Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  


AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


ELEMENTE DE CULTURA SI CIVILIZATIE ARABA

Arta cultura

+ Font mai mare | - Font mai mic



Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Limbi si Literaturi Straine

ELEMENTE DE CULTURA

SI CIVILIZATIE ARABA



Cuprins:

Arabia Antica     

Personalitatea lui Muhammad

Coranul      

Mesajul coranic     

Limba araba

Caligrafia araba

Domnia discipolilor

Califatul omeyyad     

Croologia dinastiei

Yazid     

Organizarea statului

Orasele     

Premisele caderii omeyyazilor

Propaganda abbasida

Spania musulmana

Arabia antica

Cadru istoric:

In istoria lumii antice, peninsula Arabica nu are un loc diferit de cel al celorlalte doua peninsule din Mediterana: Italia si Balcanii; acesta se datoreaza faptului ca Peninsula Arabica este patria popoarelor semitice, care au dezvoltat o civilizatie, care alaturi de cea elenica si romana, a constituit structura tripartita a sintezei culturale pe care lumea mediteraneeana a realizat-o in secolele timpurii ale erei crestine.

Dar este aici locul sa mentionam ca civilizatia semitica in formele sale cele mai inalte s-a dezvoltat in afara granitelor strict geografice ale Peninsulei Arabice, in semicercul denumit Semiluna fertila.

Peninsula Arabica este patri arabilor si leaganul islamului. De aceea, termenul de “Arabia preislamica”este foarte potrivit, el reflectand rolul decisiv pe care islamul l-a jucat in evolutia societatii arabe.(v. The Cambridge Hystory of Islam- Irfan Shahid- Geogetown Univ. Washington D.C.)

Peninsula Arabica (sau “Insula Arabilor”, cum o numesc arabii), este un adevarat subcontinent, cea mai mare peninsula din lume, inconjurata din trei parti de mare, acoperita de unul din cele mai uscate deserturi. Evolutia istorica a acestei zone, este profund marcata de factorul geografic cea mai mare parte a naturii acestei zone fiind neprimitoare, “natura maligna”, fara coaste ospitaliere accesul facandu-se prin stramtori foarte inguste. Nici un rau nu-o strabate, rareori ori se intalnesc albii uscate (wadi) unde precipitatiile din sezonul ploios au dus la aparitia unor oaze, dezvoltate si in jurul cate unui izvor sau put. Peninsula se imparte in trei zone orientate spre nord-sud.

Despartita de uscat prin desertul din nord, Peninsula Arabica poate fi considerata, cu adevarat, o insula, marginita de intinderi de apa la sud, la est si la vest. Ea se imparte in urmatoarele zone:

- un litoral ingust, de-a lungul Marii Rosii in vest- Tihama, marginit de o bariera muntoasa- Hijaz (in araba      inseamna “a bloca, a izola, a face inaccesibil)

spre sud, in prelungirea Hijaz-ului, Yemenul 3000m, cu culturi terase, pana la Golful Aden, continuandu-se apoi, spre nord-est, cu Hadramawt si Zufar si apoi Muntii Omanului;

in centru, platoul Nejd, intre doua deserturi: Nafud in nord si Rub- al-Khali(patrarul gol, insemnand in araba “a sta, a trai”), in sud-est; este un platou stancos, cu o vegetatie de stepa, zona in care beduinii asi aduceau turmele la pascut.

In antichitate, desertul a tinut Peninsula Arabica izolata de restul lumii de bazinul mediteranean si de Mesopotamia, inchizandu-i singura cale de acces, pe uscat spre aceste zone de civilizatie. “Asa cum desertul inseamna capcane, furtuni, sete, nisipuri miscatoare, tot asa ci marea are furtuni periculoase, are “firea ei”, cum spunea un geograf arab, mai ales aceasta mare orientala, care inglobeaza Marea Rosie, Oceanul Indian si golful ale carei itinerarii sunt jalonate de cimitire de nave (A.Miquel, cf. Sur les difficultes de navigation en Mer Rouge par example, H.de Monfried, Les secrets de la Mer Rouge, 1932).

Totusi, conducatorii de caravane de camile si marinarii n-au ezitat sa se lanseze pe aceste drumuri maritime si terestre presarate de pericole. Navigatia de coasta lega Egiptul, Abisinia, Africa orientala, Mesopotamia, Persia si India. Caravanele parcurgeau drumurile din Yemen la Cornul abundentei. Bogatiile locale erau comercializate pe pietele din nord, unde se vindeau plantele aromatice, mirodeniile, tamaia, smirna, rasina parfumata, sofranul, aurul, pietrele pretioase, perlele, fierul si cositorul.

Clima opune Nordul Sudului, caci daca cea mai mare parte a Peninsulei este desertica, muntii meridionali beneficiaza de ploile musonice de unde si denumirea de “Arabia felix” data de romani acestei regiuni. Cea mai mare parte a Peninsulei are o clima continentala, torida in majoritatea timpului, cu scurte precipitatii iarna si primavara, uneori devastatoare, dar aducand dupa sine o vegetatie de scurta durata, considerata un dar al cerului.

Aflata la intretaierea drumului comerciale intre Asia si Europa (in special Bizant), ea este strabatuta de marile drumuri naturale care legau Constantinopol-ul cu India si China.

Prosperitatea comerciala si progresul agriculturii au dus la aparitia unor regate infloritoare in Yemen. In sec. XV i.Ch., Regatul minean cu capitala la Ma'in , reunea o buna parte din populatia Arabiei meridionale, alaturi de alte orase - regat , ca Qataban , Hadramawt si Saba , ultimul fiind cel mai cunoscut, datorita legendarei sale regine, care 1-a vizitat pe Salomon si a marelui baraj de la Maarib «, care a transformat regiunea intr-un « paradis intins de umbra, astfel ca unui calaret ii trebuie mai mult de o luna pentru a-l strabate « (v.J. Ryckmans - Le barrage de Marib , in Les dossiers de L’archeologie no.33, 1979, pg. 28-35). Regatul Saba va atinge apogeul in jurul anului 500 i.Ch, cand va cuceri Etiopia. Mai tarziu, Regatul Himyaritilor ( sec.I i.Ch. - sec. VI Ch) unifica tot sudul, in timp ce in nord, dinastiile arabe repede elenizate guvernau orase - state situate la punctul terminus al rutelor caravanelor : Emese ( azi Horans in Siria ); regii nabateeni la Petra ( Iordania - ) - sec. II i. Ch. - 106 ), regina Zenobia la Palmira ( in Siria), care in sec. III .Ch. , profitand de declinul Nabateeii, devenita provincie romana , a incercat sa acapareze rutele comerciale si sa fondeze un imperiu oriental, care sa tina piept Romei.

In sec. I i.Ch. existau dinastii arabe la Edessa, Emessa, in Anti-Liban, la Petra si Palmyra.

Rolul nabateenilor din Petra, la sudul Marii Moarte, a fost deosebit de important pentru cultura araba. Asezati la bifurcarea drumului mirodeniilor, nabateenii sunt intermediari intre Arabia de sud si lumea mediteraneana. Regii nabateeni incearca in 85 i.Ch sa ocupe teritorii spre nord, ajungand chiar la Damasc, pe care-1 ocupa pentru putin timp, dar apoi , se indreapta spre sud, luand, practic in stapanire, tronsonul nordic al drumului mirodeniilor. Nabateenii imbina elenismul cu arabismul; ei folosesc in arhitectura elemente elenistice, dar vorbesc araba ( Cantineau, apud. R.Blachere, op.cit. vol I , pg. 43). Si nu folosesc arameana decat in inscriptii.

Secolul VI marcheaza declinul sudului. In 530, ultimul rege humyarit Dhu Nuwas (de la care se spune ca-si va lua numele celebrul poet Abu Nuwas) este invins de etiopieni ( descendenti ai sabaenilor stabiliti in Africa ) ; capitala sa este distrusa. Ocupatia tine 50 de ani. Cam in aceeasi epoca , digul de la Marib se prabuseste, ducand la exodul unui numar mare de sabaeni, in special din tribul Azd ^J, din care o parte s-au stabilit pe malurile Eufratului, dand nastere dinastiei crestine a Ghassanizilor ( ( Desi traditia face din caderea digului principala cauza a mirgratiei yemenite spre nord, istoricii considera ca aceasta miscare, care incepe prin sec. al III-lea ar fi rezultatul presiunii exercitate de beduini asupra teritoriilor detinute de sedentari, la limita desertului. (v.J.Ryckmans,op.cit. pg. 35)

In 570. guvernatorul etiopian al Yemenului, Abraha أبرهة , a pornit o expeditie armata contra orasului Mekka, pentru a distruge Kaaba. El a condus atacul calare pe un elefant, dar a fost invins; anul 570 a ramas cunoscut ca anul elefantului “; el este si anul nasterii lui Muhammad. La aceasta expeditie se face referire si in Suratu-1 fīl (Coran).

Sud-arabica

Descoperirea unor inscriptii in sud-arabica pe tablite de bronz, arama, piatra indica existenta unui alfabet propriu, derivat din cel fenician. Din acest alfabet sud-arabic s-a dezvoltat scrierea silabica , folosita de etiopiana veche ( ghe'ez), si apoi de amharica (etiopiana moderna). Scrierea sud-arabica a fost descifrata la sfarsitul secolului trecut, iar limba s-a dovedit a fi foarte apropiata de nord-arabica (araba propriu-zisa) ; in ea se gasesc, de asemenea, elemente arhaice prezent numai in akkadeeana si ghe'ez. In prezent, exista un corpus al inscriptiilor sud-arabice, gramatica si crestomatii, iar o ramura a orientalisticii - sabeistica - se ocupa de studierea lor.

Pe Eufrat, la marginea desertului, intr-o zona fertilizata de irigatiile de pe Eufrat, a aparut orasul Hira . In momentul cand o dinastie araba se stabileste aici, Sasanizii si-o fac vasala. Este vorba de dinastia Lakhmizilor , care se revendica din triburile din sudul peninsulei. La sfarsitul sec. VI, Lakhmizii se crestineaza, iar crestinismul va dainui la Hira pana in vremea abbasizilor. La inceputul sec. VII, dinastia Lakhmizilor este inlaturata, iar teritoriul este supus guvernatorului sasanid. Prin lichidarea acestui tampon, Persia.

Populatia Peninsulei Arabia era departe de a fi uniforma in secolele care au precedat era noastra. Fara indoiala aici se gaseau diverse triburi, numele unora fiind citate in texte, ca de exemplu in Biblie (Ezechel 27, 22) dar istoricii se feresc sa afirme daca au fost singura populatie a locuitorilor. In orice caz, majoritatea acestei populatii vorbea araba, limba semita, inrudita cu accadeana, cananaeana, arameana si ebraica. Studiul acestor limbi nu rezolva problema istorica, caci se presupune ca ar fi existat o limba de origine, semita comuna, iar regiunea unde a fost vorbita ar fi fost “leaganul semitilor”, dar nu se stie cu precizie unde ar fi aceasta zona. Daca unii istorici considera Arabia locul de unde, prin migratii succesive, ar fi aparut popoarele semite, altii se refera in acest sens mai degraba la Mesopotamia. Sigur este insa ca araba este o limba semita cu structuri complete, iar la inceputul primului mileniu populatia Arabiei era considerata de popoarele vecine ca avand o unitate a limbii care permitea folosirea unui nume comun in ciuda modului de viata diferit dus de pastorii Arabiei Centrale sau de comerciantii sau agricultorii Arabiei de Sud. Aceste triburi arabe se considerau ca facand parte din doua mari grupuri: ai Arabiei de Nord si ai Arabiei de Sud, avand ca stramosi pe Adhan si Qahtan.      Cei din Sud sunt popoarele Main, Saba, Cataban, Hadramaut, populand spatiul triunghiular din SV peninsulei, pe care am putea sai denumim yemeniti. Aceste patru orase-state monarhii sclavagiste, au dezvoltat o civilizatie superioara a Orientului vechi, civilizatia sud-arabica. Societatea sclavagista a Yemenului antic s-a format pe la sfarsitul mileniului al doilea i.e.n., se pare independent de celelalte. Ea avea la baza practicarea unei agriculturi in terase care producea cereale, parfumuri si mirodenii, precum si un comert activ favorizat de pozitia sa, la intersectia marilor drumuri intre Extremul Orient si lumea mediteraneana.

Marile drumuri care strabateau Peninsula Arabica erau putine la numar. Doua drumuri plecau din Damasc, unul indreptandu-se spre Valea Eufratului, prin Palmyra, iar celalalt spre Arabia centrala si orientala, prin Wadi Sirhan. De la Mecca si Yathrib (Medina astazi), plecau alte doua drumuri, spre Eufratul de jos. Cea mai importanta cale era cea a mirodeniilor, care, plecand din Haramawt trecea prin Ma ‘rib si ajunge ala Najran, de unde se bifurca, spre Hira si Eufrat, iar la nord, spre Mecca si Yathrib, apoi spre Petra.

Cand au cucerit Siria romanii nu au depasit sudul Semilunei fertile, iar expeditia lui Aelius Gallus in Yemen ( 24 i.Ch) nu s-a mai repetat. Pentru a frana mersul arabilor spre nod, Bizantul si Persia Sasanida au creat doua state arabe tampon: Ghassanizii (vasalii Bizantului) si Lahmizii (vasalii Sasanizilor). Pe langa aceste doua state ale sedentarilor, a mai existat in Nedjd un stat autonom, mai bine zis o uniune tribala, kinditii. In cadrul statului Ghassanizii elementul arab era atat de important incat limba araba era recunoscuta ca limba de oficiere a cultului in biserica, alaturi de greaca si siriaca. Curtea Ghassanizii constituia un ideal de rafinament pentru beduinii din desert, desi ei au ramas mai departe nomazi. Tot aici se pare ca ar fi aparut si o noua scriere, scrierea araba, documentele care ateasta aceasta sunt o inscriptie crestina trilingva din 512 descoperita la Zabad in Siria de Nord, o alta din 568 la Haran care evoca constructia unui martinium, precum si cea de la Djabal Usais, la est de Damasc datata 528. Este totusi cert faptul ca in secolul al VI-lea, in Siria si Iordania se foloseau caractere apropiate de cele ce vor fi numite mai tarziu caractere arabe, diferite in orice caz de cele folosite la inceputul secolului al VI-lea in aceeasi regiune. Intre aceste doua perioade se situeaza deci aparitia scrierii arabe, sau nasterea ei prin transformarea progresiva a scrierilor anterioare, fenomenul avand loc pe teritoriul celor doua regate Lakhmid sau gassanid, fara ca sa putem preciza daca aceasta scriere a fost elaborata in Mesopotamia. Istoria antica a arabilor din nordul Peninsulei este mai putin cunoscuta, in afara unor date din izvoare asiriene, care vorbesc despre dus, dar pomenesc si triburile nord-arabice, supuse, in diferite perioade, statelor din sud. Una din cele mai vechi mentiuni despre arabi aflam in Odiseea lui Homer (Odiseea - IV - 81 -85 ,Menelaos isi povesteste pribegiile dupa cucerirea Troiei). Stiri sigure aflam de la Herodot, care dedica calatoriei sale la arabi un «logos » ( cartea III) ; Aflam de la el ca arabii venerau doua divinitati : Dionis (Oratalt) si Urania (Alilat), care era considerata zeita cerului.

ARABII

Este dificil sa delimitam « lumea araba » folosindu-ne de criteriul geografic, pentru ca, pana aproape de sfarsitul sec. VI , ea nu a cuprins decat o parte din Peninsula Arabica. La fel, nu putem sa-i definim pornind de la conceptul de natiune, pentru ca nu au reprezentat o masa etnica pura, fara aport strain. Singurul criteriu de retinut pentru delimitarea lumii arabe este criteriul lingvistic, (v. Regis Blachere Histoire de la litterature arabe A Maisonneuve 1952 )

In mileniul al II-lea i.Ch. , nordul si centrul Peninsulei erau ocupate de nomazi, stramosii arabilor de azi, despre care aflam mentiuni in documente asiriene din sec, VIII i.Ch. Limba acestor nomazi facea parte din marea familie a limbilor semitice, inrudita cu limbile asiro-chaldeene (sau akkadiene), cu idiomurile canaaneene (ebraica si arameana) si limbile vorbite in Arabia Meridionala.

Sa convenim a-i denumi arabi pe membrii unui grup, avand in comun folosirea aceluiasi idiom .

Conditiile de viata din Peninsula Arabica - In afara oazelor, unde sunt concentrati sedentarii, restul populatiei o reprezinta nomazii, al caror mod de existenta este singurul corespunzator mediului geografic.

Societatea araba- sedentara sau nomada este un conglomerat de clanuri si triburi.

MODUL DE VIATA AL GRUPURILOR ARABE

Pe langa deosebirile legate de origine, care si-au pus amprenta asupra vietii literare, cea mai importanta opozitie de care trebuie sa tinem cont este cea dintre beduini si sedentari. Cand ne gandim la arabi timpul nomad ne vine in minte ; si aceasta, pe drept cuvant, pentru ca , la inceput, el este adevarul stapan al teritoriului. Dispretuindu-1 pe pastor, la fel ca si pe sedentar, pe care-1 exploateaza si-1 apara conform unei cutume bine incetatenite, beduinul nu se asteapta sa-i fie recunoscute meritele . »Sunt de dispretuit munca si situatia servila, cresterea bovinelor, este nobil sa ai camile , este o dovada de barbatie si vitejie sa ai cai « Bogatia beduinului consta in turme ; restul, care ii este de altfel indispensabil, : graul, curmalele, pielea, armele, ustensilele din cort , Ie ia de la sedentari. 0 alta sursa o reprezinta transportul cu caravanele, la care se adauga tributul cerut celor pe care-i protejeaza sau caravanelor straine care strabat teritoriile sale ( Burckhardt, III ,4,6,279,295, ; Huber, 406 - apud R. Blach'ere ,op.cit.pg. 19)

Ultima sursa -si nu cea mai putin importanta - o reprezinta - « razia » , care , uneori, este o lovitura data de o mana de oameni impotriva unui grup sau unei caravane izolate , alteori, este un atac bine organizat, la care participa cateva mii de luptatori, avand drept scop acapararea de noi pasuni sau surse de apa. Aceste incursiuni si razboaie sunt descrise in « Ayyam al -Arab » . Nimic mai plictisitor, mai monoton si mai steril decat aceste lupte dintre care unele, ca razboiul izbucnit dupa intrecerea dintre caii Dahis si Al -Gharba , care a durat 40 de ani si si-a aflat locul in creatia literara, eroul sau fiind Antara Ibn Shaddad. Orientalistii clasici ne-au obisnuit cu caracterizarea vietii arabilor preislamici ca viata beduinilor, dar, asa cum remarca R. Blache're, imediat ne gandim la opozitia clasica dintre beduini si sedentari. Cunoastem triburi partial sedentare, iar altele in totalitate nomade.

