Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE - LITERA D

Arta cultura

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
POLITICI CULTURALE, CULTURA DE MASA SI SOCIETATE DE MASA
DE LA ACULTURATIE LA TEORIA DEPENDENTELOR CULTURALE
Casa Regala a Spaniei (CAPETIENI)
CIVILIZATIILE ORIENTULUI APROPIAT
DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE - LITERA G
CERAMICA LOCALA
Palatul in renasterea de apogeu
INSTALATII SI TEHNICI DE ARDERE
METODOLGIA STUDIILOR CULTURALE
DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE - LITERA J


DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE - LITERA D

DESCENDENTA




Descendenta este un grup de filiatie uniliniara, exogama, localizat sau nu, ai carui membri se'reclama fie pe linie agnata (patriliniar), fie pe linie uterina (matriliniar) dintr-un stramos comun cunoscut. Membrii descendentei sint prinsi in relatii genea-logice care ii leaga pe unii de altii si pe toti de stramosul fondator al descendentei. In calitate de unitate sociala, descendenta combina rezidenta (patrilocala sau matrilocala), filiatia (patriliniara sau matriliniara), principiul de autoritate (stratificare dupa virsta si sex, frate mai mare si mezin) si patrimoniul (mostenire si succesiune in primo-genitura). La dogonii din Mali, descendentele patriliniare din acelasi clan sint localizate pe cartiere. Mai multe descendente-cartiere formeaza un sat. In centrul fiecarui cartier se afla casa-mama a descendentei, recunoscuta ca apartinind stramosului fondator, loc al puterii, al riturilor si al cultului stramosilor. Aici locuieste seful descendentei, el fiind decanul generatiei virstnice a membrilor acesteia. O descendenta care sporeste de-a lungul generatiilor (pina la cinci generatii sau mai multe) poate ajunge la un efectiv considerabil'(mai multe mii de indivizi). O data ce se trece peste un anumit prag, determinat de cantitatea de pamint disponibila, de compatibilitatea dintre imperativul alegerii unui sot si respectul fata de regula exogamiei etc., descendenta se segmenteaza si se disperseaz&. Cu timpul, segmentele vor deveni descendente teritoriale si exogame, recunoscute de alte descendente, fiecare dintre ele constituind o factiune a clanului (extensiune maximala a descendentei de origine). Fox (1972) distinge sistemul de „segmentare prin derivare”, in care descendentele sint ierarhizate dupa ordinea segmentarilor succesive in functie de descendenta-tulpina (cazul dogonilor) si sistemul de „segmentare perpetua”, care produce segmente egale si in raport de opozitie unele fata de altele. La nueri, acest sistem se afla la baza aliantelor politice dintre grupurile teritoriale.

J. BOUJU

• BOUJU J., 1984, Graine de l’homme, enfant du mil, Paris, Societe d’Ethnographie. -EVANS-PRITCHARD E.E., 1940, The Nuer, Oxford University Press, Londra (trad. fr. Les Nuer, Gallimard, Paris, 1968). - FORTES M., 1945, The Dynamics of Clanship among the Tallensi, Oxford University Press, Londra. 1953, „The Structure of Unilineal Descent Group”, in American Anthropologist, 55 : 17-41. - FOX R., 1967, Kinship and Marriage, an Anthropo-logical Perspective, Penguin Books, Harmondsworth (trad. fr. Anthropologie de la parente, une analyse de la consanguinite et de l’alliance, Gallimard, Paris, 1972). - FREEDMAN M., 1958, Lineage Organization in Southeastern China, Athlone Press. - LEWIS I.M., 1965, .Problems in the Comparative Study of Unilineal Descent”, in M. Banton (ed.), The Relevance of Models for Social Anthropology, Tavistock Publications, New York. - RADCLIFFE--BROWNAR., FORDE D. (ed.), 1950, African Systems of Kinship and Marriage, Oxford University Press, Londra (trad. fr. Systemes familiaux et matrimoniaux en Afrique, PUF, Paris, 1953). - SCHNEIDER D., GOUGH K. (ed.), 1961, Matrimonial Kinship, University of California Press, Berkeley - Los Angeles.


DESPOTISM ORIENTAL

Despotismul oriental e un regim politic intemeiat pe puterea absoluta a monarhului, fiind un atribut al societatilor asiatice. Conceptul, inventat de calatorii si eruditii secolelor al XVI-lea, al XVII-lea si al XVIII-lea, a cunoscut veritabila sa consacrare prin opera lui Montesquieu, L’esprit des lois. Marx face din modul de productie asiatica un tip de orinduire sociala. Dezbaterea antropologica asupra acestui subiect a fost relansata o data cu publicarea lucrarii lui K. Wittfogel, Oriental Despotism, in 1957.

Machiavelli, Bodin, Bacon si Hobbes facusera deja o comparatie intre monarhiile europene si cele ale Orientului,'insa Montesquieu a fost primul care a definit conceptul de „despotism”: o societate despotica e o societate care nu se conduce dupa legi politice si economice si nici macar dupa reguli de organizare sociala. Ideea despotismului oriental capata noi nuante o data cu secolul al XIX-lea, gratie scrierilor lui James si John Stuart Mill, ca si a celor despre Indiile britanice ale lui Richard Jones. Acesti autori pun in principal'accentul pe posesiunea pamintului de catre suveran si subliniaza caracterul stagnant al societatilor asiatice.

Marx va dezvolta, vreme de aproape treizeci de ani, ideea de mod de productie asiatic, pe care il va defini ca pe o unitate sociala aparte. El caracterizeaza initial acest mod de productie prin absenta proprietatii private asupra pamintului si prin realizarea de uriase lucr'ari la scara statala. In Grundrisse (1857-1859), el arata ca puterea despotului e intemeiata pe permanenta „comunitatii orientale” care tine de caracterul ei autosuficient. Dupa parerea lui, e vorba in acest'caz de prima „epoca de progres” din istoria umanitatii. La maturitate, Marx va adopta o viziune mai dinamica si mai istorica asupra modului de productie asiatic, o viziune ce tine cont de relatiile dintre comuni-tatile autosuficiente si de relatiile lor cu statul, ca si de impactul capitalismului asupra statelor orientale.     '

Cincizeci de ani dupa moartea lui Marx, acest concept devine incetul cu incetul un soi de anomalie teoretica si o tema politica stinjenitoare, fiind chiar abandonat de Stalin in Materialism dialectic si materialism istoric (1938). In teoria oficiala a celor cinci stadii succesive ale istoriei umanitatii - comuna primitiva, sclavagismul, feuda­lismul, capitalismul si socialismul -, modul de productie asiatic reprezenta o variants asiatica a sclavagismului sau a feudalismului.

