restrins, ca harta ce defineste si legitimeaza statutul unui individ sau al unui grup pornind de la siruri de relatii de filiatie ascendente, genealogia este unul dintre acele modele de reprezentare indigene, cu atit mai raspindit in cele mai diferite societati, cu cit el este asociat constituirii grupurilor sociale (grupuri de uni-filiatie, grupuri cognatice etc.). Genealogia devine astfel obiect de studiu si nu doar o metoda ce apartine antropologiei (sau antropologiei istorice), ci si o stiinta specifica, practical de specialisti (genealogisti), ce continua sa existe in societatile contemporane. Dincolo de functiile lor structurale - definirea grupurilor discrete,' a claselor matri-moniale sau gestionarea transmiterii de bunuri, de statute si titluri -, genealogiile au si o functie cognitiva si clasificatoare. Ele se pot dezvolta intr-o maniera mai aparte, cum se intimpla de pilda in societatea ebraica sau in cea araba, sub forma unei viziuni istorice ce poate ingloba intreaga omenire si poate justifica diferentierea „raselor”, popoarelor si societatilor, permitind totodat'a explicarea legilor lor de evolutie (Ibn Khaldoun, 1978). Ele pot de asemenea sa-i lege pe oameni de supranatural, atribuind o origine celesta sau divina anumitor grupuri ce-si legitimeaza in acesti termeni puterea sau functia aparte exercitata in societate.

P. BONTE

• CONKLIN H., 1964, „Ethnogenealogical Method”, in W.H. Goodenough (ed.), Explorations in Cultural Anthropology, McGraw Hill, New York. - FORTES M., 1970, Kinship and the Social Order. The Legacy of Lewis Henry Morgan, Routledge & Kegan Paul, Londra. -GELLNER E., 1973, Cause and Meaning in the Social Sciences, Routledge & Kegan Paul, Londra. - HERITIER F., 1981, L’exercice de la parente, Gallimard - Le Seuil, Paris. - IBN KHALDOUN, 1978, Discours sur l’histoire universelle, Sindbad, Paris (ed. a II-a franceza, ed. I Beirut, 1967-1968, ed. Slane) (1337) (ed. I araba, 1857). - KROEBER A.L., 1909, „Classificatory Systems of Relationship”, in Journal of the Royal Anthropological Institute, 39 : 77-84. - LEACH E.R., 1958, .Concerning Trobriand Clans and the Kinship Category Tabu”, in J. Goody (ed.), The Developmental Cycle in Domestic Groups, Cambridge University Press, Cambridge. - LOUNSBURY F.G., 1964, „A Formal Account of the Crow and Omaha Type Kinship Terminologies”, in W.H. Goodenough (ed.), Explorations in Cultural Anthropology, McGraw Hill, New York. - NEEDHAM R. (ed.), 1971, Rethinking Kinship and Marriage, Tavistock, Londra (trad. fr. La parente en question. Onze contributions a la theorie anthropologie, Le Seuil, Paris, 1977). - RADCLIFFE-BROWN A.R., 1952, Structure and Function in Primitive Society, Cohen & West, Londra (trad. fr. Structure et fonction dans la societe primitive, Editions de Minuit, Paris, 1968). - RIVERS W.H., 1968, Kinship and Social Organization, London School of Economics, 34, Londra.


PASTORALE (SOCIETATI ~)

Am putea defini societatile pastorale cu ajutorul unei formule tehnice referitoare la exploatarea mediului: cresterea in turme a animalelor erbivore, cu deplasarea in cautarea hranei. Rezulta de aici o anumita gradatie, de la transhumanta sezoniera la nomadismul neregulat, o mobilitate a grupurilor umane legate de turmele lor, precum si forme particulare de organizare a spatiului.

' Specializarea pastorala are loc devreme in istorie - se poate vorbi de un „neolitic pastoral” in jurul Mediteranei si in Africa -, sint rare insa cazurile in care ea insoteste in mod automat domesticirea animalelor. Aceasta specializare e, mai adesea, rezultatul unui transfer de tehnici, elaborate intr-un context agro-pastoral ceva mai favorabil evolutiei caracteristicilor genetice si sociale ale animalului, evolutie ce va facilita cresterea sa in turme. Se poate intimpla ca vinatorii (populatiile siberiene), vinatorii--defrisori (guajiro columbieni) si chiar pescarii din regiuni sahariene in curs de desertificare sa devina si ei crescatori de animale. Pastoralismul european al secolului II i.Cr. ilustreaza un proces de emergenta a unor grupuri de crescatori specializati (bovine), aparuti intr-o societate agro-pastorala, model intilnit in Africa de Est (masai, turkana, galla)'sau la peulii din Africa de Vest. In istorie, civilizatiile pastorale sau nomade s-au constituit la frontierele marilor civilizatii agricole ale antichitatii si intotdeauna in relatie cu acestea din urma. Mongolii si turcii sint atestati, la sfirsitul primului mileniu, la granita Chinei imperiale (Lattimore, 1967); crescatori nomazi de animale au strabatut intinderile „Cornului fertil”, regiunile din cimpia Nilului etc.

Specializarea pastorala e adesea asociata zonelor aride sau semiaride, in care agri-cultura e imposibila sau aleatorie. La fel, exploatarea pasunilor inalte, aBrog-ul tibetan sau puna andina, a fost posibila prin domesticirea, de catre agricultorii din vai, a iacului sau a lamei. Determinismul strict ce are intiietate in clasificarile geografice nu poate fi totusi satisfacator. Cea care a permis exploatarea acestor medii a fost tocmai specializarea pastorala: animalele n-ar fi putut supravietui aici fara interventia omului (lucrari hidraulice, protejarea de frig si de animale de prada etc.) si chiar vegetatia a fost transformata, ameliorate de exploatarea pastorala (pasunat selectiv, stine etc.). Trebuie sa tinem cont si de alti factori pentru a putea explica aparitia societatilor pastorale (Bonte, 1981):

-       valoarea septelului in societatile agro-pastorale, valoare alimentara, desigur, insa si una de acumulare, valoare sociala si culturala datorita careia s-a ajuns sa se vor-beasca de „complexul” sau „fetisismul” septelului la crescatorii de bovine africani;

-       folosirea animalelor pentru calarie si transport, fapt ce asigura crescatorilor (mongoli, beduini) monopolul schimburilor continental si (relativa) superioritate militara;

-       productia de carne, lapte, lina etc. in vederea schimbului, productie ce apare foarte devreme in jurul bazinului mediteranean si care in epoca moderna va duce la constituirea unor economii specializate (ranching) si a „culturilor pastorale” intr-o piata la scara mondiala (America de Nord si de Sud, Africa de Sud, Australia).

Analiza antropologica a societatilor pastorale s-a dezvoltat de putina vreme. Accentul pus pe determinarile ce tin de mediu a favorizat mult timp o abordare geografica si tipologica. Viziunea evolutionista asupra unui stadiu pastoral „arhaic” si luarea in considerare a relatiilor strinse dintre societatile nomade si cele sedentare au contribuit, in plus, la selectarea aspectelor ce tin de incursiunile de jaf si cotropire ale acestor societati. Le-a fost tagaduita orice capacitate de dezvoltare autonoma, de pilda, in traditia marxista, cea de a se constitui in clase sociale si state (Khazanov, 1984), desi se poate vorbi de un feudalism mongol”, fiind deci posibila evocarea existentei claselor sociale pentru aceasta societate nomada si pastorala (Vladimirstov, 1948). '


Lucrarile recente, vizind identificarea caracteristicilor originare ale societatilor pastorale, au subliniat opozitia dintre gestiunea domestica a turmelor si cea colectiva a resurselor pastorale, gestiune rezultind din dispersia lor spatiala si sezoniera. Necesi-tatile de cooperare, mai mult sau mai putin permanente, au condus la unirea grupurilor domestice in unitati rezidentiale provizorii (tabere). S-a incercat explicarea functionarii societatilor pastorale prin ajustarea in timp a dimensiunii numerice a familiilor la cea a turmelor; exista insa diferite maniere de a mari capacitatea de munca domestica (prin cooperare, imprumutul de vite, lucrul cu sclavi sau cu persoane angajate etc.). Atunci cind conditiile sint favorabile, cresterea rapida a septelului poate duce la o acumulare inegala'in cadrul acestor societati, fapt ce contrazice viziunea „egalitara” a unor autori (Schneider, 1979). Capacitatile de acumulare, necesitatea unei aliante in vederea gestionarii politice a resurselor si calitatile militare explica tendintele „expansioniste” ale acestor societati, tendinte ce pot imbraca forma unor cuceriri rapide si brutale sau, cazul mai des intilnit, a unor lente miscari periferice (la nueri).

Astfel, chiar daca „crescatorii de animale” au un acces formal echivalent la resursele pastorale, pot exista totusi profunde inegalitati economice si sociale, atenuate partial prin mecanismele de redistribuire (imprumut, expeditii de jaf si furtul de vite, sacrificii etc.), ca si datorita secetei sau molimelor. Unele dintre aceste societati (mongolii, tuaregii sau maurii) sint stratificate statutar si politic, iar circulatia septelului poate fi in acest caz ierarhica, sub forma de tribut. Gestiunea politica a teritoriului si a resur­selor poate fi controlata, in alte cazuri, de aristocratie (Mongolia, Iran) sau de stat (dina in cazul peulilor din Macina). Controlind drumurile comerciale, populatiile pastorale au creat uneori vaste imperii continental (mongolii, almoravizii). Cucerind si asimilind societatile sedentare vecine, unele dintre ele au constituit societati statale plurietnice. Aceste state pot rezulta si in urma diferentierii interne ierarhice dintre „crescatorii de animale” si „agricultori”'(societatile interlacustre).

In Orientul Mijlociu si in jurul Mediteranei, societatile pastorale erau „enclavizate” (encapsulated) in cadrul unor state complexe. Ele jucau uneori in acest caz un rol politic major (Afghanistan, Iran). In alte parti, crescatorii de animale au trebuit sa-si negocieze mereu, politic si monetar, accesul la resursele pastorale (Turcia, Grecia). Adesea, aceste societati tribale pun in pericol ordinea politica (siba, in Maroc).

Colonizarea a accelerat integrarea societatilor tribale in statele moderne, in cadrul carora importanta acestora este redusa atit demografic, cit si economic. Mobili si autonomi, crescatorii de animale apar adesea ca rebeli, chiar ca banditi, opunindu-se unitatii nationale; iata o imagine ce se impune datorita numeroaselor miscari politice si militare, manifeste din Sahara occidentala pina in Afghanistan, fara a omite Ciadul, Ogadenul etc. In Africa, vreme de douazeci de ani, razboaie, rebeliuni si secete au decimat turmele si au condus la rapidul declin al societatilor pastorale.     '

P. BONTE

• BONTE P., 1981, .Ecological and Economic Factors in the Determination of Pastoral Specialisation”, in Journal of Asian and African Studies, 6, 1-2: 33-48. - BONTE P., BOURGEOT A., DIGARD J.-P si LEFEBURE C, 1980, „Pastoral Economies and Societies”, in Tropical Grazing Land Ecosystem, UNESCO, Paris. – Equipe Ecologie et Anthropologie des Societes Pastorales, 1979, Pastoral Production and Society, Cambridge University Press -Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, Cambridge - Paris. - GALATY J., BONTE P. (ed.), 1991, Herders, Warriors and Traders. Pastoralism in Africa, Westurew Press, Boulder, San Francisco - Oxford. - GALATY J., SALZMAN P., 1981, Change and Development in Pastoral Societies, E.J. Brill, Leiden. - IRONS W., DYSON-HUDSON N., 1972, Perspectives on Nomadism, E.J. Brill, Leiden. - KHAZANOV A.M., 1984, Nomads and the Outside World, Cambridge University Press, Cambridge. - LATTIMORE O. (1940), 1967, Inner Asian Frontiers of China, Beacon Press, Boston. - NELSON C. (ed.), 1973, The Desert and the Sown. Nomads in the Wider Society, University of California Press, Berkeley. - RIGBY P., 1985, Persistent Pastoralists. Nomadic Societies in Transition, Zed Books, Londra. -SCHNEIDER H., 1979, Livestock and Equality in East Africa. The Economic Basis for Social Structure, Indiana University Press, Bloomington - Londra. - VLADIMIRSTOV B., 1948, Le regime social des Mongols. Le feodalisme nomade, Maisonneuve, Paris (ed. I rusa, 1934).


PATRIARHAT ¥ Evolutionism. Feministe (Studiile ~ si antropologia)

PATRONAJ

Termenul de „clientelism” (sau cel de „patronaj”) desemneaza un anume tip de raport politic, si anume relatia cu caracter asimetric dintre un patron si un client, relatie in care primul ii ofera celui de-al doilea protectia, in vreme ce acesta isi ofera in sc'himb sprijinul, plasindu-se intr-o pozitie de relativa supunere. Natura autoritatii exercitate de patron va putea fi mai bine inteleasa prin comparatia clientelismului cu alte forme de relatii sociale. Clientelismul difera de relatiile de autoritate intemeiate pe inrudire, chiar daca uneori imprumuta vocabularul relatiilor de rudenie. Chiar daca legaturile dintre patron si client sint statornice in timp, ele nu sint predeterminate de pozitia ocupata de un individ intr-o retea de consangvinitate: aceasta pozitie poate juca un anumit rol, totusi ea nu sta la originea clientelismului. Intr-adevar, aceste legaturi sint consecinta unei'optiuni, constituind obiectul unor negocieri chiar daca ele au, prin natura, tendinta de a se perpetua. Strict personalizate, ele servesc unor scopuri mul­tiple. Relatiile'de clientelism difera si de raporturile birocratice, in masura in care drepturile si obligatiile partilor in cauza nu sint circumscrise de reguli cu caracter oficial. Legalitatea lor e adesea indoielnica, iar comportamentele pe care le presupun nu sint recunoscute pe tdrtm legal. Aceste relatii se bazeaza pe o putere mai degraba de fapt decit de drept sau pe una de esenta idealfi. Cu atit mai mult ele nu se confunda cu raporturile egalitare sau simetrice ce implica jurisdictia unui stat modern si notiunea de cetatenie. In fine, in ciuda unor asemanari, patronajul nu este o relatie de tip feudal. Legaturile feudale, intr-adevar asimetrice si uneori negociabile, sint legitimate de drept, de rit sau de recunostinta publica, in vreme ce legaturile dintre patron si client sint, desi patrunse de o anumita etica si demnitate, departe de a fi pe deplin'acceptate de catre societatea in care se perpetueaza.

Clientelismul e caracteristic unui anumit tip de societate, incomplet centralizata, in care indivizi sau grupuri, daca nu marginale atunci macar mai putin privilegiate, nu pot accede la anumite avantaje - chiar daca teoretic au dreptul la acestea - fara a recurge la oficiile sau la protectia unei persoane bine plasate: un „patron”. Tot asa, in acest tip de societate, confruntarile politice opun indivizi a caror putere si influenta se masoara in numarul de clienti pe care-i pot avea sau pe care sint creditati ca ar putea sa-i mobilizeze. Aceasta stare de fapt duce la crearea unor retele clientelare complexe si mobile, in care patronii joaca rolul de mediatori intre centrele de putere si restul societatii. Astfel se naste o „piata” semioficiala, in care clientii sint in cautarea patronilor si invers.

E. GELLNER

• EISENSTADT S.N., RONIGER L., 1984, Patrons, Clients and Friends. Interpersonal Relations and the Structure of Trust in Society, Cambridge University Press, Cambridge. -GELLNER E., WATERBURY J. (ed.), 1977, Patrons and Clients, G. Duckworth, Londra.

PAULME Denise

Antropolog francez, Denise Paulme s-a nascut la Paris in anul 1909. Realizate in afara dezbaterilor teoretice care au agitat antropologia franceza dupa cel de-al doilea razboi mondial, bazindu-se pe munca de teren, pe culegerea de date si eruditie etnografica, ca si pe analiza unor importante corpusuri de literatura orala africana, cercetarile Denisei Paulme exemplifica acea miscare dialectica, subliniata deja de M. Mauss, ce trebuie sa insoteasca orice studiu al faptelor sociale : cunoasterea contextului clarifica sensul unei povesti, al unui ritual sau al unui obiect, dar reciproca nu este mai putin adevarata, intelegerea lor ajutind la aprofundarea cunoasterii contextului.


incepind cu anul 1927, D. Paulme urmeaza studii juridice, care, prin intermediul istoriei dreptului, ii stirnesc interesul pentru institutiile dreptului primitiv si o deter-mina sa se inscrie la Institut d’Ethnologie de pe linga Universitatea din Paris, unde urmeaza cursurile lui M. Mauss. Isi ia diploma de etnolog in 1932; in acelasi an, e licentiata in drept. Din 1931 lucreaza la Musee d’Ethnographie de la Trocadero si participa, sub indrumarea lui P. Rivet si H.G. Riviere, la reorganizarea acestuia. Obtine in 1934 o bursa a fundatiei Rockefeller si se alatura, in 1935, misiunii Sahara-Sudan condusa de Marcel Griaule, apoi, in compania lingvistului si antropologului D. Lifchitz, ramine vreme de noua luni printre dogonii din Mali de la care va stringe materialul tezei sale de drept, sustinuta in 1940. Asistenta (1938) la Museum National d’Histoire Naturelle (responsabilfi, la Musee de l’Homme, de departamentul Africii negre), director (1958) la Ecole Pratique des Hautes Etudes (Sectiunea a VI-a), ea a organizat, impreuna cu sotul ei A. Schaeffner, mai multe misiuni in Africa neagra (la populatiile kissi si baga din Guineea, la populatia bete si la locuitorii lagunelor din Coasta de Fildes). In paralel, contribuie la crearea unor baze institutionale pentru cercetarea etnologica africanista, participind la infiintarea unui Centre d’Etudes la Ecole Pratique des Hautes Etudes si la fondarea publicatiei Cahiers detudes africaines.

Axate mai intii pe studiul sistemelor juridice si pe elementele de morfologie sociala -cele doua monografii ale sale, Organisation sociale des Dogon de Sanga (1940) si Les gens du riz (1954), se numara printre cele mai fidele aplicari ale metodelor pe care Mauss le preconizase pentru cercetarea etnologica de teren, metode la a caror raspindire a contribuit ea insasi prin publicarea cursului lui Mauss in 1947 - lucrarile Denisei Paulme se orienteaza spre domeniile mai speciale ale vietii sociale si simbolice. Cerceta-rile ei asupra ritualurilor si cultelor sincretice din Africa de Vest, cele vizind in principal statutul femeii in Africa neagra, asociatiile si clasele de virsta, ca si cele ce privesc literatura orala africana - careia i s-a consacrat mai ales dupa pensionarea survenita in 1971 - pot fi considerate opera de pionierat, fiecare dintre aceste studii marcind o etapa al carei cadru problematic si a carei valoare euristica au fost subliniate si reluate de o intreaga generatie de cercetatori africanisti francezi, generatie la formarea careia a contribuit ca profesoara la Ecole Pratique des Hautes Etudes (azi Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales).

J. JAMIN

► 1940, Organisation sociale des Dogon de Sanga, Domat-Montchretien, Paris (ed. a II-a revizuita si adaugita: Paris, Jean-Michel Place, 1988). 1953, Les Civilisations africaines, PUF, Paris. 1954, Les gens du riz: Kissi de Haute-Guinee francaise, Plon, Paris. 1956, Les sculptures de l’Afrique noire, PUF, Paris. 1962, Une societe de Cote-d’Ivoire, hier et aujourd’hui: les Bete, Mouton, Paris - Haga. 1976, La mere devorante. Essai sur la morphologie des contes africains, Gallimard, Paris. 1984, La statue du commandeur. Essais d’ethnologie, Le Sycomore, Paris. 1960 (ed.), Femmes d’Afrique noire, Mouton, Paris - Haga. 1971 (ed.), Classes et associations ddge en Afrique de l’Ouest, Plon, Paris.

Cahiers detudes africaines, 1979, „Gens et paroles d’Afrique. Ecrits pour Denise Paulme”, t. XIX: 73-76. - 1987, „Correspondance de Deborah Lifchitz et Denise Paulme avec Michel Leiris, Sanga, 1935”, ed. de A. Dupuis, in Gradhiva, 3: 44-58.

PERSOANA

A atribui unui individ calitatea de persoana presupune existenta unei ordini de simboluri, a unei logici a reprezentarilor si a unui dispozitiv ritual care-i desemneaza un loc si totodata un rol in societate, asigurindu-i recunoasterea juridica si morala.

Orice cercetare antropologica asupra notiunii de „persoana” duce nu doar la analiza diferitelor conceptii despre persoana elaborate de diferite culturi - a sistemelor de gindire care, conform unor reguli logice si normative, confera fiintei umane o identitate -, ci si la analiza statutului de persoana', a sistemelor institutionale ce acorda drepturi individului si-i prescriu indatoririle.


in ciuda acestor obiective destul de limpezi, cercetarile efectuate in domeniu nu au fost intotdeauna in stare sa se elibereze de o anumita imprecizie conceptual ce priveste insasi intelegerea notiunii. Aceasta se datoreaza, pe de o parte, punctului de vedere etnocentric care a introdus uzul termenului de „persoana”, preluat atit din traditia greco-latina, cit si din cea iudeo-crestina, iar pe de alta parte, diferitelor orientari antropologice care au pus accentul fie pe o definire substantialista a persoanei, fie pe o definire mitologica, fie chiar pe una juridico-rituala. In acelasi timp, aceste orientari au subliniat extrema diversitate de componente si valori, adeseori contradictorii, pe care categoria persoanei era menita sa le inglobeze si sa le exprime in functie de specificul fiecarei societati. Desi foarte imprecisa si rareori constituita pe de-a-ntregul ca obiect antropologic - spre deosebire de notiunea de „personalitate” studiata de antropologia americana -, notiunea de „persoanfi” a fost utilizata ca mijloc (Geertz, 1988) de exa-minare a felului in care alte popoare gindesc lumea, isi regleaza comportamentele si isi definesc raporturile din interiorul lor si cu ceilalti.    '

Dezvoltarea unei abordari antropologice a notiunii de „persoana” s-a facut mai cu seama in cadrul antropologiei franceze din prima jumatate a secolului al XX-lea, prin lucrarile lui L. Levy-Bruhl, M. Mauss si M. Leenhardt. Pentru Levy-Bruhl, conceptia despre persoana, proprie societatilor 'cu mentalitate primitiva, calificata de el ca prelogica - prin opozitie cu cea logica ce prevaleaza in societatile moderne -, este esentialmente caracterizata de o „lege de participare”: individul nu este considerat un subiect radical distinct de lucrurile care-l inconjoara; el este legat de grupul sau social si de mediul natural printr-un numar de apartenente percepute ca dubluri ale sale (par, imbracaminte, urmele pasilor etc.). Acestei conceptii „mistice” a persoanei din societatile primitive, analizele lui Mauss i-au opus o conceptie sociologizanta, dind astfel un veritabil impuls studiului persoanei in antropologie. Desi fundamental metodologice, scurtele studii pe care Mauss le va consacra acestei chestiuni (1929, 1938) isi propuneau sa demonstreze felul in care, intr-o organizare sociala data, se ajusteaza'notiunea de „persoana umana”, persoana umana a carei recunoastere si identitate poate varia conform starilor sau momentelor sociale pe care le traverseaza individul. Aceste studii intentionau totodata sa demonstreze felul cum categoria persoanei, care in Occident apare ca fiind coextensiva celei a individului, a fost in realitate obiectul unei lente elaborari conceptual de-a lungul secolelor, de la persona (masca, personaj) latinilor ce se transforms in „persoana morala”, pina la cogito-ul filosofilor. Ulterior, Leenhardt (1947), bazindu-se pe analiza unui important corpus etnografic si lingvistic alcatuit in Noua Caledonie, va incerca sa concilieze cele doua abordari. Preluind de la Levy-Bruhl ideea participarii, el scoate in evidenta acelasi aspect asupra caruia insistase Mauss, acela al dimensiunii relational a acestei participari, care nu mai este deci „mistica”, ci sociala si simbolica. La canaci, ea defineste kamo, mai degraba „personaj” decit persoana, constituit din ansamblul „participarilor sale traite” in mediul social si mitic. Dupa Leenhardt, persoana canaca nu este decit un „centru vid”; ea este dizolvata intr-un cerc de relatii duale, complementare, evocate cu ajutorul mai multor nume, oferind imaginea unui sine permanent angajat in celalalt si semnificat prin acesta (Clifford, 1987).