Greutatile vietii, vitregia naturii au dezvoltat la arabi un profund fatalism, ei se inclina in fata iremediabilului, simtind inutilitatea efortului, in fata acestei forte superioare denumita dhahr. Acelasi mod de viata face sa se dezvolte la arabi gustul pentru elocinta, viata in desert fiind favorabila exercitarii harului oratoric: “Limba beduinilor este un instrument bogat in sonoritati, care incita la cautarea de efecte ritmice, de formule lapidare…cei mai elocventi sunt cei mai ascultati. Sentimentul onoarei, gustul innascut pentru lauda, incita pe cei mai elocventi, pe cei care au har poetic sa-si cultive talentul pentru a canta originea lor si a celor apropiati lor, pentru a canta faptele de arme, pentru a resuscita curajul luptatorilor dupa o infrangere, pentru a canta, in orice moment, valorile neamului”.(R. Blachere, Histoire de la Literature arabe, Paris, 1952) .

Nu trebuie subestimat rolul centrelor sedentare urbane ca Yathrib (Medina), Mecca, Njran, Hīra. Ele vor exercita o influenta generala in afara de cea directa ceruta de interese immediate legate de relatiile cu triburile. Mecca asezata intr-o depresiune, isi datora rosperitatea situatiei sale de punct nodal al comertului de tanzit dintre Sud si Nord, si numai putin Pietrei Negre loc de cult cu mult inaintea aparitiei Islamului. In fiecare an aici se desfasura pelerinajul odata cu balciurile traditionale, la Ukaz de exemplu, unde aveau loc si concursurile poetilor arabi, ce denuntau tradatorii si dusmanii cerand dreptate. Fie ca este vorba despre beduini sau sedentari, organizarea clanului sau tribului nu este esential diferita in epoca veche fata de ce aflam in epoca moderna.

In fruntea clanului se afla un consiliul format din capii de familie, iar la nivelul tribului - de un consiliu format din sefii de clan.

S-a vorbit despre o democratie a societatii arabe, dar aceasta trebuie inteleasa in sensul 'unui instinct social de echilibru democratic, care tinea locul unor institutii politice (Charles, H- Tribus motonnieres du Moyen- Euphrate - in Documents d' etudes orientales de 1'Inst. Francais de Damas ;Beyrouth, 1939, apud. R. Blachere , op. cit. pg. 21)

« Arabul oscileaza intre dot poll : un individualism care il impinge sa respinga orice constrangere, sa-si afirme drepturile imprescriptibile ale « eu-lui «inaintea indatoririlor elective, iar pe de alta parte, atasamentul fata de grupul sau social, care este de o profunzime si o spontaneitate , care pot merge pana la sacrificiu « (R. Blachere ;op .cit. pg. 21). Societatea araba reprezinta, deci, o « anarhie temperata, la nivelul fiecarei trepte a ierarhiei sociale de oligarhia mai mult sau mai putin influenta a sefilor de familei, factiune sau trib (Charles, idem, pg. 150)

Un rol important in aceasta societate revine « sayyid-ului « , persoana desemnata sa execute hotararile luate de consiliul de conducere ; el isi conduce oamenii in lupta, primeste soliile altor triburi, poarta negocieri pentru incheierea de aliante, declara razboi, ia masuri in vremuri de restriste, stabile si datele si caile de transhumanta.

Asemenea modului de viata, si psihologia beduinului a ramas neschimbata timp de secole. . »Intr-o lume in care nesiguranta este starea normala, razia modul de existenta.

Beduinii nu pareau foarte preocupati de religie : “Nomazii, mai mult decat sedentarii sunt inchisi la notiunea de divinitate, gandirea lor religioasa este mediocra, lucru surprinzator la aceste fiinte aflate in permanent contact cu fortele naturii. Ei credeau ca pamantul este populat de spirite invizibile, ğinn-ii. Cultul de baza il constituia cultul betililor, al unor pietre asezate vertical asemenea menhirirlor. Erau divinizate si divinitatile astrale mai cunoscute fiind Uzza, personificarea lui Venus, ca si Mannat, zeita sortii, iar la Mecca se aflau 360 de idoli, dintre care cel mai venerat era Hubal. De altfel de la inceput Mecca era un centru comercial in jurul caruia s-a cladit treptat orasul. In mijlocul teritoriului sacru (haram) se afla sanctuarul Kaaba (cub), edificiu fara acoperit, avand incadrata intr-unul din unghiurile sale celebra Piatra Neagra, socotita de origine cereasca (de fapt un meteorit). Inconjurarea pietrei constituia inca din timpurile preislamice un ritual important (M.Eliade “Istoria credintelor si ideilor religioase”, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1988). Stapanul Pietrei era considerat Allah, creatorul lumii.

Daca Peninsula Araba si in special Heğaz au fost leaganul unor noi religii, este cert ca acest lucru se datoreaza si influentei curentelor monoteiste care din Yemen, Sria si Mesopotamia patrundeau incet-incet. Probabil ca aceste curente s-au manifestat aici incepand cu secolul al IV-lea e.n., desi masa triburilor beduine ramane neatinsa in ansamblul ei.

Comunitatile evreiesti se aflau in Yemen, dar ocupau pozitii cheie si in Yathrib si Heybar, comunitati puternice care vor constitui puncte de rezistenta in fata islamului.

Crestinismul se infiltrase pe de o parte prin Yemen si Siria si mai tarziu prin Hira. La Mecca existau putini crestini, majoritatea de conditie foarte umila. Misionarii, numeroasele manastiri, raspandite de-a lungul Eufratului pana la Hira. Antagonismul dintre Bizant si Persia se regaseste pe plan religios in lupta dintre nestorieni, primiti de sasanizi si atotputernici la Hira si monofisitii siro-palestinieni. Monoteistii erau si cei cunoscuti sub numele de “hanif”, care traiau solidari, fara sa fie evrei sau crestini.

Monoteismul a avut fara indoiala “un ecou in spiritul politeistilor domeniului arab, in orice caz al sedentarilor (sura 84: “Daca ii intrebi pe necredinciosi : cine a creat cerul si pamantul? Ei raspund Allah” Astfel al inceputul secolului al VII-lea e.n., si fara indoiala chiar inainte, araba, cel putin cei din Hedjaz, aveau notiunea unui Dumnezeu suveran si creator”.

Cu toata importanta acestor curente monoteiste, religia Arabiei Centrale nu pare sa fi fost modificata de influente iudeo-crestine. Ele nu corespund nici unor aspecte ale psihologiei arabe- sunt religii implantate. Vaste regiuni nu au fost atinse in nici un fel- fara sa fie ostili doctrinelor monoteiste, nomazii si sedentarii Peninsulei sunt profund atasati.

Personalitatea lui Mohammed

Conform traditiei, Mohammed s-a nascut intre anii 570 si 580 (majoritatea lucrarilor retin anul 571, decat cu aproximatie anul

“expeditiei elefantului” intreprinsa de regele abisinian al Yemenului Abraha asupra Meccai). Biografia “proorocului” e inchegata din diverse aluzii presarate in Coran si din “Sīra”, lucrare de compilatie inceputa de istoricii (traditionalisti) la sfarsitul secolului VII si cunoscuta ca fiind scrisa de Ibn Ishaq (m.768), dar pastrata in redactia lui Ibn Hi am (m.834). “Sīra” a introdus in biografia fondatorului islamului multe elemente miraculoase, in ciuda declaratiilor “proorocului” ca el e un om ca toti oamenii. O reexaminare critica a “sīrei”s-a inceput abia in ultima vreme.

Din examinarea datelor asupra genealogiei reiese ca Mohamed era inrudit cu vestitul Kusay, intemeietorul orasului Mecca (mai precis- cel care instituia dominatia tribului Qurayš in oras). Pe scurt lucrurile stau astfel: la inceput, unor triburi sudice, pe teritoriul Meccai apare tribul huzaa caruia gurhum trebuia sa-i cedeze. In sfarsit, ultimul trib care apare in scena este qurayš, semipastori care nu se dau in laturi nici de la jafuri. Tribul, unificat, se stabileste in oras sub carmuirea lui Kusay. Lui ii sunt atribuite o serie de acte: restabileste vechiul cult ajuns in ruina, instituie un fel de legislatie de tipul constitutiei, stabileste resedinta ocarmuirii- a “guvernului”(“dar an-andwa”- sfatul). Leone Caetani (1869-1935) autorul lucrarii “Annali del Islam” compara rolul lui Kusay cu cel al lui Tezeu la greci si al lui Romulus la romani. Lui Kasay ii urmeaza fii sai, ’Abd ad-Dar si apoi cel mai tanar ’Abd Manaf, fiul acestuia , pe nume ’Abd Sams, este la randul sau, tatal lui Omeyya, stramosul clanului omeyyazilor si al lui Hasim, stramosul “proorocului” (deci, al clanului Hasimitilor).

Urmand sirul traditiei, biografia lui Mohammed mentioneaza ca acesta a ramas orfan de tata foarte de timpuriu (pe tatal sau ’Abdallah, nici nu l-a cunoscut). La varsta de sase ani o pierde si pe mama sa, Amina, iar peste 3-4 ani survine si moarte bunicului sau ‘Abd al-M ttalib. Cu toate ca provenea din aristocratia meccana, clanul Hasim, neamul proorocului, era sarac. In Mecca dominau urmasii lui Omeyya. Se presupune ca mai multi ani Mohammed insoteste caravanele cu marfuri (quraysitii inchiriau camile si asigurau “tranzitul “de marfuri prin desert). In sfarsit, este angajat de vaduva bogata Hadiġa, proprietara a unei firme comerciale. In timpul calatoriilor intreprinse ca emisar al Hadigei, Mohammed s-ar fi intalnit in Siria cu un calugar crestin. Multe traditii musulmane vorbesc despre convorbiri ale lui Mohammed cu calugarii (Serghei, Bahira, Nestor). Aceste traditii, dupa aprecierea unor islamologi, vor sa arate ca crestinii au intrezarit de timpuriu vocatia de prooroc a lui Mohammed. Dupa parerea noastra, asemenea legende, alatuir de alte coincidente, sunt dovezi peremtorii ale influentei hotaratoare ale crestinismului in cristalizarea noii ideologii religioase. Islamologii Tor Andrae si Gaudefroy-Demombynes au scos in evidenta faptul ca unele parti din Coran amintesc de textele religioase siriace, iar versetele eshatologice, unele din cele mai vechi, au o asemanare izbitoare in unele locuri din predicile Sfantului Efrem, unul din predicatorii de baza ai bisericii crestine de rasarit.

La varsta de 25 de ani Mohammed se casatoreste cu Hadiġa, negustoreasa la care intrase in slujba (si care era cu mult mai in varsta decat el). Se presupune ca acest eveniment amana pentru un timp primele revelatii. Casatoria aceasta a avut o influenta hotaratoare pentru el. Atunci cand este zguduit de primele revelatii, Mohammed gaseste intelegere si sprijin la sotia sa. Hadiġa trebuie sa se fi bucurat de o autoritate deosebita in fata lui Mohammed, de vreme ce acesta nu s-a casatorit cu vreo alta femeie cat a trait Hadiġa. Khadiga este una dintre cele patru « femei pure » recunoscute de islam, alaturi de fiica faraonuui care l-a salvat pe Moise, de Fatima, una dintre fiicele Profetului si de Fecioara Maria.

Desigur ca un rol de seama in cariera de predicator religios a lui Mohammed trebui sa fi avut religiozitatea, misticismul lui. Traditia spune ca periodic Mohammed se retragea pentru rugaciuni si reculegere intr-o pestera. Momentul hotarator relata pe larg de “sīra” il suprinde intr-una din acele clipe de reculegere pe muntele Hira de langa Mecca. Cum insa Mohammed nu se multumeste sa predice in desert, nu se multumeste sa traiasca individual ca un eremit, ca un pustnic cum erau atatia altii “ruhban” in desertul arabic, ci gandeste noua credinta ca o ratiune unificatoare pentru triburile arabe dezbinate si macinate de discordii si dihonii marunte, este limpede ce proorocul nu este un simplu posedat de idei mistice, ci un politician abil. Daca motivele mistice le putem numai presupune, motivele politice transpar cu claritatea din toate actele politice care au dus la nasterea unei lumi noi. Traditia situeaza revelatia coranica catre cel de-al 40-lea an de viata al Profetului, in cursul uneia dintre meditatiile sale intr-o grota aflata in apropiere de Mecca ; aici, Arhanghelul Gabriel iKw. i se arata si il indeamna sa predice : ( citeste), de aici numele Cartii sfinte - Coranul - ( lectura). In cursul unor revelatii repetate, Arhanghelul Gabriel ii « dicteaza» versetele Coranului, intr-o limba clara si inteleligibila pentru locuitorii din zona : araba din Hidjaz.(vezi Larousse - Dictionar de civilizatie musulmana - Yves Thorval -Bucuresti,E. Univers enciclopedic , 1997 )

Dupa ce proorocul dezvaluie primele “revelatii”, apar primii adepti ai noii religii: mai intai Hadiġa, apoi Ali, varul primar al lui Mohammed si viitor ginere (sotul Fatimei), devenit apoi cel de-al patrulea calif drept. Insa Hadiġa era femeie- iar Ali- copil, asa ca marturia lor nu putea sa aiba o pondere prea mare. Sprijinitori insemnati s-au dovedit ulterior Zeyd, fiul adoptiv, viitorul “secretar”, Abu Bakr –negustor de vaza, viitor socru si primul calif. In afara de membrii familiei, de islam trecusera numai oameni de conditie sociala umila pe care-i puteau intimida ostilitatea quareysitilor. La sfatul lui Mohammed, acesti necajiti se refugiaza in Abisinia unde negotul le ingaduie sa se stabilesca in asteptarea unor vremuri mai bune. Ruptura intre partida qureysitilor si adeptii noii invataturi este iminenta, cu toate ca, intre timp, se convertise pe neasteptate Omar, un om energic, viitor calif care va juca un rol atat de insemnat in soarta islamului si in crearea Imperiului arab. Mohammed cauta sprijin in orasul Taif, dar este alungat de acolo.

Intre anii 610 si 620, cativa locuitori ai Medinei (orasul Yathrib), viitorii “ansari”, se intalnesc cu Mohammed intr-un loc de taina si ii jura credinta. Dupa un timp, juramantul este innoit, iar Mohammed trimite la Medina pe cativa din comilitantii sai. Peste putin timp se muta la Medina el insusi. Ziua mai precis noaptea plecarii lui Mohammed din Mecca la Medina, stabilita ulterior ca fiind data de 26 iulie 622, vor deveni inceputul unei ere noi, al erei musulmane si al cronologiei respective. Aceasta este hedjira (hegira)- “stramutarea” si nu “fuga”. Comunitatea din Medina al carei carmuitor devine Mohammed este o comunitate religioasa si politica si se compune din “ansari” (partizani) din Medina si muhadjirii (“stramutati”) din Mecca. De acum, Mohammed va trece de la tactica defensiva la cea ofensiva : “Razboiti-va cu aceia care nu cred in Domnul pana cand nu vor da rascumparare pentru viata lor, sleiti, nimiciti” (Coran, IX, 29)- indeamna prorocul acum.

Unul din primele acte intreprinse de Mohammed la Medina a fost concilierea elementelor eterogene ale comunitatii locale, muhadjiriii, ansurii, evreii si paganii, concilierea materializandu-se in statutul comunitatii musulmane, act considerat autentic. Aceasta conciliere se baza pe vechile ritualuri ale fraternizarii. Inlaturand primejdia ciocnirilor etnice, Mohammed se preocupa de elaborarea ritualului noii religii. Stabilite astfel regulile savarsirii ablutiunii (spalarii sacre), chemarii la rugaciune, postul. Imediat dupa sosirea lui Mohammed la Medina se cladeste prima moschee din istoria islamului.

In aceasta perioada survine si ruptura dintre Mohammed si evreii (iudeii)din Medina, probabil din motive atat religioase, cat si economice. Prin aceasta ruptura s-ar explica, dupa unii orientalisti, si schimbarea directiei inchinarii. La inceput, musulmanii isi indreptau fasa in timpul rugaciunii inspre Ierusalim. Dupa 16-17 luni de la hegira, musulmanii isi indreptau fata spre Mecca, orasul in care se afla Kaaba, lacasul sfant ctitorit, conform legendei preluate de islam, de insusi stramosul Avraam. In legatura cu directia inchinarii, presupunem ca si crestinii din Arabia se inchinau tot cu fata spre Ierusalim, asa ca influenta iudaica este cel putin problematica in acest caz. Aceasta schimbare a directiei inchinarii avea, de fapt, si un scop politic: acela de a arata musulmanilor telul lor imediat- cucerirea orasului stant. Incep astfel razboaiele intre Mecca si Medina, foarte asemanatoare cu ciocnirile intertribale. Punctul cel mai vulnerabil al meccanilor il reprezentau caravanele. Mai intai este jefuita o caravana intr-una din lunile sfinte. Mohammed justifica gestul printr-o “revelatie divina”(Coran, II, 214), in care Allah arata, prin gura proorocului, ca “razboiul in timpul lunii sfinte e un pacat mare, dar sa te abati de la Domnul, sa nu crezi ca el si in moscheea ce nu poate fi pangarita, sa-i alungi din ea pe cei ce vin in ea e un pacat si mai mare in fata lui Dumnezeu”.