Ii datoram lui Wittfogel (1957) reinitirea dezbaterii prin avansarea „ipotezei hidra-ulice” care atribuie irigatiei un rol major in originea sistemelor politice etatiste si a civilizatiilor. Aceasta ipoteza a avut o puternica influenta asupra etnoarheologiei ameri-cane (J.'Stewart, R. MacAdams, A. Palerm, P. Carrasco)', insa cercetarile comparative pe care ea le-a suscitat au demonstrat ca irigatia pe o scara intinsa nu este in mod necesar anterioara sau contemporana formarii statului centralizat. Mai pertinenta pare obser-vatia lui Wittfogel asupra constituirii claselor in societatile orientale : nu proprietatea asupra mijloacelor de productie (pamint si apa) a dus la aparitia birocratiei conduca-toare, ci controlul asupra acestora. El demonstreaza ca, in unele societkti orientale totalitare, statul constituie o clasa si noteaza ca Marx, dupa ce descoperise'ca aparitia modului de productie asiatic implica'afirmarea unei birocratii, a preferat sa abandoneze acest concept pentru a realiza niste paralele jenante cu dictatura proletariatului.

Aceste dezbateri au agitat mediile marxiste la sfirsitul anilor ’50, ca urmare a unui interes reorientat spre analiza societatilor neeuropene. Ele au contribuit la repunerea in discutie a principalelor concepte ale materialismului istoric - un subiect pe atunci la ordinea zilei. Aceasta dezbatere a suscitat la rindul ei realizarea de noi studii asupra Chinei, Mesopotamiei, Asiei de Sud-Est, incasilor etc., in care se confrunta doua puncte de vedere divergente. „Primitivistii” (F. Tbkei, 1966; M. Godelier, 1973) considera modul de productie asiatic o stare de tranzitie catre o societate de clasa; „modernistii” (Le Than Khoi, C. Keyder), o societate de clasa pe deplin constituita. L. Krader (1975) a


incercat sa realizeze o sinteza a acestor doua puncte de vedere, pe care le intilnim deja la Marx, insa alti autori au tras concluzia ca, date fiind divergentele, conceptul trebuie abandonat (P. Anderson, 1974; B. Hindess, P. Hirst, 1975).

J. LLOBERA

• ANDERSON P., Lineages of the Absolutist State, New Left Books, Londra (trad. fr. LEtat absolutiste, 2 vol., Maspero, Paris, 1978). - BAILEY A., LLOBERA J.R. (ed.), 1981, The Asiatic Mode of Production, Routledge & Kegan Paul, Londra. - DUNN S., 1982, The Fall and Rise of the Asiatic Mode of Prodution, Routledge & Kegan Paul, Londra. - GODELIER M., 1973, Preface”, in Sur les societes precapitalistes. Textes choisis de Marx, Engels, Lenine, Editions Sociales, Paris: 13-142. - HINDESS B., HIRST B., 1975, Pre-capitalist Modes of Production, Routledge & Kegan Paul, Londra. - KRADER L., 1975, The Asiatic Mode of Production, Van Gorkum, Assen. - SOFRI G., 1969, Il modo di produzione asiatico, Einaudi, Torino. - 1969, Sur le mode de production asiatique, Editions Sociales, Paris. - TOKEI F., 1966, „Le MPA en Chine”, in Recherches internationales a la lumiere du marxisme, 57-58 :

PremiBres  soci BtBs  de  classe  et  mode   de  production  asiatique :   13-142        WITTFOGEL   K

1957, Oriental Despotism. A Comparative Study of Total Power, Yale University Press, New Haven (trad. fr. Le despotisme oriental, Editions de Minuit, Paris, 1964).

DEVEREUX Georges

Nascut in 1908 la Lugoj, oras aflat, pina in 1918, in componenta Austro-Ungariei, Georges Devereux a studiat fizica si etnologia la Paris (unde urmeaza cursurile lui M. Mauss), inainte de a emigra in Statele Unite in 1932. Dupa o prima experienta de teren printre indienii mojave din sud-estul Statelor Unite, carora le va consacra o mare parte din lucrarile sale ulterioare, va calatori in Indochina, la populatia sedang moi (1933-1935). Dupa razboi, Devereux lucreaza la Veteran Hospital din Topeka (Kansas), unde etnopsihiatrul isi aplica stiinta tratindu-i pe fostii combatanti in cel de-al doilea razboi mondial: aici isi perfectioneaza pregatirea psihanalitica, urmind apoi o cariera de practician privat, de medic in diferite institutii si de profesor universitar. In 1963 se stabileste definitiv la Paris, unde este numit'director la Sectiunea a VI-a a Ecole Pratique des Hautes Etudes. Moare in 1985.

Gindirea lui Devereux se sprijina pe etnografie, pe studiul societatii americane contemporane si pe o profunda cunoastere a culturii grecesti; metodologia sa acorda o mare importanta analizei viselor sau secventelor mitice tratate ca fragmente de vise, ca si analizei contratransferului. Din ratiuni istorice, opera lui Devereux a fost victima neintelegerii ce afecteaza raporturile dintre psihologie si sociologie. Ca reactie impotriva culturalismului, in cercetarile asupra relatiilor dintre cultura si personalitate, Devereux respinge ca tautologice ipotezele interactiunii psihologiei cu sociologia: „complementa-ritatea” lor e reala, insa doar in masura in care cele doua domenii ramin distincte, fiecare dintre ele uzind de scheme explicative proprii; aceste scheme sint autosuficiente si dezvoltate succesiv de unul si acelasi observator. Pozitia lui Devereux respinge deci interdisciplinaritatea in favoarea pluridisciplinaritatii. Devereux reabiliteaza interesul pentru „eu” si conflictele psihice; el afirma universalitatea inconstientului; nu neaga discontinuitatea culturala, insa, pornind de la studiul viselor si miturilor, el isi indreapta atentia asupra existentei trasaturilor transculturale; toate elementele culturii sint susceptibile a se regasi in vise si, invers, toate elementele viselor sint susceptibile a fi regasite in unele produse ale culturii: institutii, rituri, mituri etc.

Devereux atentioneaza asupra posibilei confuzii dintre ordinea sociologica a adaptarii si cea psihologica a sanatatii mentale, aceasta din urma bazindu-se pe postulatul conform caruia societatea este prin definitie „normala”, doar personalitatea putind fi patologica. El insista asupra caracterului „agresiv” al simptomelor patologiei mentale in legatura cu care vorbeste despre „negativismul social”. Demonstreza faptul ca fiecare cultura elaboreaza ceea ce R. Linton numise „modele de neconduita”, un soi de devieri de la


norma corespunzind incidentei pe care o au tensiunile caracteristice unei culturi date asupra destinelor personal In fine, pentru Devereux, materialul cultural legat de tulburari de personalitate e evocat si manipulat intr-o maniera specifica.

A. DELUZ

1961, Mohave Ethno-psychiatry and Suicide: The Psychiatric Knowledge and the Psychic
Disturbances of an Indian Tribe,
United States of Government Printing Office, Washington DC.
1967, From Anxiety to Method in the Behavioral Sciences, Mouton, Haga - Paris (trad. fr. De
l’angoisse a la methode dans les sciences du comportement,
Flammarion, Paris, 1980). 1970,
Essais d’ethnopsychiatrie generale, Gallimard, Paris. 1972, Ethnopsychanalyse complementariste,
Flammarion, Paris. 1975, Tragedie et poesie grecque, Flammarion, Paris.



  HOOK R. (ed.), 1978, Fantasy and Symbol: Studies in Anthropological Interpretation,
Academic Press, Londra.