Dupa aceste prime lucrari, antropologii francezi, mai ales africanistii (cf. La notion de personne, 1973), au abordat problema persoanei privilegiind studiul mitologiei si al sistemelor de reprezentari (Griaule, 1948, Dieterlen, 1951) pentru care persoana trebuia sa se constituie ca o expresie particulars. Din aceasta perspectiva, invecinata cu cea a lui Levy-Bruhl si Leenhardt, notiunea de „persoana” este considerata o categorie intre altele, permittnd intelegerea sistemului de gindire al unei societati. In ceea ce priveste antropologia britanica, aceasta s-a orientat intr-o directie sociologizanta, asumindu-si problematica lui Mauss - care isi propusese sa scrie „istoria sociala” a unei categorii a spiritului uman si nicidecum s& puna in lumina coerenta simbolica a tuturor acestor categorii - si dezvoltind intr-o maniera mai explicita analiza notiunii din perspectiva ideii de „persoana morala si sociala”.


Numeroase societati au dezvoltat teorii referitoare la componentele persoanei, mate-riale (oase, carne, singe, sperma, diferite umori etc.) sau imateriale (substanta astrala, suflu, umbra etc.), perisabile sau neperisabile, transmisibile sau netransmisibile. Aceste conceptii sint tributare mecanismelor de individuatie si modalitatilor de transmitere a anumitor componente. Studiile lui M. Griaule si G.'Dieterlen asupra societatilor dogon si bambara (Mali), precum si cele ale lui F. Heritier asupra populatiei samo (Burkina Fasso), au demonstrat ca aceasta pluralitate de componente e legata de un corpus de reprezentari mitice care confera coerenta (Dieterlen, 1951) si identitate (Heritier, 1977). Potrivit acestui punct de vedere, persoana ar fi un dat imediat al sistemului simbolic. Alti autori insista, dimpotriva, asupra faptului ca aceste entitati sau componente actioneaza ca niste coordonate sociale ce regleaza relatiile individului cu institutiile si cu practicile rituale. Astfel, reinterpretind materialele etnografice bambara, E. Ortigues (1981) a putut demonstra ca transmiterea celor doua componente care alcatuiesc per­soana la populatia bambara, ni (sufletul, principiul vital asociat sufletului) si dya (dublul, materializat prin umbra sau oglindire in apa), nu se refera doar la mitologie: ni al unui individ fiind dya unei rude moarte, iar dya fiind de sex opus sexului indivi-dului, cele doua entitati stabilesc un dublu raport al individului cu institutiile inrudirii si casatoriei, astfel incit componentele persoanei pot fi considerate marci de relatii juridico-rituale, determinind locul fiecaruia in institutiile sociale (Ortigues, 1981).   '

Tocmai asupra acestor aspecte juridico-rituale ale persoanei a insistat si M. Fortes (1987). Plecind de la teza lui H.J.S. Maine, conform careia in societatile asa-zis primitive dreptul e inseparabil de religie, si reluind abordarile sociologice ale lui Mauss si Radcliffe-Brown, Fortes s-a interesat de principiile de recunoastere si de atribuire a calitatii de persoana la populatia tallensi (Ghana). El arata ca,' la aceasta populatie, conceptia despre persoana nu poate fi detasata de actiunea sa sociala. Ea este de fapt inseparabila de statutul de persoana (pers'onhood) dobindit gradual prin parcurgerea diverselor momente sociale (intarcatul, nasterea unui frate mai mic, casatoria etc.) si a ritualurilor (initierea), statut pe deplin atins doar in momentul in care individul se alatura comunit'atii stramosilor. In acest sens, dupa cum semnaleaza si M. Auge (1982), definirea persoanei nu e dobindita o data pentru totdeauna: interogatia asupra devenirii identitatii sta, la majoritatea societatilor, la baza unui mare numar de elaborari mitice si variatii rituale.

J. RABAIN-JAMIN

• AUGE M., 1982, Genie du paganisme, Gallimard, Paris. - CARRITHERE M., COLLINS S., LUKES S., 1985, The Category of the Person. Anthropology, Philosophy, History, Cambridge University Press, Cambridge. - CLIFFORD J., 1982, Person and Myth: Maurice Leenhardt in the Melanesian World, University of California Press, Berkeley (trad. fr. Maurice Leenhardt. Personne et mythe en Nouvelle-Caledonie, Jean-Michel Place, Paris, 1987). -DIETERLEN G. (1951), 1988, Essai sur la religion bambara, Editions de l’Universite de Bruxelles, Bruxelles. - FORTES M., 1987, Religion, Morality and the Person. Essays on Tallensi Religion, Cambridge University Press, Cambridge. - GEERTZ C, Local Knowledge: Further Essays in the Interpretative Anthropology, Basic Books, New York (trad. fr. Savoir local, savoir global, PUF, Paris, 1986). - GRIAULE M. (1948), 1966, Dieu d’eau. Entretiens avec Ogotommeli, Fayard, Paris. - HERITIER F, 1977, „L’identite samo”, in L’identite. Seminaire dirige par Claude Levi-Strauss, Grasset, Paris : 51-80. - LEENHARDT M., 1947, Do kamo. La personne et le mythe dans le monde melanesien, Gallimard, Paris. - LEVY--BRUHL L., 1927, Lame primitive, Felix Alcan, Paris. - MAUSS M. (1929), 1969, „L’ame, le nom et la personne”, in (Euvres, t. II, Editions de Minuit, Paris : 131-135. (1938), 1950, „Une categorie de l’esprit humain: la notion de personne, celle de «moi»”, in Sociologie et anthropologie, PUF, Paris : 331-362. - La notion de personne en Afrique noire, CNRS, Paris, 1973. - ORTIGUES E., 1981, Religions du livre, religions de la coutume, Le Sycomore, Paris.

PERSONALITATE DE BAZA Kardiner (A.). Linton (R.)


PESCUIT

Desi aparuta tirziu in istoria omenirii sub forma unei economii specializate (Clark, 1948), exploatarea resurselor acvatice este atestata de foarte mult timp, ca de altfel importanta alimentara, sociala si simbolica ce i-a fost atribuita. Inca din 4700 i.Cr. templele sumeriene tineau contabilitatea cantitatilor de peste, organizind un intreg sistem de productie legat de pescuit: ambarcatiuni, unelte de pescuit, echipamente de conservare, arii de exploatare erau date in folosinta marinarilor-pescari (Salonen, 1970). in timpul primei dinastii babiloniene, ideograma zeitei Nina, patroana pescarilor, insemna „Casa pestelui”.

Accesul la resursele acvatice, cu precadere maritime, ramine o intreprindere dificila, adesea nesigura. Acest aspect aleatoriu al conditiilor de productie sta fara indoiala la originea importantei acordate practicilor simbolice si comportamentelor rituale in majoritatea comunitatilor de pescari, unele dintre ele urmarind conjurarea fortelor incontrolabile, iar altele vizindimblinzirea prazii, cum este cazul rechinului din insulele Tonga (Bataille-Benguigui, 1981) sau al pestelui-spadain Calabria. Teama de disparitia pe mare reprezinta una din trasaturile culturale dominante ale acestor societati. La greci, ea constituia cea mai infricosatoare moarte, creind terenul unei duble constructii mitologice: sirenele si Scylla, mincatoarea de oameni si de pesti. Imaginea conventio-nala a pescuitului ca domeniu exclusiv masculin a subestimat multa vreme rolul pe care-l joaca femeile in activitatea piscicola desfasurata pe uscat, neluind in seama calitatea participarii lor active la productie. Studii recente intreprinse in Ghana (Christensen, 1977) au demonstrat ca, dimpotriva, femeile puteau juca rolul de antreprenor; alte cercetari, realizate in Norvegia, atesta participarea femeilor la operatiunile de pescuit in larg (Thomsen, Walley, Lumnist, 1983).

Natura insasi a bogatiilor marine, in general invizibile si mobile, inacumulabile, adesea imprevizibile, ne ajuta sa intelegem ca, spre deosebire de uscat, marea este o resursa comuna. Ea face rareori obiectul unei aproprieri directe, cu exceptia cazurilor, putine la numar, in care tehnicile necesita instalarea unor puncte pe uscat si determina arii de pescuit in care se pot exercita drepturi de proprietate (Lofgren, 1979). Daca diversitatea speciilor ihtiologice constringe pescarii sa dispuna de ustensile multiple si adaptate prazii cautate, metodele de captura sint limitate (Brandt, 1972): ele tind sa se omogenizeze sub forma navoadelor circulare si a salutierelor, cunoscute in majoritatea comunitatilor de pescari.

Procesul de munca halieutic, caruia R. Firth (1946) a incercat sa-i formalizeze specificitatea, prezinta urmatoarele trasaturi structural. Necesitind o transformare rapida, precum si tehnici de conservare mai importante decit in cazul productiei agricole sau cinegetice, produsul intra foarte rapid in circuitele de distributie. Comercializarea rapida are drept principal consecinta eliberarea producatorilor directi de gestiunea ulterioara a productiei. Asadar, de cele mai multe ori s-a impus sistemul precapitalist de remunerare separata, adaptat la volumul produselor debarcate, dar fara raportare la timpul de lucru, marinarii pescari fiind nevoiti sa suporte variatiile resurselor naturale si riscurile productiei (Geisdoerfer, 1984).     '

S. COLLET

• BATAILLE-BENGUIGUI M.C., 1981, „La capture du requin au noeud coulant aux iles Tonga: persistance et changements dans l’observation des interdits”, in Journal des Oceanistes, 72-73: 240-250. - BRANDT A. von, 1972, Fish Catching Methods of the World, Fishing News Book, Farnham. - CHRISTENSEN J.B., 1977, „Motor Power and Women Power: Technological and Economic Change among the Fanti Fishermen of Ghana”, in M. Smith (ed.), Those Who Live from the Sea : A Study in Maritime Anthropology, St. Paul. -CLARK J.G.D., 1948, „The Development of Fishing in Prehistoric Europe”, in The Antiquaries Journal 28 : 45-85. - FIRTH R., 1946, Malay Fishermen, Kegan Paul, Trench, Truber,


Londra. – GEISTDOERFER A., 1984, „Evolution des forces productives d’une communaute de pecheurs aux iles de la Madelaine (Quebec)”, in Gunda B. (ed.), The Fishing Culture of World, Budapesta. - LOFGREN O., 1979, „Marine Ecotypes in Preindustrial Sweden: A Comparative Discussion of Swedish Peasant Fishermen” in R. Andersen (ed.), North Atlantic Maritime Cultures: Anthropological Essays on Changing Adaptations, Mouton, Haga - Paris -New York. - SALONEN A., 1970, Die Fischerei im alten Mesopotamien nach sumerischen akkadischen Quellen. Eine lexikalische und kulturgeschichtliche Untersuchung, mit 51 Tafeln, Academia Scientiarum Fennicae, Helsinki. - THOMSEN P., WALLEY T., LUMNIST T., 1983, Living the Fishing, Routledge & Kegan Paul, Londra.

PLANTE CULTIVATE

in anumite regiuni ale zonelor intertropicale si subtropicale, o data cu trecerea de la folosirea resurselor vegetale spontane la productia domestica de resurse vegetale, cea a plantelor cultivate, s-a produs o profunda modificare a raporturilor dintre om si plantele folositoare lui. In mare, aceasta modificare poate fi situata intre mileniile al XIII-lea si al VII-lea i.Cr., existind posibilitatea unor datari mai indepartate in timp in cazul regiunilor tropicale ale Asiei de Sud-Est (Barrau, 1974: 17-39).

„Revolutia culturald”, efectele sale asupra plantelor si sistemelor naturale. Pentru aceasta modificare s-a folosit termenul de „revolutie” (Childe, 1964) in istoria socie-tatilor, chiar daca ea nu a reprezentat un eveniment brusc, ci mai degraba un „pas decisiv” (Haudricourt, 1962) al unui proces ce continua si in ziua de azi prin interventia unor mijloace stiintifice si tehnici imbunatatite. De la culesul vegetatiei spontane'se ajunge la raspindirea plantelor in medii prega'tite de om in vederea facilitarii producerii lor prin asistarea citorva specii, prin protejarea si recoltarea din ce in ce mai selectiva a unora dintre ele. Intr-adevar, a fost nevoie ca aceste specii vegetale sa fie puse la adapost de atacurile sau de concurenta altor organisme; aceasta interventie a fost insotita de o transformare progresiva a plantelor cultivate, mai intii (si pentru multa vreme) printr-o selectie empirica, iar mai apoi prin una stiintifica: eliminarea sau modificarea caracteristicilor morfologice, fiziologice sau fizico-chimice defavorabile, si chiar cresterea taliei si a cantitatii partilor folositoare. Astfel, aceste plante au devenit din ce in ce mai dependente de om. In cadrul aceluiasi proces, practicile culturale modifica mediul natural, creind in interiorul acestuia ecosisteme de populatii vegetale din ce in ce mai omogene, care necesita aporturi constante de energie. Chiar daca vorbim aici de o regula generala, exista totusi o gradatie de la sistemele horticole de subzistenta pina la sistemele agricole de renta: primele au in general o flora cultivata diversificata si o functionare ecosistemica apropiata de cea naturala; cele din urma tind spre o hiperomogenizare a varietatilor de flora cultivata si manifests o dependents accentuata fata de artificiile tehnice ale productiei (Barrau, 1978).

O evolutie culturald neuniformd. Cele afirmate mai sus nu implica faptul ca domesti-cirea vegetala ar fi provocat peste tot si intotdeauna o evolutie uniliniara: exista societati in care, pina recent, culesul a ramas unica sursa de aprovizionare vegetala ; in alte cazuri, recoltarea de resurse vegetale spontane a persistat in paralel cu productia de plante cultivate; exista pina in ziua de azi specii vegetale utile, exploatate atit'in stare spontana, in stare protejata sau asistata, cit si in stare de cultura (Barrau, 1967). in plus, societati (de pilda populatiile amerindiene din padurea neo-tropicala) a caror activitate predominanta a fost odata agricultura au reinceput sa acorde recoltatului, culesului, un rol important. insa la scara mondiala tendinta evolutiva schitata mai sus se verifica. Astazi, o planta cultivata nu poate supravietui fara sprijin uman si doar o minima parte a populatiei mondiale ar putea subzista fara aportul plantelor cultivate „hiperdomesticite” (Harlan, 1975). Exista deci o strinsa dependents intre oameni si plantele cultivate. Acestea din urma, rod al unui efort uman inceput in zorii cultivarii si continuind in era contemporana a agronomiei, geneticii si biotehnologiilor, nu reprezinta,


cu exceptia plantelor ornamentale, decit cel mult 1% din speciile ce alcStuiesc flora mondialS. In plus, in ultimii 40 de ani, se observS o diminuare acceleratS a numarului speciilor si mai ales a varietStilor (hibrizi) de plante cultivate, in favoarea citorva hibrizi ai unui numar din ce in ce mai restrins de „cultigene” sau specii vegetale aparute prin cultivare.

Despre expansiunea mondiala a unor „cultigene” si efectele sale. In privinta sectorului agro-alimentar, in ordinea descrescatoare a importantei, griul, orezul, porumbul, car-toful, orzul si maniocul acopera, cu o productie anuala'ce atinge aproape doua miliarde de tone, marea majoritate a necesarului de hrana al globului. Dintre aceste sase „cultigene” care, datorita omului, au cunoscut o enorma expansiune, doua - griul si orzul - sint originare din Orientul Apropiat; unul, orezul, provine din sud-estul Asiei; celelalte trei sint originare din America. Ele sint urmate indeaproape de sorg, ale carui origini trebuie cautate in Africa. Expansiunea ariei unor astfel de „cultigene” privi-legiate a provocat profunde schimbari ale peisajului, ale societatilor si ale economiei acestora; astfel s-a intimplat in Irlanda prin introducerea cartofului american in secolul al XVI-lea (Salaman, 1986). Fenomenul este insotit de inegalitatile in privinta condi-tiilor de producere si acces la produsele agricole. Asa se face ca in prezent asistam atit la un surplus (400* de milioane de tone de cereale), cit si la o criza alimentara. In corelatie cu degradarea florei cultivate pe parcursul procesului de omogenizare a cul-turii, se manifesta saracirea, uneori disparitia unor metode cutumiare eficace in favoa­rea modelelor agrotehnice exogene, accentuind situatiile de dependents si chiar de carenta alimentara. Controlul productiei vegetale si al surplusurilor acesteia a fost si ramine un puternic mijloc de exercitare a puterii. '

Despre importanta istorica a surplusului de productie vegetala si a depozitarii acestuia. Surplusul, depozitarea si gestiunea lui, au jucat un rol determinant in evolutia socie-tatilor umane din momentul afirmarii domesticirii vegetale, si chiar dinainte de acesta: intr-adevar, in unele cazuri, culesul selectiv a permis in conditii ecologice privilegiate, acumularea de produse vegetale spontane, in cantitati ce depaseau necesarul satisfacerii nevoilor imediate de subzistenta. Astfel poate fi explicata, pentru Orientul Apropiat din perioada imediat precedents „revolutiei neolitice” (Childe, 1964), aparitia aglomerSrilor de culegStori sedentarizati (Harlan, op.cit.). Acest fenomen va deschide calea domesti-cirilor, dar si a generalizSrii unei sedentarizSri rurale si a inmultirii comunitStilor sStesti, fenomen care precedS urbanizarea. Un alt aspect al acestui proces a fost specia-lizarea progresivS a ocupatiilor umane. Preotii, mediatori intre agricultori si fenomenele naturale, si-au asumat administrarea riturilor agrare propitiatorii, gestionarea pro-ductiei vegetale si a surplusului acesteia, surplus ce trebuia pSzit de gSrzi; in paralel s-a dezvoltat un artizanat specializat in producerea de unelte, in timp ce marea majo-ritate a indivizilor rSminea legatS de glie Acesta pare sS fi fost cazul societatilor cerealiere din Orientul Apropiat antic, ca si cel al vechii Americi a porumbului, fasolei si bumbacului (Harlan, op.cit.; Barrau, 1978).

Plante de ager si plante de hortus. Printre „cultigenele” alimentare de baza, trebuie distins intre cele care furnizeaza produse uscate, divizibile, transportabile si care pot fi schimbate, asa cum sint cerealele, si cele ce ofera tuberculi sau fructe feculente mai greu manipulabile. Primele, corespunzind in principal zonelor culturale subtropicale sau tropicale cu un anotimp uscat mai lung, erau mai apte pentru cultivarea intensiva in cimpii, se pretau mai bine la comertul incipient, facilitind totodata emergenta pute-rilor centralizate. Ultimele, caracteristice regiunilor cu umiditatate mare de la tropice, tin mai degraba de o cultivare individuals in grSdini-livezi, integrindu-se mai bine in economiile locale de prestigiu, uneori cu potlatch vegetal, ca in cazul civilizatiilor ignamei din insulele oceaniene. Cultura primelor a dat nastere unor ecosisteme domes-tice specializate, omogenizate (ager); ultimele au persistat in cadrul unor ecosisteme domestice diversificate (hortus). AceastS opozitie pare sS fie insotitS de raporturi inter-umane, ca si de ideologii foarte contrastante (Haudricourt, op.cit.).


Primele plante cultivate si semnificatiile simbolice ale acestora. Nu trebuie insa, cind vorbim de plante cultivate, sa ne referim doar la vegetalele alimentare. Se pare ca primele plante cultivate in sud-estul Asiei tropicale, fara indoiala cel mai vechi leagan de cultura, ar fi fost vegetalele cu utilizare multipla sau mai ales tehnica (Sauer, 1952). Oamenii au cultivat mai intii „superfluul” vegetal: in situl Tehuacan din Mexic, ardeiul iute apare acum 9.000 de ani, precedind cu un mileniu mohorul Setaria si cu doua milenii porumbul (Harlan, op.cit.). Se pune astfel problema vechimii in timp a cultivarii vegetalelor de uz magic, ritualic, simbolic sau chiar cu actiune psihotropa; astfel, prezenta nucii de arec, ingredient in doza de betel, este atestata in Thailanda inca de acum 10.000 de ani (Harlan). In raporturile cutumiare ale oamenilor cu vegetalele cultivate, acestea din urma sint rareori considerate ca strict utilitare. Incarcatura lor ideatica e important. Ca dovada se poate cita, in antichitatea mediteraneana, cultul zeitelor simbolizind pamintul fecundat de seminte, cult legat de credinta in originea divina a plantelor cultivate ; acelasi fenomen e prezent, in diferite variante, in China, in America (Harlan, op.cit.). In Biblie, resursele vegetale sint de asemenea un dar divin; apelul la supranatural e prezent inca, pe ici, pe colo, in agriculturile occidentale CRogatiunile”, procesiuni religioase la cimp). In regiunile umede ale tropicelor, unde dominfi plantele cultivate care se inmultesc pe cale vegetativa (de exemplu, ignamele) si nu pe cale sexuata, altfel spus prin seminte (de exemplu, cerealele), originea legen-dara a cultigenelor e reprezentata, simbolic,' de un „butas” al unui trup omenesc din care iese la iveala planta cultivate primordiala : arborele de piine in Oceania, maniocul in America tropicala In aceste societati ale horticulturii prin „clone” (hibrizi reprodusi pe cale vegetativa), partea consumata a plantelor alimentare e adesea antropomorfizata (de exemplu, tuberculul de ignama), iar plantele constituie frecvent garantiile pere-nitatii grupului uman in care ele sint socialmente integrate. Avem aici de'a face cu „civilizatii ale vegetalului” (Gourou, 1948) ce contrasteaza cu „civilizatiile animalului”, nascute din stravechea concurenta dintre pastori si agricultori, atestata mai ales in Orientul Apropiat.