In al doilea an al hegirei are loc lupta de la Bedr, un izvor de apa dulce si un loc de schimb comercial la rascrucea drumului dinspre Medina si a drumului principal de caravane. O caravana mare se indrepta din Mecca spre Siria, condusa de vestitul negutator Abu Sufyan, capetenia partidei ostile proorocului. Oamenii stransi in graba de meccani si trimisi sa lupte sunt pusi pe fuga, iar musulmanii invingatori se aleg cu o prada de razboi bogata. Pentru prima data Mohammed trebuie sa imparta prada de razboi si recurge pentru aceasta la revelatia divina (Coran, VIII, 42). Anul urmator, meccanii pornesc sa-si ia revansa pentru umilirea si totodata sa curete drumul pentru caravane. Din lagarul de langa muntele Ohod ei atata pe medinezi, facand incursiuni asupra ogoarelor lor. Cumpana inclina mai intai de partea acestora, insa quraysitul Halid, ulterior una din marile figuri ale cuceririlor musulmane, ii pune pe fuga pe medinieni, urmarindu-i pana sub zidurile Medinei. Neatacand orasul, qureysitii nu se pot bucura de victorie. In aceasta lupta, Mohammed insusi a fost ranit. Imbarbatandu-si oamenii, Mohammed reuseste insa repede sa reia expeditiile.



In al cincilea an al hegirei apare o noua primejdie: evreii refugiati la Heybar isi conving coreligionarii sa inchege impreuna cu meccanii si alte triburi o coalitie puternica impotriva musulmanilor. Comanda armatei in care elita o formau naimitii din Abisinia o preia Abu Sufyan, vesnicul dusman al proorocului. Musulmanii sapa in jurul orasului un sant care opreste oastea coalitiei care imprejurase Medina. Dupa vreo trei saptamani, lipsa de provizii si discordiile aparute in lagarul aliatilor ii obliga pe acestia sa depresoare orasul. Aceasta retragere devine o mare victorie pentru Mohammed care, probabil, nu va fi fost strain de discordiile dintre aliati. Stapan pe situatie, in al saselea an al hegirei, Mohammed se hotaraste sa se indrepte spre Mecca profitand de lunile sfinte. Oprindu-se in punctul numit Hudeybiyya, el are un schimb de solii cu qureysitii si reuseste sa incheie cu ei o intelegere. Conform intelegerii, qureysitii parasesc orasul pentru trei zile, iar Mohammed intra in Mecca cu enoriasii sai. Intelegerea constituie un mare succes diplomatic, desi musulmanii sunt dezamagiti pentru ca se intorc la Medina fara sa fi vizitat Kaaba.

Dupa intelegerea cu qureysitii, Mohammed hotaraste sa se rafuiasca cu evreii care ocupau pozitii intarite la Heybar. Dupa vreo luna de rezistenta, musulmanii distrug forturile care inconjurau Heybarul. Pentru rezistenta darza pe care au opus-o, Mohammed ii pedepseste pe evrei lipsindu-i de dreptul de proprietate asupra pamantului. Pana la izgonirea lor din Arabia de catre califul Omar acestia vor ramane in situatia de arendasi ai pamanturilor pe care le stapanisera pana candva.

Intrucat intelegerea de la Hudeybiyya le interzicea musulmanilor sa mai atace caravanele meccane, acestia cauta noi posibilitati de prada la nord, in vecinatatea Siriei. O expeditie ataca triburile arabe din Transiordania, vasale Bizantului, dar in lupta de la Muta de langa Marea Moarta expeditia e infranta si oastea nimicita in frunte cu comandantul Zeyd. Ramasitele ostirii sunt aduse la Medina de Halid. Infrangerea suferita departe de Medina nu zdruncina insa autoritatea lui Mohammed, intrucat nici el, si nici adeptii lui apropiati nu luasera parte la expeditie. In acest timp Mohammed duce tratative cu Abu Sufyan si reuseste sa inchege o alianta de familie casatorindu-se cu fiica acestuia. Neutralizandu-si vechiul dusman, Mohammed nu mai intampina nici o opreliste in drumul sau spre Mecca. In anul 630, profitand de frictiunile dintre triburi, Mohammed se indreapta spre Mecca si intra in oras fara lupta; fagaduieste amnistie meccanilor, devine stapanitorul Kaabei si dupa doua saptamani paraseste Mecca revenind la Medina. Dupa acest eveniment Mecca si Medina trebuie sa se reuneasca pentru prima data in fata primejdiei aparute prin coalizarea beduinilor. Un atac nocturn al beduinilor era sa fie fatal musulmanilor daca Mohammed nu ar fi fost ajutat de Abbas, unchiul sau, stramosul viitoarei dinastii a Abbasizilor. Supunerea beduinilor aduce dupa sine supunerea locuitorilor orasului Taif si a unor triburi. Aceasta supunere este mai mult politica decat religioasa, lucru gandit si in Coran: “Arabii spun: noi credem; Zi-le: voi nu ati imbratisat credinta, ci spuneti: noi am trecut la islam; credinta inca nu a intrat in inimile voastre”.(Coran, XLIX, 14).

In anul 631, Mohammed se indreapta spre Siria in fruntea unei ostiri puternice, probabil spre a razbuna infrangerea de la Muta, dar se margineste la cateva incursiuni marunte spre tarmul Marii Rosii, in apropierea granitei Bizantului. Acest an al noualea este numit “anul soliilor” deoarece toate triburile supuse musulmanior trimit solii la Mohammed. In al zecelea an al Hegirei (632), Mohammed intreprinde un pelerinaj la Mecca. Pana atunci el se multumise cu pelerinajul partial (’umra), cu vizitarea locurilor sfinte in afara perioadei cuvenite pentru pelerinaj. El trimite inainte un reprezentant al sau, probabil spre a nu merge el insusi in fruntea pelerinilor din ale caror randuri nu ii putea exclude pentru moment pe pagani. Pelerinajul acesta va capata numele pelerinajului “de ramas bun”. Intors la Medina, Mohammed se simte din ce in ce mai slabit, mai obosit si peste trei luni moare, la 8 iunie 632.

CORANUL

« Islamul are o istorie imensa: nici mai mult nici mai putin decat aproape 14 secole, iar pentru primele opt, pana la marile descoperiri, el acopera o treime din lumea cunoscuta. Fi-vom iertati daca o cuprindem in atat de putine pagini ? ..solutia aleasa este poate cea mai rea, totusi singura posibila. Fara a cobora pana la amanuntele unei istorii evenimentiale, extraordinar de forfotitoare in intamplari si chiar instabila, s-a retinut ceea ce ar putea sprijini o reflectie asupra « destinului» ei : cel al islamului, dar, in acelasi timp, prin intermediul acestuia, asupra « destinului lumii » pe care islamul il urmeaza, si-1 asuma, iar uneori il impune in ciuda catorva frumoase succese, in ciuda promisiunilor arheologiei si epigrafiei sale, istoria islamului ramane inca prea putin cunoscuta. Mai mult din vina acestei istorii insesi: revoltele sociale, invaziile barbare si zeiul religios s-au succedat in cadrul ei, ori s-au conjugal, pentru a ruina orase intregi, a le imprastia arhivele, a le incendia bibliotecile. Ei bine, ar putea spune istoricul, trebuie sa lucram cu ceea ce a ramas. Desigur, dar un asemenea procedeu comporta un pericol: sa reducem istoria la ceea ce este cunoscut sau chiar, fara a ajunge nici macar pana acolo, sa consideram ceea ce stie bine cunoscut ca lucrul cel mai importanta. 0 mare parte a acestei istorii are la baza texte scrise in araba .( A.Miquel - Islamul si civilizatia sa - Ed. Meridiane , 1994 , pg. 9 si urm)

Intelegerea mesajului coranic presupune un minimum de unitate a limbajului pe ansamblul peninsulei. Alfabetul sud-arabic, exportat spre nord unde cunoscuse diferite adaptari, a cedat, incepand din sec al VI-lea in fata a ceea ce va deveni scrierea araba, derivata din gratia arameeana printr-un lung proces, in care nabateenii din Petra au jucat un rol decisiv. Paralel, intelegerea, daca nu folosirea curenta a arabei vorbite in regiunile centrale ale peninsulei, in special in Hidjaz, se extinde pana in inima Yemenului, favorizata de schimburi. In nord, arameeana a dat inapoi in fata arabei, marginindu-se la acte oficiale. In centrul Peninsulei si in nord, araba se dezvolta, depasind barierele lingvistice dialectale, si devenind ceea ce R. Blachere numeste o koine.

.

Vollers afirma ca Vulgata coranica este redactata intr-un dialect din Nejd , printr-o adaptare operata de Mahommed , pentru a pune textul sacru in acord cu limba poeziei preislamice. (Vollers K. - Volkssprache und Schriftsprache im alten Arabien, Strasbourg , 1906, apud R. Blachere ) Aceasta koine , asa cum apare in textele poetice transmise de eruditii din sec. VIII - IX este o ' limba medie', suprapusa dialectelor locale, folosita in scopuri elevate, in exprimarea poetica.

Pe plan cultural, succesul islamului se explica printr-un raspuns dat nelinistilor religioase latente, dar si prin legatura sa profunda cu o traditie preexistenta .Traditie « nationala mat intai : contrar iudaismului si crestinismului, religii straine si ramase izoltate, islamul este copilul Arabiei si ii vorbeste limba ;cu el, unitatea nu mai incearca sa se impuna din afara, ci este consimtita instinctiv. Taditie « literara» : Coranul isi imprumuta expresia dintr-un limbaj poetic intertribal, sublinat intr-o forma exemplara, pentru ca este divina.Islamul propune noi aspiratii : religioase, egalitare, unitare sau de bunastare ; dar el nu rupe cu unele vechi obiceiuri ale peninsulei, cum ar fi expeditiile de prada, care vor oferi, oricui participa la ele sansa de a deveni , in teritoriile cucerite , seniori. Islamul este, in primul rand, o istorie a revelatiei, care , initiata inaintea lui, isi afla in el forma suprema. Mohammed, ultimul profet, desavarseste seria profetilor.

Revelatia pe care Allah a facut-o sa coboare asupra Profetului sau ( tanzil ) , prin intermediul Arhanghelului Gabriel se gaseste consemnata in Coran.

Coranul (in limba araba Al-Qur’an- “Citire,declamare”; Al-Mus’af – “legatura, volum, carte precum si Al-Furqan –“deosebire intre adevar si minciuna” )este cartea sacra de baza a musulmanilor si, totodata, monument al literaturii universale in limba araba. El cuprinde predicile intemeietorului Islamului, Mohammed, rostite intre anii 610 si 632. Predicile cuprind “revelatiile profetice”, povestiri moralizatoare istorico-religioase despre proorocii vechi, pilde, rugaciuni, anteme etc.

Desi are, in principal caracter de monument religios si de legislatie, Coranul este si o opera literara cu vadite calitati poetice. El reprezinta prima opera in proza in limba araba, de mari proportii. Creat intr-un interval mare de timp Coranul este neomogen ca forma, continut, stil. In sūrele (sūrat-ele) timpurii, este utilizata proza rimata si ritmata (saj `d) la fel ca in predicile oratorilor tribali preislamici. Predicile creaza, indeosebi in surele timpurii, sunt scurte predici pline de frumusete si forta poetica, patruns de “solia profetica” si ca rezultat al eforturilor de a se exprima intr-un stil bogat in imagini, pentru a impresiona si convinge. Ideile si imaginile, aparute spontan, sunt redate fara o anumita legatura logica. Aceste sūre contin pilde si dovezi despre atotoputernicia lui Allah, prosternare si teama fata de el, tablouri vii ale judecatii de apoi, chinurile iadului si fericirii paradisiace, deznadejdea si amaraciunea provocate de eforturile, zadarnice la inceput, de a-si aduce consangenii pe calea cea dreapta. Sūrele din perioada tarzie au ca scop reglementarea relatiilor tribale din comunitatea musulmana, expunerea prescriptiilor de dogma si cult etc. Ele sunt linistite, pline de uscaciune, lungimi si monotonie. Mohammed preia imagini din folclorul arab vechi, si mai ales, din legendele istorico-religioase iudeo-crestine cristalizate in Arabia pe baza traditiei biblice, indeosebi in forma ei apocrifa. Limba poatica a Coranului se caracterizeaza prin bogatia epitetelor, a comparatiilor pline de culoare ce se intind de-a lungul unor sure intregi si printr-un numar restrans de metafore, metonimii etc. Fraza este scurta, sacadata, lipsesc propozitiile intercalate.

Coranul nu consacra numai o religie, ci si o limba, si aceasta sub trei forme .Ca vehicul al revelatiei, araba devine o manifestare divina, deci de neatins (de aici inimitabilitatea Coranului Astfel se inteleg indelungatele reticente ale islamului de a admite traducerile Coranului, ca si grija sa de a fixa pentru totdeauna scrierea, vocabularul si structurile limbii arabe. Dar aceasta limba nu este numai expresia unei credinte, ea este, de asemenea, sufletul unui popor ; Coranul a devenit un eveniment national si religios. Aleasa de Dumnezeu ca fiind cea mai apta pentru a exprima mesajul unicitatii si unitatii sale, araba capata o vocatie universala. (v. A. Miquel - op.cit vol.1 pg. 70,71,72).

In timpul vietii lui Mohammed au existat unele consemnari accidentale ale “revelatiilor”. O prima incercare de notare integrala a fost intreprinsa la un an dupa moartea lui Mohammed. Abia in anul 651, un colegiu special intocmeste redactia canonica a Coranului, asa-zisa redactie “osmanica”(numita astfel dupa numele celui de-al treilea calif Othman, 644-656). La baza redactiei au stat insemnarile lui Zeyd ibn Sabit, secretarul lui Mohammed, culegerile vechi din plidele profetului si informatiile comunicate de cei care stiau Coranul pe de rost. Toate celelalte insemnari au existat pana in secolul al X-lea. In textul coranic au fost incluse 114 “revelatii” de sine statatoare, sūre, avand fiecare un titlu. Surele se impart in unitati ritmice mai scurte sau mai lungi, numite conventional “versuri sau versete” (in araba ayat- “minuni”). Unele sūre sunt un adevarat mozaic de predici din perioade diferite ale activitatii lui Mohammed. Pe baza analizei continutului, limbii si stilului, s-a putut stabili ordinea cronologica a surelor. Este notabila activitatea orientalistului german Theodor Noldeke, precum si a altor islamologi. S-au stabilit patru grupe principale de sūre: trei din ele, asa numitele “sure meccane poetice”, “rahmanice” si “profetice” totalizand 90 de sure, dateaza din perioada predicarii la Mecca (aproximativ 610-622); a patra grupa, totalizand 24 de sure, numite “mediniene”, dateaza din perioada predicarii la Medina (622-632). Lipsa unei cririci textologice la intocmirea redactiei canonice a dus la aparitia unor lectiuni diferite ale Coranului. Initial, au fost recunoscute sapte copii canonice. La jumatatea secolului al XX-lea se utilizeaza numai doua lectiuni. Existenta in Coran a unui numar de cuvinte si expresii obscure, a unor versete ambigui si echivoce (lucru recunoscut numai de Mohammed insusi, sura III), aluzii la evenimente si imprejurari neclare in context, au facut necesara, de timpuri prezenta comentariiloe. Intemeietor al exegezei coranice este considerat varul lui Mohammed, Abdallah ibn Al-Abbas (m.687/688). Majoritatea comentariilor musulmane se bazeaza indeosebi pe un corpus de materiale in mai multe volume, adunate pentru exegeza Coranului de catre istoricul si teologul A abarī (m.923). cele mai cunoscute comentarii apartin lui Az-Zamah arī (m.1143), Al-Baydawī (m.1286), Gialal ad-Dīn A uyūtī (m1505) si teologul egiptean reformator Mohammed Abdo (m.1905). Principalele obiective ale exegezei Coranului au fost: explicarea lexico-gramaticala, stilistica si istorico-teologica, oglindind diferite tendinte in dezvoltarea teologiei musulmane (dogmatism, rationalism, misticism), lupta social-politica si ideologica indarjita, asprime fata de alte religii, negarea unor aspecte ale artelor figurative, precum si tendinta adaptarii continutului Coranului la noile forme ale ideologiei sociale, pe baze mistico-religioase. Studiul stiintific sistematic al Coranului, criticii textologiei si determinarii cronologiei surelor.

Coranul a jucat un mare rol in formarea limbii arabe literare unitare si raspandirea ei in tarile Asiei si Africii. Alta consecinta a faptului coranic este ca limba, consacrata ca expresie a unei credinte, a unui popor si a unei civilizatii era o limba de prestigiu. Coranul a confirmat ruptura decisiva intre limba vorbita si limba scrisa, intre dialecte si limba culta, ruptura care se va agrava cu trecerea veacurilor.

Studiul si exegeza Coranului conditioneaza aparitia unor ramuri ale stiintelor si literelor musulmane: teologia, dreptul civil si canonic, lingvistica, poetica, retorica; aceasta a influentat dezvoltarea filosofiei, istoriografiei, sociologiei musulmane. Coranul si mai ales comentariile lui constituie izvorul folclorului religios raspandit in evul mediu in tarile Orientului musulman, creat de povestitorii-predicatori vaganti. Acest folclor consta din hagiografii fantastice despre profetii si patriarhii biblici si arabi antici, precum si din legende despre diferite personaje ale traditiei Coranice: Hidr, Zū-l-Qarenyn (Alexandru Macedon), Luqman, Cei sapte tineri adomiti (”Cei sapte cocni din Efes”, in N.Cartojan, “Cartile populare in literatura romaneasca”).