DIAS A. Jorge

A. Jorge Dias (1907-1973) este fara indoiala principala figura a antropologiei portugheze. Intr-adevar, gratie lui s-a realizat tranzitia de la traditia evolutionista, indreptata mai ales spre cultura populara, ce domina scena antropologica a'Portugaliei la sfirsitul secolului trecut, la aparitia in aceasta tara a unei antropologii sociale moderne, putin timp dupa revolutia democratic din 1974.

Dupa ce a urmat cursuri de filologie germana la Universitatea din Coimbra si dupa ce s-a format ca etnolog si arheolog, Dias realizeaza o cercetare asupra originii uneltelor de munca portugheze, cercetare in care sint vizibile influenta scolii de etnologie natio­nal si mai cu seama cea a lui Leite de Vasconcelos. La Miinchen, unde pleaca in calitate de lector portughez, el redacteaza o monografie, publicata in 1948, consacrata satului Vilharinho da Furna. Aceasta lucrare, una de pionierat la scara Peninsulei Iberice, analizeaza mai ales sistemul comunitar satesc, considerat pina atunci o reminiscenta istorica. Se regasesc aici interesul pentru cultura materiala, ca si marca Volkskunde-ului german. Aceasta monografie va fi curind urmata de o alta, despre satul Rio de Onor (1953), mult mai completa, in care incepe sa se faca simtita influenta lui R. Thurnwald, precum si cea a antropologiei culturale americane.        '

In 1956, Dias e numit profesor la Scoala de Administratie Coloniala din Lisabona (care devine in 1961 Instituto Superior de Ciencias Sociais e Politica Ultramarina). Face astfel parte dintr-un nucleu de oameni ce se straduiau sa modernizeze sistemul colonial portughez din Africa. Fara a inceta sa se arate favorabil expansiunii coloniale portu­gheze, Dias devine progresiv un adversar al celor mai represive aspecte caracteristice regimului colonial din Africa. Primind misiunea sa studieze populatia maconde din nordul Mozambicului, el preia oarecum stafeta maestrului sau, Thurnwald, ale carui cursuri le frecventase la Berlin si care consacrase o lucrare acestui grup etnic de pe malurile Tanganyikai. Cele patru volume publicate de Dias despre populatia maconde (1964-1970), in colaborare cu sotia sa si cu M.V. Guerreiro, prezinta un incontestabil interes, in ciuda decalajului fata'de ultimele realizari ale antropologiei africaniste. Tot pe seama excelentului organizator care era Dias trebuie pusa si fondarea Muzeului de Etnologie din Lisabona.

J. de PINA-CABRAL

1948, Os Arados Portugueses e as suas provaveis origens, Imprensa Nacional - Casa da
Moeda, Lisabona. 1948, Vilarinho da Furna. Uma aldeia comunitdria, Imprensa Nacional -
Casa da Moeda, Lisabona. 1953, Rio de Onor. Comunitarismo agro-pastoril, Presenca,
Lisabona. 1964, Os Macondes de Mozambique. Aspectos historicos e economicos, Junta de
Investigates do Ultramar, Lisabona. 1964 (coaut. M. Dias), Os Macondes de Mozambique.
Cultura Material,
Junta de Investigates do Ultramar, Lisabona. 1970, Os Macondes de
Mozambique. Vida Social e Ritual,
Junta de Investigates do Ultramar, Lisabona.

  OLIVEIRA E.V. de, 1974, „Antonio Jorge Dias”, in In Memoriam Antonio Jorge Dias,
Junta de Investigates Cientificas do Ultramar, Lisabona.


DIETERLEN Germaine

Antropolog francez, Germaine Dieterlen se naste la Paris in 1903 intr-o familie protestanta. Licentiata a Ecole Pratique des Hautes Etudes (1940) si a Ecole Nationale de Langues Orientales (1943, 1944), doctor in litere (1949), G. Dieterlen isi incepe cariera in calitate de colaboratoare benevola a Musee d’Ethnographie de la Trocadero, unde il intilneste pe M. Griaule. intre 1936-1937 si 1938-1939, participa la cea de-a patra si la cea de-a cincea misiune organizata de'acesta. In timpul celei de-a doua calatorii africane, cunoaste prima experienta de teren, la dogonii din Sudanul Francez (azi Mali). Dupa razboi, incepind cu 1946, se intoarce cu regularitate pe teren, consa-crindu-si primele anchete personale studiului sistemului religios al bambarilor, din care va extrage materia principalei sale lucrari, Essai sur la religion bambara, (1951). Interesul ei pentru societatea bambara nu va scadea (cf. mai ales Dieterlen, Cisse, 1972), insa, incepind cu anul 1949, isi va desfasura activitatea in principal la dogonii din Sanga, in strinsa colaborare cu Griaule. In 1965, prima parte a analizei mitului cosmogonic dogon va fi publicata sub semnatura a doi cercetatori (Le renard pale, tomul I, fascicula 1; continuarea lucrarii nu a fost editata). Dupa moartea lui Griaule in 1956, G. Dieterlen va continua investigarea sistematica a culturii dogone, sustinuta fiind de intuitia profundei unitati a sistemelor de gindire sahelo-sudaneze. Deschide numeroase cai de cercetare ; una intre cele mai fructuoase pentru antropologia contem-porana va fi studiul reprezentarilor persoanei - abordat in 1947 cu prilejul studierii bambarilor -, care va constitui obiectul unui colocviu organizat de ea la Paris in 1971. intre 1966 si 1973, colaboreaza cu J. Rouch la realizarea unei serii de filme consacrate ciclului ceremonial dogon sigi.

Cariera academica a lui G. Dieterlen s-a derulat la Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS) si la Sectiunea a V-a a Ecole Pratique des Hautes Etudes. Grupul de cercetare pe care l-a condus la CNRS intre 1969 si 1972 a devenit in 1973 laboratorul „Systemes de pensee en Afrique noire” (CNRS si EPHE). G. Dieterlen a fost, intre 1957 si 1974, secretar general al Societe des Africanistes si, vreme de mai multi ani, a ocupat functii importante la International African Institute (Londra).

M. IZARD

• 1941, Les dmes des Dogon, Institut d’Ethnologie, Paris. 1951, Essai sur la religion bambara, PUF, Paris. 1952 (coaut. M. Griaule), Signes graphiques soudanais, Hermann, Paris. 1961 (coaut. A. Hampate Ba), Koumen, texte initiatique des pasteurs Peul, Mouton, Paris - Haga. 1965 (coaut. M. Griaule), Le renard pale ; t. I, Le mythe cosmogonique, fasc. 1, La creation du monde, Institut d’Ethnologie, Paris. 1972 (coaut. Y. Cisse), Les fondements de la societe d’initiation du Komo, Mouton, Paris - Haga. 1973 (Dieterlen ed.), La notion de personne en Afrique noire, Editions du CNRS, Paris.