J. BARRAU

• ANDERSON E., 1967, Plants, Man and Life, University of California Press, Berkeley - Los Angeles. - BAKER H., 1965, Plants and Civilization, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California. - BARRAU J., 1967, „De l’homme cueilleur a l’homme cultivateur: l’exemple oceanien”, in Cahiers d’histoire mondiale, 10 (2): 275-292; 1974, „L’Asie du Sud-Est, berceau cultural”, in Etudes rurales, 53-54-55-56 : 17-39. - CHILDE V.G. (1942), 1964, What Happened in History, Penguin Books, Harmondsworth, Middlessex (trad. fr. Le mouvement de l’histoire, Arthaud, Paris, 1961). - GOUROU P., 1948, „La civilisation du vegetal”, in Indonesie, I (5): 385-396. - HARLAN J., 1975, Crops and Man, American Society of Agronomy,

Madison Wisconsin (trad fr Les plantes cultiv&es et l’homme PUF      Agence de Cooperation

Culturelle et Technique, Paris, 1987). - HAUDRICOURT A.G., 1961, .Domestication des animaux, culture des plantes et traitement d’autrui”, in L’Homme, 2 (1): 40-50. -HAUDRICOURT A.G., HEDIN L. (1943), 1987, L’homme et les plants cultivees, A.M. Metaille, Paris. - ISAAC E., 1970, Geography of Domestication, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey. - SALAMAN R.N. (1949), 1986, The History and Social Influence of the Potato, Cambridge University Press, Cambridge. - SAUER CO., 1952, Agricultural Origins and Dispersals, American Geographical Society, New York. - SIMMONS N.W. (ed.), 1976, Evolution of Crop Plants, Longman, Londra - New York.

PODOABA

Deoarece se foloseste la ornarea trupului uman, care ramine rareori imobil si negraitor, podoaba tine de o arte vizuala ce se exprima atit prin sunete si miscari, cit si prin caracteristici formale statice. In ultimele doua decenii, tehnicile cinematografice au permis sesizarea dimensiunii dinamice a decorarii trupului si a costumului. Expozitia lui R.-F. Thompson din 1974, .African Art in Motion”, ca si contributiile istoricului de


arta H. Drewal si ale etnografului coregraf M. Drewal (1983) demonstreaza relatiile strinse ce exista'intre cintec, dans, ritual, costum si arta corporala. Aceste studii se sprijina pe lucrarile lui F. Boas (1927) si C. Levi-Strauss (1955, 1958), care subliniaza faptul ca podoaba, izolata de suportul corpului uman, poate dezvalui, atunci cind elementele ei sint dezasamblate si rearanjate, legaturi stilistice si conceptuale cu productiile altor forme de activitate creatoare, cum ar fi tesutul, pictura sau sculptura.

In masura in care elementele formale ale podoabei si felul in care ele se combina sint automat definite de traditie si exploatate de creativitatea individual, numerosi comentatori au putut vorbi despre podoaba ca despre un „limbaj”. In unele cazuri, lingvistica isi aduce aportul mai mult decit printr-o simpla analogie: pornind de la analiza picturii corporale a populatiilor nuba, J. Faris (1972) a construit o gramatica generativ-transformationala ce produce desene „bine formate”, obliterind „constructiile non-gramaticale”. Fie'ca este vorba despre o marca perena (cicatrici, tatuaj, deformarea corpului) sau de o ornamentatie provizorie (pictura, coafura, bijuterii, imbracaminte), podoaba traduce un statut. La nivel fundamental, ea constituie un idiom cultural specific, susceptibil de a marca distinctia dintre natura si cultura; gaurirea urechilor, pilirea dintilor sau rasul fetei pot indica apartenenta la specia umana, prin opozitie cu animalitatea. Podoaba da seama totodata si de diviziunea fundamental intre masculi si femele ; chiar in cazul in care cele doua sexe folosesc aceleasi materii prime si aceleasi tehnici, exista intotdeauna variatii (de stil, de material sau de design) ce semnifica genul. Decorarea trupului poate semnala apartenenta la un grup social aparte (trib, casta, clan sau clasa), etapa de dezvoltare a persoanei (adolescents, nubilitate), poate avea implicatii rituale (asocierea cu animale totemice sau spirite tutelare; statutul de initiat, de preot sau saman; starea de transa, mihnire sau polutie menstruala) sau implicatii politice (statutul de virstnic, de capetenie, de razboinic), ea putind marca totodata apartenenta la una din gruparile interne ale societatii si chiar tendinte ideologice (cu ajutorul ei pot fi distinsi punkistii, cadrele superioare sau chiar artistii avangardisti).

Oferind un vast repertoriu de marci statutare, podoaba, in calitatea ei de practica culturala definita, este totodata un mijloc privilegiat de a scoate in evidenta frumusetea, atractia erotica sau prestigiul.

In ciuda faptului ca fiecare grup face in mod selectiv apel la propriile sale resurse materiale, podoaba constituie adesea un aspect extrem de diversificat al culturii mate­rial. Intr-un studiu bine documentat, D. Paulme si J. Brosse (1956) au evidentiat diversitatea ornamentatiei corporale in societatile africane, ilustrata de efectul com-binat al coafurilor sculptate, al semnelor corporale, al bijuteriilor extrem de variate si al imbracamintei. A. si M. Strathern (1971) subliniaza si ei existenta unei codificari sociale date de folosirea culorii, ca si legaturile dintre variabilele estetice si distinctiile de gen, aratind felul in care, la populatiile din Noua Guinee, pictura corporala, impodo-birea parului cu pene, ornamentele (de oase si scoici) si imbracamintea se organizeaza intr-o imagine globala a persoanei.

S. PRICE

• BOAS F., 1927, Primitive Art, Aschehoug, Oslo. - BRAIN R., 1979, The Decorated Body, Hutchinson, Londra. - DREWAL H.J., THOMPSON M., 1983, Gelede. Art and Female Power among the Yoruba, Indiana University Press, Bloomington. - FARIS J.C., 1972, Nuba Personal Art, G. Duckworth, Londra. - LEVI-STRAUSS C, 1955, Tristes tropiques, Plon, Paris. 1958, Anthropologie structural, Plon, Paris. - PAULME D., BROSSE J., 1956, Parures africaines, Hachette, Paris. - STRATHERN A., M., 1971, Self-Decoration in Mount Hagen, G. Duckworth, Londra. - THOMPSON R.F., 1974, African Art in Motion, University of California Press, Berkeley.

Marcaj corporal


POLANYI Karl

Specialist in istoria economiei, american de origine maghiara (nascut la Viena in 1886, isi face studiile la Budapesta), Karl Polanyi moare in Canada in 1964. Dupa ce studiaza d'reptul si filosofia la Budapesta, se stabileste in 1920 la Viena si lucreaza ca jurnalist in domeniul economic. In 1933, emigreaza in Marea Britanie. Se consacra apoi analizei capitalismului industrial in evolutia sa, tinind totodata o serie de cursuri serale pentru muncitori; aceste experience au'dus la scrierea a doua lucrari importante (1936 si 1944). Invitat in 1940 in Statele Unite, devine din 1947 profesor de economie la Universitatea Columbia (New York). Va ocupa acest post pina la pensionare, in 1953. Alaturi de colegi si fosti studenti, el duce mai departe o uriasa munca de cercetare istorica asupra comertului si institutiilor de piata, ale carei rezultate vor fi partial publicate in 1957. Retras in'Canada, termina un studiu despre comertul cu sclavi 'din Dahomey (publicat postum, 1966). Fara sa fi apartinut vreodata vreunui partid politic, Polanyi a ramas intrega sa viata un socialist convins.

Polanyi a rupt cadrele traditional ale gindirii economice, demonstrind faptul ca teoriile liberale „formaliste” ce explica economiile de piata generalizate nu pot fi aplicate in afara contextului istoric al societatilor capitaliste. Dind economiei o definitie „substantivista” (procesul institutionalizat al interactiunilor omului cu mediul care ii furnizeaza mijloacele materiale 'de satisfacere a nevoilor sale), el pune la indoiala postulatul formalist” (obiectul economiei este ansamblul de reguli ce determina alege-rea mijloacelor cu ajutorul logicii actiunii rationale), respinge determinismul economic in calitate de principiu universal si'reformuleaza datele problemei referitoare la locul economiei in istoria umanitatii. Polanyi se delimiteaza totodata si de marxism, caruia ii reproseaza centrarea exclusiva pe teoria valorii si acordarea unei importante neme-ritate producerii de bunuri materiale, in detrimentul circulatiei si distributiei lor.

Pe studierea acestor tipuri de fenomene el isi intemeiaz'a proiectul de'stabilire a unei tipologii a sistemelor economice, care sa explice diferitele moduri in care procesul economic e institutionalizat in societate. Elaboreaza in acest scop trei metode de analiza, numite „forme de integrare” : reciprocitatea (miscari intre punctele de corelare a grupu-rilor sociale simetrice), redistribuirea (miscare de apropriere de un centru, iar apoi, dinspre acesta, miscarea spre exterior) si sc'himbul (miscare de du-te-vino identica celor ce se efectueaza pe piata). Aceste forme coexista in aproape toate sistemele economice, in ciuda faptului ca una dintre ele va fi intotdeauna predominant intr-o societate anume, caracterul sau integrator masurindu-se in acest caz dupa gradul in care inglo-beaza pamint si manopera.

Forma de integrare dominanta presupune totusi un suport institutional determinat: in acest fel, reciprocitatea integreaza economia in cadrul unor societati primitive, deoarece exista o structura simetric ordonata de grupuri parentale care-i face posibila functionarea. Urmindu-i in aceasta privinta pe Thurnwald si Malinowski, Polanyi postuleaza faptul ca economia societatilor primitive nu este un domeniu autonom, el fiind „incastrat” in institutiile sociale care nu sint direct economice, spre deosebire de societatile capitaliste unde economia se impune prin intermediul pietei autoreglate, ca agent determinant. Aceste intrebari de ordin teoretic l-au determinat pe Polanyi sa se ocupe de istoria institutiilor economice si mai ales de dezvoltarea comertului, a pietelor si monedei in societatile non-capitaliste: societati primitive” si „mari imperii”.



A. CHAPMAN

► 1936 (coaut. D.K. Kitchin si J. Lewis), Christianity and the Social Revolution, Scribner, New York. 1944, The Great Transformation, Farrar, New York (trad. fr. La grande transformation, Gallimard, Paris, 1983). 1957 (coaut. CM. Arensberg, H.W. Pearson), Trade and Market in the Early Empires: Economy in History and Theory, Free Press, Glencoe, Illinois (trad. fr. Les systemes economiques dans l’histoire et dans la theorie, Larousse, Paris, 1975). 1986, Dahomey


and the Slave Trade, University of Washington Press, Seattle. 1968, Primitive, Archaic and Modern Economies. Essays of Karl Polanyi, Doubleday - Anchor Books, New York.

• DALTON G., 1971, „Primitive, Archaic and Modern Economies : Karl Polanyi’s Contribution to Economic Anthropology and Comparative Economy”, in Economic Anthropology and Development. Essays on Tribal and Peasant Economies, Basic Books, New York - Londra. -HUMPHREYS S.C., 1969, „History, Economics and Anthropology : the Work of Karl Polanyi”, in History and Theory, 8.

POLINEZIA

Ocupind doua treimi din Pacificul de sud, Polinezia include o parte occidental (insulele Tonga si Samoa) si una orientals, intinzindu-se din insulele Hawai, in nord, pina in Noua-Zeelanda in sud si Insula Pastelui in sud-vest si sud-est; in mijlocul acestui vast triunghi se gasesc Insulele Societatii si arhipelagurile invecinate ce formeaza Polinezia centrals. Aceste subdiviziuni reflects o realitate arheologica si etnologica. Lor li se adauga Polinezia exterioara: ansamblu de insulite de limba polineziana, dispersate la marginile Microneziei si Melaneziei. Odinioara se credea ca polinezienii constituie, din punctul de vedere al rasei si al culturii, o populatie total diferitS de melanezieni, de unde si ipoteza ca, venind din Asia nu cu mult timp in urma, ar fi ajuns in Pacificul oriental, trecind prin Micronezia si nu prin Melanezia (Buck, 1938). Descoperirea, in 1960, in Melanezia si in Polinezia occidentals, a numeroase situri cu ceramics lapita, consideratS proto-polinezianS si datind din 1500 inaintea erei noastre, a condus la modificarea acestei prime scheme de populare. Se crede cS strSmosii polinezienilor, care aveau ca sursa de existentS marea, ar fi colonizat Pacificul sud-occidental deja ocupat de melanezieni, cultivatori si crescStori de animale, cu care intretineau relatii de schimb, la nivel interinsular, fara a ajunge insS la metisaj (Bellwood, 1978). Extinderea acestor retele de relatii i-ar fi impins pe o parte din acestia cStre Polinezia occidentals si cStre insulele Fiji incS neocupate. InvStind sau perfectionind, in contact cu mela­nezienii, tehnicile horticulturii, ei ar fi reusit sS colonizeze interiorul acestor insule si sS le asigure prosperitatea timp de mai bine de un mileniu, inainte de a fi constrinsi sa-si caute noi teritorii si sa descopere astfel, la inceputul erei noastre, insulele Polineziei centrale si, in decurs de citeva secole, totalitatea celor ce alcStuiesc Polinezia orientala. Si aceastS ipoteza este pusa azi sub semnul intrebSrii. Pe de o parte, din perspectiva noilor descoperiri arheologice, distinctia intre populatiile ce trSiau pe malul oceanului si cele din interiorul insulelor se dovedeste a fi nefondatS, ambele categorii ducind un mod de viatS foarte asemSnStor; in plus, nu exists inca nici o dovada a unei prezente anterioare a melanezienilor in insulele Pacificului occidental; in fine, dupS datele lingvistice, aceasta frecventare reciproca ar fi avut loc, in Asia de Sud-Est, cu mult inaintea colonizarii Pacificului. Pe de altS parte, se considers aproape unanim cS identitatea polinezianS, asa cum a apSrut ea primilor navigatori europeni, s-a format lent chiar in zona Pacificului, evolutia ei find determinatS in mare parte de o necesarS adaptare la noul mediu natural si de o izolare care, desi relativS, s-a extins incontinuu de la vest la est. CStre anii 700-800 ai erei noastre, in Polinezia orientals se vor inregistra unele schimbSri in cultura materials (atestate prin citeva tipuri de tesle si cirlige), despre care nu se stie incS dacS sint inovatii locale sau doar rezultat al influen-telor exterioare, influente'ce nu au afectat nici Polinezia occidentals, nici Melanezia. Ceva mai tirziu se construiesc edificii litice cu destinatie socio-religioasS, fSrS echivalent in Pacificul occidental, cum ar fi edificiile marae din Polinezia centrals, heiau din Hawai si ahu din Insula Pastelui, ale cSror platforme sustin statui colosale (moai) inf5tisindu-i pe strSmosi.       '

Atit in Insulele SocietStii, cit si in Hawai exists o legSturS intre dezvoltarea struc-turilor litice si existenta, la sfirsitul secolului al XVIII-lea, a unei societSti complexe. Dar dacS etnologia a fScut pasi importanti prin studierea Oceaniei, functionarea acestor


societSti n-a fost inteleasS decit destul de tirziu. Progresul cunoasterii nu s-a facut liniar si uniform, ci empiric si prin compararea diferitelor societati apartinind, in ciuda diversitStii, unui ansamblu omogen (Buck, 1938 ; Sahlins, 1958). Societatile polineziene sint organizate pe ramuri (Firth, 1936) - descendenta uniliniara endogama -, in care fiecare membru are, prin nastere, un rang, preeminenta apartinind primului nascut ce se inrudeste in linie directs cu stramosul fondator. Maorii din Noua Zeelanda erau si ei organizati astfel, de la grupurile de 'triburi descinzind din una din cele trei pirogi fondatoare si pina la familia ramificata. Populatiile din Tikopia prezentau, in plus, un sistem de stratificare ce intretaia structura genealogics, prefigurind organizarile politice din Tahiti si Hawai. Aceasta stratificare punea in evidentS ari’i (sefi), care apartineau ramurii mai virstnice a fiecarei genealogii si formau patura nobila a socie-tStii, ramurile tinere constituind clasa plebee. La Tikopia, economia polineziana era bazata pe rolul eminent al sefilor ce concentrau si redistribuiau bunurile si a caror putere se sprijinea pe prestigiul pe care-l acumulau prin manipularea acestora. Bazata pe redistribuire si prestigiu, economia polineziana are ca element fundamental si reciprocitatea: seful este creditat prin autoritatea pe care i-o confers in ochii poporului prestigiul pe care acesta i-l recunoaste. In ciuda simplitatii sale, organizarea sociala din Tikopia este comparabila cu cea mai complexa din Tonga, Tahiti si Hawaii. In aceste arhipelaguri, etnologilor li s-a parut predominanta stratificarea, multi savanti lasindu-se sedusi de tentatia de a clasifica societatile polineziene dupa gradul lor de complexitate. in Tahiti si Hawai maximul de complexitate se atinge prin existenta unei duble ierarhii, politice si religioase, insa lucrarile recente despre Tahiti permit depasirea acestui schematism. Sistemul parental apare aici mai degraba nediferentiat decit strict patri-liniar, rezidenta fiind cea care aduce supradeterminarea necesara pentru constituirea ascendentelor uniliniare (Ottino, 1972). Notiunea de „titlu” pe care o gasim in Melanezia, dar care caracterizeaza si sistemul politic si social din Samoa, se regaseste si in Tahiti. Titlul purtat de sef il asociaza pe acesta unui marae, receptacul al zeilor care simboli-zeaza puterea (mana) pe pamint. Structura sociala este formats din seful care detine cel mai inalt rang in cadrul grupului familial, din marae si din pSmintul la care dS acces acest titlu. Organizarea societStii tahitiene porneste de la segmente familiale foarte reduse, ajungind pinS la unitSti politice si confederatii de unitSti foarte intinse, kin-congregations stabilite pe pSminturile reunite in jurul unui marae (Oliver, 1974). Sistemul este suficient de flexibil pentru a neutraliza ari’i incompetenti, in beneficiul celor mai putin titrati, dar mai capabili. In aceste societSti, trecerea la modernitate s-a realizat in general printr-o profundS aculturatie, insotitS de o importantS scSdere demograficS, frinatS, apoi compensate printr-o miscare'repetitivS. Acest fenomen de adaptare s-a manifestat in cele mai multe domenii, fiind subliniat de etnologia contemporanS (reinterpretarea vechilor institutii, formarea unei noi traditii, sincretism religios) care exploreazS neintelegerile (Sahlins, 1981) ce se nasc in raporturile dintre aceste societSti si europeni din imaginile deformate pe care si le transmit unii altora. Sefii tahitieni'si'hawaieni se vor fi asteptat la un protectorat britanic, conceput dupS termenii politicii traditionale autohtone, dar au primit in schimb colonialismul francez, respectiv capitalismul'american.

J. GARANGER si C. ROBINEAU

• BELLWOOD P., 1978, The Polynesians, Prehistory of an Island People, Londra, Thames & Hudson. - BUCK P., 1938, Vikings of the Sunrise, Stokes, New York (trad. fr. Les migrations des Polynesiens. Les Vikings du Soleil levant, Payot, Paris, 1952). - Encyclopedie de la Polynesie, Gleizal - Multipress, Papeete - Tahiti, 1986, t. IV coordonat de J. Garanger, A la recherche des anciens Polynesiens; 1987, t. V coordonat de A. Lavondes, La vie quotidienne des Polynesiens d’autrefois. - FIRTH R., 1936, We, the Tikopia. A Sociological Study of Kinship in Primitive Polynesia, George Allen & Unwin, Londra; 1929, Primitive Economies of the New Zealand Maori, R.E. Owen, Wellington. - OLIVER D., 1974, Ancient Tahitian Society, 3 vol., University Press of Hawaii, Honolulu - OTTINO P., 1972, Rangiroa. Parente etendue residence et terres dans un atoll polynesien, Cujas, Paris. - SAHLINS M., 1958,


Social Stratification in Polynesia, University of Washington Press, Seattle. 1981, Historical Metaphors and Mythical Realities. Structure in the Early History of the Sandwich Islands Kingdom, University of Michigan Press, Ann Arbor.

POLITEISM

Istoria reflectiei asupra politeismului a evidentiat dificultatea resimtita de gindirea occidental de a concepe, in ciuda exemplului grecesc, pluralitatea zeilor. Certitudinea etnocentrica dupa care adevarata dreptate, ca si adevarata credinta, o detine doar un Dumnezeu unic a mentinut multa vreme studiul politeismului intr-un dublu impas : pe de o parte conceperea lui, exclusiv prin referire la monoteism, ca fiind inversul acestuia si cautarea explicatiei politeismului in pretinsele lui origini istorice, pe de alta parte. Cercetarile asupra politeismului au devenit fructuoase din ziua in care s-a constatat ca acele culturi ce-l declinau pe Dumnezeu la plural ofereau analizei un obiect perfect identifi-cabil: panteonul, ansamblul organizat al zeilor. S-a pus atunci sub semnul intrebarii logica gindirii subiacente unei astfel de organizari, singura problematica pertinenta cu adevarat.

G. Dumezil (1966) a facut opera de pionierat in acest domeniu. Studiind felul in care atributele diferitilor zei se repartizeaza, in cadrul panteonului „marilor” religii clasice, conform structurii trifunctionale caracteristice ideologiei indo-europene, el a stabilit ca fiecare zeu se defineste in raport cu un alt zeu in functie de modul lui de interventie, indiferent de domeniul activitatilor terestre in care isi exercita competenta. Relatiile astfel intretinute prin puterile divine articuleaza celelalte categorii majore ale fiecarei culturi in care aceste puteri au prins forma.