Influenta nemijlocita asupra literaturii se margineste la predici si epistole literare. Coranul fiind proclamat miracol “cuvant al lui Allah”, limba si stilul lui- ideal de neatins, imitarea Coranului este considerata sacrilegiu. In secolele X-XI insa, virtutiile artistice ale Coranului sunt supuse deseori unei critici caustice de poeti si literati arabi medievali. Abū-a Ala al-Ma’arrī (973-1058) de pilda strecoara in “Epistola despre ingeri” si “Epistola despre iertare” parodii spirituale la adresa reprezentarilor coranice despre paradis, infern, ingeri. In epoca moderna, se constata o influenta a formei si stilului in literatura beletristica, exemplu in acest sens fiind poemele in proza ale scriitorului de confesiune crestina Amīn Ar-Rey anī (1879-1940). Literatura tuturor popoarelor Orientului musulman, este saturata de citate din Coran, versete si expresii parafrazate, nenumarate reminiscente de motive si imagini. De o mare popularitate s-a bucurat in literaturile de limba persana si turca varianta coranica a legendei biblice despre Iosif cel Frumos (sura XII). Seria de poeme pe aceasta tema incepe cu poemele epico-romantice ale lui Abu-Muayyada Balhi (sec.X) si Firdousi (m.1020) intitulate “Yusuf si Yuleyha”. Aceeasi tema, cu accentul asupra dragostei Zuleyhii pentru Yusuf va fi tratata in poezia sufita, in plan mistic. Cel mai reusit in acest sens este poemul lui Giami (m.492).

Calitatile poetice ale Coranului au fost apreciate de Goethe; din textul Coranului sunt inspirate fragmente din tragedia “Mahomed” 1772. In 1814-1819, Goethe revine la motivele Coranului (surele 1,6,12,18,22,26,27,98…) in versurile filosofice si lirice din “Divanul Rasaritului si Apusului”. De o mare popularitate s-a bucurat in secolul al XIX traducerea in versuri a Coranului apartinand poetului si orientalistului german Friedrich Ruckert (1788-1837). La randul sau, A.S.Puskin prelucreaza, in mod liber, unle imagini poetice in “Imitatii dupa Coran”(1824).

Incercari de traducere a Coranului, din nevoia propagarii Islamului, s-au facut inca din secolul X-XI. In secolul XX, exista traduceri ale Coranului in aproape toate limbile Orientului musulman. Prima traducere europeana a fost facuta in latina la jumatatea secolului XII de calugarul englez Robert de Chester. Traducerea, tiparita in 1543 cu prefata lui M.Luther si F.Melanchot, sta la baza primelor traduceri ale Coranului in limbile europene. Seria numeroaselor traduceri stiintifice incepe cu traducerea latina comentata de Ludovico Marracci in 1698.

Primul om de cultura roman care s-a ocupat de Coran este Dimitrie Cantemir. In cele doua lucrari ale sale pe acesta tema, el depaseste cadrul polemicii, reusind sa faca, pe plan european, o opera de pionierat in islamologie. Prima, terminata prin 1720, a fost scrisa, probabil, in latineste. S-a pastrat insa editia tiparita in limba romane sub titlul “Cartea sistemei sau a starii religiei mahomedane. S-a tiparit din porunca Mariei Sale Petru cel Mare in tipografia imperiala din Sankt-Petersburg, 1722 decembrie in 22 zile.” Cealalta lucrare, intitulata “Coranus” se presupune a fi schita latineasca dupa care s-a intocmit “Cartea sistemei…”. Aceasta a fost editata sub titlul “Principele Dimitrie Cantemir. Despre Coran”.

Traduceri in limba romana: “Coranul sau Sfanta Scriptura a credinciosilor lui Muhamet”, tradusa si adnotata de Bernhard Souffrin. Apare in 25 de fascicule. Bucuresti, 1884.

“Coranul. Traducere dupa originalul arabic insotita de o introducere “ de dr. Silvestru Octavian Isopoescul. Cernauti, 1912. Traducatorul si profesor la Universitatea din Cernauti si Iasi, orientalist cu pregatire solida, bun cunoscator al limbilor ebraica, siriaca si araba, pe langa limbile clasice si unele limbi moderne, a scris pentru editia sa si un studiu introductiv pe baza lucrarilor celor mai de seama orientalisti germani.

Mentionam faptul ca in 1929, N.Iorga a publicat o lucrare in greceste atribuita lui N.Milescu, in “Oeuvres inidites de Nicolas Milesco”, Bucuresti, 1929. Preocuparea pentru transpunerea sensurilor Coranului in limba romana a fost reinviata dupa 1990, versiunile bucurandu-se de sprijinul centrelor culturale islamice si unor edituri de prestigiu. Astfel, sub patronajul Ligii islamice si culturale din Romania a aparut o editie bilingva, fiecare sura fiind prezentata in original, alaturi de varianta in limba romana, insotita de un bogat comentariu. 0 alta varianta i se datoreaza lui George Grigore, aparuta in 3 editii, si insotita, la randul ei, de un bogat aparat critic.

Mesajul coranic

Mesajul coranic a modificat considerabil structurile sociale si politice ale populatiei arabe. Desi organizarea tribala nu a disparut, ea a fost depasita de o noua notiune cea a solidaritatii musulmane, intr-o societate al carei fundament era unul religios. De la instaurarea comunitatii din Medina toti musulmanii au devenit frati. Seful acestei comunitati isi datora situatia nu originii sale familiale, varstei sau experientei, ci calitatii sale de profet. Acest tip de relatii sociale deschideau un nou capitol in acest fel implica in aceleasi fraternitatea intre credinciosi stabilita in acest fel implica in acelasi timp fraternitatea intre toti musulmanii, indiferent de limba sau rasa. Bineinteles ca Mohammed nu putea prevede aceasta consecinta a revelatiei pe care o predica, dar trebuie remarcat faptul ca versiunea pastrata a predicii pe care a tinut-o inaintea mortii sale, cunoscuta sub numele de “discursul de adio”, contine mai multe referiri cu privire la egalitatea dintre arabi si nearabi. Deci islamul intarea si cristaliza sentimentul national arab, difuz pana in acel moment, stabilind in acelasi timp fraternitatea intre credinciosi, care stergea originile nationale si rasiale. « Credinciosii sunt frati « spune Coranul, iar traditia aminteste ca prima chemare publica la rugaciune a fost facuta de un sclav negru din Abisinia, Bilal Islamul intemeiza comunitatea de credinciosi - al -umma , creaza un timp musulman, conform calendarului Hegirei , consacra un teritoriu musulman - dar al - islam , un costum musulman cu capul acoperit si vesminte ample, prohibitii alimentare, ritualuri de casatorie , de rugaciune.

Prima consecinta directa a aparitiei islamului a aparitiei islamului a fost, fara indoiala, unificarea, in numele unui ideal comun, a Arabiei a carei diverse triburi se supusesera lui Mohammed putin inainte de moartea sa. A doua consecinta a fost miscarea de cucerire care a permis arabilor, deveniti musulmani, sa ocupe vaste teritorii in afara Arabiei, dominand teritorii care se intindeau in jurul anilor 750 de la Pirinei pana la granita Chinei.

Mohamed insusi daduse exemplu, organizand expeditii in stepa siro-iordaninana, care aveau ca scop ralierea grupurilor arabe instalate in aceste regiuni, dar care se soldasera cu esecuri. Parea ca acesta miscare incheiata cu un insucces avea sa fie abandonata. Intr-adevar succesorul lui s-a lovit de revolta declarata a unor triburi din Arabia Centrala, care abandonand cauza profetului islamului, refuzau sa plateasca “zakat-ul” datorat noului sef. Dar expeditiile militare au pus capat tentativelor de emancipare aparute in diverse puncte ale Arabiei. Primul calif Abu Bakr chiar inainte de a restabili autoritatea sa asupra ansamblului teritoriilor reunite de Mohammed lanseaza alte expenitii spre Nord care au contribuit la unificae definitiva a beduinilor, gratie prazii bogate pe care le promiteau.

Raporturile dintre arabi si popoarele supuse se vor baza pe atitudinea acestora fata de suprematia islamului, pe care arabii vor s-o impuna. Desi vor accepta, de jure, noua religie , vor adopta limba araba ca limba oficiala si de cultura si vor da pe unii dintre cei mai mari scriitori arabi, aceste popoare vor refuza, de facto, sa aceepte suprematia arabilor, ca grup etnic. « Avand ele insele solide traditii provinciale sau nationale, intarite de credinta in vocatia universalista si multirasiala a islamului, ele vor opun arabilor un fel de patriotism sau nationalism , cunoscut sub numele de « shu-ubiyya «. Raspunsul arabilor va fi promovarea traditiei arabe -

Nici Coranul, nici Mohammed n-au reglementat institutional problema comunitatii; hotararile luate la Medina au fost de natura conjuncturala, dar au devenit, apoi, izvor al jurisprudentei , prin aplicarea si extinderea lor.

De ce nu a reglementat Mohammed succesiunea, atata timp cat pare putin probabil sa nu fi fost constient de iminenta sfarsitului sau ? Moartea sa a lasat comunitatea descumpanita. Pentru unii, califul era doar un inlocuitor al profetului ,, insarcinat cu aplicarea gandirii sale, cunoscuta comunitatii din traditie ( hadith - ). Pentru altii, autoritatea si toate insemnele puterii nu puteau fi despartite de izvorul lor viu, adica de descendentii Profetului, adica de urmasii sai de sange, rezultati din casatoria fiicei sale Fatima cu varul sau, Ali.

Incepand cu aceasta epoca, imbracarea religiosului si politicului este unul din faptele majore ale islamului. Cea mai mare parte a marilor curente de gandire isi are izvorul in conflictele nascute in jurul succesiunii Profetului. (v.A. Miquel - op. cit. pg. 78 si urm.)

La partea sa Mohammed nu lasa nici un urmas de sex masculin, iar pe de alta parte nu avusese timp sa organizeze un stat solid. Edificiul politic si social pe care il constituise a fost puternic zdruncinat imediat dupa disparitia sa, de rivalitatile grave aparute: intre cei din Medina si cei din Mecca, intre cei din familie si aristocratia qoreisita. Viitorul noii comunitati islamice parea compromis de reaparitia vechilor rivalitati din clanuri, de cele nascute din ierarhia introdusa treptat in sanul companionilor lui Mohammed. Toate acestea au permis celor din Mecca sa-l proclame pe Abu Bakr, socrul lui Mohammed, primul Calif, adica inlocuitor si succesor al profetului, ale carui functii si rol nu erau inca bine definite. De remarcat insa ca din acest moment, prin eliminarea lui Ali, varul lui Mohammed si ginerele sau dupa casatoria cu Fatima, se creaza germenele gravelor tulburari ulterioare.

Limba araba

Limba araba –vehicolul unei religii cu vocatie universala, Islamul a reunit diverse natiuni care avand un credo comun, s-au bucurat si de un limbaj-proclamat ideal- ca baza a revelatiei. Acest limbaj va deveni expresia privilegiata a unei lumi uimitor de variate, dar care, in acelasi timp, avea o cultura comuna.

Fenomenul musulman a depasit cadrul religiei- Islamul- inscis in secol- devine civilizatie- modul ei de gandire si de viata intereseaza pe toti cei care graviteaza pe orbita lui: nu numai pe musulmani, dar si pe adeptii religiilor revelate- evreii si crestinii, pe care Islamul ii tolereaza. Islamul, expresie a unei spiritualitati, a putut sa incarneze o civilizatie- el datoreaza acest lucru fortei cu care a refuzat sa se rupa de secolul in care evolua, atat la nivelul credintei pure, ca si la cel al vietii cotidiene sau politice, religia musulmana a fost prezenta peste tot- in individ, in societate, forta amprentei sale fiind majora in orice caz pana in epoca contemporana, asa incat majoritatea operelor scrise in limba araba sunt reflectarea preocuparilor religioase sau derivate din ea, expunerea consideratiilor politice, ideologice, teologice, fundamentale sunt marcate de aceasta- prin idealuri proclamate, formule pe care le imbraca in diferite scoli, reactiile pe care le suscita, luptele pe care le duce de-a lungul istoriei.

Limba araba clasica. Unii lingvisti considera limba araba arhaica ca apogeul creatiei in limbile semitice. De unde vine acesta limba spectaculoasa? Cand un idiom este vorbit pe o arie extinsa acesta se fragmenteaza in dialecte, cu atat mai diferentiat cu cat relatiile dintre dialecte sunt mai diluate iar epoca dizlocarii lingistice este mai indepartata in trecut. Daca, dintr-un motiv oarecare, un dialect este promovat devine limba unei civilizatii, celelalte dialecte nu dispar, dar aria lor de raspandire se stabilizeaza si folosirea lor tinde sa se reduca la nevoile vietii familiale.

In lumea araba actuala, araba literara - esentialmente scrisa - este mostenitoarea directa a marii limbi clasice : este este rezervata, intr-o forma mai mult sau mai putin clasicizanta , in scris cat si vorbita, prilejurilor solemne ( discursuri politice, schimburi intre oameni cultivati), dar araba medie ( ) este limba invatamantului si a mass -media, ea imprumuta adesea din dialectul vorbit in fiecare tara si este inteleasa practic de oricine a facut studii. In fapt, aceasta forma literara moderna constitute o veritabila trasatura de unire pentru multi arabofoni, caci lumea araba a cunoscut de la fixarea limbii sale literare un fenomen avansat de diglosie .( Dictionar de civilizatie musulmana , op. cit. pg. 35 ).

Caligrafia araba

Limba araba amesteca intr-un singur cuvant (khatt) notiunile de “scriere” si “caligrafie” datorita caracterului sacru al limbii arabe, limba a Coranului. Putine civilizatii au dus la arta caligrafiei la un nivel atat de inalt cum au facut-o musulmanii. Scrierea araba derivata dintr-un model de origine arameeana-nabateeana (Petra), apartine tipului de scrieri caracteristice limbilor semitice, in care doar consoanele sunt notate, vocalele fiind indicate doar prin semne asezate deasupra sau dedesubtul literelor pe care le urmeaza in citire. Scrierea araba inca rudimentara in epoca revelarii Coranului, se impune inca de la inceput, ca un mijloc de conservare si de memorizare al textului sacru, inainte de a fi reformata si perfectionata mai tarziu de catre gramatici si caligrafi, cu scopul de a face demna de misiunea ei sacra.

De la inceput, scrierea araba distinge doua forme: una dreapta, cu o geometrie unghiulara, cunoscuta sub nuele de “kufica”, si alta mai supla, mai fluida si mai rotunjita, numita nashi. Scrierea kufica orientala dezvoltata in Persia la sfarsitul secolului al X-lea, prezinta alungiri verticale in timp ce trasaturile scurte sunt inclinate, iar scrierea kufica occidentala formata la Kairuan (Tunisia) se distinge prin semicercuri care formeaza litere turtite, dilatate sub linia scrierii. Dezvoltarea scrierii kufi continua pana la sfarsitul secolului al XII-lea, de la care aceasta scriere devine mai ales decorativa, pe langa functie ei principala de exprimare a gandirii. Stilurile ei cele mai practicate sunt scrierea kufica foliata, florala, buclata, geometrica si animata.

Diversitatea culturala a numeroaselor populatii islamizate de curand, duce inca de la inceput califatului (secolele VII-VIII), la o reforma a limbii arabe necesara pentru a lupta impotriva confuziei si instituirea unui limbaj clar si universal, sustinut de o scriere lizibila.

O prima solutie pentru diferentierea vocalelor este propusa de Abu Al-aswad Al-Duwali (m.688). Ea consta in plasarea unor mari puncte colorate pentru a indica vocalele care nu sunt reprezentate de litere. Problema diferentierii consoanelor este abordata intai de Al-Hajjaj Ibn Yusuf Thaqafi (m.714). Semnele diacritice- unul, doua sau trei puncte negre- sunt plasate deasupra sau dedesubtul literei, un sistem care ingaduie confuziile. Inlocuirea liniilor verticale cu puncte nu rezolva problema si de altfel se cauta o solutie pentru a permite caligrafilor sa scrie cu o singura culoare. Ea este gasita de renumitul gratatic Khalil Ibn Ahmed Al-Farahidi, care pastreaza punctele lui Al-Hajjaj pentru diferentierea consoanelor, dar inlocuieste reprezentarea vocalelor lui Abu Al-Aswad prin noi semne de vocalizare respectiv fatha, damma si kasra. Stabilita astfel, aceasta codificare permite unificarea pronuntiei, adesea alterata in dialectele diferitelor provincii ale Imperiului. Succesul scrierii naskhi, cunoscuta din perioada preislamica, il depaseste pe cel al scriiturii kufice: evolutia sa este lenta in epoca omeyyada. Se poate aminti totusi inventia unor tipuri de scriere, precum tumar, jalil, thuluth. Sub abbasizi, caligrafia intra in faza ei cea mai glorioasa.

Caligrafii amelioreaza si rafineaza stilurile existente si se straduiesc sa creeze altele; la sfarsitul secolului al IX-lea se numara douazeci si una de caligrafii. Doar sase au supravietuit pana in zilele noastre, cele sase stiluri (de scris, pene) al-aqlaam as-sittah : thuluth, naskhi, muhaqqaq, rayhani, riqa si tawqi. Toate aceste scrieri sunt larg utilizate de cancelariile musulmane clasice: doar patru dintre acestea, insa se folosesc la copierea Coranului. Aceste sase stiluri sunt individualizate si supuse unor reguli riguroase stabilite de vizirul si califul de geniu Abu Ali Ibn Muqlah (m. 940): lungimea, latimea si diametrul literelor sunt calculate dupa un sistem de proportii avand la baza punctul rombic trasat de varful qalam-ului ( qalam este numele arab al condeiului facut din trestie), de o lungime egala cu latimea sa. Ele castiga gratie si frumusete trei secole mai tarziu datorita caligrafului Yaqut Al-Mustasimi (m.1298) care imagineaza o taietura oblica si nu dreapta a varfului qalam-ului.