DIFUZIONISM

„Difuzionismul” e un termen prin care criticii acestui concept au desemnat tendinta „istorico-culturala” a etnologiei, infloritoare in prima jumatate a secolului al XX-lea. Opus evolutionismului, difuzionismul intentiona sa demonstreze istoricitatea populatiilor asa-zise far'a istorie, prin studiul distributiei lor in spatiu. Anuntate in 1882 de F Ratzel (de la care G. Gerland va imprumuta conceptul de „difuziune”,' iar M. Wagner „teoria migratiilor”), reluate in 1898 de catre L. Frobenius (caruia i se datoreaza raspindirea notiunii de Kulturkreis), reconstructiile spatio-temporale ale ansamblurilor culturale pornind de la elemente socotite pertinente isi au originea metodologica si in muzeo-grafie (B. Ankermann si, mai ales, F Grabner, 1905 si 1911). Cea care'le-a dat un puternic impuls a fost scoala (asa-zisa) din Viena, care le-a integrat o larga documentatie si le-a intemeiat pe intensive cercetari de teren (Schmidt, 1937 ; Koppers, 1955). Ultimii reprezentanti ai acestei scoli au supus notiunea unei aspre critici (Koppers, 1955;


Haekel, 1956). Daca in aria culturologiei engleze a fost propus un hiperdifuzionism fara viitor (R.R. Marett, Elliot Smith, 1927), antropologia culturala americana, incepind cu F. Boas (1924), a diversificat foarte mult studiul proceselor de contact si de transfer cultural pe calea dispersiei migratorii, a imprumutului, a imitatiei si aculturatiei.

Principala critica adusa difuzionismului priveste posibilitatea de'a sti daca diverse culturi, intelese ca expresii convergente ale naturii umane, sint inventii autonome (paralelisme) sau deriva din anumite centre de difuziune. In ciuda sofisticarii crescinde a parametrilor utilizati (invariant/variante, centru/periferie, forme pure/forme mixte, concordanta calitativa/concordanta cantitativa) si in ciuda luarii in considerare a unor arii din ce in ce mai reduse, a fost criticata imobilitatea unei ipoteze care, punind accentul pe permanentele culturale, a subestimat inovatia si creativitatea umana.

R. RUPP-EISENREICH

• BOAS F., 1924, „Evolution or Diffusion”, in American Anthropologist, 26 : 340-344. -ELLIOT SMITH G., 1927, Culture: The Diffusion Controversy, Londra. - FROBENIUS L.,

1898 Der Ursprung der afrikanischen Kulturen Borntriiger Berlin        GERLAND G    1875

Antropologische Beitrage, Hale/S. - GRABNER F, ANKERMANN B., 1905, „Kulturkreise und Kulturschichten in Ozeanien” si „Kulturkreise und Kulturschichten in Afrika”, in Zeitschrift fur Ethnologie, 37: 28-53 si 37: 54-84. 1911, Die Methode der Ethnologie, Carl Winter’s Universitatsbuchhandlung, Heidelberg. - HAEKEL J. (ed.), 1956, Die Wiener Schule der Vblkerkunde, Viena. - KOPPERS W., 1955, .Diffusion : Transmission and Acceptance”, in W.L. Thomas Jr. (ed.), Yearbook of Anthropology, The Wenner-Gren Foundation for Anthropo­logical Research, New York. - RATZEL F, 1882-1891, Anthropo-Geographie oder Grundziige der Anwendung der Erdkunde auf die Geschichte, 2 vol., Engelhorn, Stuttgart (trad. fr. partiala La geographie politique. Les concepts fondamentaux, Fayard, Paris, 1987). -SCHMIDT W., 1937 (1939), Handbuch der Methode der kulturhistorischen Ethnologie, Verlag der Aschendorffschen Verlagsbuchhandlung, Munster, Westf. - SCHMIDT W., KOPPERS W., 1924, Vblker und Kulturen, Habbel, Regensburg. - WAGNER M.F, 1889, Die Entstehung der Arten durch raumliche Sondenung, Basel.

DIVINATIE

Numim „divinatie” atit sistemul de interpretare culturalmente codificat a evenimentelor trecutului, prezentului si viitorului, cit si totalitatea mijloacelor de care uzeaza ghicitorii: vom vorbi de „tehnica”'sau de „practica” divinatorie si de „institutie” divinatorie.

Tehnicile divinatorii permit revelarea evenimentelor pina in acel moment nepercepute. Interpretarile sint adesea asociate unor prescriptii (mai ales efectuarea de sacrificii), de pilda atunci cind evenimentul e perceput ca o problems ce trebuie rezolvata, o incalcare a unei porunci, un blestem. Aceasta perceptie, si deci evenimentul considerat, variaza de la o cultura la alta. Cind sint diagnosticate cauzele nefericirii sau bolii, divinatia e legata de institutiile terapeutice. Aceste evenimente pot sa transpara din sferele'cele mai individual (vise, premonitii personale) sau, la celalalt pol, din universul deciziilor colective ce privesc totalitatea unui grup (activitati economice, conflicte, alegerea unui suveran). Divinatia este astfel pusa in practica atit pentru evenimentele exceptional si neprevazute, cit si pentru cele cotidiene, obisnuite: ea nu este doar o tehnica de desci-frare, ci si o expresie standardizata, o rationalizare culturala a cauzalitatilor relative la ordinea lumii si a oamenilor. In Mesopotamia, divinatia deductiva (oniromantie, fiziognomie, astrologie etc.) se realiza in privinta activitatilor cele mai curente. Cea mai mare parte a societatilor poseda institutii divinatorii, in cadrul aceleiasi societati putind coexista mai multe tipuri. Tehnicile divinatorii sint multiple : geomantie, observarea viscerelor dupa sacrificiu, observarea fenomenelor naturale sau a comportamentelor, a obiectelor emblematice, aritmomantie (ca in cazul yi-king-ului chinez), cuvinte ale oamenilor inspirati (oracole, vizionari, posedati), si dateaza din antichitatea cea mai timpurie. Originea scrierii este atribuita formelor bazate pe interpretarea semnelor grafice (divinatia chineza in carapace de broasca testoasa). In fine, divinatia poate fi o institutie initiatica sau un dar individual netransmisibil si care nu necesita o ucenicie



 prealabila; ea poate fi apanajul unui anumit sex sau categorie sociala. Un ghicitor vorbeste astfel in numele unui tert, presupus a fi adevaratul emitator (zei, spirite), in virtutea unei facultati supraumane ori a unei stiinte dobindite.   '

N. SINDZINGRE

• AHERN E.M., 1982, „Rules in Oracles and Games”, in Man, 17 (2): 302-312. - CAQUOT A., LEIBOVICI M. (ed.), 1968, La divination, PUF, Paris. - JAULIN R., 1966, La geomancie : essai d’analyse formelle, Mouton, Haga - Paris. - MAUPOIL B., 1961, La geomancie a l’ancienne cote des esclaves, Institut d’Ethnologie, Paris. - PARK G., 1963, „Divination and Its Social Contexts”, in Journal of the Royal Anthropological Institute, 93 (2): 195-209. -TURNER V., 1975, Revelation and Divination in Ndembu Ritual, Cornell University Press, Ithaca - Londra. - VERNANT J.-P et al., 1974, Divination et rationalite, Le Seuil, Paris.