M. Detienne si Jean-Paul Vernant (1974) au demonstrat validitatea acestei orientari de metoda pentru vechea lumea greaca, confruntind, spre exemplu, activitatea lui Poseidon cu cea a Atenei in domeniile comune celor doua divinitati. Daca ii ntilnim pe amindoi in acelasi timp in relatie cu calul, hippios si hippia, identitatea fiecaruia rezida de fapt in distanta diferentiala stabilita intre ei. Unul, Poseidon, isi asuma atitudinea razboinica si nelinistitoare a acestui animal imprevizibil, gata sa o'ia oricind la goana, stirnit sau strunit de zeu dupa bunul sau plac; cealalta, Atena, incarneaza stapinirea animalului prin mijloacele tehnice ale artei hipice, de la zabala la sareta. Inteligentei practice si abile ale acesteia din urma i se opune deci suveranitatea franca si apriga'ce constituie apanajul celui dintii. Astfel nici un zeu grec nu poate sa se teamfi de izolare. La fel ca in lumea umana, devotiunea exclusiva fata de o putere divina antreneaza in mod necesar impietatea fata de'o putere concurenta. Euripide a pus in scena aceasta situatie in Hipolit, unde eroul moare pentru ca nu cunostea legatura dintre Artemis, patroana efebilor, si Afrodita, garanta a apropierii erotice intre cele doua sexe si, prin aceasta, a intrarii in maturitate. Panteonul imbraca deci aspectul unei formatiuni „de cristal”, in interiorul careia fiecare putere apare ca ansamblu al raporturilor pe care le intretine cu celelalte. Dupa logica gindirii politeiste, nu ar exista decit mini-panteonuri; fiecare zeu, luat in parte, nu ar fi decit o parte din el insusi.

Totusi, aceasta orientare de metoda privilegiaza analiza unui anumit tip de configu-ratie in care elementele sint reperabile sub forma zeilor. Politeismul se confunda cu o epura „panteonica” in cadrul culturilor in care textele fondatoare, epice sau teogonice, sau traditiile mitologice individualizeaza entitatile divine. Or, in Grecia antica, spre exemplu, 'exista o multitudine de fiinte fara notorietate mitologica, ba chiar sortite anonimatului ritualurilor ofrandei. O entitate ca Gea (Pamintul), al carei rol este deter­minant in reprezentarea greceasca a socialului (Durand, 1986), nu este singularizata printr-un mod specific de interventie. La fel, locul eminent al lui Dionysos scapa ingradirii ierarhice a titulaturilor oficiale (Detienne, 1988).

Vestul african ofera, prin societatile din Benin sau prin cultura yoruba (Nigeria), exemple foarte elaborate de constructie panteonica. Totusi, Africa neagra ofera spre analiza sisteme de relatii de natura foarte diferita, susceptibile sa regrupeze la scara unui singur sat mai bine de o suta de locuri de cult sau altare de sacrificiu, ca cele ale


populatiei bobo din Burkina Fasso. De la creatorul si stapinul suprem pina la „spiritele” si „geniile” supuse entitatilor superioare, fiecare'putere, integrata intr-o clasificare ierarhica ce include opt categorii, are un altar permitind oamenilor sa intre in contact cu ea. Detaliul concret al ritualului pune in relatie, prin intermediul unui „cod” sacri­ficial unificat, un mare numar de valori simbolice care formeaza un ansamblu de o extrema coerenta si in care se incarneaza, prin legaturile pe care le intretin unele cu altele, categoriile specifice acestei culturi. Sistemul astfel rezultat, aplicat cu suplete in practica de zi cu zi a riturilor, permite definirea diferentiala a entitatilor „spirituale”, imposibil de deosebit izolat in alta parte, mergind de la wuro, intemeietorul originilor, pina la entitati difuze ivite din hatisuri (soxo) si din ape (zo). Aceasta totalitate simbolica vine in sprijinul regulilor ce tind sa' stabileasca o incompatibilitate logica intre unitatea si pluralitatea fiintelor superioare, dar fara edificarea unui ansamblu panteonic cu functie ordonatoare. Acestora li se adauga elaborarile complexe legate de institutia mastilor. Numarul acestor puteri este nesfirsit, fixat in taxonomii repetitive. Fiecare om,'la populatia bobo (dar si la yoruba), este abilitat sa-si construiasca propria putere, sub forma unui obiect fetis, creat uneori din tot felul de bucati pe baza rezervei de elemente furnizate de categoriile culturii. Practica sacrificiala va da viata acestei noi entitati, integrind-o in ansamblurile preexistente. Astfel elaborat, politeismul apare ca infinit'deschis asupra lui insusi, remaniat perpetuu din interior.

Politeismul ofera reflectiei un imens domeniu in care s-ar cuveni, poate, sa fie incluse si constructiile elaborate prin referire la unicitatea divinului. Ramine doar sa se gaseasca metoda;'dar ea va trebui sa respecte aceasta idee, adevarat fundament al studiilor asupra politeismului, dupa care esentialul consta in dezvaluirea pozitiilor de semnificare in interiorul fiecarui ansamblu de puteri, ansamblu perceput in'dimen-siunea sa evolutiva.

J.-L. DURAND

• AUGE M., 1982, Genie du paganisme, Gallimard, Paris. - BONNE J.-C, SCHMITT J.-C. (ed.), 1988, Le polytheisme des images chretiennes medievales, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, Paris. - DETIENNE M., 1986, Dionysos a ciel ouvert, Hachette, Paris. -DETIENNE M., VERNANT J.-P, 1974, Les ruses de lntelligence. La metis des Grecs, Flammarion, Paris. - DUMEZIL G., 1966, La religion romaine archaique, Payot, Paris. -DURAND J.-L., 1986, Sacrifice et labour en Grece ancienne, La Decouverte, Ecole Francaise de Rome, Paris. - LE MOAL G., 1980, Les Bobo. Nature et fonction des masques, Editions de l’ORSTOM, Paris. - SCHMIDT F (ed.), 1988, L’impensable polytheisme, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, Paris. - VERGER P., 1982, Orisha, A.M. Metaille, Paris.

POLITIC (SISTEM ~)

Notiunea de „sistem politic” a fost introdusa in antropologie de autori britanici. O data cu publicarea lucrarii African Political Systems (1940), antropologii scolii functionaliste engleze, influentati de sociologia politica a lui Max Weber, au inceput sa descrie si sa analizeze fenomenele politice din cadrul societatilor primitive”, „arhaice”, „traditionale” sau „tribale” din perspectiva „functiilor”, „proceselor” si „reprezentarilor”, societatea fiind considerata o totalitate. Conceptul de „sistem” a fost preluat din fiziologie, orga­nismul, sistem biologic, fiind conceput ca o totalitate homeostatica. Conform acestui punct de vedere, sistemul e caracterizat de structura sa si mai putin de functionarea sa. Sistemul politic ar fi deci un subsistem relativ autonom al sistemului social in intregul lui, alaturi de alte subsisteme : economic, religios sau parental. Aceasta conceptualizare a sistemului politic a patruns si in sociologie (T. Parsons) si in stiintele politice (D. Easton). La rindul lor, stiintele politice au influentat antropologia. Analiza comparativa a sistemelor politice la scara mondiala si studiul caracteristicilor generale comune acestor sisteme au devenit obiect al cercetarii antropologice (S.N. Eisenstadt).

Sistemul politic a fost conceput ca o component a sistemului social, gratie careia sistemul social in totalitatea sa poate functiona in situatii de echilibru intern si extern.


Preocuparea pentru mentinerea unitatii grupului, in cazul unor eventuale amenintari externe, face din sistemul politic o instants ce controleaza folosirea fortei.

In African Political Systems, M. Fortes si E.E. Evans-Pritchard disting in principal doua mari tipuri de sisteme politice : sistemele nestatale si cele statale. In societatile cu sistem nestatal, echilibrul intern al grupului este asigurat de ajustarea relatiilor „segmentare” intre unitati sociale bazate pe consangvinitate, grupul in ansamblul sau dispunind doar de slabe mijloace de coercitie. Societatile statale asociaza organizarea segmental si cea teritoriala; in plus, ele'cunosc in general, dincolo de divizarea in grupuri de consangvinitate, o anumita diferentiere sociala. Statele africane studiate de antropologii britanici au fost calificate drept primitive”, „traditionale” sau „tribale”, date fiind diferentele considerabile dintre acestea si statele europene moderne : in vreme ce acestea din urma detin monopolul in folosirea fortei, statele „arhaice” (early states) sint caracterizate mai ales de cautarea consensului.'

Studiul sistemelor nestatale sau „acefale” s-a dezvoltat o data cu lucrari deja clasice ca aceea a lui Evans-Pritchard (1940) asupra populatiei nilotice nuer (Sudan) sau a lui Fortes (1945, 1949) asupra populatiei tallensi (in nordul Ghanei). Societatea nuer reuneste unsprezece triburi, fiecare'corespunzind unei organizari ierarhice de unitati segmentare, articulata pe o organizare in clanuri si pe grupe de virsta. La diferitele niveluri la care pot fi percepute autonom, segmentele sint supuse unor miscari de fuziune sau de fisiune, fondate in principal pe exigenta razbunarii de singe. Rezolvarea conflictelor poate fi pacifists sau poate face apel la violentS, in functie de nivelul segmentar avut in vedere ; intr-un conflict poate interveni un mediator:'este vorba de „seful cu piele de leopard”, a cSrui functie nu tine insS nici pe departe de autoritatea politics. AceastS viziune a sistemului nuer a fost criticatS pentru lipsa ei de dinamism si pentru confuzia pe care o intretine intre modelul ideologic de functionare si functio­narea realS a institutiilor socio-politice (Holy, 1979). Analiza intreprinsS 'de Fortes asupra sistemului tallensi a fost criticatS dintr-un alt punct de vedere. Fortes considers cS triburile tallensi formeazS o societete autonomS, in timp ce noi le vedem azi ca pe un element al populatiei autohtone a regatului din nordul Ghanei, a cSrui dinastie regalS si ai cSrui sefi - mamprusi - se trag dintr-un grup de cuceritori strSini. ' Generalizind, impSrtirea in douS mari tipuri de sisteme politice a fost criticatS ca fiind reductionists, mecanicistS si strSinS de orice perspectivS istoricS. Astfel, E.R. Leach (1954) a arStat cS sistemul politic al kasinilor din Birmania putea oscila de la sine intre douS formulSri, una egalitarS, cealaltS ierarhicS. A. Southall (1956) a propus denumirea de „stat segmentar” pentru tipul de sistem politic ce asociazS caracteristici referitoare atit la sisteme acefale, cit si la sisteme centralizate. In plus, s-a dovedit cS sistemele segmentare imbracS forme'mult mai variate decit se credea (Middleton, Tait, 1958); ca urmare, au fost aduse in discutie subsistemele : comunitStile sStesti, pe de o parte, si categoriile de virstS, pe de altS parte. M.G.M. Smith a sugerat deplasarea punctului de aplicare a analizei sistemului politic spre „guvern”, considerat ca instants pentru rezolvarea conflictelor si pentru luarea in considerare a intereselor constitutive ale societStii. I. Schapera (1956) a propus utilizarea conceptului de „comu-nitate politics” pentru'desemnarea unitatii locale de baza, punct de articulare intre grupele de rudenie si grupele de virsta. L.' Mair (1962) a subliniat importanta acestor grupe de virsta, a ckror etajare se suprapune celei a grupelor de rudenie, astfel incit acestea constituie un veritabil liant politic al societatii. Cea mai mare parte a autorilor impartasesc ideea conform careia ritualurile si consangvinitatea formeaza un fel de matrice sociala, punct de plecare pentru diferentierea politicului in societatile arhaice ; unii au considerat insa ca rolul activitatii rituale legate de actiunea politica a fost uneori supraestimat de catre antropologi,'care nu voiau sa conceapa sectorul politic ca pe un domeniu autonom in cadrul socialului in general si deci distinct de cel religios. In timp ce primele analize incercau sa impinga sistemul politic spre faptele de structura, pina la a distinge in unele cazuri intre „sisteme” si „structuri” politice, in zilele noastre


accentul se pune pe practica politics. F. Barth (1959), care a studiat populatia swat pathan din Pakistan, a descris sistemul politic al acestei societati din perspectiva dinamismului pragmatic, pe baza stabilirii si ruperii aliantelor, a alegerilor si respin-gerilor, a contractelor si a tranzactiilor.

Rigiditatea vechilor' distinctii intre tipurile de sisteme politice n-a fost influentatS de introducerea noilor notiuni precum cea de early state (Claessen, Skalnik, 1978). In zilele noastre constatam caracterul inoperant al tipologiilor. Mult mai interesant se dovedeste studiul aprofundat al proceselor politice in societatile arhaice. Lucrarile recente asupra regalitatii in Africa (Adler, 1982; Heusch, 1972; Izard, 1985; Muller, 1980) au aratat ca sacralitatea puterii este legata de detinerea monopolului asupra fortei. Formarea statului ar putea fi asociata cu constituirea acestui monopol (mai ales in razboiele de cucerire : vezi Bazin, Terray, 1982), dar nu putem considera existenta pe termen lung a sistemelor politice ale puterilor centralizate, fara a lua in calcul produ-cerea ideologiilor ce legitimeaza sistemele sociale inegalitare. Rolul ritualurilor, al simbolurilor de putere, al religiilor statului este crucial. Acceptarea dominarii pare sa joace un rol mai important in mentinerea statului decit punerea in practica a diferitelor forme de coercitie (Clastres, 1974; Godelier, 1984). Sacralizarea suveranului, a carui origine dinastica poate trimite la o fapta de arme, permite punerea in practica a procesului de unificare a diferitelor componente ale societatii, ce tin de o administratie centrala: regele este un simbol al unitStii.

Pe lingS profunzimea descrierilor si diversitatea analizelor, problema care se pune in antropologia politics este cea a „naturii” politicului. Poate fi acesta redus la o realitate instrumental, sau tine de o instaurare simbolicS specifics socialului, ce ar atinge deplina autonomie prin separarea de stat? Antropologia de azi adopts in general cea de-a doua ipotezS.

P. SKALNIK

• ADLER A., 1982, La mort est le masque du roi. La royaute sacree des Moudang du Tchad, Payot, Paris. - BARTH F., 1959, Political Leadership among Swat Pathans, Athlone Press, Londra. - BAZIN J., TERRAY E. (ed.), 1982, Guerres de lignage et guerres dEtats en Afrique, Editions des Archives Contemporaines, Paris. - CLAESSEN H.J.M. si SKALNIK P. (ed.), 1978, The Early State, Mouton, Haga - Paris - New York. - CLASTRES P., 1974, La societe contre l’Etat, Editions de Minuit, Paris. - EVANS-PRITCHARD E.E., 1940, The Nuer, Oxford University Press, Londra. - FORTES M., 1945, The Dynamics of Clanship among the Tallensi, Oxford University Press, Londra; 1949, The Web of Kinship among the Tallensi, Oxford University Press, Londra. - FORTES M., EVANS-PRITCHARD E.E. (ed.), 1940, African Political Systems, Oxford University Press, Londra (trad. fr. Systemes politiques africains, PUF, Paris, 1964). - GODELIER M., 1984, L’ideel et le materiel. Pensee, economies, societes, Fayard, Paris. - DE HEUSCH L., 1972, Le roi ivre ou l’origine de l’Etat, Gallimard, Paris. -HOLY L., 1979, „Nuer Politics” in L. Holy (ed.), Segmentary Lineage Systems Reconsidered, The Queen’s University Press, Belfast. - IZARD M., 1985, Gens du pouvoir, gens de la terre. Les institutions politiques de l’ancien royaume du Yatenga (Bassin de la Volta Blanche), Cambridge University Press - Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, Cambridge -Paris. - LEACH E.R., 1954, Political Systems of Highland Burma : A Study of Kachin Social Structure, Beacon Press, Boston (trad. fr. Les systemes politiques des hautes terres de Birmanie, Francois Maspero, Paris, 1972). - MAIR L., 1962, Primitive Government. A Study of Tradition Political Systems in Eastern Africa, Penguin Books, Harmondsworth. - MIDDLETON J., TAIT D., 1958, Tribes without Rulers : Studies in African Segmentary Systems, Routledge & Kegan Paul, Londra. - MULLER J.-C, 1980, Le roi bouc emissaire. Pouvoir et rituel chez les Rukuba du Nigeria, Serge Fleury, Quebec. - POTHOLM C.P, 1970, Four African Political Systems, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey. - SCHAPERA I., 1956, Government and Politics in Tribal Societies, Londra, Watts. - SOUTHALL A., 1956, Alur Society. A Study in Processes and Types of Domination, Heffer, Cambridge.


POLITICA (ANTROPOLOGIE ~)

Daca prin antropologie politics intelegem stiinta comparativS a modalitStilor de organizare politics, atunci data aparitiei sale este greu de stabilit. De la Aristotel la Montesquieu, compararea si clasificarea formelor de guvernSmint au alimentat o vastS literatura. Acest discurs despre omul definit ca „animal politic” a pus bazele filosofiei politice ca stiinta politica moderns. Acesta e terenul pe care s-a dezvoltat la rindul ei antropologia politica, sintagma desemnind insa in ziua de azi un domeniu de cercetare specific care a aparut din investigatiile etnografice realizate de-a lungul acestui secol.

Extinderea cunoasterii noastre despre societStile indepartate nu a dus imediat la o mai buna intelegere a fenomenului politic. Primele descoperiri ale antropologilor au scos in evidentS caracteristici pina in acel moment putin cunoscute ale organizarii sociale asa-zis primitive. La capatul unei anchete intreprinse in cadrul a numeroase societati, L.H. Morgan (1877) a demonstrat faptul ca legaturile parentale constituie in cazul lor adevSrata armatura a socialului. Distinctia pe care el o propune, intre socie­tatile gentilice si societatile statale, caracteristica unui punct de vedere evolutionist, a influentat foarte mult evolutiile ulterioare ale antropologiei. Ea a avut ca efect pozitiv faptul c'a i-a determinat pe cercetatori sa-si multiplice anchetele privitoare la formele parentale, insa acestea se margineau sa repereze in cadrul societatilor studiate ceea ce ar fi putut aparea ca schita sau germen al structurilor politice in intelesul modern al cuvintului. Expresia de „societate nestatala” rezuma destul de bine aceastS proble-matica ce a prevalat pina in anii ’30. Problema originii statului mobiliza spiritele: interesul era stirnit mai ales de reconstituirea verigilor lipsa dintre absenta politicului (societatile primitive”) si politicul in exces (statul birocratic contemporan).

Aceasta problematics' va fi repusS in discutie de lucrSrile lui R.H. Lowie (1927), apoi de cercetSrile de africanisticS ale antropologilor britanici. Analizind organizarea socials a nuerilor din Sudan, E.E. Evans-Pritchard (1940) a arStat cS, in absenta oricarei forme institutionalizate de guvernamint, relatiile dintre grupurile teritoriale se supun princi-piului opozitiei complementare : in caz de conflict, segmentele izolate fuzioneaza pentru a constitui o unitate mai vasta, de o extensiune echivalenta celei a gruparii adverse. Viata politica e marcata de o alternants de aliante si confruntSri, de scindSri si fuziuni.

Gratie acestui dispozitiv, se pSstreazS unitatea societStii globale, se mentine echi­valenta dintre grupuri, si asta fSrS o instants ierarhic superioarS inzestratS cu putere de coercitie. „Anarhia ordonatS” a nuerilor nu este un caz izolat; caracteristici analoage sint prezente si in alte societSti. Intr-o lucrare consacratS sistemelor politice africane, Evans-Pritchard si M. Fortes (1940) au realizat un tablou comparativ al formelor de organizare politick, tablou in care, alSturi de societStile statale, ei introduc categoria societStilor segmentare, in care includ grupurile a cSror reglare nu este asiguratS de o organizare administrativs, juridicS si militarS, ci de ansamblul relatiilor dintre seg­mentele definite prin localitate si filiatie.

AceastS incercare tipologicS marcheazS de fapt adevSrata nastere a antropologiei politice. De acum inainte, lucrSrile consacrate politicului din societStile asa-zis acefale se vor multiplica. Treptat, se impune un nou punct de vedere care vizeazS depSsirea aparentelor institutionale, pentru a scoate in evidentS politicul, conceput acum ca un subsistem al unui sistem social global, la fel ca relatiile parentale sau religia. In cadrul conceptiei structural-functionale ce prevala la Evans-Pritchard si la majoritatea antro­pologilor britanici, politicul este ceea ce asigurS indispensabila unitate a structurii sociale. DacS aceastS functie integratoare a politicului e manifests in societStile statale, in care aparatul administrativ garanteazS coeziunea si ordinea, aceasta nu inseamnS cS ea ar fi mai putin prezentS in organizSrile segmentare, in care echilibrul e mentinut gratie relatiilor de opozitie complementare.

AceastS abordare a politicului a suscitat diverse critici. In primul rind, inmultirea cercetSrilor de teren a condus la nuantarea distinctiei clasice intre societSti segmentare


si state. S-a subliniat mai ales faptul ca sistemul genealogic ocupa un loc fundamental in cadrul statelor traditionale, iar acestea din urma combinau uneori centralizarea puterii cu relatiile de opozitie dintre unitatile genealogice. Alte critici au vizat conceptia structural-functionala a politicului, conceptie ce pretinde izolarea unui subsistem politic si privilegiaza echilibrul si coeziunea, in detrimentul tensiunilor si al raporturilor de forte. Studiind populatia kasin din Birmania, E.R. Leach (1954) a evidentiat caracterul dinamic al procesului politic din cadrul acestei societati care oscileaza neincetat intre un model democratic si un model ierarhic.

Un alt antropolog britanic, M. Gluckman (1963), a incercat sa determine rolul conflictelor in functionarea unor state africane. Rebeliunea apare aici ca un element inerent sistemului'; ea ofera unei societati mijlocul de a surmonta tensiunile, adu-cindu-le la viata in forme repetitive, adesea ritualizate. Fara a pune la indoiala con-ceptia functionalists a societatii ca totalitate ce-si reproduce in mod circular echilibrul, Gluckman nu se fereste sa vina cu ideea ca acest echilibru e instabil. Antropologia politics, asa cum o concep Gluckman si discipolii sSi de la scoala din Manchester, are sarcina de a sonda aceastS instabilitate.

Din aceastS perspectivS, politicul va fi conceput de acum inainte ca proces; interesul antropologilor se indreaptS mai degrabS spre actiune decit spre structuri. M. Schwartz, V. Turner si A. Tuden confers precizie acestei idei, dind antropologiei politice urmStoarea definitie: '„studiul proceselor implicate in alegerea si realizarea obiectivelor publice si folosirea diferentiatS a puterii de cStre membrii unui grup, membri interesati de aceste obiective” (1966':7). Teoreticienii actiunii politice studiazS interactiunea'indivizilor si/sau a grupurilor in raporturile de putere. Unii antropologi trateazS politicul ca pe o formS elaboratS de joc, in care se aplicS douS tipuri de reguli: regulile normative, reguli de joc acceptate oficial de adversari, si regulile pragmatice, care pun in practicS strategiile concurente.