In Magreb in secolul XI-lea, pornind de la scrierea cufica occidentala, se elaboreaza un stil cunoscut sub numele de magribi caracterizat prin delicatetea liniilor, libertatea alunecoasa a curbelor descise si rotunjimile buclelor sale. Hartia a carei fabricatie si utilizare a fost imprumutata de arabi de la chinezi de prin 750, se raspandeste in toata lumea musulmana orientala. In Magreb insa ea nu inlocuieste pergamentul decat la sfarsitul secolului al XIV-lea. Succesul scrierii magribi este la originea longevitatii sale si a extinderii sale in toata Africa de Nord- Vest, precum si in Andalusia, unde se dezvolta o varinata regionala andalusi.

Caligrafii persani adopta scrierea taaliq si varianta sa nastaaliq, care devine in secolul al XV-lea scrierea lor definitiva.

Oamenii scripturii

La inceputul celui de-al VII-lea secol al erei noastre, arabii stapaneau arta scrisului. Ca pretutindeni in Orientul Mijlociu, regii, sefii militari, preotii, batranii tribului, artizanii si oamenii piosi utilizau scrisul sau se exprimau prin scris.

Asa a fost cazul in regatele succesive ale Arabiei de Sud al carei prim monument scris cunoscut dateaza din secolul al VIII-lea dinaintea erei noastre, de pe vremea vechiului imperiu Saba’. Incepand de aici, documentele epigrafice din Arabia de Sud sunt abundent reprezentate pana la sfarsitul secolului al VI-lea al erei noastre. Acesta a fost cazul si regatului nabateean de la Petra si de la Hegra, intre secolul al V-lea inainte si secolul al II-lea dupa Hristos. In sfarsit, acesta a fost cazul regatului Kinda, la nord de Yemen, intre secolele al II-lea si al V-lea, si al regatului Palmirei, in desertul sirian, din secolul al II-lea pana la sfarsitul secolului al III-lea. La acestea trebuie sa adaugam numeroase inscriptii sau grafitti in diverse limbi arabe- safaitica, lithyanita, thamudeana si in cele din urma araba- raspandite in nordul Peninsulei, in deserturile iordaniano-siriene, in Neghev si Sinai. (L’arabe antique, ROBIN, 1991)

Cea mai mare parte a documentelor este constituita din texte scurte, marcand in piatra un eveniment politic sau militar precis, dedicatia unui mormant sau a unui sanctuar, epitaful unei stele, construirea sau repararea unui edificiu, invocatii religioase. Acestea nu se limiteaza la materiale dure: gasim de asemenea manuscrise pe papirus privind viata comerciala, cum ar fi contractele nabateene descoperite in grotele de la Engaddi, pe malul de vest al Marii Moarte.

Scrisul in sud

Sud-araba veche este o limba semitica a arabilor din Yemen, distincta de ceea ce numim in general araba, care este la origine araba de nord. Cunoastem diferitele ei varietati prin numeroase inscriptii , in special pe piatra. Scriitura sud-araba pe piatra este formata din semne de forme geometrice si separate unele de altele, cu mari calitati de ordin formal si estetic. Aceasta este cea a inscriptiilor de pe fundatii sau memoriale regale. Dar exista si o sud-araba cursiva, mai putin ingrijita, in care unele litere sunt legate de altele; acesta este scrisul obisnuit in scrisori, privind dupa toate aparentele afaceri cotidiene, marcat pe betigase de lemn in forma de tigara sau de con.

Alaturi de formule scurte si laconice, multe texte sunt de dimensiuni mijlocii. Asa sunt inscriptiile de fundare a doua palate la Zafar, capitala regatului Himyar (secolul II-VI), care dateaza din a doua parte a secolului al VI-lea al erei noastre. Cea mai lunga din cele doua este cea din palatul construit de un aristocrat yemenit evreu si ea dovedeste prezenta a numerosi yemeniti de credinta iudaica in tara la aceasta epoca, pana si in anturajul regelui. Limba si scrierea inscriptiilor din Himyar in Yemen erau o mostenire a imperiului din Saba’, dar limba lor vorbita era probabil diferita de cea din Saba’.

Unele texte sud-arabe scrise pe piatra erau lungi, uneori foarte lungi, fiind un fel de documente de arhiva.

Marea inscriptie de la Abraha, catre sfarsitul epocii himrayte, se gaseste la Ma’arib, tot in centrul tarii. Abraha prelua pe cont propriu titulatura imperiala antica “rege de Saba’ si de Dhu-Raydan si de Hadramawt si al Yemenului si al populatiilor arabe pe platoul si pe teritoriile de jos”. El amintea, intre altele, de lucrarile de reparatie a digului Ma’arib, de receptia ambasadorilor diferitelor regate si imperii exterioare, de consacrarea unei biserici la terminarea unei campanii militare impotriva nomazilor rebeli, caci regatul era pe atunci crestin. Avem chiar si un poem de 27 de versuri, descoperit intr-o inscriptie de la sfarsitul secolului I al erei noastre la Qaniza, la 150 de kilometri sud-est de Sanaa, limba putin cunoscuta nu este atestata pana in prezent in acest text.

Scrisul in nord

Diferitele varietati ale limbii arabilor din nord au fost mult timp vorbite fara sa fi cunoscut scrisul. Un alfabet arab propriu neexistand inca, acestea au fost scrise la inceput cu grafii provenite fie din sud-araba, fie din feniciana, care erau folosite pentru alte limbi in diferite timpuri. Limba safeitica, in nord estul Transiordaniei, este clar araba in vocabularul ei, dar inscriptiile respective sunt realizate in caractere de origine sud-araba, foarte vechi. Limba varnaculara a nabateenilor din Petra era araba, dar scrierea lor era chiar limba utilizata in inscriptii era de origine arameeana; la era si in cazul arabilor din Palmira.

Unul din cele doua texte in limba araba, cele mai vechi atestate, era scris in caractere sud-arabe. El se gaseste in inima Peninsulei Arabe, la Qariat-al Faw. Acest oras este vechea capitala a regatului arab Kinda, a carui istorie se plaseaza intre secolul al II-lea inainte de Hristos si secolul al V-lea dupa Hristos, de la care ne raman vestigii importante (palate, temple, magazine, monumente funerare). Textul de care vorbesc aici este epitaful de zece randuri dintr-un mormant familial pus sub protectia zeului Kahl, unui zeu Allah si a unui zeu ‘Aththar as-Shariq.

Un alt text in limba araba, dar in caractere arameeene, a fost descoperit in Neghev, la ’Ayn-Avdat. E vorba despre o inscriptie bilingva arameeana-araba, fiecare din cele doua instructiuni fiind in scriere arameeana. Aceasta inscriptie este situata cam in aceeasi epoca cu cea de la Qaryat al-Faw. Daca se coreleaza scrisul textului arab cu partea in limba arameena careia ii este asociat, s-ar putea sa fie vorba despre o invocatie adresata regelui nabateean zeificat Obodat, “impreuna cu o scurta meditatie asupra inevitabilitatii mortii”.

Cel mai important text arab de asemenea in scrierea nabateeana este celebru printre istoricii arabisti. Este vorba despre epitaful mormantului lui Imru al-Qays, “rege al tuturor arabilor”. Acesta a fost descoperit in 1901 de catre Dussaud si Macler, la un kilometru de Namara in Siria, pe locul unei vechi garnizoane romane. Acest epitaf poarta data de 223 din Bosra, care corespunde cu anul 328 dupa Hristos. Ea contine cinci randuri, din care unele pasaje prilejuiesc dificultati de lectura si de interpretare:

Acesta este mormantul lui Imru al Qays, rege al tuturor arabilor, cel care isi punea diadema, care supuse pe Asad si Nizar si pe regele lor, care a pus pe fuga Madhhidj… el a murit in anul 223, a saptea zi din keslul…”



Domnia discipolilor, discordiile si expansiunea Islamului

Istoriografia universala consemneaza deseori surprindere si admiratie fata de forta personalitatii profetului Mohammed, care adaugand la o formula sincretica a principipalelor religii deja afirmate- mozaismul si crestinismul- adapteaza preceptele religioase la necesitatile politice si sociale ale ariei geografice si epocii ce marcau un anumit stadiu de dezvoltare.

In acest sens subliniem ca modul de viata patriarhal al societatii arabe preislamice, cat si de analogia moderna a familiilor arabe, insasi doctrina religioasa a scripturilor crestine si mozaice nu e decat formula patriarhala a unui stravechi patrimoriu arab(nomad, centralizat, proprietatea funciara in mana unei persoane, de obicei fruntasul comunitatii, era inexistenta proprietatea particulara asupra pamantului, decaderea comertului in sudul Peninsulei Arabe, in urma presiunilor tot mai puternice ale statelor vecine (persana, etiopiana) si aparitia in sanul societatii gentilice de triburi nomade a unor comunitati sedentare si prospere, considerate insa corupte (mai ales prin caracterul eterogen al credintelor religioase pacticate- mozaismul, crestinismul, idolatria). Toate aceste conditii au dus la trezirea sentimentelor- constiinta etnica a arabilor, astfel ca rascoalele si reformele declansate de Mohammed apar drept ca o replica a societatii nomade impotriva societatii arabe, corupte si decazute din punct de vedere moral.

Reformele introduse de preceptele Coranului au oferit o noua perspectiva maselor de beduini aflati pe o treapta sociala inferioara celei de care se bucura aristocratia de la Mecca. Fara sa modifice radical organizarea tribala, vechiul “spirit de clan” depasit- dupa adoptarea religiei islamice – dimensiunea unei noi notiuni aceea de “solidaritate musulmana”, care includea conceptul mai ingust de “arabism” afirmand fratii tuturor coregionalilor – indiferent de rasa, origine etnica, familiala, stare materiala etc.

Fara indoiala ca aceste principii, exceptand unele experiente sociale ale profetului si primilor sai succesori (califii cei drepti), aveau sa sufere unele denaturari si practici distorsionate, subordonate de cele mai multe ori intereselor arabe de mai tarziu, la inceput insa noua doctrina prin toleranta sa dictata de mobiluri economice, avea sa fie privita favorabil de catre masele asuprite care vedeau in noua miscare un prilej de infaptuire a aspiratiilor de califat. Daca mai adaugam la acesta si factorii de slabiciune si declin ce macinau marile puteri statale din acea perioada, vecine arabilor, ne putem explica succesele rapide repurtate de o armata de musulmani de la Medina nu numai asupra unui trib din Peninsula si a puternicei cetati Mecca, dar si a altor state cu faima: triburile bezantine din Siria si Palestina (amenintand chiar capitala imperiului Constantinopol), posesiunile statului persan-sasanid din Mesopotamia, insusi Persia si Transaxonia si vaste zone din Asia Centrala, Egiptul si Africa de Nord si o mare parte din Peninsula Iberica. In circa un secol arabii au creat un imens imperiu- califat intinzandu-se din Pirinei pana la Marele Zid Chinezesc.

Cu timpul, o asemenea intreprindere uriasa nu putea aa nu antreneze probleme aproape insolubile, cele mai acute referindu-se la asimilarea sub aspect lingvistic, religios etnic etc. La aceste diferente s-au adaugat cele provenind din lupta pentru putere dintre diferite clanuri, izbucnind cu deosebita violenta imediat dupa moartea Profetului.

Dupa moartea lui Mohammed, “falsi profeti” s-au ridicat impotriva succesorului Abu Bakr- impreuna cu triburile lor. Printr-o campanie de sase luni Khalid Ibn Al-Walīd- a innabusit rebeliunea.

Aceasta a marcat inceputul unor crize interioare, cauza lor fiind golul lasat de personalitatea prea puternica a lui Mohammed, sef politic si religios care nu prevazuse in timpul vietii sale modalitati de succesiune la “tron”. Pentru a pastra unitatea religioasa si statala Abu Bakr a inteles ca este necesara o diversiune, ceva care sa ii confere prestigiu si putere. Apreciind ca in Siria exista o slabiciune politica, provocata de contradictiile dintre arameeni si stapanitorii greci, de contradictiile dintre diferitele comunitati crestine- reuseste ca prin conducatorii sai militari- Yazid Ibn-Abu-Sufyan si Khalid Ibn Al-Walid sa cucereasca intre 633-637 toata Palestina si Siria. Acesta este inceputul expansiunii arabilor, dar din pacate Abu Bakr moare in 634 si nu vede decat inceputul expansiunii. Succesorul sau ‘Umar (634-644) a extins operatiunilor militare spre Persia, care se confrunta cu aceeasi decadenta administrativa si conditii sociale neechilibrate care au favorizat cucerirea araba. Tot sudul Irakului a fost cucerit intre 640-644. Aceste cuceriri au marit increderea in islam si au intarit credinta musulmanilor aducand enorme beneficii financiare.

Pana in 645 arabii ajung in India. Dupa ‘Umar a urmat ‘Uthman (644-656) si apoi ‘Ali (656-660). Aceasta perioada reprezinta pentru comunitatea islamica o uimitoare perioada de crestere si prefacere, de cuceriri militare triumfatoare- dar sa de dezlantuirea unor crize interne mergand de la prima miscare de succesiune a triburilor beduine din Arabia pana la luptele interne care au insagerat califatul lui ‘Ali, dupa ce dusesera la asasinarea lui ’Umar si ‘Uthman. Rivalitatile si diversele lupte pentru putere si’au dat frau liber printre fostii discipoli ai lui Mohammed. Primii patru califi numiti “cei care au urmat calea cea dreapta” (rašidūn) s-au bucurat in istoria islamului de un prestigiu deosebit, au ajuns la putere in urma unor alegeri discutate- dominate de jocul unor coalitii de interese. Domnia discipolilor a ascun discordii neincetate care au degenerat in batalii, dar mai ales au creat in sanul islamului rupturi dintre care unele persista si azi. Conflictui dintre Mu-awyia si Ali a dus la ciocnirea armata de la Siffin pe malurile eufratului, in iunie- iulie 657. El a fost continuat prin arbitrajul de la Adhruh , care a hotarat in favoarea lui Mu'awiya.

Cea mai grava discordie a provenit din inlaturarea prin forta a varului si ginerelui Orofetului- ‘Ali, ca si ignorarea drepturilor Fatimei- fiica Profetului. Reactia lui ‘Ali a avut loc insa mai tarziu, dupa vreo zece ani, cand printr-o rascoala impotriva celui de-al treilea calif care a fost asasinat. Ali a obtinut puterea, dar autoritatea i-a fost pusa in cauza de Mu’awiyya- guvernatorul omeyyad al Siriei.

Primul calif omeyyad a triumfat definitiv dupa ce ‘Ali, pe teritoriul irakian a cazut in 661 victima unui atentat in marea moschee de la Kūfa.

Aceasta nu a dus la linistirea situatiei- ramanand doi nepoti ai Profetului- Abu Hasan si Ab-Husayyn- mai ales cand partizanii lui legau apararea lui de o conceptie despre putere care avea sa capteze treptat atentia politic si relios. Luase nastere si ism-ul “nume”, atasament fata de persoane si familie- ulterior ansmblu de sentimente si doctrine.

Trebuie sa mentionam si batalia “camile” din 656- dupa uciderea lui ‘Uthman a fost punctul de plecare al unor reflectii teologice care au marcat fizionomia islamului dar nu o miscare sectanta propriu-zisa. De mai mare importanta pentru viitor a fost razvratirea kharidjitilor, care a izbucnit imediat dupa lupta de Saffin si acceptarea arbitrajului. De altfel, ~Ali insusi va fi asasinat de un kharidjit.

Germenii de schisma si disidenta proliferau intr-o societate aflata in plina criza de crestere. Ei atingeau mai ales vechiul mediu arab, dar aveau loc intr-un cadru nou, acela al imperiului , pe care armatele musulmane il cucerisera imediat dupa moartea lui Mohammed. Epoca primilor califi a fost momentul unei fulgeratoare expansiuni, incepute cu inevitabilele ciocniri ce se produceau la limita pamanturilor cultivate din Siria, intre trupe musulmane pornite la prada si contingente bizantine, insarcinate cu supravegherea acestor provincii situate la periferia imperiului.

Imperiile bizantin si sasanid ieseau dintr-o perioada de lupte si se saracisera reciproc, asa ca nu au acordat la inceput prea mare atentie unor atacuri venind din partea arabilor, pe care le-au confundat cu obisnuitele razii. Dar arabii au reusit sa cucereasca Siria, repurtand o victorie totala la Yarmuk in 636, si cucerind lerusalimul si Damascul.

In Mesopotamia, batalia de la Qadisiyya wa din 637 a deschis tara cuceritorilor arabi si a fost urmata de ocuparea si pradarea bogatei capitale sasanide Ctesifon. Taberele militare arabe din Irakul de jos s-au transformat in mari centre sedentare, abundent populate.

Cuceririle au continuat si s-au amplificat ; mai intai in directia Mesopotamiei de nord, prin cucerirea Ninivei in 641, apoi a Armeniei, a Azerbaidjanului, a platoului Iranaina, pana in Horasan .In paralel, generalul ~Amr Ibn Al -as s-a indreptat spre Egipt ,unde a fost intemeiata o mare tabara la Fustat , pe valea Nilului devenita orasul Cairo ). Initial, arabii nu au intampinat o rezistenta insemnata, dar bizantinii , nelinistiti de pierderea unei provincii care le servise intotdeauna ca granar, au preluat ofensiva, ceea ce a dus la izbucnirea unor lupte sangeroase si devastarea Alexandriei in 642. Dincolo de granitele Egiptului, arabii au intreprins raiduri de mari proportii in bogata provincie bizantina Ifriqiya , ajungand pana in Tunisia, fara sa se stabileasca insa acolo.