DOMESTICIRE -► Animale domestice. Cresterea animalelor. Haudricourt (A.G.). Plante cultivate

DOUGLAS Mary

Nascuta in 1921 in Italia, antropologul britanic Mary Douglas, nascuta Tew, urmeaza la Oxford cursurile lui Evans-Pritchard. Dupa incheierea formatiei sale, alege sa-si reali-zeze cercetarile de teren in Africa, in fostul Congo belgian (azi Zair) unde traieste in perioadele 1949-1950 si 1953; obiectul cercetarii sale este populatia lele, societate matriliniara din Kasai. Acesteia ii va consacra o lucrare (1963) devenita clasica printre studiile africaniste, ca si numeroase articole ce abordeaza diferite aspecte ale vietii sociale si ale simbolismului lele. In mod premeditat, intreaga sa opera ulterioara, care consta esentialmente in antropologia comparata a modurilor de gindire, se va organiza pornind de 'la reflectia asupra categoriilor gindirii lele. Profesor de antropologie la Londra (University College), M. Douglas paraseste Anglia in 1977 pentru a-si continua cariera in Statele Unite, mai intii la New York, la Foundation Russel Sage, apoi, incepind cu 1981, ca profesor la Northwestern University, Illinois.

Numeroasele lucrari comparative scrise de Mary Douglas despre sistemele sim-bolice – dintre care prima, tradusa in franceza sub titlul De la souillure (1971), e fara indoiala cea mai celebra - dovedesc o anumita continuitate, dar si o anumita ruptura fata de preceptele scolii britanice de antropologie. Fidela invatamintelor durkheimiene, ea nu pune la indoiala primatul ontologic si explicativ atribuit sistemului social in raport cu activitatea simbolica. Totusi, Mary Douglas respinge banalitatea functiilor sociologice atribuite adesea de predecesorii sai diferitelor produse ale acestei activitati si vede in logica de ansamblu ce organizeaza clasificarile in interiorul unei societati adevaratul obiect al studiilor comparate.

M. Douglas respinge ideea ca tipul de analiza preconizat de ea poate fi utilizat doar pentru formele de gindire asa-zis primitive. Chiar gindirea noastra, in ciuda piedes-talului stiintific pe care se plaseaza, nu mai dezvaluie lumea „asa cum e ea”. Asadar, conceptiile occidental despre lume se inscriu si ele in cimpul antropologiei, iar lucrarile recente ale lui M. Douglas se straduiesc sa demonstreze acest lucru.

G. LENCLUD

► 1963, The Lele of the Kasai, Oxford University Press, Londra. 1966, Purity and Danger: An Analysis of the Concepts of Pollution and Taboo, Routledge & Kegan Paul, Londra (trad. fr. De la souillure, essais sur les notions de pollution et de tabou, Maspero, Paris, 1971). 1970, Natural Symbols: Explorations in Cosmology, Random House, New York. 1975, Implicit Meanings, Essays in Anthropology, Routledge & Kegan Paul, Londra. 1978, Cultural Bias, Royal Anthropological Institute, Londra. 1986 (in colaborare cu B. Isherwood), Risk. Acceptability According to the Social Sciences, Routledge & Kegan Paul, Londra. 1978 (in colaborare cu A. Vildavski), The World of Goods; An Anthropological Approach of the Theory of Consumption. 1982, Risk and Culture. An Essay on the Selection of Technological and Environmental Dangers, University of California Press, Berkeley.


DUMEZIL Georges

Istoric al religiilor, specialist in mitologiile indo-europene si in limbile din Caucaz, Georges Dumezil s-a nascut la Paris in 1889. Admis primul pe lista la Ecole Normale Superieure in 1916, isi ia licenta dupa razboi si isi incepe cariera de profesor de istorie a religiilor la Istanbul (1925-1931). Dupa trei ani petrecuti la Universitatea din Uppsala, este ales director de studii la Sectiunea a V-a a Ecole Pratique des Hautes Etudes, fiind titular al catedrei de studii comparative ale religiilor popoarelor indo-europene. Profesor la College de France incepind cu anul 1949, e titular la catedra de civilizatie indo-europeana pina in 1968. In 1979 este primit in Academia Franceza. Moare 'la Paris in 1986.

In esenta, opera lui Dumezil se organizeaza pornind de la o descoperire facuta la sfirsitul anilor ’30; evocind geneza acesteia (1987), Dumezil distinge cinci momente: 1) apropierea dintre figura brahmanului (India) si a flaminului lui Jupiter (Roma) pe baza omologiei dintre relatiile brahmanului si flaminului cu avatarii indieni si, res-pectiv, romani, ai regelui (raj/rex, 1935); 2) ipoteza unei omologii intre ierarhia celor trei „clase functional” indiene si trinitatea romana, si ea la rindul ei ierarhizata (1941); 3) ipoteza gene'rala a unei trifunctionalitati identic prezente in reprezentarile societatii indiene, ca si in teogonia romana; 4) reductia pe cale filologica a unei contradictii aparente int're echivalenta brahman - flamin si existenta la Roma a cite unui flamin pentru fiecare dintre zeii apartinind trinitatii analizate; 5) ipoteza trifunctionalitatii fiind validata pentru India si'Roma, extinderea analizei la trinitatea indo-iraniana Mitra-Varuna/Indra/gemenii Nasatya.

Importanta lui Dumezil in spatiul stiintelor umane depaseste totusi cu mult dome-niul indo-european caruia i-a de'dicat esentialul operei. Incepind cu anul 1924, el sustine, in studiul faptului religios, primatul combinatiilor organizate de elemente si al legaturilor dintre ele. Ideile de structura si sistem sint definite in anii ’40: nici un fapt nu poate fi explicat ca izolat de sistemul ale carui componente se sustin reciproc, nefiind juxtapuse, ci reunite in articulatii care formeaza structura, singurul obiect de compa-ratie. Compararea societatilor cu un indelungat trecut comun se inspira si ea din achizitiile lingvisticii structurale: natura si valoarea unui fapt observat in cadrul unei culturi date pot fi stabilite pornind de la locul pe care-l ocupa faptul analizat in structura unui sistem cultural diferit. Aceasta metoda fundamental a fost adesea gresit inte-leasa, specialistii admittnd cu dificultate ca sensul unui grup de fapte poate fi modificat prin compararea cu un obiect exterior domeniului pe care-l studiaza. Ideea, cu totul noua, a unei creatii perpetuu reinnoite s-a impus in gindirea lui Dumezil pornind de la propria sa experienta: structurile remanente pe o lunga durata tin mai putin de memorie, cit de reflectiile succesive operate in aplicarea uneia si aceleiasi scheme generatoare. Cit despre notiunea de interdependent a faptelor 'sociale”, ea o com-pleteaza si o precizeaza pe cea a „faptului total”: o structura data functionind la toate nivelurile societatii. In fine, la fel ca Durkheim, Dumezil isi intemeiaza analizele pe primatul explicatiei sociologice: o anume conceptie despre societate isi impune propria ei structura reactiilor religioase, juridice, filosofice, estetice prin care se exprima geniul unei civilizatii.   '

Desigur, unele dintre aceste idei nu sint noi, insa Dumezil este primul, si poate singurul, care le-a urmat pina la ultimele lor consecinte, oricit de bulversante a'r fi fost acestea.