Aceste analize scot in evidentS notiunea de „decizie” (decision-making process). Dispunind de un ansamblu dat de resurse, fiecare jucStor trebuie, pentru a obtine rezultate satisfScStoare, sS ia decizii compatibile atit cu mijloacele ce-i stau la indemina, cit si cu regulile in vigoare. El trebuie sa realizeze simultan maximizarea cistigurilor si minimizarea costurilor. Recursul la teoria jocului, si chiar la cibernetica', doveste o preocupare comuna a antropologilor, datind din anii ’60 : a gindi politicul dintr-o perspec-tiva dinamica, utilizind - uneori intr-o maniera aproximativa - instrumente conceptuale preluate de la alte stiinte. Miscarea de decolonizare din lumea a treia i-a condus totodata pe cercetatori la repunerea in discutie a viziunii oarecum etnocentriste a unei impartiri in doua a societatilor: societati fara istorie si o lume moderna cunoscatoare unica a istoricitatii. Pentru G. Balandier (1967), in orice societate politicul poarta marca istoriei: el este locul privilegiat al tensiunilor si contradictiilor din cadrul unei formatiuni sociale.

In aceeasi epoca, renasterea marxismului a contribuit la reactualizarea problemelor ce tin de originea statului si de tranzitia de la o societate fara clase la societatea divizata in clase. Antropologii marxisti'se diferentiaza de teoreticienii actiunii sub douaaspecte: pe de o parte, ei reinscriu procesul politic in contextul sau social si istoric: puterea nu poate fi conceputa in afara totalitatii structurate a constringerilor socio-economice; pe de alta parte, viziunea dinamista a puterilor, concepute ca un rezumat al conflictelor si strategiilor concurente, le parea insuficienta. Politicul este ansamblul de metode prin care un grup isi impune hegemonia intr-o societate data. Demersului actionalist i se substituie o abordare avind ca obiect mecanismele de dominare (Meillassoux, 1977).

Dezbaterea legata de legitimitatea transferului modelului marxist al lumii capi-taliste asupra unui tip de societate diferit a ocultat oarecum problema structurilor de putere. Se pare ca politicul era considerat doar in calitatea lui de expresie a unei dominari, ale carei radacini trebuiau cautate in procesul de productie. Conceptie legata, in fond, de definirea „suprastructurala” a politicului, conceptie draga lui Marx si discipolilor sai. Putem observa ca problematica dominarii nu a favorizat aproape deloc dezvoltarea


analizelor specifice ale procesului politic. Antropologii care acorda mare atentie antagonismelor sociale tind mai degraba sa se ocupe de conditiile socio-economice ale exercitarii puterii decit sa analizeze impactul pe care ierarhiile si mecanismele politice il au asupra functionarii globale a grupurilor.

Dintr-o perspectiva diferita, antropologii au incercat sa rezove problema locului acordat politicului in societatile in care notiunea de „putere” nu este, ca in societatile noastre, asociata celor de „autoritate” si ,,'coercitie”. Exemplul institutiei „sefiei” din America de Sud este revelator. Asa cum a aratat Levi-Strauss in legatura cu populatia nambikwara din Brazilia (1944), Iputerea” „sefiei” se intemeiaza pe consimtamint. S-ar parea ca in aceste societati amazoniene, grupul, recunoscind totusi rolul'eminent al unui individ in organizarea unor anumite activitati colective, incearca sa se fereasca de implicatiile exercitiului puterii.

Constatarea mentionata l-a condus pe P. Clastres (1974) la interpretarea acestei atitudini din unele societati indiene ca pe manifestarea unei veritabile rezistente practice si filosofice la violenta coercitiva in care, dupa opinia lui, rezida insasi esenta puterii. Izolat, adoptind un Jimbaj dur ce nu asteapta raspuns”, „seful” e constrins sa ramina la periferia schimburilor interumane. Teza lui Clastres, rezumata intr-o formula -„societatea impotriva statului” -, pune in lumina incompatibilitatea acestor doua tipuri ideale: societatile primitive si statul centralizat. Dezbaterile filosofice alimentate de aceasta teza aproape ca au eclipsat analizele referitoare la natura puterii si, mai precis, contraserviciile pe care societatile insuficient stratificate le impun puterii. „Consimta-mintul”, pentru a relua o expresie utilizata de Levi-Strauss si, mai recent, intr-un alt context, de M. Godelier (1984), nu implica oare faptul ca societatea exercita un veritabil control asupra celui care intrupeaza puterea?

Cercetari recente, avind ca obiect societati africane in care politicul comporta o dimensiune institutional mai accentuata, ilustreaza felul in care aceste societati nu contenesc sa-i reaminteasca puterii precaritatea ei esentiala. Intr-o lucrare celeb'ra si controversata, J.G. Frazer (1890) a descris unele din aceste „monarhii divine” ce se intemeiaza pe relatia privilegiata pe care o intretine suveranul cu fortele supranaturale si divine. Frazer ar'ata mai ales ca una din caracteristicile acestor monarhii este uciderea rituala a suveranilor la primul semn de neputinta fizica. Cercetarile lui A. Adler (1982) la moundangii din Ciad si cele ale lui J.-C. Muller (1980) la triburile rukuba din Nigeria au demonstrat ca regicidul ritual se inscrie in insasi logica relatiilor ce-l leaga pe suveran de ceilalti membri ai societatii. Fiecare domnie descrie un veritabil ciclu, la sfirsitul caruia se opereaza o reasezare a lumii. Prin uciderea regelui, societatea isi asuma inevitabilul: discontinuitatea ciclurilor. Producind ea insasi ruptura, societatea isi rezerva metodele de a controla esentialul acestui proces.

' In acest univers, in care nu exista o separatie stricta intre politic si religios, puterea nu putea sa se identifice numai cu institutia politicului. Ea nu este decit una dintre puteri, fiind nevoie sa fie redefinita in cadrul totalitatii conceptiilor relative la persoana si societate. M. Auge (1977) numeste „ideo-logica” aceasta configuratie a puterii si a puterilor ce organizeaza simultan raporturile de forta si raporturile de sens. Confruntati cu evenimente precum boala sau moartea, individul si societatea incearca sa le previna sau, cel putin, sa si le asume, recurgind la aceasta teorie implicita si totalizanta a puterilor, prin practici foarte diferite precum vrajitoria sau ritualurile de incoronare. Antropologul e mai putin preocupat de identificarea formelor de organizare politica, cit de meditatia asupra eficacitatii practice si simbolice a puterilor. Antropologie a repre-zentarilor, antropologie politica: granitele par sa fie abolite.

Descrierea fenomenelor de putere din culturile neoccidentale ne obliga, ca o conse-cinta indirecta, sa reflectam asupra statutului politicului din societatile noastre. Studiul lui L. Dumont (1966) consacrat sistemului indian al castelor este,'din acest punct de vedere, exemplar. Reluind distinctia weberiana dintre putere si statut, acest autor demonstreaza faptul ca, in opozitie cu cultura noastra in care primeaza referinta la putere,  in  India,  principiul  ierarhic este  cel care  organizeaza  societatea ca'tot,


determinind aria efectiva a puterii regale. Opunind cele doua tipuri ideologice incarnate de homo hierarhicus si homo aequalis, Dumont invita antropologia sa studieze, dintr-o perspectiva comparatista mai riguroasa, eterogenitatea culturilor politice. Oricit de ambitios ar putea parea acest proiect, dezvoltarile recente ale etnologiei societatilor europene ne permit sa ne imaginam o abordare comparatista a unor fenomene precum organizarea teritoriilor politice, retelele si ritualurile legate de putere. Acest du-te-vino intre societatile indepartate si cele moderne poate imbunatati substantial cunoasterea fenomenului'politic din societatile moderne.

Marc ABELES

• ADLER A., 1982, La mort est le masque du roi, Payot, Paris. - „L’anthropologie politique aujourd’hui”, 1988, in Revue francaise de sciences politiques, 38 (5). - AUGE M., 1977, Pouvoirs de vie, pouvoirs de mort, Flammarion, Paris. - BALANDIER G., 1967, Anthropologie politique, PUF, Paris. - CLASTRES P., 1974, La societe contre l’Etat, Editions de Minuit, Paris. - DUMONT L., 1966, Homo hierarchicus, Gallimard, Paris. - EVANS-PRITCHARD E.E., 1940, The Nuer, Clarendon Press, Oxford (trad. fr. Les Nuer, Gallimard, Paris, 1968). -EVANS-PRITCHARD E.E., FORTES M. (ed.), 1940, African Political Systems, Oxford University Press, Londra (trad. fr. Systemes politiques africains, PUF, Paris, 1964). - FRAZER J.G., 1911-1915, The Golden Bough. Studies on Magic and Religion, 12 vol., Macmillan, Londra (trad. fr. Le rameau d’or, 4 vol., Robert Laffont, Paris, 1981-1984). - GLUCKMAN M., 1963, Order and Rebellion in Tribal Societies, Cohen & West, Londra. - GODELIER M., 1984, L’ideel et le materiel. Pensee, economies et societes, Fayard, Paris. - LEACH E.R., 1954, Political Systems of Highland Burma: A Study of Kachin Social Structure, Beacon Press, Boston (trad. fr. Les systemes politiques des hautes terres de Birmanie, Francois Maspero, Paris, 1972). - LEVI-STRAUSS C, 1944, „The Social and Psychological Aspects of Chieftain-ship in a Primitive Tribe: The Nambikuara of Northwestern Mato Grosso”, in Transactions of the New York Academy of Science, 7 : 16-32. - LOWIE R.H. (1927) 1962, The Origin of the State, Russel & Russel, New York. - MEILLASSOUX C, 1977, Terrains et theories, Anthropos, Paris. - MORGAN L.H., 1878, Ancient Society, H. Holt, New York (trad. fr. La societe archaique, Anthropos, Paris, 1971). - MULLER J.-C, 1980, Le roi bouc emissaire. Pouvoir et rituel chez les Rukuba du Nigeria, Serge Fleury Quebec. - SWARTZ M., TURNER V., TUDEN A., 1966, Political Anthropology, Aldine, Chicago.

POPULATIE

1. Populare

Cuvintul „populare” trimite la „a popula” (a se stabili, a se instala) si „a locui” (a ocupa). in primul caz, un fenomen dinamic; in cel de-al doilea, unul static. In prima acceptie, cuvintul face referire la felul in care un teritoriu e populat (lent sau rapid) si la exploatarea resurselor lui. Acestui prim sens i se alatura expresiile si cuvintele: val si interval (de populare), front (pionier), deplasare, colonizare, oekumena (M. Sorre, 1943). A doua acceptie exprima starea momentana a repartitiei populatiei intr-un spatiu de referinta, modalitatea in care societatile ocupa si marcheaza oekumena. Se spune despre populare ca este continua, discontinue grupata, dispersata, urbana, rurala. Se vorbeste de asemenea de contrast sau dezechilibru (de populare) sau de pondere (a populatiei). Trebuie remarcat faptul ca termenul „populare” („populatie”) e adesea utilizat ca atribut (implantare de populatie, forma de populare) sau este urmat de un calificativ (populatie stabila).

Cuvintul „populare” sugereaza o stare transformabila si nu are sens decit prin rapor-tare la spatiu si la natura teritoriilor locuite. Termenul acopera totalitatea proceselor demografice, naturale (natalitate, fecunditate, mortalitate) si migratorii (emigratie, imigratie) ce fac ca un teritoriu dat sa fie ocupat in forme susceptibile de a fi modificate.

Trebuie sa apelam la istorie pentru a explica optiunile (hazard sau necesitate) pe care, intr-o anumita perioada, a trebuit sa le faca o populatie sau alta (Braudel, 1986). Unele tipuri de populare semnifica, de exemplu, faptul ca o populatie a putut fi obligata


sS se grupeze din motive de securitate (refugiul populatiilor bandiagara sau hombori, Mali) sau, mai recent, pentru a se conforma unor obligatii administrative (bantus-tanele din Africa de Sud, taberele canacilor din Noua Caledonie, rezervatiile indienilor din America de Nord). In mod contrar, o populare discontinua, cu densitate scazuta, poate traduce imprastierea in fata unui agresor sau dificultatea de a se mentine ca unitate (populatie mobila), dificultate datorata factorilor naturali (raritatea resurselor de apa, endemie).

Incercari de data recenta vizeaza modificarea repartitiei populatiei, fie pe scara mare (transmigratia indoneziana, popularea Amazoniei si a cerrados-urilor braziliene), fie avind o mai mica amploare (colonizarea agricola a pSrtii centrale a statului Togo, amenajarea vailor ocupate de populatia volta in Burkina Fasso). Aceste fenomene au provocat efecte diverse. Exists intr-adevar praguri de populare, dincolo de care un sistem de productie nu-si poate asigura reproducerea. Decizia de a aloca, prin transfer de populatie, resurse umane unor regiuni nepopulate sau socotite a fi subpopulate, determinind migratii interregional sau impunind in mod autoritar deplasarea, sub pretextul „dezvoltarii” sau din ratiuni politice (Etiopia), nu atinge intotdeauna idealul de populare dorit (notiunea de carrying capacity; Marinov, 1974).

Popularea se masoara in densitate, aceasta fiind raportul dintre cifra populatiei care ocupa un anumit spatiu si suprafata acelui spatiu. Exprimata in locuitori'pe kilometru patrat, densitatea permite compararea din' punct de vedere cantitativ a ponderii in teritoriu a diferitelor tipuri de populatie. In relatiile dintre societati, teritorii si ecosisteme, ponderea numerica a oamenilor in teritoriu masoara actiunea societatii asupra mediului. „Fara exceptie, ponderea demografica scazuta vorbeste despre o simplS prelevare : valorile cele mai mari sint legate de societatile de defrisori care manipuleaza ecosistemul si reorienteaza in folos propriu transformarile energetice din natura. Valo-rile ridicate semnifica o restructurare totals a sistemelor naturale” (sau ignorarea lor totala: societStile industriale) (Sautter, Barrau, Gourou,1979).

Scala densitStilor nu are, totusi, o aplicare universalS. Cifrele nu dobindesc semni-ficatie decit prin raportare la o situatie particulars, cunoasterea acesteia permitind stab'ilirea diagnosticelor regionale. Interpretarea provoacS totusi controverse, mai cu seamS atunci cind ele sustin sau sint sustinute de ideologii sau prioritSti politice (spatiu vital, expansiune colonials, teorii malthusiene). Asadar, notiunile de '„suprapopulare” si „subpopulare” sint relative, ca si aceea de „densitate”'. De exemplu, densitatea populatiei Olandei, foarte ridicatS,' nu este neapSrat un indiciu de suprapopulare. Sahelul si Australia aborigenS sint subpopulate? Trebuie pusS in discutie „supra-popularea” Ruandei (Cambrezy, 1984) ? Similar, practicile nataliste pot fi explicate prin constatarea unei subpopulSri a spatiului national, asa cum se intimplS in Libia, in Algeria si in unele state ale Africii negre (Retel-Laurentin, 1974). DimpotrivS, propa­ganda pentru contraceptie e consecinta unui diagnostic de suprapopulare (China, India).

Studiul demografic necesitS definirea exacts a scalei de observatie si a conditiilor locale de viatS. Insulele Polineziei pot pSrea suprapopulate dacS nu se ia'in considerare suprafata biotopului marin ce genereazS esentialul de resurse proteice al populatiilor insulare. De fiecare datS, punctul de vedere' al analistului, ideologia de la care se reclamS, ca si credintele religioase sau filosofice pot influenta diagnosticul.

B. ANTHEAUME, J.-Y. MARCHAL

• BOSERUP E., 1965, The Conditions of Agricultural Growth; the Economics of Agrarian Change under Population Pressure, Allen & Unwin, Londra (trad. fr. Evolution agraire et pression demographique, Flammarion, Paris, 1970). - BRAUDEL F, 1986, L’identite de la France; t. II, Les hommes et les choses, I parte: „Le nombre et les fluctuations longues”, Arthaud - Flammarion, Paris. - CAMBREZY L., 1984, Le surpeuplement en question. Organi-sation spatiale et ecologie des migrations au Rwanda, ORSTOM, Paris. - MALTHUS T.R., 1803, An Essay on the Principle of Population (trad. fr. Essai sur le principe de population, Gontier, Paris, 1963). - MARINOV H., 1974, „Optimum spatial, ressources et environnement”,


in L’Espace geographique, III (4): 287-293. - PELISSIER P., S. DIARRA, 1978, Strategies traditionnelles, prise de decision moderne et amenagement des ressources naturelles en Afrique soudanienne”, in Amenagement des ressources naturelles en Afrique: strategies tradi-tionnelles et prise de decision moderne, UNESCO, Paris: 37-57. - RAISON J.-P, 1968, La colonisation agricole des terres neuves intertropicales, in Etudes Rurales, 31: 5-112. -RETEL-LAURENTIN A., 1974, Infecondite en Afrique noire. Maladies et consequences sociales, Masson, Paris. - SAUTTER G., 1966, De l’Atlantique au fleuve Congo. Une geographie du sous-peuplement. Republique du Congo, Republique gabonaise, 2 vol., Mouton, Paris - Haga. - SAUTER G., BARRAU J., GOUROU P., 1979, .Populations, civilisations et societes humaines”, in Ecosystemes forestiers tropicaux, UNESCO, Paris. - SORRE M., 1943, Les fondements biologiques de la geographie humaine. Essai d’une ecologie de l’homme, Armand Colin, Paris.

2. Migratii

Dezechilibrele demo-economice din teritoriul national si international al tarilor lumii a treia, consecinte ale strategiilor economice coloniale si postcoloniale ale'tarilor indus-trializate, favorizeaza si intretin migratia fortei de munca dinspre mediul rural catre zonele de extractie a materiilor prime si catre regiunile agricole de renta, ca si catre zonele urbane unde se concentreaza investitiile publice de ordin economic, scolar si sanitar. Acest cadru de dependents (Amin, 1974; Singer, 1975) permite intelegerea urmatorului fenomen: in 1980, 20 de milioane de lucratori originari din lumea a treia s-au indreptat, jumatate spre Europa si Statele Unite, cealalta jumatate spre Venezuela, Arabia Saudita, Africa de Sud si ta'rile de pe coasta de vest a Africii. Cit priveste migratiile interne, acestea participfi in procent de 40% la dublarea, la 8-12 ani o data, a populatiei majoritatii capitalelor lumii a treia, avind un rol important in fronturile de colonizare agricola, ca in cazul Amazoniei braziliane si Indoneziei, fronturi deschise la initiativa politicii de dezvoltare duse de organismele internationale. Insa proletarizarea taranimii nu este totals; intr-adevar, numai citiva membri ai grupului domestic de deplaseaza: femeile cel mai adesea in orase, barbatii, in zonele agricole sau in strai-natate. Acesti emigranti asigura reproducerea grupului lor domestic in mediul lui originar (Meillasoux, 1975 ; Arizpe, 1981). Apoi, ei favorizeaza insertia altor membri ai grupului sau ai comunitatii in regiunile de adoptie.

Se constituie astfel filiere sau retele de migratie familiala, fenomen ce are ca efect intensificarea mobilitatii acestor grupuri. Oricum, noile generatii de imigranti se inse-reaza din ce in ce mai greu in mediile de adoptie, tentativele lor de integrare se multiplica pentru fiecare teritoriu si pentru toate sectoarele de activitate, mai cu seama pentru sectorul nestructurat. Acesti imigranti alcatuiesc o populatie flotanta, de peri-ferie : a oraselor, a polilor de dezvoltare si a fronturilor de colonizare. Deplasarile lor nu mai sint ciclice sau definitive asa cum erau in trecut; sint, dimpotriva, multipolare, de durata si cu parcurs variabil, reversibile (Pispal, 1986). Absenta indelungata a acestor imigranti implica o transformare a raporturilor sociale cu comunitatea si grupul do­mestic originar, necesitind o redefinire a regulilor din interiorul comunitatii, ca si a rolurilor din cadrul grupului. In ceea ce-i priveste pe emigranti, ei participa din ce in ce mai mult la o singura cultura, cea a absentei.'

A. QUESNEL

• AMIN S., 1974, .Introduction” la S. Amin (ed.), Mocern Migrations in Western Africa, Oxford University Press, Londra. - ARIZPE L., 1981, „Relay Migration and the Survival of the Peavant Household” in J. Balan (ed.), Why People Move, UNESCO, Paris Press. -MEILLASSOUX C, 1975, Femmes, greniers et capitaux, Maspero, Paris. - PISPAL (Programa de Investigaciones Sociales sobre Poblacion en America Latina), 1986, Se fue a volver, Seminar despre migratiile temporare in America Latina, Colegio de Mexico, Mexico. -SINGER P., 1975, Poblacion y desarollo, Mexico, Siglo XXI.


PORTUGALIA. Antropologia portugheza

Daca luam cuvintul „antroplogie” in intelesul lui cel mai cel mai larg, acela al reflectiei asupra alteritatii culturale, aparitia antropologiei portugheze dateaza inca din epoca marilor descoperiri. Printre scrierile cele mai importante ale acelei perioade am putea cita descrierea primelor contacte cu populatiile amerindiene realizata de Pero Vaz de Caminha (1550), Calatoriile aventuroase in Orient ale lui Fernao Mendez Pinto, publi-cate in 1614, celebra Suma Orientals a lui Tomas Pires, mort in 1524 intr-o inchisoare chineza, si Historia da Etiopia (1622) a iezuitului Pero Pais, care a trait douazeci si noua de ani in Etiopia si a carui lucrare constituie un model de rigoare istorica.

Cu toate acestea, etnologia, antropologia si folclorul nu se constituie in domenii de cunoastere decit in prima parte a secolului al XIX-lea. Influentati, in timpul exilului lor la Londra, de ideile romantice, Alexandro Herculano si Almeida Garret au fost cei dintii portughezi care s-au consacrat culegerii formelor populare de literatura. Dupa exemplul lor, au fost numerosi cei care s-au dedicat cu placere studiului traditiilor si folclorului (Adolfo Coelho, Consiglieri Pedroso, Teofilo Braga, Tomas Pires, Leite de Vasconcelos, Manuel Viegas Guerreiro etc.). Unei intregi generatii de cercetatori, originari din Porto, ii revine meritul de a fi elaborat, la sfirsitul secolului trecut, o metoda de abordare a „culturii populare”, metoda aplicabila ar'tei, literaturii, comportamentelor lingvistice, ca si istoriei sociale, arheologiei sau antropologiei fizice. Ideea ca in cultura populara se regasesc reminiscente ale vechilor stadii religioase asigura, in opinia acestor cerce­tatori, unitatea acestui domeniu de studiu. Lucrarea Elementos de antropologia (1881) a lui Oliveira Martin, un veritabil tratat de antropologie de inspiratie evolutionista, sau lucrarea despre tigani a lui A. Coelho (1892), devenita clasica, dovedesc vitalitatea cercetarilor acelei perioade.

