Palatul in renasterea de apogeu

Palatul Venezia este una dintre putinele cladiri rezidentiale de inspiratie clasica construite in cea de a doua parte a secolului al XV^lea, la Roma. Exteriorul cladirii aminteste mai degraba de arhitectura medievala decat de cea a renasterii. Elevatia palatului are un aspect sever: paramentul este perfect plat si unicul element decorativ este o cornisa ampla, tratata sub forma unui drum de straja iesit in consola. Profilul orizontal situat la partea superioara a zidului si accentul vertical ridicat intr-unul dintre colturile constructiei sugereaza o fortareata si nu o cladire cu caracter rezidential.

Spre deosebire de exterior, interiorul cladirii este tratat intr-o maniera pur clasica. curtea interioara a palatului Venezia este delimitata de portice suprapuse, asemanatoare celor ale Colosseumului sau ale teatrului lui Marcellus. Intre curtea palatului Venezia si cele ale palatelor din Toscana exista o diferenta esentiala: la Roma, arcele porticului nu sunt asezate direct pe coloane, ci pe pilastri masivi. Pilastrii sunt intariti de coloane angajate, asezate pe piedestaluri inalte.

Prima cladirea construita integral in stilul renasterii este Palazzo Riario, cunoscut si sub numele de Palazzo della Cancelleria. Zidirea resedintei cardinalului Riario a inceput in anul 1486 si a durat aproape 10 ani. Autorul palatului este necunoscut; intrebuintarea traveei ritmice aminteste de Alberti, iar modul de tratare a curtii interioare vadeste o legatura cu palatul ducal din Urbino. Complexitatea compozitiei demonstreaza ca arhitectul palatului poseda cunostinte solide de arhitectura clasica romana, care au fost imbogatite prin aprofundarea studiilor intreprinse de primii arhitecti renascentisti.

Terenul pe care s-a construit palatul are dimensiuni impresionante, dar prezinta inconvenientul de a avea o forma trapezoidala, lucru care a condus la obtinerea unor spatii cu forme neregulate. Cladirea resedintei a avut ca nucleu o veche bazilica crestina situata pe latura dreapta a parcelei. Lipsa simetriei cauzata de cele aratate mai sus este atenuata de o compozitie echilibrata si pe cat se poate de ordonata.

Urmand modelul de resedinta nobiliara din prima renastere, palatul Cancelariei prezinta o serie de spatii, pe mai multe niveluri, care se organizeaza in jurul unui atrium de dimensiuni mari, inconjurat cu portice. Curtea interioara a cladirii ocupa partea stanga a terenului, una dintre laturile lungi ale porticului boltit fiind tangent bisericii. Desi in cazul de fata aceasta componenta caracteristica a palatului renascentist ocupa o pozitie excentrica, importanta ei in cadrul resedintei este ilustrata atat prin suprafata, cat si prin sublinierea axului ei longitudinal de simetrie in elevatie principala, ax care coincide cu intrarea principala in cladire.

Organizarea cladirii in plan este reflectata si de elevatia principala care se prezinta sub forma unui front cu lungime mare; pe acest front sunt practicate cele doua accese: cel care conduce in biserica San Lorenzo in Damasso, si cel care permite accesul in resedinta propriu zisa. Un element de noutate care apare in cazul de fata este tratarea extremitatilor fatadei: traveile laterale ale palatului sunt usor iesite fata de planul general al paramentului. Aceste elemente decrosate formeaza impreuna cu cornisa si cu linia de pamant un cadrul rigid, care confera constructiei o imagine stabila si nedeformabila.