G. CHARACHIDZE

► 1924, Le festin d’immortalite. Etude de mythologie comparee indo-europeenne, Geuthner, Paris. 1935, Flamen-Brahman, Geuthner, Paris. 1940, Mitra-Varuna. Essai sur deux represen-tasions indo-europeennes de la souverainete, PUF, Paris. 1941, Jupiter, Mars, Quirinus. Essai sur la conception indo-europeenne de la societe et sur les origines de Rome, Paris, Gallimard.


1949, L’heritage indo-europeen a Rome, Gallimard, Paris. 1953, La saga de Hadingus. Du mythe au roman, PUF, Paris. 1958, L’ideologie tripartite des Indo-Europeens, Latomus, Bruxelles. 1968-1973, Mythe et epopee, Gallimard, Paris. 1977, Les dieux souverains des Indo-Europeens, Gallimard, Paris. 1982, Appolon sonore et autres essais: esquisses de mythologie, Gallimard, Paris. 1987, Entretiens avec Didier Eribon, Gallimard, Paris.

DUMONT Louis

Antropolog francez nascut la Salonic (Grecia) in 1911, Louis Dumont a urmat studiile la Paris, unde a fost elevul lui M. Mauss la Institut d’Ethnologie. Din 1936, lucreaza la Musee de l’Homme. In 1945, dupa cinci ani de captivitate, isi incheie formatia si isi reia activitatea de cercetare la Musee des Arts et Traditions Populaires, unde'editeaza Le mois d’ethnographie frangaise si coordoneaza un program de studiu despre mobilierul francez. Trimis in misiune in Provence, aduna acolo materialul unei monografii (La Tarasque, 1951), consacrata unei credinte locale analizate prin prisma raporturilor sale cu practicile religioase ale regiunii, practici inradacinate in crestinismul mediteranean : acest studiu facea parte dintr-un proiect de cercetare a dragonilor indo-europeni, proiect inspirat de lucrarile lui G. Dumezil. In anii de dupa razboi, Dumont invata sanscrita cu L. Renou si studiaza limbile hindi si tamul. In 1948 pleaca in sudul Indiei: cercetarile de teren de la Pramalai Kallar ii furnizeaza materialul de baza pentru redactarea tezei sale de doctorat (Une sous-caste de l’Inde de Sud, 1957); in acelasi timp, pe urmele lui Levi-Strauss (Structures elementaires de la parente), continua studierea paternitatii si a aliantelor in India. Din 1951 pina in 1955, preda la Institute of Social Anthropology din Oxford; in 1955, ca director de studii la Sectiunea a VI-a a Ecole Pratique des Hautes Etudes, creeaza impreuna cu D. Thorner Centre d’Etudes Indiennes, iar alaturi de D. Pocock, in 1957, fondeaza Contributions to Indian Sociology. Face mai multe calatorii in India de nord (Uttar Pradesh). Publicarea in 1964 a eseului La civilisation indienne et nous marcheaza prima etapa a unei reflectii de ansamblu din care se vor naste operele ulterioare.

'Homo hierarchicus (1967) este o sinteza a cunostintelor noastre despre sistemul castelor si, in acelasi timp, o valoroasa reflectie teoretica asupra principiului ierarhic. Dumont arata cum conceptia globalizanta a valorilor proprii societatii hinduse da seama de principiile de ordonare'a castelor, de opozitia si interdependenta categoriilor de pur si impur, ca si de disjunctia dintre sfera politicului si a religiosului. Daca civilizatia indiana se caracterizeaza' prin prevalenta unei gindiri ierarhice si a unei ideologii holiste, Occidentul modern apare prin contrast ca dominat de valor'i egalitare si indi­vidualism. Dumont isi va consacra munca ulterioara tocmai acestui studiu ideologic si compararii valorilor caracteristice acestor doua universuri atit de diferite. Astfel, individul occidental, nascut in primele secole ale istoriei Bisericii, e raportat la figura hindusa a nevoitorului. Diferitele cauze ce au precedat aparitia fenomenului totalitar fac obiectul analizei (1983) ce reia si duce mai departe dezbaterea asupra relatiei dintre religios si politic. Plecind de la un studiu asupra genezei si dezvoltarii economiei liberale engleze - care-l conduce la o critica radicala a lui Marx (1977) -, Dumont isi extinde analiza asupra idealismului si nationalismului german (1982, 1985), ca si asupra universalismului mostenit de la Revolutia franceza: lui Homo hierarchicus i'se opune Homo aequalis (1977).

Devenit istoric al ideilor, preocupat de respingerea bazelor unei sociologii compara­tive a modernitatii noastre, Dumont nu a incetat sa fie interesat de dezbaterile teoretice ale antropologiei, dupa cum o demonstreaza seria contributiilor sale la cercetarile asupra modelelor paternitatii si aliantelor. Lui i se datoreaz'a acordarea unui statut teoretic notiunii de „relatie ierarhica”, pe care o dezvolta initial in studiul sau asupra sistemului castelor si pe care o analizeaza in lumina supozitiilor ideologiei egalitariste. Propusa ca expresie constitutiva a legaturii sociale susceptibile sa depaseasca atit


binarismul mostenit din lingvistica structural, cit si dualismul taxonomic (1978), relatia ierarhica e manifestarea unei transcendente in miezul vietii sociale: evidentierea ei da seama de faptul ca intregul sistem e fondat pe un principiu care-i este exterior.

J.-C. GALEY



► 1951, La Tarasque: essai de description d’un fait local d’un point de vue ethnographique, Gallimard, Paris. 1957, Une sous-caste de l’Inde du sud. Organisation sociale et religion des Pramalai Kallar, Mouton, Haga - Paris. 1964, La civilisation indienne et nous: esquisse de sociologie comparee, Armand Colin, Paris. 1967, Homo hierarchicus. Essai sur le systeme des castes, Gallimard, Paris. 1971, Introduction a deux theories d’anthropologie sociale: groupes de filiation et alliance de mariage, Mouton, Haga - Paris. 1975, Dravidien et Kariera. L’alliance de mariage dans l’Inde du sud et l’Australie, Mouton, Haga - Paris. 1977, Homo aequalis: genese et epanouissement de l’ideologie economique, Gallimard, Paris. 1978, „ La communaute anthropologique et l’ideologie”, in L’Homme, XVIII (3-4): 83-110. 1982, „Totalite et hierarchie dans l’esthetique de Karl Philipp Moritz”, in Les fantaisies du voyageur. Variations Schaeffner; t. XXXIII, Societe Francaise de Musicologie: 66-78. 1983, Affinity as a Value: Marriage Alliance in South India with Comparative Essays on Australia, University of Chicago Press, Chicago. 1983, Essais sur l’individualisme. Une perspective anthropologique sur l’ideologie moderne, Le Seuil, Paris. 1985, „Identites collectives et ideologie universaliste, leur interaction de fait”, in Critique, XLI: 506-518.

• BERTHOUD G., BUSINO G. (ed.), 1984, L’exploration de la modernite. La demarche de Louis Dumont, Droz, Geneva. - GALEY J.-C. (ed.), 1984, Differences, Valeurs, Hierarchie. Textes offerts a Louis Dumont, Editions de l’EHESS, Paris. - MADAN T.N. (ed.), 1982, Way of Life: King, Householder, Renouncer, Essays in Honour of Louis Dumont, Vikas, New Delhi.