Multe lucrari de valoare, datind de la sfirsitul secolului al XIX-lea, au fost recent salvate de la uitarea la care fusesera pe nedrept condamnate: cercetarea cu privire la fado a lui Pinto de Carvalho, studiul despre obiceiurile rurale din Alentejo realizat de Silva Picao sau lucrarea lui Santos Cruz despre prostitutia din Lisabona. Un alt cercetator de talent, A.A. Rocha Peixoto, a lasat o valoroasa opera ce cuprinde subiecte foarte diverse (ofrandele votive, tatuajul, habitatul pescarilor, blazonul); totusi, principala sa contributie este fara indoiala studiul despre „reminiscentele regimului comunitar in Portugalia” (Obras, 1967-1975). Intr-adevar, pentru prima data era formu-lata o problematical ce va deveni o tema majora a cercetarilor etnologice in Portugalia: cea a sistemului comunitar si a raporturilor lui cu egalitarismul.

Jose Leite de Vasconcelos, unul dintre cei mai tineri membri ai generatiei din Porto, a exercitat o notabila influenta intelectuala chiar dincolo de cercurile etnologice, mai cu seama datorita celor zece volume ale lucrarii Etnografia Portuguese (publicate intre 1933 si 1985). Conceputa la granita dintre veacuri, ea furnizeaza un soi de inventar al „vietii populare” din Portugalia. Aceasta opera, continuata dupa moartea lui Leite de Vasconcelos, a contribuit la modificarea atitudinii portughezilor fata de propria lor cultura si traditie. Intr-adevar, la originea intreprinderilor etnografice ale cercetatorilor acestei generatii se afla problema identitatii nationale portugheze. Leite de Vasconcelos e pe deplin explicit in aceasta privinta atunci cind defineste etnografia ca „studiu a ceea ce confera caracter specific si coeziune unui popor, si prin acestea il distinge de celelalte” (op. cit, t. I, p. 2). Aceasta'concepere a etnografiei va domina si primele cercetari ale lui Jorge Dias.

Preocuparea etnologilor portughezi de a intelege in primul rind fenomenul propriei culturi explica fara indoiala intirzierea aparitiei antropologiei coloniale. Intemeierea, in 1875, a Sociedade de Geografia de Lisboa,' a constituit prima tentativa de a spori cunostintele despre popoarele colonizate. Intr-adevar, Societatea a incurajat publicarea scrierilor' exploratorilor si a lucrarilor de istorie si de geografie. Nu e mai putin adevarat insa ca singura monografie etnologica despre' o populatie colonizata de Portugalia


(thonga, sudul Mozambicului) se datoreaza unui misionar metodist elvetian, H. Junod (1927). De la mijlocul anilor ’30 si pina la inceputul anilor ’50, singurele publicatii oficiale sint cele de antropologie fizica, realizate de autori precum Mendes Correa si discipolul sau Santos Junior.

La mijlocul anilor ’50, tentativele de modernizare a sistemului colonial, ca si influ-enta exercitata de antropologia culturala americana asupra unor autori precum'J. Dias au modificat situatia etnologiei in Portugalia. In primul rind, se constituie o etnografie „exotica”. Ca dovada, pe linga lucrarile lui Dias despre populatia macondo din Mozambic (1964), ale lui Carlos Esterman despre populatiile din sud-vestul angolez sau ale lui Ruy Cinatti, discipol al lui E.E. Evans-Pritchard, despre Timor, cercetarile unei noi generatii de etnologi, aparute in anii ’60-70, intre care cele mai reprezentative sint cele ale Mesquitelei Lima despre populatia kyaka (yaha, Angola-Zair) si ale lui Rodriguez de Aria despre divinatia chokwe (Angola-Zair). In al doilea rind, conceperea insasi a antropologiei s-a modificat, in sensul ca ea va fi de acum inainte definite ca studiu al diferentelor sociale si culturale si nu doar ale celor ce tin de identitatea nationala.

Imediat dupa caderea dictaturii, in 1974, are loc o schimbare profunda a contextului institutional al etnologiei portugheze si a cadrelor sale de referinta teoretica si metodo-logica. Prima monografie publicata in Portugalia, in 1977, inscriindu-se pe'deplin in perspectivele antropologiei sociale, este lucrarea lui Jose Cutileiro, A Portuguese Rural Society (ed. engleza, 1971). Monografia e consacrata studierii formelor de stratificare a claselor, de proprietate asupra pamintului, de patronaj si de exploatare economica in Alentejo, regiune marcata de proletarizarea lucratorilor agricoli si de tensiuni socio--politice. Autorul critica ideologia care tine de conceptia despre comunitatea rurala dezvoltata de Jorge Dias, conceptie care, asa cum a aratat Pais de Brito (1980), era in deplin acord cu discursul oficial al regimului Salazar. Doua monografii recent publicate cotinua drumul deschis de Cutileiro: una a unui sat din apropiere de Rio de Onor, studiat de Dias, in care Brian Juan O’Neill destrama mitul egalitar si comunitar, si una realizata de Joao de Pina-Cabral in doua parohii din Minho, in care autorul se stra-duieste sa infatiseze felul in care taranii conciliaza doua sentimente, cel al apartenentei comunitare si cel al unui destin impartasit, marcat de existenta diferentelor transante de statutul socio-economic si de experienta exploatarii.

Lucrarile etnografice ale anilor ’80 sint legate de o tema cu puternice radacini in antropologia portugheza: rolul si puterea femeilor in cadrul familiei. Insa vechea dezbatere asupra matriarhatului la taranimea din nord a lasat locul unei noi probleme : influenta femeilor in procesele de emigrare masculina, rolul pe care il joaca acestea in cresterea numarului de nasteri nelegitime, locul lor in organizarea domestica in general (B.J. O’Neill, J. de Pina-Cabral, C. Bretell, M. Espirito Santo). Numerosi cercetatori straini aflati in anchete de teren in Portugalia (E. Willems, C. Callier--Boisvert, J. Riegelhaupt etc.) s-au indreptat si ei spre aceste nuclee de interes ale cercetatorilor portughezi.



In fine, trebuie sa subliniem importanta metodologica a relatiilor strinse pe care etnologia portugheza le intretine cu istoria sociala (Rowland, 1987). Acestea transpar atit din lucrarile deja mentionate despre structurile familiale, cit si din cercetarile facute in alte domenii, cum'ar fi de pilda monografia lui J. de Freitas Branco despre utilajele agricole din Madera, sau lucrarea lui Joao Fatela consacrata marginalitatii sociale si violentei din Portugalia anilor ’30-’40.

In p'rezent exista trei departamente de antropologie la Lisabona (Universitatea Noua, Instituto Superior de Ciencias Sociais e Politicas - ISCP -, Instituto Superior de Ciencias do Trabalho e da Empresa - ISCTE), disciplina find predate in majoritatea universitatilor din provincie. Atit Museu e Laboratorio Antropologico din Coimbra, cit si Museu de Etnologia, fondat la Lisabona de Dias, prezinta azi semnele incontestabile ale reinnoirii.

DE PINA-CABRAL


• COELHO A., 1892, Os Ciganos em Portugal. Com um estudo sobre cald, Imprensa Nacional, Lisabona. - CUTILEIRO J., 1971, A Portuguese Rural Society, Clarendon Press, Oxford. -DIAS A.J., 1964, Os Macondes de Mozambique. Aspectos Historicos e Economicos, Junta de Investigaoes do Ultramar, Lisabona. 1964, Os Macondes de Mozambique. Cultura material, Junta de Investigaoes do Ultramar, Lisabona. 1970, Os Macondes de Mozambique. Vida Social e Ritual, Junta de Investigaoes do Ultramar, Lisabona. 1981 (1953), Rio de Onor. Comunitarismo Agro-Pastoril, Presenca, Lisabona. - JUNOD H., 1927 (1962), The Life of a South African Tribe, 2 vol., University Books Inc., New York. - LEITE DE VASCOCELOS J., 1933-1985, Etnografia Portuguesa, 9 vol., Imprensa Nacional, Lisabona. - OLIVEIRA MARTIN J.P, 1881, Elementos de Anthropologia, Bertrand, Lisabona. - O’NEILL B.J., 1984, Proprietarios, Lavradores e Jornaleiras, D. Quixote, Lisabona. - PAIS DE BRITO J., 1982, „O Estado Novo e a aldeia mas portuguesa do Portugal”, in O Fascismo em Portugal, Actas de Coloquio, Faculdade de Letras, 1980, Regras do Jogo, Lisabona. - PINA-CABRAL J. de, 1986, Sons of Adam, Daughters of Eve: The Peasant Worldview of the Alto Minho, Clarendon Press, Oxford. - ROCHA PIXOTO A.A., 1967-1975, Obras, 3 vol., Cam Municipal, Povoa do Varzim. - ROWLAND R., 1987, Anthropologia, Historia e Diferenca, Afrontamento, Porto.

POSESIE

Spre deosebire de majoritatea fenomenelor ce tin de domeniul antropologiei, cultele de posesie au disparut din cea mai mare parte a societatilor occidentale contemporane - cu exceptia Italiei meridionale, unde apare in forma deosebit de atipica a tarantulismului (de Martino, 1966) -, in vreme ce in marea majoritate a societatilor lumii a treia ele pot fi inca intilnite. Astfel, perceptia obisnuita pe care o au occidentalii asupra fenomenelor de posesie e indirecta si se aflfi in contradictie cu semnificatiile pe care aceste fenomene le presupun de fapt in societatile unde ele sint curente.     '

Principiul de baza al posesiei este acelasi peste tot: zei, spirite sau genii (are mai putina importanta cum le numeste etnologul), care constituie adesea un panteon antro-pomorfic mai mult sau mai putin structurat, „asediaza” corpul unei fiinte umane aflate in transa, in general in afara v'reunei ceremonii organizate in acest scop. Cel „posedat”, „mediumul” (considerat adesea in societatea sa „calul” zeului care il „calareste” sau „sot” al acestuia), adopta in acele momente comportamentul presupus al zeului in cauza. Zeii alcatuiesc astfel un soi de repertoriu de roluri, iar posesia semnifica pentru un subiect faptul de a „intrupa”, in sens strict, un rol dat, in jurul caruia el improvizeaza in stare de transa (sau, dupa expresia saxona, intr-o „stare alterata de constienta”, stare care, in ciuda aspectelor sale spectaculare, este - desi in mod inconstient -construita socialmente). Tot timpul cit dureaza posesia, subiectul nu este el insusi, el „este” zeul, iar daca se intimpla ca in timpul transei sa vorbeasca, zeul este cel ce vorbeste prin gura lui (cearta, cheama, dezvaluie, profeteste, conform unor coduri sociale destul de bine definite). Sfirsitul transei semnifica plecarea zeului; subiectul, cazut intr-o stare de prostratie, redevine el insusi, nemaiaducindu-si aminte nimic.

In jurul acestei scheme, variatiile sint infinite, fiind foar'te dificil sa formulam o tipologie a cultelor de posesie. Acestea „comunica”, in fiecare cultura considerata, cu alte sisteme magico-religioase, la rindul lor in vigoare (cultul stramosilor, culte „de altar” dedicate zeilor locali sau importati, societati ale mastilor, sisteme divinatorii, proceduri antivrajitoresti, magie sau samanism etc.): un cult de posesie nu este de fapt niciodata un sistem suficient construit in jurul posesiei insesi, considerindu-se ca intre cultele de posesie din Asia (Vietnam sau Bali, de exemplu) si'cultele de posesie africane (cf. impozanta bibliografie a lui Zaretski si Shambauh, 1978) comparatiile sint dificile (sau artificiale), datorita deosebirii de contexte simbolice, religioase si'sociale.

Se poate totusi propune urmatoarea generalizare, macar in ceea ce priveste culturile africane si afro-americane: cultele de posesie practicate in societatile dominate de monoteisme cu pretentie universalista (crestinism si islam) tind mai degraba sa functio-neze ca sisteme relativ autonome si enc'lavizate (preferential in cadrul grupuri'lor dominate sau marginale in raport cu clerul), in vreme ce, sub regim explicit „politeist”


sau „animist”, posesia e mult mai diluata printre modalitatile multiforme de comunicare cu zeitatile, in cadrul unei retele de practici rituale in'care transa nu este in mod necesar un fenomen central. La prima situatie se raporteaza principalele culte de posesie saheliene din contextul islamizat: ndoep la wolofi (Zempleni, 1966), jine don la mandingi (Gibbal, 1982), holley la songhai-zarma (Rouch, 1960), bori la hausa (Monfouga-Nicolas, 1972), zar la etiopieni (Leiris, 1958) si somalezi etc. Exista desigur culte analoage (aduse de sclavii Sahelului) in tarile arabe'(Maroc, Tunisia, Egipt). Acest prim caz include si cultele de posesie afro-americane (Bastide, 1973) din context crestin : candomble sau macumba in Brazilia (Bastide, 1960), sau voodoo in Haiti (Metraux, 1957) etc. Aceste ultime culte, venite si ele din Africa neagra pe calea comertului cu sclavi, au ca origine doua mari sisteme magico-religioase inrudite din Golful Guineii, centrate pe vodun la aja-fon si pe orisha la yoruba (Verger, 1957), ce au servit ca matrice adaptarilor si inovatiilor sincretice aduse de sclavii plantatiilor din Lumea Noua, inovatii constind intr-o „recentrare” pe transa posesiei ca secventa rituala fundamen­tal. In sistemele magico-religioase aja-fon si yoruba, in Benin, ca si in Nigeria, desi posesia este un element foarte important al practicilor religioase, ea este departe de a fi singura modalitate de comunicare cu divinitatile; acesteia i se alatura masti, altare si „fetisuri”, toate jucind neindoielnic un rol mai important, fara a se putea insa trasa niste frontiere. Putem asadar sa consideram ca am trecut deja la a doua situatie, o situatie comuna in numeroase culturi religioase din Africa Occidental sau Orientals precoloniala, locuri in care posesia nu formeaza o „institutie” distincta, insa constituie o modalitate de comunicare cu zeitatile, ce se intrepatrunde cu alte asemenea modalitati in cadrul aceluiasi complex ritualic.

Orice sociografie a posesiei evidentiaza in general faptul ca anumite grupuri sociale sint mai legate de aceste culte decit altele. Predominanta, printre posedatii din socie-tatile africane, a femeilor si populatiilor socialmente marginalizate, a servit ca suport pentru o viziune „cathartica” asupra posesiei, fenomen care ar juca rolul de executor simbolic-religios al celor exclusi - exclusi social aflati in cautare de compensatii sau conspiratii sau grupuri marginalizate de religiile universaliste dominante (Lewis, 1977). Fie ca fenomenele de posesie sint infatisate ca fiind „conspiratii” sau „supape de sigu-ranta”, fie ca sint socotite o „rezistenta'” simbolica sau un „limbaj al celor oprimati”, caracteristic interpretarilor functionaliste (Beattie, Middleton, 1969) este, in general, faptul ca acestea propun, in fata unor intrebari reale, solutii prea unilateral si sim-pliste: daca e limpede faptul cfi aceste culte de posesie nu sint lipsite de raporturi cu structura sociala, simbolica, religioasa si politica globala, e la fel de limpede ca ele isi pot asuma si alte functii, chiar inverse (de pilda aceea de a constitui, In anumite cazuri, sistemul ritual al grupurilor dominante sau, in alte situatii, chiar de a-si gasi recruti in toate paturile sociale), nefiind convenabil sa le „reducem” la „functiile'sociale” pe care se presupune ca si le asuma.

J.-P. OLIVIER de SARDAN

• BASTIDE R., 1960, Les religions africaines au Bresil, PUF, Paris; 1973, Les Ameriques noires, Payot, Paris. - BEATTIE J., MIDDLETON J. (ed.), 1969, Spirit Mediumship and Society in Africa, Africana Publishing Corporation, New York. - CERTEAU M. de, 1970, La possession de Loudun, Julliard, Paris. - DE HEUSCH L., 1971, Pourquoi lepouser ? et autres essais, Gallimard, Paris. - DE MARTINO M., 1966, La terre du remords, Gallimard, Paris. -GIBBAL J.-M., 1982, Tambours d’eau, Le Sycomore, Paris. - LEIRIS M., 1958, La possession et ses aspects theatraux chez les Ethiopiens du Gondar, Plon, Paris. - LEWIS I.M., 1977, Les religions de l’extase, PUF, Paris. - LEWIS I.M., 1986, Religion in Context. Cults and Charisma, Cambridge University Press, Cambridge. - MONFOUGA-NICOLAS J., 1972, Ambivalence et cultes de possession, Anthropos, Paris. - METRAUX A., 1957, Le vaudou haitien, Gallimard, Paris. - PRINCE R. (ed.), 1968, Trance and Possession States, R.M. Bucke Memorial Society, Montreal. - ROUCH J., 1960, La religion et la magie songhay, PUF, Paris. - ROUGET G., 1980, La musique et la transe. Esquisse d’une theorie generale des rapports de la musique et de la possession, Gallimard, Paris. - STOLLER P., 1989, Fusion of


the Worlds. An Ethnography of Possession among the Songhay of Niger, University of Chicago Press, Chicago. - VERGER P., 1957, Notes sur le culte des Orisha et Vodun, Institut Francais d’Afrique Noire, Dakar. - ZARETSKY I.I., SHAMBAUGH C, 1978, Spirit Possession and Spirit Mediumship in Africa and Afro-America. An Annoted Bibliography, Garland Publ., New York - Londra. - ZEMPLENI A., 1966, „La dimension therapeutique du culte des Rab, Ndop, Tuuru et Samp. Rites de possession chez les Lebou et les Wolof, in Psychopathologie africaine, 2 (3): 295-439.

POTLATCH

Termenul de potlatch, provenind din jargonul chinook, limba a negustorilor de la sfirsitul secolului al XVIII-lea vorbita pe Coasta de nord-vest a Pacificului (America de Nord), inseamna „dar” sau „a da” intr-un context ceremonial. El defineste un ansamblu de manifestari (sarbatori, dansuri, discursuri, impartire ostentativa de bunuri) practicate de populatiile de pescari-vinatori-culegatori de pe'coasta. Organizate cu prilejul eveni-mentelor importante ale vietii individului (casatorie, inmormintare, mostenire, initiere, schimbarea numelui ca urmare a schimbarii statutului) si in contextele de rivalitate intre sefi (in special la populatia kwakiutl), aceste ceremonii isi afla expresia deplina in impartirea de bunuri de prestigiu si de hrana de catre o gazda unor invitati intruniti formal pentru validarea publica a prerogativelor familiale (Barrnet, 1938). Potlatch-ul este modalitatea prin care un individ dobindeste si isi mentine influenta politics si pozitia sociala in cadrul unui sistem ierarhic de ranguri. Potlatch-ul ratifics atit statutul celui ce face darul, cit si pe al aceluia care-l primeste. Acesta din urma are obligatia de a inapoia, cu prilejul potlatch-ului pe care il va organiza ulterior, cel putin echivalentul darului primit. Obligatia de a intoarce indoit darul, explicitata ca atare de F. Boas (1899) si reluata apoi de H. Codere (1950), prin analiza modelului kwakiutl, a fost infirmata de P. Drucker si R. Heizer (1967). Relatia dintre dar si imprumutul cu dobinda (Boas) a contribuit la dezvoltarea unei interpretari economice a potlatch-ului, insa imprumutul nu era decit o modalitate indirecta de a acumula bogatii pentru a le redistribui. M. Mauss (1923) vorbeste despre aceasta institutie ca despre o „prestatie totals de tip agonistic” legata de principiul de rivalitate ce sustine sistemul schimb - dar. Ivit in context colonial, termenul de potlach apartine vocabularului clasic al antro-pologiei. Practica potlatch-ului a fost interzisa de c'atre guvernul canadian in 1884. Simbol al rezistentei indiene si semn contemporan al „renasterii culturale”, potlach-ul a devenit suportul'noilor mize politice.

M. MAUZE

• ADAMS J.W., 1973, The Gitskan Potlatch, Holt, Rinehart & Winston, New York. -BARNETT H.G., 1938, „The Nature of the Potlatch”, in American Anthropologist, 40: 349-358. - BOAS F, 1899, .Twelfth and Final Report on the North-Western Tribes of Canada”, in Twelfth and Final Report for the Advancement of Science for 1898: 40-61. -CODERE H. (ed.), 1966, Kwakiutl Ethnography, University of Chicago Press, Chicago -Londra. - DRUCKER P., HEIZER R., 1967, To Make My Name Good, A Re-examination of the Southern Kwakiutl Potlatch, University of California Press, Berkeley. - GOLDMAN I., 1975, The Mouth of Heaven. An Introduction to Kwakiutl Religious Thought, John Wiley, New York. - IRVIN T.T., 1977, „The Northwest Coast Potlatch since Boas, 1897-1972”, in Anthropology, 1 (1): 65-77. - MAUSS M. (1923-1924), 1978, „Essai sur le don. Forme et raison de l’echange dans les societes archaiques”, in Sociologie et anthropologie, PUF, Paris. - MAUZE M., 1986, „Boas, les Kwagul et le potlatch”, in L’Homme, XXVI (4): 21-63. -ROSMAN A., P. RUBEL, 1971, Feasting with Mine Enemy. Rank and Exchange among Northwest Coast Societies, Columbia University Press, New York. - SCHULTE-TENCKHOFF I., 1986, Potlatch: conquete et invention, Editions d’en Bas, Lausanne. - SUTTLES W., 1960, „Affinal Ties, Subsistence and Prestige among the Coast Salish”, in American Anthropologist, 62: 296-305.


PRESTIGIU

Antropologia nu poate sS propunS o definitie generals a prestigiului; desi cu un cimp de aplicatie universal, notiunea are totusi un continut ce variazS de la o societate la alta. Toate societStile isi repartizeazS membrii in functie de o anumitS ierarhie de prestigiu, adica dupa aptitudinea, recunoscutS fiecarui individ, de a incarna in mod exemplar, in aspiratiile si comportamentele sale, valorile lor esentiale. Acestui fundament de prestigiu i se asociaza, in functie de tipurile de societSti,' atribuite personale diverse cum ar fi cunoasterea, competenta, bravura, genialitatea sau detinerea unor capacitati deosebite ce se manifests in sfera supranaturalului. Aceste atribute sint asociate, in maniere extrem de diferite, statutului social, economic si politic si pozitiei (mostenite sau cucerite) pe care o ocupa fiecare. In anumite locuri, prestigiul intemeiaza o ierarhie, in altele le intareste pe cele deja instituite.

Cercetarile etnologilor, consacrate mai ales societStilor de tip potlach (Coasta de nord-vest a Pacificului), sistemelor politice de tip Big Men (Oceania), societatilor razboinice (Amazonia, Cimpiile din America de Nord) si celor in care onoarea este o valoare dominants (lumea mediteraneanS), au arStat c5,'spre deosebire de alte principii de stratificare, prestigiul este singurul care nu stabileste o structura ierarhica stabila, un ansamblu ordonat de statute dobindite. Legate de un proces permanent de competitie in urmarirea unor scopuri ce nu pot fi atinse decit partial, inegalitatile in privinta prestigiului sint obiectul unei revizuiri permanente. Mai mult decit' alte tipuri de inegalitate, care au caracter de sistem, ele fac simtita latura contingents specifics destinului individual.