Dar noul stat nu era inca decat un agregat de provincii cvasiautonome. Era recunoscuta de catre toti autoritatea califului, iar orasul Medina era considerat capitala. Desi invingatorii refuzau sa se amestece cu populatiile cucerite, influentele straine au fost acelea care au inceput sa agite in chip ascuns societatea islamica si sa insufle certurilor din sanul ei violenta rivalitatilor etnice si nationale (v. D.Sourdel, J. Sourdel -Thomine - Civilizatia islamului clasic , Ed. Meridiane , 1975).

CALIFATUL OMAYYAD

Secolul omeiazilor, prima dinastie ereditara a islamului, este perioada organizarii tuturor sectoarelor imensului imperiu, care se va mari si mai mult in urma celui de-al doilea val de cuceriri, situat la inceputul secolului VIII. Aceasta perioada va pregati extraordinara inflorire a civilizatiei din secolele care urmeaza, a carui apogeu este situat, de catre o traditie istorica tenace, in vremea primilor califi din Bagdad. Istoricii acorda tot mai mult interes celor o suta de ani care preced aceasta perioada – puterea militara, economica si culturala a islamului isi are germenele in Califatul din Damasc, in numeroase domenii “omeiazii au semanat iar abbasizii au recoltat” (A.Miquel.). in mai putin de un secol, in timpul dinastiei omeiade fondate de Mu’awiya va fi edificat in jurul Siriei unul din cele mai vaste imperii pe care le-a cunoscut istoria inscriindu-se, in plin Ev Mediu, ca o prelungirea a marilor imperii ale Antichitatii. Opera de expansiune, de fixare, de organizare si inovare este, in esenta, opera arabilor vniti din Peninsula sub impulsul lui ‘Umar cuceritorul. Cei convertiti , mawla, adopta religia si limba invadatorilor si desi il integreaza culturii lor, nu au inca acces la putere. Pe drept cuvant perioada omeiada este denumita “perioada araba a islamului”.

Perioadele istoriei dinastiei (cronologia)

Mu’awiya (661-680) era guvernator al Siriei din 638 in momentul in care a intrat in conflict cu Ali. Fiind puternic instalat in Siria, in mijlocul trupelor sale arabe fidele, el a decis sa ramana aici si sa faca din Damasc capitala califatului. Astfel, centrul politic al lumii musulmane se schimba, incet-incet- Arabia intra in umbra, orasele sfinte Mecca si Medina devin in special orase de pelerinaj. Mu’awiya se va sprijini pe Siria si pe complementul sau Egiptul, de unde puternica influenta bizantina, in timp ce fostul imperiu persan sasanid va fi lasat deoparte devenind centrul opozitiei shiite (siite).

Una din principalele probleme are cea a succesiunii, esentiala pentru buna desfasurare a unui stat solid. Eforturile lui Mu’awiya au reusit sa introduca in statul musulman principiul dinastic, care nu a fost insa niciodata acceptat ca principiu legal. In fapt singurul principiu valabil in ochii comunitatii era cel al alegerii (bay’a). De aceea Mu’awiya a folosit o cale ocolita, aceea a depunerii anticipate a juramantului de catre fiul sau, eforturi zadarnicite ulterior prin stingerea ramurii Sufyanizilor. Marwanizii vor folosi si testamentul, ambele cai avand nevoie de acceptul notabililor care, reuniti in principala moscheie a capitalei, isi vor face declaratia de supunere fata de cel ales de calif. Pentru a guverna, califul avea nevoie de aprobarea, daca nu cel putin de sprijinul, sefilor marilor familii arabe, cei numiti “nobili” (al-asharaf), reuniti in adunari dotate cu puteri reale, inclusiv in ce priveste desemnarea succesorului. Principalii califi Omeyyazi sunt : Mu'awiya, Yazid I , Mu'awiya II ( toti tragandu-se direct din Abu Sufiyan , ruda a Profetului, dar adversar al sau in tot cursul vietii ), apoi Marwan I ( var cu Mu‘awiya), Abdel Malik, Al Walid I, Sulayman I , Yazid II, Hisham, Al Walid II ,Yazid III, Ibrahim . Conflictele familiale care ausubminat dinastia omeyyada au fost amplificate de atmosfera de agitatie in care traiau principalele triburi arabe ce se stabilisera in Siria, in special conflictele dintre triburile Kalb si Kays, care au degenerat in razboi .In fapt, in zona Siriei, se pastrasera vechile obiceiuri beduine de provocare reciproca si rafuiala, intre triburile locale pe care se sprijinire Mu'awiya ( Kalb) si cele venite din Arabia ( Kalb).Procesul de sedentarizare, care dusese la stabilirea aici a unui numar apreciabil dintre reprezentantii de seama ai familiilor din Mecca, alaturi de arabii crestinati, vechii ocupanti ai regiunii, ii facuse pe aestia din urma stapanii unor intinse domenii funciare, ocupate de ei dupa fuga bizantinilor. ( v. D.Sourdel , J. Sourdel - Thomine , op. cit. pg 60 si urm).

Noul stat se sprijinea si pe luptatorii arabi, din care o parte se fixasera in Siria. Stabilindu-se la Damasc, noul calif incerajase astfel “colonizarea”araba in aceasta zona. Importantele contingente fixate aici vor fi impartite in sistemul “giundelor”, dupa modelul bizantin, acordand concesiuni funciare (iqta’) soldatilor pe pamanturile abandonate de proprietarii bizantini. Combatantii, permanent mobilizati, nu vor cultiva ei insisi aceste pamanturi, ci le vor da in exploatare localnicilor, deseori crestini, luandu-si veniturile, dupa ce varsau trezoreriei “dimul” prevazut de preceptele Coranului. Functiile administrative raman practic in mana fostilor functionari ai Imperiului Bizantin, ca si fostele teritorii sasanide unde administratia financiara ramane pe loc, pentru ridicarea impozitelor pe baza unor registre scrise in pehlevi. Regimul fiscal este diferit pentru autohtoni, care au o pozitie inferioara fata de musulmani, dar amabilitatea politica a lui Mu’awiya mentine echilibrul.

In exterior Mu’awiya relanseaza miscarea de cucerire, franata in timpul lui Uthman si Ali, dar nu mai are nici ritmul, nici facilitatile inceputului; distantele sunt mai mari, rezistenta mai organizata, dificultatile interioare cer popasuri mai lungi. De aceea si inaintarea este diferita, in functie de regiune. Inaintarea este dificila mai ales in partea dinspre Bizant, care intereseaza in primul rand pe noul calif, atat din cauza conditiilor geografice din Asia Mica, cat si din cauza populatiei care nu mai este semita, deci mai atasata Constantinopolului, rezistenta lor fiind mai serioasa. Desi expeditiile arabe traverseaza de cateva ori Asia Mica, ei nu depasesc taurus si nici unele cantoane din Armenia. Mu’awiya incearca, avand la baza traditia locala siriana, sa constriasca o flota de razboi care ataca Ciprul si coastele Asiei Mici, iar din 673 oranizeaza o ofensiva combinata pe mare si uscat impotriva Constantinopolului, incheiata cu un esec, reluata mault mai tarziu in 717-718 si incheiata cu un acelasi rezultat. In 747 victoria flotei bizantine consacra, pentru aproape un secol, stapanirea crestina in Mediterana. Desi slabit si de pierderea posesiunilor sale balcanice, imperiul bizantin continua sa existe, lucrari recente demonstrand cum Omeiazii, mostenitorii Bizantului in Siria, au colaborat cu aceasta in numeroase domenii.

In schimb spre est arabii continua sa inainteze, incheind supunerea iranului, cu exceptia franjei sud-caspiene si a autonomiei populatiilor din munti. Dincolo de Iran expeditiile, in special cele de pe mare, ajung pana la bazinul Indu-lui. Dincolo de bogatul Khorasan, arabii ajung in Transoxania care, in ciuda nenumaratelor dominatii straine, nu-si pierduse rolul de rascruce comerciala intre Europa de rasarit, Asia occidentala si China. Patrunderea arabilor este inaugurata de Qotayba la inceputul secolului al VIII-lea dar n-a putut fi consolidata decat cu pretul recunoasterii a nenumaratelor autonomii locale.

Spre Occident, unde rezistenta era, la inceput, mai mica, succesele arabilor au continuat spectaculos, din Egipt, prin Cyrenaica si Tripolitania, spre provincia bizantina a Africii a carei cucerire s-a incheiat la sfarsitul secolului VIII. Populatia berbera a fost cea care s-a impotrivit cu adevarat arabilor. In jurul lui 670 Qaba intemeiaza la Qairouan , in interiorul zonei, un oras- tabara. Unii berberi s-au supus cuceririlor, ba ciar s-au convertit, dar altii, in special in munti, au rezistat multa vreme. Au ramas in istorie revoltele conduse de Kosayla, innabusite cu greu de catre trupe intarite cu efective venite din Egipt si Siria, sau ale celebrei Kahina din Aures.

Abilitatea si prestigiul personal i-au permis lui Mu’awiya sa pastreze pacea in imensul imperiu pe care il guverna, fara ca sa intampine grave dificultati. Nu se poate spune acelasi lucru despre urmasul lui Yazid, considerat ca un “monstru de impietate si deparavare”, in timpul caruia au reinceput revoltele si lupta intre scisme. Partizanii lui Ali, grupati la Kufa,profita de nemultumirea manifestata deschis de unele cercuri arabe, pentru a trece la actiune invitandu-l pe Hussain, cel de al doilea fiu al lui Ali, sa li se alaure. Dupa diverse si complicate tranzactii, pretendentul shiit, insotit de o escorta mica, s-a lovit, in octombrie 680, de fortele guvernatorului omeiad in Irak, in apropiere de micul orasel Kerbala. In timpul luptei Hussein a fost omorat, evenimentul avand urmari in intreaga lume musulmana, provocand ruptura definitiva intre cele doua grupari ale comunitatii aparute dupa moartea lui Mohamed. De aici se va naste o miscare ideologica prezenta si in zilele noastre. Moartea unui descendent al Profetului a atins sensibilitatea multor medii, mai mult sau mai putin simpatizate ale familiei, conferind siismului “o aureola de suferinta care lipsise pana atunci islamului”. Comemorarea martiriului lui Hussain este celebrata si astazi- sarbatoarea ‘Ašhura.

Evenimentele de la Kerbala au constituit semnalul pentru declansarea diverselor revolte, cea mai grava fiind condusa de ‘Abd Allah ibn az-Zubayr, fiul unuia dintre “discipolii” lui Mohamed, care se revoltase deja impotriva lui Ali. El reprezenta cercurile traditionaliste din Mecca si Medina, fiind protejat si de dificultatea morala a unui atac impotriva orasului sfant. Trupele omeiade l-au invins totusi in apropierea Medinei, apoi au asediat Mecca- Ka’aba ia foc in timpul luptelor- nou motiv pentru a-i acuza pe omeiazi de impietate. Dar Yazid moare (683), iar fiul lui Mu’awiya domneste numai patruzeci de zile. Parea ca nimic nu le mai sta in cale alizilor, intre timp la Damasc este ales calif un om cu multa experienta, Marwan, fost secretar al lui Uthman, fost guvernator al Medinei, care in ciuda domniei sale scurte (moare in 685) salveaza dinastia omeiada. Situatia era complicata si de cunoscutele rivalitati dintre triburi, dar sangeroasa lupta fratricida dintre kalbiti (arabii de Nord) si qaysiiti (arabii din Sud)- partizani ai lui Zubayr- se incheie in iulie 684 la Marj Rahit cu victoria kalbitilor.

Pe de alta parte fratele lui Abd Allah ibn Zubair, Musab(685-687), fostul secretar al lui Ali, care se ridicase in numele lui Mohamed ibn al-Hanafiya , fiul lui Ali si al Hanafiei (deci nu al fiicei lui Mohamed –Fatima, ceea ce arata ca siitii sunt mai degraba atasati lui Ali decat descendentilor directi ai lui Mohamed). Pe de alta parte, un al treilea fiu al lui Ali, Mohammed Ibn al Hanafiya - ( de la alta sotie ( Khawla) decat Fatima, fiica Profetului ) , cu ajutorul unui agitator - Al Mukhtar sa-i ridice la lupta pe shiitiii din Irakul de jos ; dar rascoala sa a fost reprimata de venirea la conducerea califatului a lui 'Abd el Malik , care 1-a insarcinat pe guvernatorul al Hadjdjadj sa pacifice zona. Guvernatorul a fondat orasul Wasit -, care i-a servit drept resedinta si tabara intarita, situat in centrul Irakului.

Deosebirile dintre aceste doua categorii s-au estompat cu timpul, pe masura ce islamizarea a continuat. Orasele vechi s-au transformat. La Damasc, stabilirea resedintei califului in vecinatatea Bisericii Sf.Ioan Botezatorul a dus la confiscarea bisericii, care a fost recladita din temelii, ca moschee ( actuala Moschee Omeyyada ). Moschei impunatoare au fost ridicate la indemnul califului Al Walid in principalele orase siro-palestiniene., cum ar fi Moscheea lui Ornar din lerusalim. In primele moschei omeyyade , sunt multe elemente imprumutate din arhitectura bizantina si persana , ca folosirea mozaicului bizantin. Este adaugata insa « mihrab » , care indica directia spre Mecca si fantanile din curte pentru ablutiunile rituale. Moscheile au decoratiuni florale sau epigrafice, expresie a refuzului islamului de a reprezenta vietuitoare, reminiscente ale credintei idolatre. Moscheile sunt prevazute cu minarete, de unde muezinul rostea chemarea la rugaciune.. Minaretele sunt un triplu simbol : al spatiului, al timpului si al cultului musulman .

Dupa infrangerea lui Mukhtar, Mahomed ibn al-Hanafia a dezavuat secta pe care o reprezenta, dar aceasta a continuat sa existe, divizata in mai multe ramuri, contrinuind la slabirea regimului stabilit.

In timp ce rascoalele izbucneau in diverse colturi ale califatului, succesiunea califatului este preluata de Abd al-Malik, fiul lui Marwan, in 685, care se angajeaza sa restabileasca unitatea imperiului. Rascoala lui Mulhtar fiind innabusita, fara ca Abd al-Malik sa fie amestecat, ramaneau numai Zubairitii, pe care ii invinge succesiv in 691, pe Musab din Irak si in 693 de Abdallah, in urma unui asediu de sase luni la Mecca. Unitatea califatului era restabilita, ceea ce ii va permite califului sa se dedice problemelor administrative.

ORGANIZAREA STATULUI

De la inceput Omeyyazii reprezinta una dintre puterile cele mai impresionante, care au inscris islamul in evul mediu, ca pe o prelungire a marilor imperii ale antichitatii. Cuceriele se succed ca fulgerul, din momentul in care Mu^awyia devine conducatorul unic in 661 / 40 Hm raidurile armatei arabe atingand inca de atunci vechile teritorii ale antichitatii :

Gedrasia (zona din Persia antica, acum in Iran si Belucistan ), Bactriana( zona impartita intre Turcmenistan si Iran ) in est, Caucazul si Armenia in nord, Nubia in sud, Africa romana in vest actuala Tunisie ). Islamul isi consolideaza pana in anii 700 cuceririle, revenind sa se instaleze acolo unde nu facuse decat expeditii de prada, amplasand tabere si intemeind orase. Succesul s-a datorat in mare masura starii de criza care domnea in sanul vechilor tari asediate. Trebuie adaugata la aceasta o anumita constanta beduina, subliniata de catre islam, care-i duce pe nomazi catre marginile fertile ale desertului , arabic, mai intai, apoi libian si saharian. Elanul se pierde in final, acolo unde incep dificultatile climatelor aspre de munte : Pamir, Caucaz, Armenia, Berberia, precum si acolo unde se ciocneste cu alti nomazi, al caror mod de viata si septel sunt mai bine adaptate conditiilor locale.. In Asia Centrala se loveste de turco-mongoli ; in alte parti, elanul dispare unde gaseste in fata sa o putere la fel de noua si de ambitioasa: este cazul occidentului carolingian. Astfel, la mijiocul secolului omeyyiad , arabii cedeaza si se vad inlocuiti in elanul lor cuceritor de catre berberi, apoi turci, si mongoli. Pe masura ce primii cuceritori se sedentarizeaza si se urbanizeaza, alte populatii, tasnite din deserturi si din munti saraci relanseaza islamul dincolo de granitele unde s-a impotmolit. Pana in 700, islamul si-a intarit , in esenta, cuceririle, revenind si instalandu-se acolo unde fusese in razie, trasandu-si tabere, fondand orase. La inceputul sec. al VIII-lea , expansiunea islamica cunoaste un nou elan ; la est - trupele islamice trec Indusul si Amu Daria ( Oxus) si fondeaza provinciile musulmane Sind si Ma war' -n - nahr ( Transoxania ) ; in vest, un corp de 600 de oameni, cei mai multi berberi, profita de disensiunile din Spania vizigota si, sub conducerea lui Tariq , traverseaza stramtoarea, care va deveni cunoscuta dupa numele cuceritorului Gibraltar .

Un nou elan este dat prin victoria asupra chinezilor, pe malul raului Talas (751). ; islamul isi afirma puterea asupra vechilor drumuri din stepa Asiei Centrale, in timp ce , la celalat capat al imperiului, are loc, in 732, infrangerea de la Poitiers. In 759 musulmanii vor abandona definitiv Narbonne. ( (A,Miquel, op.cit. pg. 103 si urm.) Cuceririle arabe se deosebesc de alte campanii de cucerire ( mongolii , de exemplu), prin tratamentul rezervat tarilor supuse. Convertirea nu era impusa, in principiu, decat populatiilor care nu detineau o scriptura revelata. In practica, islamul a fost nevoit sa-i considerere ca oameni ai Cartii( ) nu numai pe evrei si crestini , dar si pe zoroastrieni, budisti si multi altii. Supusul protejat pastra dreptul la extercitarea religiei si de a anumi sefi din propria comunitate , in schimbul unui impozit special - djizya -

Ceea ce caracterizeaza califatul omeiad, perioada in primul rand de elaborare, este sincretismul sau fertil, capacitatea de a prelua si fructifica o mostenire politica, economica si culturala, bizantina sau sasanida, careia i-a impus marca islamului, printr-un proces de intrepatrundere intima, in care influentele sunt reciproce, dar in care arabii pastreaza, in primul secol, puterea structurand societatea dupa dogmele Coranului. Meritul omeiazilor sta in faptul ca au jalonat bazele unei societati musulmane multinationale, care avea sa infloreasca in timpul dinastiei abbasizilor. In varful piramidei se afla califul, succesorul profetului, stapan absolut (Khalifat Allah, Amit al-mu’minin). Puterea lui are la baza mai multe elemente: traditia araba, conform careia seful tribului este ales de consiliul batranilor, cu care imparte puterea; traditia bizantina sau persana, unde suveranul are o putere absoluta de esenta divina; legea coranica care stabileste modul de guvernare si de supunere.