In ceea ce priveste compozitia generala, elevatia principala a cladirii este impartita in trei registre orizontale distincte. Parterul este extrem de simplu, jucand rolul unui soclu solid. Zidul masiv, tratat cu bosaje, este intrerupt la intervale egale de goluri de dimensiuni reduse, incheiate la partea superioara in arc de cerc. Raportul dintre latimea ferestrelor si zona plina care le desparte este in favoarea zidariei, astfel incat parterul da impresia de foarte multa robustete. Nivelele superioare sunt mai bogat tratate decat parterul; un lucru evident inca de la prima vedere este diferenta existenta intre etaje. Spre deosebire de primele palate renascentiste in cazul carora piano nobile si etajul al doilea erau aproape identice, in cazul de fata diferenta intre nivelele superioare este clara. Primul etaj este vizibil mai decorat decat cel de deasupra. Golurile ferestrelor, incheiate in arc de cerc, asemenea celor de la parter, sunt inconjurate de un ancadrament dreptunghiular, cu decoratii discrete. Deasupra fiecarui ancadrament de fereastra se afla cate un medalion, iar axul intrarii principale este pus in evidenta printr-un blazon. Paramentul este ritmat de pilastri angajati. Decoratia celui de-al doilea etaj se reduce la intrebuintare ordinului de arhitectura.

Palatul Cancelariei este cel de-al doilea exemplu cunoscut de intrebuintare a traveei ritmice. In cazul de fata ordinul de arhitectura este folosit intr-o maniera diferita de cea utilizata de Alberti, la palatul Rucellai. In primul rand, ordinul este utilizat doar la etaje, acolo unde se locuieste si unde se situeaza spatiile importante ale resedintei, si lipseste de la parter unde se gasesc incaperi anexe. In al doilea rand pilastrul nu mai este asezat direct pe profilul orizontal care separa registrele, ci se situeaza pe un postament a carui inaltime este egala cu cea a parapetului ferestrelor. In ceea ce priveste ritmul pilastrilor, la palatul Cancelariei s-a renuntat la simpla alternanta pilastru - gol in favoarea unei succesiuni de elemente alcatuite din pilastru - gol - pilastru.

Resedinta care ilustreaza cel mai bine principiile renasterii clasice in arhitectura civila este palatul Farnese, inceput de Antonio da Sangallo cel tanar in 1513, la comanda viitorului papa Paul al III^lea. Atat exteriorul cat si interiorul cladirii prezinta o maturizare a conceptelor de monumentalitate, soliditate si stabilitate, urmarite cu perseverenta de arhitectii renascentisti.

Elevatia principala a cladirii are o imagine severa, rezultata ca urmare a disparitiei elementelor cu caracter pur decorativ. Paramentul este total plan; bosajele sunt restranse la colturile cladirii si in zona accesului principal. Ordinul de arhitectura este intrebuintat strict la nivelul golurilor de la etaje. Antonio da Sangallo mentine impartirea elevatiei in registre orizontale de importanta diferita. La registrul inferior, zidaria este intrerupta de goluri rectangulare asezate pe console. La piano nobile, ferestrele prezinta ancadramente de tip edicul; coloanele angajate care poarta frontonul ediculului sunt situate pe baze rectangulare solide. Tempoul introdus de traveea ritmica este suplinit aici de alternanta frontonului de tip triunghiular cu frontonul in arc de cerc. La cel de-al doilea etaj golurile primesc ancadramente mai lejere decat cele situate la piano nobile. Importanta diferita a etajelor reiese din tipul ancadramentelor folosite in dreptul fiecarui nivel. Rolul principal pe care il detine piano nobile rezulta atat din utilizarea celor mai impozante ancadramente ci si din alternarea frontoanelor acestora.

Cadrul introdus pentru intaia data la Palazzo della Cancelleria este prezent si in cazul de fata, fiind format, pe verticala, de cele doua fasii inguste de bosaje iar pe orizontala de cornisa si de linia pamantului. Fragmentele de bosaje intrebuintate indica usurarea masei de zidarie de jos in sus; acelasi lucru este insa indicat si de culoarea paramentului, care este inchis la parterul cladirii, si care se deschide pe masura ce se avanseaza in inaltime.