G. LENCLUD, M. MAUZE

• BOAS F., 1966, Kwakiutl Ethnography, University of Chicago Press, Chicago. - CLASTRES P., 1980, Recherches d’anthropologie politique, Le Seuil, Paris. - DRIVER H.E., 1969, Indians of North America, ed. a II-a revizuita, University of Chicago Press, Chicago. - HOGBIN I.H., 1937-1938, „Social Advancement in Guadalcanal, Solomon Islands”, in Oceania, 9 : 127-151. -LOWIE R.H., 1935, The Crow Indians, Farrard & Rinehart, New York. - PERISTIANY J.G. (ed.), 1966, Honour and Shame. The Values of Mediterranean Society, University of Chicago Press, Chicago. - SAHLINS M., 1963, „Poor Man, Rich Man, Big Man, Chief: Political Types in Melanesia and Polynesia”, in Comparative Studies in Society and History, 5 : 285-303; 1972, Stone Age Economics, Aldine - Athertone, Chicago (trad. fr. Age de pierre, age d’abondance, Gallimard, Paris, 1976).

PRIMITIV

Notiunea de „primitivism” aplicatS societStilor neoccidentale este o inventie a secolului al XVIII-lea: ea se bazeazS pe ideea cS sSlbaticii - cu precSdere amerindienii - sint strSmosii sociali ai „civilizatilor”, ilustrind un stadiu inapoiat de dezvoltare al acestora. AceastS notiune, ca si cea de „civilizatie” care ii este simetricS, nu poate fi disociatS de o conceptie a istoriei care infStiseazS ansamblul societStilor umane intr-o miscare uniforms', liniarS si ascendents.'Substantivul „primitiv”, incS putin utilizat in secolul al XVIII-lea, devine frecvent incepind cu 1850, adesea ajungindu-se ca elaborarea conceptului sS-i fie atribuitS etnologiei evolutioniste. Cu toate acestea, primitivismul antropologiei din secolul al XIX-lea este mai putin coerent decit cel al Luminilor: prin extinderea cadrului temporal in care se inscrie dezvoltarea omenirii si prin influenta crescindS a tezelor rasiale, sciziunea intre sSlbatici si civilizati se adinceste, ajungind sS fie de ordin biologic ; oamenii primitivi si cei evoluati au incS o istorie comunS, dar nu mai au aceeasi esentS si nici destine identice. „Primitivi” in sensul cS sint mai aproape de starea originarS a'omenirii, sSlbaticii incarneazS o metaforS sSrScitS a istoriei trecute a civilizatiilor, fiind condamnati prin „blestem organic” la stagnare culturalS. Viziunea istoricS in care isi aflS rSdScinile notiunea de „primitivism” este acum


respinsa; cu toate acestea, termenul e folosit adesea atit de publicul larg, inca tributar ideii conform careia „salbaticii” contemporani ar fi reflectarea vie a oamenilor din epoca pietrei, cit si de catre etnologi. Printre alti factori care explica mentinerea acestui cuvint trebuie sa notam alunecarea notiunii catre ideea de anterioritate logica si nu istorica: din aceasta perspectiva, societatile arhaice pot fi numite primitive nu pentru ca ar fi „retardate”, ci pentru ca aceste societati incarneaza forme structurale primare din punct de vedere logic.

A.-C. TAYLOR

• BRYSON G., 1945, Man and Society: The Scottish Inquiry of the Eighteenth Century, Princeton University Press, Princeton, N.J. - BURROW J.W., 1966, Evolution and Society: A Study in Victorian Social Theory, Cambridge University Press, Cambridge. - DUCHET M., 1984, Le partage des savoirs: discours historique, discours ethnologique, La Decouverte,

Paris   DURKHEIM E    1912  Les formes &l&mentaires de la vie religieuse  Alcan  Paris   

LEVY-BRUHL L., 1922, La mentalite primitive, Alcan, Paris. - LOVEJOY A.O., 1948, Essays in the History of Ideas, John Hopkins University Press, Baltimore. - LOVEJOY A.O., BOAS G., 1935, A Documentary History of Primitivism and Related Ideas in Antiquity, John Hopkins University Press, Baltimore. - LUBBOCK J., 1865, Pre-Historic Times, as Illustrated by Ancient Remains, and the Manners and Customs of Modern Savages, Murray, Londra. -MEEK R.L., 1976, Social Science and the Ignoble Savage, Cambridge University Press, Cambridge. - TYLOR E.B. (1871) 1958, Primitive Culture. Research into the Development of Mythology, Philosophy, Religion, Language, Art and Custom, 2 vol., Smith, Gloucester.

PRIMITIVISM (~UL IN ARTA)

Termenul de „primitivism”, aparut la inceputul secolului al XX-lea, se refera la o atitudine a sensibilitatii estetice occidental ce consta in valorizarea formelor artistice arhaice, populare sau antice, forme care constituie, intr-o masura diferita de la un artist la altul, sursa de inspiratie. Mai exact, el desemneaza interesul manifestat pentru artele primitive intelese ca arta a primitivilor; din acest punct de vedere, evolutia sa e inseparabila, cel putin in cazul Europei Occidentale, de „descoperirea” artei Africii negre si Oceaniei, de la inceput puse laolalta intr-o rubrica generala: „arta neagra” (Fauchereau, 1982; Laude, 1968 ; Leiris, Delange, 1967).

Pentru Gaugain, termenul de „primitiv” il desemna nediferentiat pe indian, egiptean sau polinezian, adica „naturalul”, „barbarul”, „simplul” (Goldwater, 1988); reprezen-tantii fauvismului (Vlaminck, Derain, Matisse) situau in acelasi orizont primitiv unele sculpturi africane si imaginile Epinalului; pentru reprezentantii gruparilor Briicke si Blaue Reiter, sculptura popoarelor exotice in general, desenele copiilor si propria lor arta populara provinciala tineau de primitivism; pentru Braque si Picasso, epitetul „primitiv” se aplica atit sculpturilor din Coasta de Fildes sau Gabon, izolate pe atunci de contextul lor, cit si picturilor vamesului Rousseau. Pentru artistul inceputului de secol, „primitivitatea” acestor arte diverse nu consta atit in calitatea comuna a simpli-citatii ce le este atribuita in general, cit in respingerea „naturalismului”: aceste opere primitive, „ai caror autori par sa nu fi cautat sa realizeze asemanarea, ci doar sa le permita personajelor reprezentate sa apara, posedau calitatea suverana de a fi „mai reale decit realul” (Leiris, Delange, 1967). Un pictor precum Juan Gris vede in „arta neagra” confirmarea cautarilor sale plastice: efortul de „a da calitate formelor”.

Ar fi fost normal ca sculptura, ce detine o importanta majora in artele primitive (masti, statui), sa fi exercitat o influents mult mai directs asupra sculpturii moderne decit asupra picturii. Nu s-a intimplat asa, poate din pricina faptului ca inovatiile formale ale modelului s-au impus prea direct sculptorului modern, tocmai pentru c'a el era sculptor si nu pictor, pentru ultimul obiectul primitiv neintervenind decit ca suport indirect al inspiratiei. Asa s-au intimplat lucrurile in cazul pictorilor cubisti, care se straduiau sa trateze problema volumelor intr-o arta menita sa reprezinte mai ales suprafetele. Sculptura africana n-a jucat nicidecum un rol mai putin important in formarea


unor artisti precum Brancusi, Modigliani, Jakob Epstein si Henry Moore (care s-a inspirat si din sculptura mexicana). Daca adaptarile formale directe au fost pina la urma rare, opinia ca opera de arta, in loc sa imite mediul natural, trebuie sa fie un element independent, a fost intarita de exemplul sculpturii primitive, in care importanta functiei magice desface in buna masura chingile conventiilor naturaliste.

Avintul muzeelor de etnologie si cunoasterea artei primitive (trebuie amintit rolul pe care l-au jucat, in acest sens, la inceputul secolului, lucrarile englezului A.H. Pitt-Rivers si cele ale germanilor L. Frobenius si C. Einstein, mai ales) au fost concomitente cu expansiunea imperiilor coloniale. Sfirsitul practicilor religioase traditionale si preluarea consimtita sau fortata a numeroase obiecte de cult au avut si ele un rol, Europa cunoscind astfel sculpturi pina atunci nebanuite.

D. PAULME

• CLIFFORD J., 1988, The Predicament of Culture. Twentieth-Century Ethnography, Literature and Art, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts. - EINSTEIN C, 1915, Negerplastik, Verlag der weissen Boeuchner, Leipzig (trad. fr. La Sculpture negre, Gonthier, Paris, 1981). - FAUCHEREAU S., 1982, La revolution cubiste, Denoel, Paris. -FROBENIUS L., 1898, Die Masken und Geheimbunde Afrikas, Druck von E. Karras, Halle. -GOLDWATER E., (1938) 1986, Primitivism in Modern Art, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts (trad. fr. Le primitivisme dans l’art moderne, PUF, Paris, 1988). -KAHNWEILER D.H., 1946, Juan Gris, sa vie, son oeuvre, ses ecrits, Gallimard, Paris. -LAUDE J., 1968, La peinture francaise et l’Art negre, Klincksieck, Paris. - PITT-RIVERS A.H., 1900, Antique Works of Art from Benin, Harrison & Sons, Londra. - RUBIN W., 1984, „Primitivism” in Modern Art: Affinity of the Tribal and the Modern, Museum of Modern Art, New York.

PRODUCTIE DOMESTICA

Expresia „productie domestica” este utilizata, in general, mai putin ca instrument de analiza, cit mai degraba ca modalitate de a desemna un aspect demn de remarcat in unele societati studiate de etnologi: grupul domestic constituie in cadrul acestora nu doar unitatea de consum ci, in principal, unitatea de productie. Este oare aceasta caracteristica o trasatura distinctiva a unei categorii de societati ?

Organizarea exclusiv domestica a productiei - realizata pentru si de catre grupul de rezidenta - definea, dupa opinia lui K. Biicher (1896) sau R. Thurnwald de exemplu, un stadiu primar al evolutiei societatilor, in orice caz un stadiu anterior aparitiei econo-miilor de schimb. Nuantind acest punct de vedere prin examinarea formelor particulare ale „schimbului primitiv”, mai intii B. Malinowski (1922), apoi R. Firth (1965) si altii, au realizat descrierea unei „economii tribale”. Mai recent, M. Sahlins (1972) a elaborat conceptia originala a „modului de productie domestic”, un soi de tip ideal ce trimite la economiile tribale, privilegiind in cadrul acestora mai multe tendinte. Intre acestea, in afara de autoconsumul familial, figureaza ca tendinta esentiala - in virtutea unei generalizari a „regulii lui Ceaianov”, regula definita intr-un studiu despre taranimea rusa -, subproductia relativa (Ceaianov, 1966): in cadrul comunitatii grupurilor domes-tice de productie, cu cit este mai mare capacitatea de munca relativa a grupului de rezidenta (raportul numar de producatori/numar de consumatori), cu atit mai putin muncesc efectiv membrii acestuia. Rezulta de aici ca surplusul nu poate sa apara'ca efect al economicului; altele sint cauzele (mai ales politice) ce explica formarea sa intr-un astfel de context refractar la cresterea productiei.

Pentru antropologii francezi de inspiratie marxista, predominanta cadrului domestic al productiei nu apare ca pertinenta prin ea tnsdsi. Dupa opinia lui M. Godelier (1984), aceasta nu ar fi suficienta pentru definirea „sistemelor economice primitive” ; e nevoie in acest scop, printre alte conditii, ca relatiile ce organizeaza accesul la resurse si repartiza-rea fortei de munca sa fie constituite de raporturile parentale ce unesc unitatile familiale de productie. Insa, dupa cum sustine C. Meillassoux (1975), chiar si raporturile parentale se


nasc ca urmare a unor constringeri de reproducere caracteristice „comunitatilor domestice” de autosubzistenta, ce caracterizeaza productia cerealiera fara piata din societatile lipsite de clase; doar un asemenea ansamblu de caracteristici se dovedeste, din acest punct de vedere, semnificativ. Dimpotriva, pentru P.P. Rey (1971) important este sa intelegem felul in care „modul de productie genealogic” organizeaza grupurile locale si productia lor dupa vectorii exploatarii de clasa (a „mezinilor” de catre fratii mai mari). Mai ramine de spus ca in societatile nestatale, o„productie comunitara” transcende sezonier productia domestica, productie ce nu exclude de altfel niciodata forme mai mult sau mai putin permanente de cooperare intre grupurile de rezidenta sau familii. Si, tot asa, sistemele de productie din societatile cele mai diverse (pina la cele mai industrializate) presupun „sectoare domestice” cu dimensiuni si modalitati foarte variate.

J.-L. JAMARD

• BUCHER K., 1896, Die Entstehung der Volkswirtschaft, Tubingen (trad. fr. Etudes d’histoire et deconomie politique, Alcan, Paris, 1901). - CHAYANOV A.V., 1966, The Theory of Peasant Economy, Richard D. Irwin for the American Economic Association, Homewood, Illinois. - FIRTH R., 1965, Primitive Polynesian Economy, Routledge & Kegan Paul, Londra. -GODELIER M., 1984, L’ideel et le reel, Fayard, Paris. - MALINOWSKI B., 1922, Argonauts of the Western Pacific, Routledge & Kegan Paul, Londra (trad. fr. Les Argonautes du Pacifique occidental, Gallimard, Paris, 1963). - MEILLASSOUX C, 1975, Femmes, greniers et capitaux, Maspero, Paris. - SAHLINS M., 1972, Stone Age Economics, Aldine, New York (trad. fr. Age de pierre, age d’abondance, Gallimard, Paris, 1976).

Grup domestic

PROFETISM

Antropologia utilizeaza termenii de „profetism” si „mesianism”, nu intotdeauna cu discernamintul necesar, pentru a defini si analiza 'miscari religioase ce iau nastere, in contexte de criza, in interiorul societatilor „traditionale”, caracterizindu-se printr-o ruptura adesea radicals cu vechea ordine religioasa. 'Aceste miscari au aparut pe masura ce cuceririle si colonizarile extindeau dominatia occidental'pina in America, apoi in Africa si Oceania, evolutia lor fiind, in majoritatea cazurilor, inseparabila de difuzarea modelelor teologice introduse de misionari. Daca actiunea evanghelizatoare este insepara­bila de cucerirea colonials, pina intr-acolo incit prima apare ca o formula a celei din urma, ea isi intemeiaza cateheza pe Scripturi - in special pe Vechiul Testament -, a caror lectura putea fi realizata de noii convertiti prin mutarea accentului de pe teologia „salvarii” pe o ideologie a „eliberarii” si prin transformarea discursului religios intr-un discurs politic. In aceasta privinta, noile religii au aflat un teren fertil pentru dezvol-tarea lor in cadrul diferitelor curente ale protestantismului, curente ce au in comun refuzul unui principiu de autoritate care sa administreze comunitatea credinciosilor, o ritualizare sumara, deci „deschisa”, o conceptie pur seculara a religiei.

Antropologia a infatisat multa vreme religiile societatilor primitive” ca pe niste sisteme inchise, lipsite de istoricitate. Referinta vaga la'aculturalizare a permis de altfel separarea artificials a ceea ce, in aceste 'religii, constituia nucleul presupus ca autentic, de ceea ce alcatuia la ele o periferie „moderna”, datorata unor aporturi socotite disparate, aporturi pe care analiza nu le retinea decit cu titlu de „schimbare” culturala. Aceasta viziune arhaizanta asupra religiei, intarita de obliterarea politicului proprie etnologiei coloniale, a fost respinsa in momentul in care miscarile de reforma religioasa au fost privite ca fiind creatii originale si coerente, a caror aparitie se dorea un ras-puns la nivel imaginar la o situatie culturala grav alterata de int'ruziunea brutala si angoasanta a dominatiei albe. Abundenta acestor miscari - a caror impresionant'a inventariere a fost relizata de V. Lanternari (1960) - provine esentialmente din una si aceeasi dialectics, uneori cit se poate de clar enuntatS: 1) zeii nostri nu au fost in stare sS ne protejeze, au esuat in ce ne priveste din lipsa de putere; 2) n-am reusit sa obtinem protectia zeilor nostri, am gresit fata de ei prin lipsa de fidelitate; 3) trebuie sa


reconstruim vechea ordine sau sa intemeiem una noua care sa nu datoreze nimic trecutului. Aceste ultime doua obiective nu sint opuse decit in aparenta, deoarece realizarea lor necesita in primul rind incheierea unei noi aliante intre oameni si zei sau intre oameni si Dumnezeul iudeo-crestin, un Dumnezeu menit sa ia locul divinitatilor de odinioara. Dumnezeul Bibliei e vazut ca un eliberator, iar Scripturile furnizeaza „forme” istorice de intrupare susceptibile in permanent de a fi adoptate, fie de un nou popor „ales”, fie de un nou „uns” al lui Dumnezeu.

Puternica influenta crestina sau iudeo-crestina a unei mari parti a miscarilor de
reforma - fara a neglija existenta unor profetisme politico-religioase musulmane de
tipul madhismului - a mascat totusi un fapt fundamental, acela ca toate religiile
autohtone au cunoscut, ca si „marile” religii, miscari reformatoare, dogmatice sau
cultuale, aparute in perioadele tulburi si constituite in general ca urmare a introducerii
de imprumuturi din alte religii: notiunea de „sincretism” trebuie reevaluata din aceasta
perspectiva. Aceste religii au elaborat chiar si modele de reactivare religioasa, desco-
perite noua de abia in istoria recenta, dar care isi au originea in trecutul indepartat,
cum este cazul diferitelor forme de cargo cult oceanian, al discursurilor sud-amerindiene
despre „pamintul fara rau” (H. Clastres, 1975), al practicilor pietiste nord-amerindiene
asociate utilizarii substantelor stupefiante, al cultelor de posesie africane etc. Studiul
originilor spirituale ale ritualului Ghost Dance, care, pe la 1890, a insotit ultimele
revolte ale indienilor din Cimpii, demonstreaza ca forma pe care o cunosteam ca desfa-
surindu-se, pe la 1870, in Marele Bazin, e, printre altele, rezultatul unor predici ce au
dus la nasterea si avintul unei veritabile confrerii pantribale de initiati pentru mai
multe decenii si in cadrul unui teritoriu imens.
                                   '    '

Numim profetism orice discurs ce se pretinde a fi cuvintul lui Dumnezeu. Mesia-nismul e o forma particulars de profetism dedicatat vestirii unui trimis al lui Dumnezeu. in fine, atestat in multe locuri ale Europei evului mediu, milenarismul este un mesia-nism al Parusiei, vestitor, pentru crestini, al venirii unui al doilea mesia (Cohn, 1957). Confruntarea dintre profetism si mesianism stricto sensu il transforms pe primul intr-un discurs secular, iar pe cel de-al doilea intr-unul eshatologic; in cazul cercetarilor antropo-logice, e bine sa nu fie luata prea literal o asemenea opozitie. Oricare ar fi termenul folosit pentru a le descrie, miscarile de reforma religioasa care au aparut printre populatiile dominate de Occidentul crestin in contextul mortii culturale sau al acultura-tiei poarta acest mesaj: problema mintuirii este inseparabile de cea a libertatii.

M. IZARD

• CLASTRES H., 1975, La terre sans mal, Le Seuil, Paris. - COHN N., 1959, The Pursuit of Millenium, Sacker & Warburg, Londra (trad. fr. Les fanatiques de l’Apocalypse, ed. a II-a, Payot, Paris, 1983). - DESROCHES H., 1957, „Micromillenarismes et communautarisme utopique en Amerique du Nord du XVIIIe au XIXe siecle”, in Archives de sociologie des religions, 4 : 57-92. - DOZON J.-P, 1974, „Les mouvements politico-religieux. Syncretismes, messianismes, n 6o-traditionalismes”, in M. Augg (coord ) La construction du monde Religion representations, ideologie, Maspero, Paris. - LA BARRE W., 1976, .Mouvements . religieux d’acculturation en Amerique du Nord”, in H.-C. PUECH, Histoire des religions; t. III, Les religions constitutes en Asie et leurs contre-courants. Les religions chez les peuples sans tradition ecrite. Mouvements religieux nes de l’acculturation, Gallimard, Paris. - LANTERNARI V., 1960, Movimenti religiosi di liberta e di salvezza dei populi oppresi, Feltrinelli, Milano (trad. fr. Les mouvements religieux des peuples opprimes, Maspero, Paris, 1962). - LODS A., 1935, Des prophetes d’Israel et les debuts du judaisme, La Renaissance du Livre, Paris. - MOONEY J., 1896, The Ghost Dance Religion and the Sioux Outbreak of 1890, Smithsonian Institution, Washington DC.