Simplitatea, specifica inceputurilor islamului, se estompeaza incetul cu incetul, califul este inconjurat de o curte din ce in ce mai fastuoasa, unde rafinamentul etichetei si al ceremonialului aulic anunta trasaturile unei monarhii orientale. Puterea discretionara este transmisa la nivelul intregului califat, principala veriga fiind guvernatorul provinciei, de obicei reprezentantul unei mari familii din Arabia, investit direct de Damasc. Istoria a transmis tipul de servitor sever, credincios, intruchipat de figura lui al-Hagiagi, celebrul guvernator al Irakului, fondator de orase, mare conducator de osti, legislator neobosit, dar si nemilos in innabusirea revoltelor.

Societatea este divizata in trei clase: musulmanii arabi sammawali (categoria cea mai importanta de convertiti, oameni ce stabileau o relatie de client cu un patron- in general arabii din prima generatie de cuceritori; mawali proveneau fie din prizonierii de razboi eliberati, fie din indigeni facand parte din toate categoriile sociale, dar mai degraba din cele superioare, care au incercat sa contacteze o legatura de wala cu un trib, sau apoi de cele mai multe ori cu un notabil arab, ca sa-si asigure, in conditiile dificile de dupa cuceriri, vechiul rang; ambele categorii se converteau in mod sincer sau nu), evrei, crestini, apoi zoorastrieni, budisti, care isi pastrau structurile comunitare, in particular clerul, precum si jurisdictia in interiorul comunitatii; sclavii- prada de razboi, greci, franci, slavi, turci, negri, larg “comercializati si foarte cautati intr-o economie avida de putere de munca, intr-un imperiu in mod paradoxal subpopulat. Acesti sclavi, folositi in activitatile militare, in agricultura din noile regiuni cucerite si in treburile domestice(unii dintre ei aveau origine noila si erau destinati haremurilor, orchestrelor si trupelor de dansatori de la curtile princiare, dupa ce invatau muzica, recitarea si dansul, se vor converti si vor fi eliberati, sporind diversitatea comunitatii musulmane care isi pierde din ce in ce mai mult specificitatea araba.

Armata deja institutionalizata de Omar, evolueaza: nu atat nu in ce priveste armamentul, care ramane rudimentar, cu exceptia armelor de asediu, cat si in ceea ce priveste compozitia sa. Desi in registre este mentinuta ideea unui corp exclusiv arab, impartit pe triburi, pe ansamblul imperiului aceasta caracteristica se refera mai mult la rezervele acesteia, decat la teatrul de operatiuni. Aici cuceritorii sunt din ce in ce mai mult ajutati de mawali, care sunt atrasi si de un regim fiscal avantajos si de prada de razboi. Astfel trupele care invadeaza Spania sunt constituite in majoritate de iranieni, armeni, berberi, ultimii constituind cea mai mare parte a trupelor. Ei se substituiau voluntariatului din ce in ce mai reticent al celor proveniti din triburile arabe. Se profileaza soldatul mercenar care va inlocui arabii instalati in orasele tabara din Egipt si Iran, precum si din giundele din Siria si Palestina. 0 data cu formarea unei armate din elemente etnice eterogene, se ridica problema pastrarii acuretetii limbii arabe. Ca si cucerirea, araba s-a extins, pana la regiunile muntoase sau de frontiera, unde rezista, timp indelungat , cateodata pentru totdeauna, idiomuri vii, bine legate de teritoriu si de traditie : dialectele iraniene sau berbere, si , mai putin, copta, in Egipt. Dar araba care se vorbeste in tot acest mare imperiu nu mai este araba din Hidjaz, ci este o araba de mijioc, puternic influentata de idiomurile locale ; este o lingua franca pentru comert, pentru soldatii veniti din toate colturile lumii musulmane pentru a se inrola in armata si a participa la lupte si impartirea prazii. De atunci, apare necesitatea normarii limbii arabe, pentru prezervarea ei in forma pura, ca limba a revelatiei coranice, sarcina ce va fi preluata de gramaticienii arabi din marile centre de la Basra si Kufa ; si tot din perioada marilor cuceriri dateaza si fenomenul de diglosie lingvistica, care se va accentua cu timpul , fiind o caracteristica a lumii arabe , ca si existenta unei limbii medii , capabila sa asigure comunicarea intre membrii marii comunitati arabe musulmane.

ORASELE

Orasele “cele mai frumoase bijuterii ale Evului Mediu musulman sunt orasele sale. Ideal de viata comunitara in care moscheia joaca rolul esential, rezultat al necesitatii de a controla tarile cucerite, precum si al dorintei de glorie, intemeierea acestor orase este unul din faptele majore ale acestei perioade istorice.” Orasele se dezvolta cu repeziciune, fie cele vechi, Damasc, Alep, Alexandria, Ierusalim, fie cele noi, Basra, Kufa, al-Fustat in Egipt, Kerouan, in Ifriqia. Expansiunea islamului este legata de dezvoltarea a doua categorii de orase : orasele noi, provenite din transformarea unor tabere militare de iarna, plasate in locuri. Pe amplasamentele vechilor tabere militare sau forturi de paza, califii omeyyazi construiesc castele ; mai mult decat in cazul moscheii, unde noua religie isi impun exigentele in arhitectura si reticentele in decoratie, aici arta musulmana se poate manifesta in libertate, rarele vestigii de constructii civile omeyyade atestand bogatia reprezentarii animaliere si umane .Secolul omeyyad a insemnat , in mod fundamental, domnia acestei expresii eminente a geniului arab care este poezia.

Satele se golesc, problema aprovizionarii oraselor devenind si mai acuta, justificand importul mainii de lucru din zonele nou cucerite.

Dezvoltarea oraselor nu se face in mod arhaic: exista o preocupare pentru rationalitate, pentru un urbanism de traditie clasica, lucru vizibil in planurile oraselor omeiade reconstruite. Astfel se observa perimetrul patrat, dispunerea octogonala a arterelor principale care delimiteaza cartierele, iar in centrul orasului marea moscheie si palatul califului sau al guvernatorului, inima dubla a comunitatii, in jurul careia se grefeaza piata, numeroase bau publice. Aceasta preocupare pentru simetrie si rationalitate se regaseste in monumentele pe care califii omeiazi, mari constructori, le-au edificat: moscheia din Damasc, prototip pentru multe altele, cea din Medina, din Basra, din Kufa, din Ierusalim, din Fustat, din Keruan. Omeiazii au construit si asa-numite “castele ale desertului”- resedinte rurale, aflate in centrul domeniilor funciare, abtinute ca urmare a irigarii zonelor aride.

Se naste astfel o societate citadina, dar care cultiva in sanul elitelor arabe regretul pentru desertul originilor sale, arabul ramanand undeva la mijlocul drumului intre desertul glorificat dar depasit si orasul prestigios, dar deocamdata lipsit de siguranta. Pentru ca “orasele sunt lucrul cel mai bun si cel mai rau, creuzete in care se elaboreaza prin intermediul unor brasaje etnice viitoarea comunitate islamica, dar totodata si marmitele gata oricand sa fiarba, provocand incendii si revolte, care jaloneaza istoria lor, a Damascului in primul rand”. Al cincilea calif omeyyad - Abdel Malik ( 685 - 705) are initiativa de a bate moneda proprie, inlocuind dinarul de aur bizantin si drahma de argint sassaninda cu dinarul si dirhamul musulman.

La fel ca si monedele, produsele si drumurile s-au adaptat noilor conditii. Se prespune ca in vechile centre de productie mestesugaresca sau agricola activitatea a continuat ; se produceau tesaturi, papirusuri si grau in Egipt, arme, cerneala. Dezvoltarea comertului depindea in mod esential de intretinerea cailor de comunicatie, mai ales a locurilor de popas . Caravanele foloseau edificii mai mult sau mai putin fortificate care purtau numele de hanuri sau caravan-seraiuri. Construirea lor cadea in sarcina autoritatilor centrale si a guvernatorilor de provincii, care vegheau asupra securitatii drumurilor. Negustorii insisi erau interesati de securitatea comertului si contribuiau la construirea unor caravan-seraiuri, care cuprindeau ca elemente principale : locuinte pentru oameni, adaposturi pentru animale, magazii pentru marfuri, fantana sau cisterna cu apa (v. D. Sourdel, J. Sourdel -Thomine, op. cit. V II pg. 64-65.)

Pamanturile cucerite, fiscalitatea. Problema pamanturilor cucerite a fost rezolvata prin impartirea lor in doua categorii: cele lasate vechilor proprietari , constituind cea mai mare parte, si cele confiscate de la stat, de la biserica , sau de la proprietarii fugiti sau disparuti. Ele au fost distribuite sub forma de concesiuni familiilor arabe, care au putut constitui astfel mari domenii. Au fost descoperite urme ale unor mari domenii in Siria, adevarate oaze inzestrate cu sisteme de irigatii, cu baraje, canale, puturi. Proprietarii autohtoni trebuiau sa plateasca un impozit, funciar (kharaj), continuare a impozitului funciar anterior. Proprietarii musulmani nu plateau kharaj-ul. Convertirea la Islam ar fi trebuit sa permita trecerea de la kharaj la zakat, dar aceasta modificare a fost in general imposibila , deoarece noul regim mostenise sistemul responsabilitatii colective a comunitatilor rurale fata de fisc, deci valoarea impozitului datorat de un individ nu putea modifica impozitul colectiv , deoarece statul ar fi pierdut o mare parte din resursele sale financiare. Cand numarul convertitilor a crescut au aparut probleme grave: de la sfarsitul secolului al VII-lea in Egipt taranii fugeau din sate, in speranta ca nefiind inregistrati, vor putea un timp sa nu-si plateasca impozitul, acesta fiind de altfel un vechi obicei copt, din timpul bizantinilor. In Irak a avut loc un adevarat exod al taranilor spre orase, insotit de convertire. Teribilul Hadjiadj trimitea la sate pe toti cei care ii prindea, cu interdictia de a se converti. Acesta situatie pare paradoxala, dar si privarea fiscului, deci a vistieriei, de o parte din bani pare la fel. Pana la urma s-a recurs la o solutie care in principiu parea simpla, dar a carei punere in practica era greu de realizat: facea distictie intre pamant, considerat achizitie definitiva a comunitatii musulmane, pa care se platea kharaj, indiferent de calitatea proprietarului, intre om care, daca se convertea, de calitatea proprietarului, avea avantajele respective- impozitul ğizya disparea, dar statul nu pierdea caci era inlocuit de zakat. Aceasta masura a fost luata de Omar al II-lea (717-720), stabilind in principiu egalitatea fiscala intre arabi si nearabai, fapt care a incetinit exodul celor din urma spre oras.

Desi perioada aceasta este destul de putin cunoscuta, istoricii sunt unanimi in a aprecia incertitudinea dreptului funciar, situatia pamanturilor fiind supusa unor multiple creize: criza funciara, financiara, datorata variatiei debitelor veniturilor provenite din impozitele pe pamant, criza sociala si deoarece statul era principalul beneficiar al acestor resurse financiare, criza institutiilor sale. Astfel armata, parte esentaiala a sectorului public este amenintata de fixarea arabilor pe pamanturile cucerite, de aviditatea proprietarilor care deturneaza, in scopuri personale, sume care juridic erau destinate, prin intermediul fiscului, operatiunilor militare. Intr-o aramata care traieste din ce in ce mai mult din solda, arabul este incet- incet inlocuit de personaje care vor juca rolul esential in evolutia evenimentelor- convertitii, strainii, mercenarii.

Premise ale caderii Omeiazilor

Cea mai mare inflorire a sa Califatul omeiad o cunoaste in timpul califului Walīd I (705-715). In aceasta perioada el stapanea o vasta intindere : de la Atlantic in India, din Caucaz si deserturile Asiei Centrale la Oceanul Indian si deserturile africane. Era populat de populatii foarte diferite, etnic si religios: vizigoti si romani (Spania), copti (Egipt), berberi (in Africa), armeni, azerbaigeani, georgieni (Caucaz), greci (in Anatolia de Rasarit), persi si alte popoare iraniene.

Cu toata toleranta religioasa a Islamului, popoarele aservite se aflau in stare de inferioritate fata de arabi. Oamenii se simteau exploatati nu numai ca sclavi, tarani sau mestesugari, ci si ca fiind de alt neam si alta religie, reprezentand popoarele cucerite. Intr-o stare asemanatoare se aflau si negustorii, si chiar si marele proprietar nearab. Numeroasele contradictii intre calif si guvernator, diverse grupari ale nobilimii arabe, intre membrii triburilor si conducerea lor slabesc si ele statul. Califii lipsiti de personalitate si geniu politic agraveaza starile de lucruri. Astfel, Suleyman se distingea prin lacomie, desfrau si trufie; Yazīd II era mare iubitor de lux si de placeri. La randul sau Walīd II a ramas celebru pentru frivolitatea si desfraul sau. Se spune ca desconsidera Coranul si ca-si facuse din el tinta pentru tragerea cu arcul, zicand in timpul unor asemenea exercitii: “Tu porti in tine amenintari impotriva celor trufasi si indaradnici. Iata eu sunt trufas si indaradnic. In ziua Judecatii de Apoi fagaduita de tine poti sa te infatisezi Domnului tau si sa-I spui : “Doamne, pe mine m-a gaurit Walīd”. Asemenea califi au fost o adevarata pacoste pentru vistieria statului.



Dintre toti califii omeiazi ai primei jumatati a secolului al VIII-lea se detaseaza numai Omar II (717-720), caruia istoricii arabi ostili Omeiazilor ii recunosc multa piosenie. El se straduiste sa atenueze contradictiile din Califat, indulcind situatia popoarelor supuse. Pentru a evita izbucnirea unor revolte, el scuteste de plata darilor biserica crestina si clerul, il schimba pe guvernatorul Horasanului care asuprea fara mila populatia, scuteste de plata haraciului populatia trecuta recent la Islam, recomandand sa se incaseze de la ea numai zeciuiala . califii urmatori insa parasesc aceasta politica.

Administratia civila cunoaste dificultati , deoarece cucerirea araba nu va produce schimbari imediate in structura sa ; in teritoriile cucerite se vor mentine in functie indigenii, activitate va continua sa se desfasoare in limba popoarelor respective : greaca, persana sau copta . Primul care s-a gandit la o reforma in directia arabizarii a fost califul Abdel Malik, dar aceasta politica nu a s-a aplicat in regiunile indepartate ale califatului decat tarziu, spre sfarsitul domniei Omeyyazilor. Punerea la punct a unui sistem administrativ unificat presupunea ca araba sa fie suficient de raspandita, pentru a fi inteleasa de populatie, lucru care se va intampla abia in timpul Abbasizilor.Omul birourilor, katib-ul, nearab , convertit sau supus protejat va sti sa puna de acord cunoasterea limbii arabe cu propriile traditii culturale.(v. A.Miquel - op. cit. pg. 118 si urm) Aglomerarile urbane, uneori exagerate pentru epoca respectiva adapostesc o parte insemnata din populatia inactiva : o patura saraca, dar si personalitati ale statului sau man proprietari funciari stabiliti la oras si inconjurati de o puzderie de rude, clienti si servitori. Spre oras se indreapta si taranii saraciti de fiscalitatea crescanda. In plus, apar o serie de clamitati naturale : seceta cronica duce a stocarea marfurilor si dezvoltarea speculei, epidemiile , mai ales ciuma.

Unul din focarele de revolta il constituie Asia Centrala. In anul 721 izbugneste o rascoala contra arabilor in Sogd. Rasculatii sunt coplesiti de armata , iar zece mii dintre ei se retag in Fergana. Armata inconjoara orasul Hogent, ii obliga pe sogdieni sa se predea. Aproape toti rasculatii sunt ucisi. De pe urma represaliilor sufera si agricultorii locali. Refuzul administratiei de a ii scuti de dari pe cei trecuti la Islam duce la izbugnirea unei noi rascoale in Sogd. Rasculatii parasesc Islamul si cer ajutor populatiei turcice. De partea lor trec nu numai turcici, ci si detasamente din Sa si Fergana. Provincia Mawarannahr (Transoxania ) scapa de sub autoritatea araba. Arabii pierd numeroase orase reusind sa mentina numai Dabusia, Samarcand si Buhara.

Concomitent cu rascoalele din Asia Centrala si Horasan, se desfasoara si miscarea harigitilor sub conducerea lui Harit ibn Surayğ (734). Aceasta porneste rascoala in numele “cartii Domnului”, in numele proorocului, in numele prescriptiilor sale. Aceasta este o miscare a arabilor si populatiei locale desfasurate sub lozincile: sa se respecte contractele cu zimmia, sa nu se perceapa haraci de la musulmani, sa nu se comita asupriri. In armatele lui Harit se afla si detasamente de dehkani locali (nobili persi). Lupta din Horasan favorizeaza succesul rascoalei din Sogd. Turcicii si sodgienii, in 736, pun stapanire pentru scurt timp pe Smarcand. Arabii innabusa rascoala strecurand discorii in tabara rasculatilor. Guvernatorul din Horasan si Mawarannahr, Na r ibn Sayyar, atrage de partea armatei o parte din dekhani, mentinandu-le privilegiile.