DURKHEIM Emile

Emile Durkheim s-a nascut la Epinal in 1858 intr-o familie evreiasca alsaciana profund religioasa. Dupa terminarea studiilor gimnaziale, pleaca la Paris, unde se va imprieteni cu Jean Jaures si se va pregati la Liceul „Louis-le-Grand” pentru admiterea la Ecole Normale Superieure. Admis in 1879, Durkheim este interesat mai ales de cursurile istoricului Fustel de Coulanges si de cele ale filosofului E. Boutroux. Profesor de filosofie din 1882, isi intrerupe 'activitatea la catedra in invatamintul gimnazial (1882-1886) pentru a studia psihologia si stiintele sociale la Paris, apoi in Germania, cu Wundt. Numit in 1887 profesor de pedagogie si de stiinte sociale la Bordeaux, Durkheim inaugureaza, in Franta, studierea sociologiei la nivel universitar. Isi sustine in 1893 teza de doctorat, De la division du travail social, insotita de o teza comple-mentara, Contribution de Montesquieu a la constitution de la science sociale. In 1896, la un an dupa aparitia lucrarii Regles de la methode sociologique, Durkheim fondeaza L’Annee Sociologique, unde va publica eseurile: „La prohibition de l’inceste et ses origines”, „La definition du phenomene religieux” si „De quelques formes primitives de classification”, acesta din urma scris impreuna cu nepotul sau, M. Mauss. In 1897 apare Le suicide, lucrare ce pare sa incheie o prima perioada a operei autorului. In 1902, Durkheim este numit profesor suplinitor, iar din 1906 titular, la catedra de pedagogie de la Sorbona, transformata incepind din 1913 in catedra de sociologie. Mai multe articole, reluate in opera postuma Sociologie et philosophie (1925), articole precum Representations individuelles et representations collectives” (1898), „La determination du fait moral” (1907), „Jugements de valeur et jugements de realite” (1911), ca si continutul unor cursuri, anunta aparitia, in 1912, a operei sale de capatii, Les formes elementaires de la vie religieuse. Durkheim moare in 1917, lasind in urma sa material pentru mai multe carti ce vor fi publicate in perioada interbelica, carti ce expun mai ales parerile sale critice asupra educatiei, moralei si socialismului, toate inseparabile de opera sa de sociolog.

Durkheim este adesea considerat fondatorul sociologiei franceze. Totusi, stiinta socialului pe care aspira sa o constituie sub acest nume nu se situeaza in prelungirea

vechii filosofii sociale si, cu atit mai mult, ea nici nu prefigureaza studiile specializate despre societatea de tip modern, studii ce alcatuiesc cea mai mare parte a continutului sociologiei contemporane. Prin amploarea proiectului sau stiintific si prin anexarea de materiale preluate din toate disciplinele stiintelor umane, sociologia durkheimiana exprima o ambitie specific antropologica. Din aceastfi cauza, nici un aspect al operei lui Durkheim nu ar trebui lasat la o parte de antropologia contemporana.

Etnologii nu-l pot ignora pe teoreticianul societatii in general, care incearca sa reconstituie geneza ordinii sociale, care alcatuieste o tipologie a formelor de integrare in functie de maniera de exercitare a constiintei colective si care, proclamind ireducti-bilitatea intregului social, apare ca adevaratul initiator al holismului sociologic (conform caruia fiecare individ este produsul societatii), doctrina ale carei postulate metodologice le va adopta antropologia in Franta si Marea Britanie. Nici istoricii antropologiei nu pot sa subestimeze influenta pe care o exercita asupra etnologiei epistemologia durkheimiana ce deduce din preeminenta logica a societatii in raport cu individul principiul preemi-nentei sale explicative, propunind un model al cauzalitatii sociale de la care se va reclama antropologia functionalists. In ciuda separarii dintre disciplinele sociologie si etnologie, antropologii nu-i vor putea nega lui Durkheim nici rolul de cercetator al societatii moderne si al raporturilor, amenintate de anomie, ce se stabilesc intre individ si colectivitate. Tezele sociologului privitoare la criza lumii contemporane si la lupta sa pentru restaurarea unui consens de esenta laica sub forma unei morale comunitare conforme cu exigentele spiritului stiintific'sint rezultatul reflectiei asupra societatilor .primitive” si asupra fortei caracteristice a reprezentarilor colective, mai cu seama a celor religioase, ce se manifests in aceste societati. In fine, antropologia nu poate sa nu-i ramina indatorata mentorului acelui „atelier critic si de creatie colectiva” (J.-C. Chamboredon) care a fost L’Annee Sociologique, publicatie'ce aduna in jurul con-ducatorului de scoala, Durkheim, specialisti precum C. Bougle, G. Davy, P. Fauconnet, M. Halbwachs, R. Hertz, H. Hubert, M. Mauss, F Simiand si multi altii, corespondenti constanti sau discipoli. Prezentind cititorilor sai numeroase recenzii ale lucrarilor etnografice despre familie si rudenie, organizare clanica sau religii arhaice, L’Annee Sociologique va contribui la legitimarea etnologiei ca stiinta.

Dar antropologia religioasa ii este indatorata lui Durkheim in primul rind in cali-tatea sa de autor al lucrarii Formes elementaires de la vie religieuse si de pionier al sociologiei cunoasterii. Fara a putea sa vorbim de o ruptura propriu-zisa in cadrul operei sale, o schimbare pare sa se produca spre sfirsitul secolului (T. Parsons). „De-abia in 1895, scrie Durkheim (in 1907), am avut sentimentul clar al rolului capital jucat de religie in viata sociala []; aceasta schimbare s-a datorat pe de-a-ntregul studiilor de istorie religioasa si mai cu seama lecturii scrierilor lui W. Robertson Smith si ale scolii sale.” Descoperirea etnologiei de teren (C. Levi-Strauss), ale carei lucrari sint'comentate in L’Annee Sociologique, joaca un rol la fel de important ca si cel al istoriei religiilor. Aceste doua discipline tind de acum inainte sa ocupe un loc dominant in ordinea stiintelor „anexate” de sociologia durkheimiana. O intreaga serie de reorientari insotesc aceasta modificare a cimpului de interes: abandonarea partiala a evolutionismului sociologic in favoarea unui „evolutionism metodologic” ce explica optiunea lui Durkheim pentru o imagine de ansamblu a faptului religios pornind de la totemism („Civilizatiile primitive constituie [] cazuri privilegiate, deoarece sint cazuri simple”), atentia indrep-tata in primul rind asupra procesului de simbolizare si abia apoi asupra mecanismelor sociologice, locul central acordat in conceptualizare notiunii de „reprezentare colectiva”, notiune ce subliniaza, pentru Durkheim, contributia decisiva a simbolizarii in consti-tuirea faptelor sociale, numite si „sisteme obiective de idei”.