PROPRIETATE

Termenul de „proprietate” apartine vocabularului juridic al societatilor organizate in stat sau, in acceptia lui cea mai'completa, semnifica dreptul de a folosi, de a te bucura si de a dispune exclusiv si absolut de un bun, drept al unui subiect asupra unui obiect


distinct. Acest concept lipseste in societatile asa-zis primitive, in care bunurile sint strins legate de persoane care, de altfel, nu au'un statut unic si de neinlocuit intr-o unitate sociala formata din oameni, spirite (mai ales cele ale mortilor) si bunuri. Or, antropologia utilizeaza termenul de „proprietate” si derivatul sau „apropriere” pentru a descrie procesele de instaurare, delimitare si transmitere a drepturilor asupra unor teritorii si resurse exploatate, transformate, asupra unor bunuri acumulate sau distruse, schimbate sau transmise. Folosind categorii din propria lor cultura, antropologii disting intre proprietatea bunurilor materiale si proprietatea bunurilor imateriale (Lowie, 1928), intre proprietate colectiva, a unui clan sau neam - teritorii de vinatoare, obiecte sau invataturi sacre -, si proprietatea individuala: unelte, podoabe etc. (Mauss, 1923-1924 ; Godelier, 1984). Nu este mai putin adevarat ca, daca grupurile si indivizii au drepturi asupra unor teritorii, bunuri sau persoane, acestea pot fi asimilate proprietatii numai printr-o metafora, intrucit prin intermediul ei lucrurile „apropriate” sint private de sensul pe care li-l confera populatiile respective. Pot rezulta de aici interpretari eronate, precum calcularea echivalentului unei femei in porci in cadrul schimburilor matri-moniale din Noua Guinee sau schimbarea unei rude a barbatului (sora acestuia) pe un bun (produsul muncii femeilor din neamul sau, porcii) din partea cumnatului (Strathern, 1984). O data cu aparitia statului si cu inventarea scrisului, procesul de separare a bunu­rilor de indivizii ce'le produc, precum si individualizarea membrilor unei societati, au permis elaborarea juridica a conceptului de „proprietate”. Cu toate acestea, nici macar azi termenul nu reuseste sa acopere, in anumite cazuri, definitia abstracta - cu slaba acoperire in fapte - data mai sus. In Karpathos (Grecia), spre exemplu, nici un proprietar nu-si transmite avutul decit aceluia dintre descendenti care are acelasi prenume cu el si care, astfel, poate sa-i asigure „reinvierea” (Vernier, 1977). In alte cazuri, un bun poate fi luat in stapinire de mai multi indivizi sau grupuri de indivizi care detin asupra lui drepturi diferite. Asa se intimpla cu pamintul feudal, asupra caruia seniorul are proprietatea eminenta si inalienabila, iar taranii uzufructul, alienabil sau nu, transmi-sibil sau nu. Etnologul poate deci afirma, contrazicindu-l pe jurist (Assier-Andrieu, 1987), ca „proprietatea nu exista in realitate decit atunci cind devine efectiva printr-un proces de apropriere concreta” (Godelier, 1984). In sprijinul acestei afirmatii vine si termenul proprietarios, termen prin care taranii din Portugalia centrala ii numesc pe arendasii care lucreaza pamintul marilor proprietari (Iturra, 1985). Proprietatea fun-ciara aflata in posesia grupurilor domestice, transmiterea ei, strategiile la care trimite (Bourdieu, 1980), se afla in centrul celor mai multor studii europene de antropologie, si mai ales a unei parti din opera lui J. Goody, in detrimentul procesului de reproducere sociala a celor care nu detin mijloacele de productie, fie ca e vorba de agricultural, industrie sau servicii. Se datoreaza aceasta oare naturii surselor scrise (contracte, testamente etc.)? In orice caz, ele stau marturie pentru faptul ca proprietatea, raportul social, nu isi dobindeste caracterul privat absolut decit prin generalizarea pietei si individualizarea subiectului de drept (Marx, 1842-1843; 1857-1858).

M.-E. HANDMAN

• ASSIER-ANDRIEU L., 1987, Le peuple et la loi. Anthropologie historique des droits paysans en Catalogne francaise, LGDJ, Paris. - BOURDIEU P., Le sens pratique, Editions de Minuit, Paris. - GODELIER M., 1984, L’ideel et le materiel. Pensee, economies, societes, Fayard, Paris. - ITURRA R., 1985, „Marriage, Ritual and Profit: The Production of Producers in a Portuguese Village (1862-1983)”, in Social Compass. Revue Internationale de Sociologie de la Religion, XXXII (1): 73-92. - LOWIE R.H., 1928, . Incorporeal Property in Primitive Society”, in Yale Law Journal, XXXVII (5): 551-563 (reed in C. du Bois, Lowie’s Selected Papers in Anthropology, University of California Press, Berkeley - Los Angeles). - MARX K., 1984 (1842-1843), „Debats sur la loi relative aux vols de bois”, in P. Lascoumes si H. Zander, Marx: du „vol de bois” a la Critique du droit, PUF, Paris ; 1977 (1857-1858), Introduction a la critique de l’economie politique” si -Fragment de la version primitive de la «Contribution a la critique de l’economie politique-”, in Contribution a la critique de leconomie politique, Editions Sociales, Paris. - MAUSS M., 1985 (1923-1924), „Essai sur le don. Forme et raison de l’echange dans les societes archaiques”, in Sociologie et anthropologie, PUF, Paris. -


STRATHERN M., 1984, „Subject or Object? Women and the Circulation of Valuables in Highlands New Guinea”, in R. Hirschon (ed.), Women and Property - Women as Property, Croom Helm, Londra - Canberra; St Martin’s Press, New York. - VERNIER B., 1977, „Emigration et dereglement du marche matrimonial. Le cas de Karpathos”, in Actes de la Recherche en Sciences Sociales, 15: 31-58.

PSIHANALIZA SI ANTROPOLOGIE

1. Istoric

Psihanaliza este o metoda de investigare si o teorie a subconstientului. Or, subconsti-entul intervine atit in structura si dinamica socialului, cit si functionarea vietii psihice individuale. Problemele deschise de opera lui Freud nu puteau sa-i lase indiferenti pe cercetatorii din domeniul stiintelor sociale. Acest lucru se verifica si in cazul antropo-logilor, intrucit Freud a incercat'sa teoretizeze articularea dintre subconstient si modalita-tile de organizare a cimpului social pe baza unei documentari esentialmente etnografice.

Primele dezbateri au loc in Marea Britanie, inca de la inceputul anilor ’20, la initiativa lui W.H.R. Rivers si C.G. Seligman. Medici de formatie, cei doi au descoperit psihanaliza tratind nevroze traumatice de razboi in timpul primului conflict mondial. Sprijinindu-se pe o lectura critica a Interpretdrii viselor (1900), acestia au fost primii care si-au pus problema aplicarii potentiale a psihanalizei in antropologie. Rivers (1918) a incercat sa stabileasca o analogie intre actiunea unui traumatism asupra psihicului unui individ si incidenta unui val de imigrari asupra unei populatii indigene. Seligman (1924) foloseste concepte psihanalitice pentru a studia comportamentele, psihopatologia si simbolismul oniric al primitivilor. Atit unul, cit si celalalt resping importanta acordata de Freud sexualitatii.

Dezbaterile capata amploare in momentul in care B. Malinowski (1927) afirma, pe baza experientei sale de teren in insulele Trobriand, ca societatile matriliniare ar cunoaste un complex nuclear diferit de complexul lui Oedip: pulsiunile ostile ar fi dirijate catre unchiul dinspre mama, iar pornirile incestuoase s-ar indrepta catre sora. Generalizind, Malinowski considers ca etapele dezvoltarii infantile descrise de Freud in Trei eseuri despre teoria sexualitatii (1905) nu sint pertinente pentru toate societatile. Critica e una radicala, intrucit isi' propune sa arate ca Freud a neglijat variabilele sociologice. Impartasind acest punct de vedere, principalele figuri ale antropologiei sociale britanice (A.R. Radclife-Brown, E.E. Evans-Pritchard, S.F Nadel etc) isi vor manifesta rezerva fata de psihanaliza.

In Statele Unite, Totem si tabu (1912-1913), tradusa in engleza in 1918, a suscitat si ea critici aprinse din partea antropologilor, al caror purtator de cuvint va fi A.L. Kroeber (1920): lucrarea este perceputa ca raminind tributara unui evolutionism uniliniar de care antropologia americana incerca sa se desprinda, ipoteza freudiana a hoardei primi-tive, bazata pe o documentare etnografica deja depasita, parind profund conjecturala. in plus, lucrarea lui F Boas sublinia necesitatea unui studiu minutios al specificului fiecarei culturi si, in aceasta optica, M. Mead (1928) reuneste concluziile lui Malinowski afirmind ca in insulele Samoa complexul lui Oedip nu exista.

„Culture and personality”, scoala angajata intr-o reflectie asupra proceselor de achizitie a culturii individuale la virsta copilariei, va stabili un dialog adesea conflictual cu psihanaliza, sub influenta ideilor lui E. Sapir. Culturalistii vor valorifica ideea conform careia variabilitatea proceselor de socializare a copiilor aduce din nou in discutie universalitatea conceptelor freudiene. Dar, in acelasi timp, ei vor folosi, intr-o maniera adesea confuza, notiuni specifice psihanalizei pentru a descrie relatiile dintre copil, mediu familial si cultura. Aceasta relatie echivoca cu psihanaliza culmineaza cu lucrarile lui M. Mead si G. Bateson (1942), si mai ales cu ale lui R. Linton si A. Kardiner (1939, 1945).

Freud n-a considerat niciodata necesar sa raspunda direct criticilor antropologilor, iar aceasta atitudine e lesne de inteles. Intr-adevar, lucrarile antropologilor citati se


bazeaza doar pe observarea comportamentelor manifeste; nici un moment nu au fost puse in practica tehnici de investigare ce ar fi permis lamurirea semnificatiilor latente si determinarile subconstiente ale acestor comportamente. In plus, elaborarile unor antropologi precum Malinowski sau Mead se bazeaza, asa cum ei insisi recunoscusera, pe o cunoastere cu totul aproximativa a psihanalizei: parti intregi ale teoriei freudiene, mai cu seama cele privind viata fantasmatica, sint neglijate sau neintelese (La Barre, 1958, Lefort, 1969). De fapt, putem considera ca antropologia psihanalitica s-a nascut abia o data cu G. Roheim (1950) si G. Devereux (1951), primii care au abordat situatia etnografica in dimensiunile ei transferentiale (Devereux, 1967).

Trebuie subliniat faptul ca in Franta dezbaterea acestor probleme incepe foarte tirziu, fapt explicabil fara indoiala prin influenta fondatorilor scolii sociologice: E. Durkheim privea cu suspiciune orice interpretare psihologica a faptelor sociale, iar M. Mauss se referea mai ales la psihologia experimentala (T. Ribot, P. Janet etc.).

Incepind cu anii ’50, opera lui C. Levi-Strauss a parut sa constituie, prin chestiunile in jurul carora se articula (structurile inconstiente ale spiritului uman, interdictia incestului, simbolicul), suportul potential al unui dialog foarte productiv cu psihanaliza. Cu toate acestea, chiar si Levi-Strauss si-a exprimat rezerva, tot mai accentuata, fata de psihanaliza. Abia o data cu aparitia noii generatii de cercetatori, influentati in mare parte de operele lui Levi-Strauss,'Devereux si Lacan, se poate vorbi de dialog in adevaratul sens al cuvintului.

B. PULMAN

2. Tematici

in cadrul societatii pe care o studiaza, antropologul urmareste o cunoastere care sa-i permita extragerea unui adevar tangibil; psihanalistul, in schimb, primeste pacienti care exprima dorinta de a-si cunoaste propria suferinta, insa el nu poate raspunde acestei nevoi decit in urma unor analize capabile, prin cuvint si actiunea transferului, sa descopere ele insele adevarul partial si refulat ce sta la originea simptomului. Antropologul privilegiaza faptele si reprezentarile acestora, psihanalistul manifestarile inconstientului, cum ar fi lapsusul, actele ratate, enigmistica viselor. Antropologia si psihanaliza nu au deci nimic in comun, in afara decentrarii sociologice si psihologice cu care ambele opereaza si care l-a condus foarte devreme pe Freud la confruntarea achizitiilor pentru a verifica daca socialul si psihicul admit unul si acelasi fundament. Inc'a in Interpretarea viselor (1900), Freud remarca faptul ca'visele referitoare la moartea unui parinte, vise in general insotite de o dorinta incestuoasa vizind parintele de sex opus, se constituie ca un ecou al legendei lui Oedip, a carei universalitate s-ar datora existentei, la fiecare dintre noi, a unei dorinte ambigue fata de parintii nostri; iar K. Abraham adauga: „Miturile se aseamana viselor, pentru caele sint un'fragment din trecutul vietii psihice infantile a colectivitatii” (1965: 189). Psihogeneza devine ontogeneza. Pentru a sustine aceasta teza, Freud a conceput, in Totem si tabu (1912-1913), pornind de la lucrarile lui J.G. Frazer despre exogamie si cele ale lui W. Robertson Smith despre sacrificiu, o istorie a romanului de familie al omenirii. Tatal hoardei primitive care, in mod despotic, a acaparat toate femeile si si-a gonit fiii, e ucis si devorat de acestia din urma. Fiii, cuprinsi de remuscari, se regrupeaza apoi intr-un clan fratern, constrinsi fiind sa se casatoreasca cu femei straine si sa comemoreze in cadrul unui ospat totemic atit actul criminal (respingerea tatalui), cit si identificarea comuna cu un ideal patern (incorporarea carnii). Prohibitia incestului nu ar avea nici un sens daca nu ar blama o dorinta a urii si iubirii. Interdictia e astfel legata de ambivalenta sentimentelor, ambivalenta ce sta la temelia constiintei morale si a religiei. Kardiner, sedus de aceste teze noi, se'va preocupa de problema formarii indivizilor in diferite societati, insa in momentul in care va defini, pentru fiecare dintre ele, o „personalitate de baza” (1939), el va abandona problematica oedipiana. Malinowski, atras mai intii de pansexualism, va critica apoi universalitatea complexului lui Oedip


(1927) demonstrind faptul ca, intr-o societate matriliniara, a trobriandezilor de pilda (insulele Melaneziei), fiul rivalizeaza nu cu tatal, ci cu unchiul matern, reprezentant al legii, iar dorinta lui se indreapta spre sora. Cu toate acestea, M. Spiro (1982) a afirmat, nu fara argumente, ca trobriandezii sint, ca toata lumea, atasati de mama, din aceasta pricina ei fiind gelosi pe tata. Cine are dreptate? Teoria ambivalentei sentimentelor, teorie ce inlantuie intr-un ciclu nesfirsit dorinta incestuoasa si nevoia uciderii tatalui care reprezintfi legea, nu ne ingaduie sa raspundem clar la aceasta intrebare. Nu e mai putin adevarat faptul ca, oricit de incomplete ar fi ea, aceasta teorie a fost, cu oarecare succes, aplicata de psihanalisti unor date etnografice, de pilda, riturilor de initiere (Reik, 1928), comportamentelor si reprezentarilor sexuale ale australienilor din Desertul Central (Roheim, 1950) si basmelor europene (Bettelheim, 1976).

Lacan, care a preluat de la Levi-Strauss mult din definirea simbolicului, schimba datele problematicii freudiene, legind placerea sexuala de imposibila cautare a obiec-tului dorintei mamei, iar interdictia incestului de moartea simbolica a tatalui care vrea, printre altele, ca numele sau sau'ceea ce el reprezinta sa fie despartit de orice referent.

Sprijinindu-se pe aceste achizitii, M.-C. si E. Ortigues (1966) au schimbat perspectiva in observatia clinica si au propus o solutie problemei ridicate de Malinowski. Se pre-supune ca femeile din Trobriand sint fecundate nu de sotul lor, ci de un spirit trimis de stramosii matriliniari. Tatal e deposedat nu de organul genital, ci de reprezentare. Din aceasta' sciziune dintre lucru si simbol rezulta faptul ca tatal nu e considerat nici parinte biologic, nici parinte social si ca genitalitatea e scindata in doua functii: sexuali-tatea, care aduna soti si sotii in cadrul unitatii de rezidenta, si fecunditatea, privilegiu al matriliniaritatii, 'reprezentata de fratele' sotiei. Relatia mama - copil e mediata asadar de doi tati: sotul, „tata” imaginar legat de copii prin generozitate si asemanare fizica, si fratele mamei, parinte social, privativ si autoritar, care realizeaza legatura dintre nepoti si stramosi. Pe scurt, pe de o parte, fantasma mortii tatalui nu se rezolva, deoarece ea ramine tributara, ca in teoria freudiana, ambivalentei sentimentelor (fiul isi iubeste tatal, insa, in situatia de moarte reala, el va fi primul suspectat de a-l fi ucis prin vrajitorie); pe de alta parte, „aceasta fantasma se resoarbe in stramosi” (Ortigues, 1966), adica in tatii morti, redusi la statutul de pure simboluri. Substituirea organului genital printr-un semn duce mai departe la alte substituiri socialmente fundamental, substituiri ce gestioneaza schimburile matrimoniale (daruri in igname, simboluri ale fecunditatii, contradaruri in scoici, simboluri ale sexualitatii) si instaureaza un joc al diferentelor (pamint - mare) ce sustin practicile magice si miturile (Pradelles de Latour, 1986). Desi radical separate pe teritoriul practicii, psihanaliza si antropologia nu sint complet straine una de alta, ele isi pun una alteia intrebari, in beneficiul amindurora.

C.-H. PRADELLES de LATOUR

• ABRAHAM K, 1907, Reves et mythes. (Euvres completes, t. I, Payot, Paris, 1965. -BASTIDE R., 1950, Sociologie et psychanalyse, PUF, Paris. - BETTELHEIM B., 1976, The Uses of Enchantment, Alfred A. Knopf, New York (trad. fr. Psychanalyse des contes de fees, Robert Laffont, Paris, 1976). - DEVEREUX G., 1951, Reality and Dream: The Psychotherapy of a Plains Indian, International University Press, New York (trad. fr. Psychotherapie d’un Indien des Plaines: realite et reve, J.C. Godefroy, Paris, 1982); 1967, From Anxiety to Method in the Behavioral Sciences, Mouton, Paris - Haga (trad. fr. De l’angoisse a la methode dans les sciences du comportement, Flammarion, Paris, 1980). - FOUCAULT M., 1966, Les mots et les choses, Gallimard, Paris. - FREUD S., 1900, Die traumdeutung, Gesammelte werke II-III (trad. engl.: The Interpretation of Dreams, Standard Edition IV-V; trad. fr. L’interpretation des reves, PUF, Paris, 1967). 1912-1913, Totem und tabu, Gesammelte werke IX (trad. engl.: Totem and Taboo, Standard Edition XIII; trad. fr. Totem et tabou, Payot, Paris, 1973). -JUILLERAT B., 1991, (Edipe chasseur. Une mythologie du sujet en Nouvelle-Guinee, PUF, Paris. - KARDINER A., 1939, The Individual and His Society, Columbia University Press, New York (trad. fr. L’individu dans sa societe, Gallimard, Paris, 1969). 1945, The Psycho­logical Frontiers of Society, Columbia University Press, New York. - KROEBER A.L., 1920, „Totem and Taboo: An Ethnologic Psychoanalysis”, in American Anthropologist, XXII (1): 48-55. - LA BARRE W., 1958, „The Influence of Freud on Anthropology”, in The American


Imago, XV (3): 275-328. - LACAN J., 1966, Ecrits, Le Seuil, Paris. - LEFORT C, 1969, Introduction 3. l’oguvre de Kardiner” in A Kardiner (coord ) L’individu dans sa socictc Gallimard, Paris. - MALINOWSKI B., 1927, Sex and Repression in Savage Society, Routledge & Kegan Paul, Londra (trad. fr. La sexualite et sa repression dans la societe primitive, Payot, Paris, 1932). - MEAD M., 1928, Coming of Age in Samoa, Morrow, New York (trad. fr. partiala Moeurs et sexualite en Oceanie, Plon, Paris, 1963). - MEAD M., BATESON G., 1942, Balinese Character, The New York Academy of Sciences, New York. - NACHT S., 1968, „Psychanalyse et ethnologie”, in J. Poirier (coord.), Ethnologie generale, Gallimard, Paris. -ORTIGUES M.-C. si E., 1966, (Edipe africain, Plon, Paris. - PRADELLES DE LATOUR C.-H., 1986, „Aux origines du debat ethnologie/psychanalyse: W.H.R. Rivers”, in L’Homme, 100: 119-141. - REIK T., 1928, Das Ritual: Psychoanalytique Studien, Internationaler Psycho-analytischer Verlag, Leipzig - Viena - Zurich (trad. fr. Le rituel: psychanalyse des rites religieux, Denoel, Paris, 1974). - RIVERS W.H.R., 1918, Dreams and Primitive Culture, Manchester University Press, Manchester. - ROHEIM G., 1950, Psychoanalysis and Anthropology, International University Press, New York (trad. fr. Psychanalyse et anthropologie, Gallimard, Paris, 1967). - SELIGMAN C.G., 1924, „Anthropology and Psychology: A Study of Some Points of Contact”, Journal of the Royal Anthropological Insitute, LIV: 13-46. - SPIRO M.E., 1982, (Edipus in Trobriand, University of Chicago Press, Chicago.

PUTERE

Spre deosebire de filosofia politica, antropologia nu-si pune problema naturii puterii. Pentru conceptul de „putere”, ea accepta definitia cea mai extinsa si mai larg raspindita. Asa se explica, in discursul antropologic, frecventa folosirii termenului de „putere” la plural, diversitatea determinatiilor ce-i sint asociate si numeroasele titluri problematice care pun in relatie puterea si un alt element (rudenia, cuvintul, sacrul etc.). Mentinind distinctia intre Jputere” si „autoritate”, antropologia nu s-a folosit doar de dovada ca in orice societate poate fi identificata o putere de tip politic, ci a propus o generalizare a notiunii de „putere”. Omul este supus puterii, sau mai degraba puterilor ce pot emana din multiple instante (zeii, pamintul, stramosii etc.). Puterea politica nu este totusi o putere ca oricare alta, intrucit ii este inerenta o aptitudine de a capta puterile pentru a-si atinge scopurile. Relatia puterii politice cu supranaturalul ii confera sacralitatea din care isi extrage principiile legitimdrii si reproducerii sale.

Primii antropologi au fost si ei preocupati de originea puterii politice. Analizele lor s-au axat mai ales pe conditiile de aparitie a figurilor emblematice si mai putin pe institutii, „magicianul” sau Jrazboinicul” prefigurind „capetenia” sau '„regele”. Tezele originii magico-religioase sau militare a puterii lasau sa se intrevada in egala masura si obiectul acestora, daca luam in considerare, pe de o parte, afinitatile dintre relatia virtuala si supranatural si adeziunea pe care aceasta o implica si, pe de alta parte, razboiul si violenta. Interactiunea intelegere - violenta sta la baza oricarei relatii politice : nu exista putere fara asimetrie in raporturile sociale (Balandier, 1967). Aceasta dialectica traita priveste si echilibrul grupului si raporturile acestuia cu grupurile ce-l inconjoara; exista o analogie intre relatia „interna” intelegere - violenta si relatia „externa” pace - razboi.

M. IZARD

• AUGE M., 1975, Theorie des pouvoirs et ideologie. Etude de cas en Cote d’Ivoire, Hermann, Paris. - BALANDIER G., 1967, Anthropologie politique, PUF, Paris. - DAHL R., 1957, The Concept of Power, Behavioral Science, 2 : 201-215. - EGGAN F., GLUCKMAN M. (ed.), 1965, Political Systems and the Distribution of Power, Tavistock Publications, Londra. -FOUCAULT M., „Deux essais sur le sujet et le pouvoir”, in H. Dreyfus si P. Rabinow, Michel Foucault, un parcours philosophique. Au-dela de l’objectivite et de la su'bjectivite, Gallimard, Paris. - DE HEUSCH L. et al., 1962, Le pouvoir et le sacre, Universite Libre de Bruxelles, Institut de Sociologie, Bruxelles. - FRAZER J.G., 1920, The Magical Origins of Kings, Macmillan, Londra (trad. fr. Les origines magiques de la royaute, Paul Geuthner, Paris, 1920). - WEBER M., 1922, Wirtschaft und Gesellschaft, Mohr, Tubingen (trad. fr. partiala Economie et societe, Paris, Plon, 1971).






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2105
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site