Axul de simetrie al elevatiei principale, pus in evidenta pe doua treimi din inaltimea constructiei precum si strictetea cu care este alcatuita fatada anunta o compozitie interioara ordonata, cu cel putin un ax de simetrie marcat. Intre exteriorul si interiorul cladirii exista o concordanta deplina. Dimensiunea mare a frontului la strada precum si rigurozitatea si monumentalitatea acestuia anunta o cladire cu o suprafata de dimensiuni mari si cu un plan rectangular. In proiectie orizontala palatul are forma unui dreptunghi usor alungit, in centrul caruia se gaseste o curte interioara patrata. Compozitia are doua axe de simetrie, ambele marcate; axul longitudinal, situat in prelungire intrarii principale, este puternic evidentiat.

Curtea interioara a palatului Farnese este cea mai buna ilustrare a renasterii clasice si a evolutiei petrecute intre faza timpurie si cea de apogeu a stilului. Modelul curtilor interioare florentine, cu arce care se descarca pe coloane zvelte este inlocuit aici de ordinul robust, inspirat de Teatrul lui Marcelus si de Colosseum: arcele late pornesc din pilastri masivi iar antablamentul este purtat de coloane angajate pilelor de zidarie. Peste doricul toscan al parterului se gasesc coloane angajate ionice care marginesc arcade oarbe; interiorul galeriei de la piano nobile este luminat de goluri practicate in zidul care inchide arcada. La ultimul nivel coloana este inlocuita cu pilastrul, iar corinticul ia locul ionicului. Ordonanta suprapusa confera curtii interioare atat o structura corecta din punct de vedere static, cat si o imagine stabila si sobra - lipsita insa de gratia porticelor toscane.

Cu toate ca Palatul Farnese poate fi considerat idealul resedintei nobiliare a renasterii clasice, aceasta constructie nu este una pur romana ci este rezultata din intrepatrunderea arhitecturii toscane cu cea antica. Palatul Farnese reprezinta in realitate momentul de apogeu al resedintei nobiliare florentine. Prototipul palatului roman este ilustrat mai degraba de o alta cladire, de palatul Caprini desenat de Bramante devenit locuinta lui Rafael.

Palatul Caprini a fost construit, se pare, in jurul anului 1512. Ca toate lucrarile ridicate de Bramante dupa venirea la Roma, si aceasta resedinta se bazeaza pe un model antic, mai precis pe cel furnizat de Insula romana. Insulele cuprindeau apartamente care erau amplasate deasupra unui sir de pravalii. Palatul Caprini este o cladire de dimensiuni mai mici decat alte resedinte nobiliare, continand doar doua nivele, unul functional, ocupat de pravalii, si al doilea pentru locuit. Parterul, este alcatuit dintr-o succesiune de cinci arcade in interiorul carora se gasesc accesele in pravalii si la locuinta. Pilele solide pe care se descarca arcele si care separa golurile sunt tratate cu un bosaj cu relief pronuntat. Parterul se incheie cu un profil orizontal deasupra caruia incepe etajul nobil. Zidul etajului, neted si retras fata de fila zidului de la parter, este decorat cu coloane dorice ingemanate, situate in dreptul pilelor de partea inferioara. Intre grupurile de coloane care poarta un antablament cu triglife si metope, se gasesc golurile ferestrelor incununate cu frontoane triunghiulare. Ceea ce se remarca la aceasta elevatie este sculpturalitatea creata de profilul accentuat al elementelor. Fatada este solida si impunatoare prin sobrietate dar si prin plasticitatea masei de zidarie. De asemenea se poate observa ca fiecare fragment de constructie, incepand cu balustradele si cu piedestalurile coloanelor si terminand cu cornisa, este clar definit.

Palatul Caprini va constitui un model si pentru alte resedinte ale renasterii clasice. Unul dintre exemplele cele mai bune in acest sens este palatul Vidoni-Caffarelli, construit de Rafael. Simplitatea si sobrietatea arhitecturii rezidentiale a lui Bramante va constitui un punct de plecare pentru operele lui Palladio, principalul reprezentant al renasterii tarzii.