Teoria generala a religiei, propusa in Formes elementaires de la vie religieuse si desprinsa prin inductie exclusiv din analiza totemismului australian, a marcat o ruptur'a radicala fata de o intreaga traditie de investigare a faptului religios, traditie obsedata de problema originilor. Oricit de criticata a fost pentru orientarile sale fundamental (afirmarea preeminentei ontologice si explicative a legaturii sociale), ca si pentru unele


dintre dezvoltarile sale secundare (stabilirea unei rupturi intre magie si religie, de pilda), ea constituie, chiar si in zilele noastre, o referinta obligatorie pentru antropologia religioasa si in general pentru studiul antropologic al activitatii simbolice. Definitia durkheimiana a religiei, definitie ce nu include recunoasterea de catre oameni a exis-tentei divinitatilor sau a supranaturalului, este fondata pe impartirea lumii in lucruri sacre si lucruri profane si pe reunirea, sub forma unei „comunitati morale”, a tuturor acelora care-si reprezintfi sacrul in acelasi fel si prin rit realizeaza aceasta reprezentare comuna. Acest al doilea criteriu l-a condus pe Durkheim la separarea sferei magiei de cea a religiei: dupa parerea lui, nu exista o „biserica” magica. Cit priveste interpretarea fenomenului religios, ea se rezuma la o singura formula: „Ideea de societate este sufletul religiei” (Durkheim, 1912). Sacrul este reprezentarea socialului. Prin mijlocirea religiei ce se naste din si in intensitatea vietii colective, societatea „ideala” (sau reprezentata) ajunge sa faca parte din societatea '„reala” (sau organizata). Prima o exprima pe cea de-a doua si in acelasi timp o creeaza. Durkheim are grija sa precizeze ca acea constiinta pe care o societate si-o formeaza despre ea insasi si din care, in conceptia sa, se naste experienta religioasa nu constituie expresia idealizata a „bazei sale morfologice”; ea este produsul unei sinteze ireductibile a constiintelor particulare, aceasta sinteza „degajind o lume de sentimente, de idei si de imagini 'care, o data nascute, se supun unor legi care le sint caracteristice” (ibid.). Antropologia, si mai cu seama scoala britanica, se va conforma in multe privinte programului durkheimian, mai ales in domeniul inter-pretarii riturilor, chiar cu riscul de a uita uneori ca sociologul francez, considernd religia un „lucru eminamente social”, recunostea totusi relativa autonomie a mani-festarilor acesteia.

Antropologia religioasa a lui Durkheim isi va depasi insa proiectul initial pentru a realiza o teorie a cunoasterii. In acest fel se verifica faptul ca tema fundamental a reflectiei durkheimiene este aceea a raporturilor dintre stiinta si religie (R. Aron), deoarece interesul acordat genezei religioase a functiei clasificatoa're l-a condus in cele din urma la ideea ca „stiinta nu este decit o forma mai perfecta a gindirii religioase”. intr-adevar, din examinarea modurilor de gindire legate de sistemul totemic, Durkheim trage o concluzie ce fusese deja avansata in articolul despre clasificari scris in colaborare cu M. Mauss : exista o reala afinitate intre „sistemul social” si „sistemul logic”. Refuzind ideea, admisa in general in acea vreme, ca primitivul ar fi putut „trai, in mod cronic, in confuzie si contradictie”, Durkheim afirma ca primitivul in chestiune a primit din partea religiei materialele pe care si-a exersat gindirea logica si a conceput la scoala societatii tocmai instrumentul care face societatea posibila: aptitudinea de a con-ceptualiza. Aptitudinea in cauza se exprima in elaborarea categoriilor de gen, specie, spatiu, timp, cauzalitate. Aceste categorii nu sint asadar innascute, ci sint de naturd sociala. Primitivii „au clasificat lucrurile deoarece erau impartiti in clanuri” ; „fratriile au fost primele genuri, clanurile - primele specii” („De quelques formes primitives de classification”). Societatea, prin intermediul imaginii de esenta religioasa pe care o are despre sine, a servit drept cadru pentru functia clasificatoare si, mai general, pentru constituirea armaturii logice a spiritului.

Durkheim a formulat in opera sa, sau cel putin in segmentul ei de inspiratie antropo-logica, o „teorie sociologica a simbolizarii” (M. Sahlins), teorie ce va ghida multa vreme cercetarile etnologice, Levi-Strauss propunind chiar o teorie simbolica a societatii. insa aceasta din urma se afla deja in germene in gindirea celui ce scria, in Formes elementaires de la vie religieuse, ca „facultatea de a idealiza este o conditie a existentei ca fiinta sociala”.

J.-C. GALEY, G. LENCLUD

► 1893, De la division du travail social, Alcan, Paris (ed. adaugita, PUF, Paris, 1960). 1895, Les regles de la methode sociologique, Alcan, Paris (reed. PUF, Paris, 1963). 1897, Le suicide, Alcan, Paris (reed. PUF, Paris, 1960). 1912, Les formes elementaires de la vie religieuse, Alcan, Paris (reed. PUF, Paris, 1960). 1893-1913 (sub coordonarea lui Emile Durkheim),


LAnnee Sociologique, 12 vol. (reed. PUF, Paris). 1923, Leducation morale, Alcan, Paris. 1925, Sociologie et philosophie, Alcan, Paris (reed. PUF, Paris, 1963). 1950, Lecons de sociologie. Physique des moeurs et du droit, PUF, Paris. 1975 (ed. de V. Karady), Textes, 3 vol., Editions de Minuit, Paris (cu o bibliografie exhaustiva a operelor lui Durkheim).

• ALPERT H., 1939, Emile Durkheim and His Sociology, Columbia University Press, New York. - ARON R., 1967, Les etapes de la pensee sociologique, Gallimard, Paris (ed. noua, revizuita si adaugita, Gallimard, Paris, 1982). - BESNARD P. (ed.), 1983, The Sociological Domain. The Durkheimians and the Founding of French Sociology, Cambridge University Press -Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, Cambridge - Paris. - CHAMBOREDON J.-C, 1984, „Emile Durkheim: le social, objet de science. Du moral au politique”, in Critique, 445-445, Aux sources de la sociologie: 460-531. - DAVY G., 1931, Sociologues d’hier et d’aujurd’hui, PUF, Paris. - KARADY V., 1981, „French Ethnology and the Durkheimian Breakthrough”, in Journal of the Anthropological Society of Oxford, XII. - LEVI-STRAUSS C, 1947, „La sociologie francaise”, in G. Gurvitch, W.G. Moore, La sociologie au XXe siecle, 2 vol., PUF, Paris. 1960, „Ce que l’ethnologie doit a Durkheim”, in Annales de l’Universite de Paris, I: 45-50 (reluat in C. Levi-Strauss, Anthropologie Structurale Deux, Plon, Paris, 1973). – LUKES S., 1972, Emile Durkheim, His Life and Work. A Historical and Critical Study, Harper & Row, Londra. - NISBET RA. (ed.), 1965, Emile Durkheim, Prentice Hall, Englewood Cliffs. - PARSONS T., 1937, The Structure of Social Action, McGraw Hill, New York. 1976, „A propos de Durkheim”, in Revue Francaise de Sociologie, XII, 2. 1979, „Les Durkheimiens”, in Revue Francaise de Sociologie, XX, 1.






Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1235
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2021 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site