Un alt focar de miscari il reprezinta Caucazul. Anterior, aici darile se percepeau dupa numarul de “fumuri”. Din cauza aceasta, mai multe familii se uneau sub acelasi acoperis. Arabii introduc o inovatie nemaipomenita: in 725 intreprind un recensamant si introduc impozitul pe familii si pamant, curent in Califat. In aceasta perioada, populatia caucaziana suferind de o dubla asuprire, din partea arabilor si a feudalilor locali, imbratiseaza erezia pavlichiana. Pavlichianismul propovaduia egalitatea intre toti oamenii si refuzau sa se supuna arabilor, bisericii si sa plateasca dari. Impotriva miscarii pavliachiene luptau arabii, feudalii armeni si biserica armeneasca, Bizantul si ortodoxia. In anul 748, in Armenia izbugneste o mare rascoala impotriva arabilor si feudalilor locali. Istoricul armean Ghevond scria despre rasculati: “Sunt fii ai faradelegii ce nu stiu de frica Domnului, de frica principiilor, nici de rusine fata de batrani.” Feudalii armeni in coalitie cu arabii reusesc sa inabuse rascoala.

Tot in 748 in Azerbaidgean rascoala din Baylakan care se extinde asupra mai multor regiuni. Aici,participa la rascoala si feudali locali. Rasculatii pun stapanire pe Baylakan si provoaca o serie de infrangeri trupelor arabe.

Africa de Nord fusese islamizata superficial. Berberii, adoptand islamul de forma, in taina continuau sa urmeze vechiul paganism. Perceperea impozitelor pe care le plateau numai nemusulmanii si cei islamizati provoaca indignare berberilor. In Africa de Nord, agitatia antiomeyada este condusa de harigiti. Multi fugisera aici din alte regiuni pentru a scapa de prigoana. Rascoala izbugneste aici in 740 si cuprinde cu repeziciune toate posesiunile arabe nordafricane. Spania este izolata astfel de Califat. Califul Hišam (724-743) trimite din Siria o armata de 30 de mii de oameni. Berberii repurteaza o victorie categorica asupra armatei arabe si in 741. Ramasitele armatei fug in Spania. Hišam trimite noi armate si in 742, in lupta de la Qayruwan, arabii reusesc sa ii infranga pe berberi. Autoritatea araba se intareste din nou pentru un timp. Sunt inabusite de asemenea rascoalele berberilor din Spania. In timpul lui Hišam sarcinile fiscale sunt deosebit de grele, iar guvernatorii spoliaza populatia fara mila. Opozitia insa creste si ea. Se activizeaza harigitii in Irak, Iran, Africa de Nord, precum si siitii.

Contradictiile interarabe

Fara indoiala ca instabilitatea originara a triburilor, transformate din ce in ce mai mult in clientele politice , s-a exacerbat pe masura puterii cucerite. Aceasta instabilitat este cea care, travestita in opozitie religioasa, explica infruntarea dintre Irakul shiit si Siria sunnita, apoi miscarile antiomeyyade din Arabia si Egipt, rivalitatea dintre provincii -dintre Basra si Kufa, iar in Siria - vechiul conflict dintre arabii din nord si cei din sud.

In aceasta perioada (sfarsitul secolului VII- prima jumatate a secolului VIII) se ascut discordiile intre triburile de origine nord-araba si sud-araba. Pe de o parte- situatia este mostenita de la vechile stari de lucruri din Arabia preislamica. Pe de alta parte, ea se explica prin faptul ca Mu’awiya, ocupand tronul, se sprijinise pe triburile sud-arabe (yemenite), preponderente in Siria in timpul acela. Triburile nord-arabe (ma’adite) erau mai putin privilegiate. Mu’awiya infraneaza cu dibacie patimile, dar in perioada urmatoare, discordiile dintre principalul trib yemenit, kelbitii si principalul trib ma’adit, qaysitii, cunosc o ascutire maxima.

In timpul primilor omeyazi, kelbitii continua sa aiba o situatie privilegiata. Califul Walīd I se sprijina pe qaysitii din care provenea vestitul guvernator al provinciilor de Rasarit, Al-Hağğağ si guvernatorul Asiei Centrale, Qutayba. Urmasul lui Wal d I, califul Suleyman (715-717), se sprijina pe triburile yemenite, iar Yaz d II (720-724) se va intoarce la qaysiti. Fiecare dintre califi avea nevoie de sprijinul unei anumite grupari din nobilimea tribala si aceea asistam la asemenea schimbari orientare. Schimbarile de domnie nu se petreceau intotdeauna lin. Nu rareori, dupa moartea subita a emirului drept-credinciosilor urma la tron fratele sau fiul acestuia. Schimbarea califilor determina schimbarea sau chiar uciderea guvernatorilor. Qutayba, guvernatorul Asiei Centrale, este inlaturat si ucis de califul Suleyman. Guvernatorul Africii de Nord, Mūsa, in timpul caruia este cucerita Spania, cade si el in dizgratie. Murind cu o jumatate de an inainte de venirea lui Suleyman la tron, Al-Hağğağ scapa de dizgratie si de soarta lui Qutayba care-l astepta, poate si pe el. Ruda lui Al-Hağğağ, cuceritorul Sindului Mo ammed ibn Qasim este inlaturat din functia de guvernator si schingiut. Caruselul succesiunii califilor se invarte destul de repede. Dupa ’Abd al- Malik (685- 705), cu o domnie de 20 de ani, numai Hi am mai reuseste sa ocupe tronul 19 ani si jumatate. Ceilalti califi domnesc intre o jumatate de an si cinci ani.

Propaganda ’abbasida

Sfarsitul perioadei omeyyade este marcat de multiple rascoale shiite si haridjite, care n-au fost reprimate decat greu, si oricum, numai temporar.

In special kharidjitii si shiitii sunt cei care zguduie califatul omeyyad. In 684 - 692 ei detin Omanul, Haramawtul,Yemenul si coastele Hidjazului ;in 696 , coboara din Mesopotamia de sus si reusesc sa-1 tina un timp in sah pe guvernatorul al Hadjdjadj ; infranti, vor relua ofensiva in 745.

Shiitii se vor plasa, insa in fruntea revoltatilor ; in 680 Husayn, al doilea fiu al lui Ali, incearca sa puna stapanire pe califat, dar este invins si ucis la Karbala.(martiriul lui Husayn este comemorat in fiecare an de shiiti prin sarbatoarea numita 'ashura'- a zecea zi a lunii muharram) ; nepotul sau , Zayd, omorat la Kufa in 740 , va pune bazele miscarii numite zaydism .

Noii pretendenti la tronul califilor, ’Abbasizii, folosesc cu pricepere ura maselor fata de puterea araba, reprezentat de Omeyyazi. Abbasizii erau urmasii qoraysitilor ’Abbas, unchiul proorocului Mo ammed. Mo ammed ibn ’Al , stranepotul lui ’Abbas, creeaza o grupare care isi incepe propaganda antiomeyada prin anii ’20-’30 ai secolului VIII. Printre altele, ei demonstrau ca ’ Abbasizii, ca rude directe ale lui Mo ammed, sunt mai indreptatiti decat Omeyazii sa ocupe tronul Califatului. Gruparea face prozelitii si incepe sa trimita predicatori care atatau ura si nemultumirea maselor fata de Omeyyazi, acuzati de a fi vinovati de toate nenorocirile care apasau poporul. Propagandistii fagduiau, in cazul venirii ’Abbasizilor la putere, scutirile de impozite impovaratoare, iar feudalilor nearabi – atragerea la conducerea statului. Propaganda cunoaste un succes deosebit in Horasan si Mawarannahr.

Paralel cu aceasta, se desfasoara o propaganda care exercita o atractie si mai mare, dusa de hurremiti, partizani ai egalitatii sociale si comunitatii bunurilor. Originea si sensul termenului de hurremit nu sunt clare. Populare in Iran inca de la sfarsitul secolului al V-lea si inceputul celui de-al VI-lea, aceste idei capata o tendinta antiaraba. Autoritatilor reusesc sa-l prinda si sa-l ucida pe Hidas. Si partizanii abbasizilor cunosc prigoana. In 743, sunt arestati participantii la o intrunire de taina a partizanilor abbasizilor. Printre acestia se gasea si tanarul pers Ab Muslim. Originea lui este clara. Dupa unele izvoare ar fi fost intendent intr-o casa bogata, iar dupa altele sclav. Ab Muslim produce o impresie buna unuia din conducatorii Abbasizilor, bogatul negustor Bukeyr ibn Mahan care-l atrage de partea cauzei abbaside. Dupa ce este eliberat, Abū Muslim este prezentat capeteniei Abbasizilor, Ibrahim ibn Mohammed, Ab Muslim ia asupra sa pregatirea rascoalei contra omeyyazilor. Horasanul devine centrul activitatii sale. Dupa cum s-a vazut, Horasanul fusese teatrul unor rascoale si al ciocnirilor dintre triburile sale. Guvernatorul Horasanului, Ibn Sayyar, se sprijina pe triburile nordarabe ale mu aritilor sa ii sprijine cat poate pe yemeniti contra mu aritilor si sa-i atraga pe siiti, aflati in numar mare in Horasan. Faptul ca si abbasizii si siitii sunt impotriva puterii omeyyazilor reuseste sa uneasca temporar aceste doua grupari. Pe de alta parte Abbasizii nu-si dadeau cartile pe fata, ci afirmau ca puterea in Califat trebuie sa revina membrilor familiei proorocului. Cand siitii incercau sa afle pe cine au, totusi, in vedre Abbasizii, acestia raspundeau evaziv: “Nu e nici o grava, mai intai izbanda, iar Dumnezeu va darui el insusi stapanirea celui ce i se cuvine”. Principala forta pe care se sprijina conducatorii Abbasizilor o constituie poporul asuprit de arabi care visa sa scuture acest jug.

Ab Muslim soseste la Horasan in 746 si se stabileste in localitatea fortificata Safizan , in apropiere de Merw. Aici se aduna oamenii din imprejurimi, atrasi de propaganda abbasida. Partizanii Abbasizilor purtau imbracaminte neagra. Culoarea neagra era semnul distinctiv al Abbasizilor, in timp ce al Omeiayilor era culoarea alba iar cea a siitilor cea verde.

La 9 iunie 747, Ab Muslim da semnaul rascoalei si desfasoara flamura neagra. Spre Safizanğ se grabeau detesamente armate. Istoricul Ab Han fa ad-Dinawar scrie: “Mergeau in graba la Abū Muslim, oamenii de Heart, Buseng, Marwarrud, Tamakan, Merw, Nisa, Abiwerd, T s, Nisapur, Seraha, Balh, Ciaganian, Toharistan, Hutlaban, Kes, Nasaf. Toti se potrivisera sa-si vopseasca in negru imbracamintea. Vopsisera de asemenea jumatatile buzduganelor de lemn. Acesti oameni soseau pe cai, pa magari sau pe jos, indemnandu-si magarii cu strigatul “Harro Marwan!”, numindu-i pe Marwan pentru a-si rade de califul Marwan de califul Marwan ibn Mo ammad. Iar numarul lor era loc de mii”. Istoricul arab Aṭ-Tabar spune ca numai intr-o zi au venit oamneni din 60 de state. Compozitia sociala, dedusa din datele lui A Tabarī era urmatoarea: virtutiile miscarii constau in micii si marii proprietari funciari- dehkani- formand cavaleria rasculatilor; printre ei se numara Halid ibn Barmak, din care vor proveni vizirii Barmekizi, in lagarul rasculatilor se gaseau de asemenea negustori si mestesugari.

Pornind rascoala, Abū Muslim isi muta resedinta din Safizanğ in localitatea fortificata Mahuwan. La Mahuwan ramane patru luni, creand puncte de sprijin pentru lupta contra guvernatorului omeyad Na r ibn Sayyar. Orasul se transforma in centru guvernamental al insurgentilor. Aici, Ab Muslim isi are diwanul (conducerea) armatei, cadiul (judecatorul), un sef al politiei, garda personala. Este fixata solda luptatorilor, mai intai 3, apoi 5 dirhami, probabil lunar. Sclavii se declara gata sa adere la rascoala. Dupa ce se sfatuiste cu consilierii sai, Abu Muslim ii primeste, dar, intrucat dekhanii se temeau de situatia sclavilor.

SPANIA MUSULMANA

CUCERIREA SPANIEI DE CATRE ARABI

A doua epoca a cuceririlor arabe are loc sub domnia omeyyazilor- care au dublat teritoriul imperiului purtand razboaie in Africa de Nord, in Europa de Vest si in Asia Centrala. Aceste cuceriri sunt cu atat mai surprinzatoare cu cat au loc departe de Arabia si in regiuni unde locuitorii erau foarte distincti de arabi. Primele teritorii cucerite in acest nou val au fost pamanturile intre Egipt si Oceanul Atlantic, pe care arabii le-au numit Ma reb. Acest teritoriu facea parte din Imperiul Bizantin. Dupa cucerirea acestui teritoriu vecin Spaniei, nimic nu ii mai putea opri pe arabi sa mearga mai departe. De altfel bogatia care se gasea in special in Spania, indeosebi argintul, cuprul si cositorul au atras multi comercianti si colonisti. Spania era o tara prospera, parte a Imperiului Roman, invaziile barbare din secolul al V-lea – au dus la ocuparea ei de catre triburile germanice, ca de exemplu vandalii. Dupa numele lor au numit Spania Al-Andalus. In urma vandalilor- impinsi spre Africa- Spania a fost ocupata de vizigoti, care au dominat-o doua secole si jumatate.

Statul vizigot in momentul invaziei arabe era slab- iar taranii nu mai erau protejati de abuzurile latifundiarilor- si acestia se refugiasera in orase. In orase, evreii erau nemultumiti din cauza uneui decret prin care erau obligati sa devina crestini. Pe de alta parte nobilii vizigoti au slabit Regatul. Cand arabii au facut un raid- in 710, pe coastele lui Al-Andaluz, vizigotii erau in plin razboi civil. Guvernatorul Africii de Nord, M sa i s-a opus o rezistenta foarteslaba- perioada era foarte importanta incat au organizat o expeditie mai mare- formata in special din berberi sub comanda unui sef berber- Tarik, guvernator al Tangerului- 711- el a debarcat cu 700 de oameni, la poalele uneui stanci uriase care acum ii poarta numele- Jabal Tarik dupa care a asteptat armatele vizigote conduse de Roderic.

Intr-o singura zi destinul Spaniei a fost decis pentru secole. Interesant este ca episcopul de Sevillia- fratele fostului rege vizigot- Vitiza, a luptat de partea musulmanilor. Tarik a pornit la cucerirea oraselor sudice- taranii nu aveau nici un motiv sa lupte pentru stapanii lor, iar evreii i-au binecuvantat pe invadatori. Victoriile erau atat de usoare iar prada era atat de mare, incat Tarik, ignorand ordinele lui Muosa, reprezentantul califului de la Damasc, a patruns in inima Spaniei, cucerind capitala Toledo. In cateva luni Tarik a devenit stapanul jumatatii de sud a Spaniei. Moausa gelos pe cuceririle facute de comandantul berber a pornit cu o armata araba in 712. Cuceririle au continuat foarte rapid astfel incat in 714 orice rezistenta incetase. Ultimii soldati vizigoti au fost prinsi in muntii Nordici din Asturia, dar arabii niciodata nu au cucerit nordul Spaniei. In acest timp la Damasc, califul Al-Walid l-a recehemat pe Mūsa care s-a intors incet catre Siria, intr-un mars triumfal, cu nobili vizigoti, in chip de daruri ca sclavi. La receptia de primire la moscheea din Damasc erau sute de printi importanti, mii de oameni simpli au adus omagiul lor credintei musulmane, lui Mohammaed.

Spania a devenit o provincie a califatului, condusa de un guvern numit de Califul de la Damasc. Arabii au fost tentati de bogatia Frantei si au facut o serie de expeditii peste Pirinei, in sudul Frantei. Ultima si cea mai mare dintre exepeditii a avut loc in 732 cand o mare armata araba a marsaluit de-a lungul vechiului drum roman inspre Valea Loarei – unde a avut loc o mare batalie intre orasele Poitiers si Tours. Victoria a fost obtinuta de armata franceza sub comanda lui Charles Martell dar pierderile au fost uriase de ambele parti, asfel incat Charles Martell nu a putut profita de aceasta victorie.aceasta batalie marcheaza limita cea mai de nord a cuceririlor arabe in Europa. Exista o disputa intre istorici in privinta acestei batalii, unii afirma ca daca arabii ar fi castigat in scolile din Oxford s-ar fi invatat Coranul, iar altii sustin ca arabii erau prea departe de centrul lor vital pentru a putea continua.

Putin timp dupa aceea arabii au fost impinsi in afara Frantei, dar pe teritoriul Spaniei vor ramane peste 700 de ani si dupa aprecierea istoricului Gibben “vor construi o civilizatie inegalata de crestinatatea occidentala”.

Domnia lui Abd Ar-Rahman I

In 750 imperiul islamic a intrat sub stapanirea abbasizilor(numele dinastiei provenind de la numele unchiului Profetului Abbas) dinastie care a durat 500 de ani. Toti membrii familiei omeyazilor au fost omorati sau mutilati. Singurul supravietuitor a fost Abd Ar-Rahman, nepotul ultimului calif omeyyad care a calatorit timp de 5 ani. In 755 a ajuns in Africa de Nord unde a cerut protectie berberilor cu care se inrudea prin mama sa. Cu ajutorul lor si al arabilor din Al-Andaluz care erau sprijinul omeyyazilor, Abd Ar-Rahman a intrat in Spania, fiind primit cu bunavointa in toate orasele, si astfel devenind stapanul Spaniei. Dinastia lui Abd ar-Rahman a durat aproape 300 de ani, avand capitala la Cordoba. In mod deosebit in secolul al X-lea orasul a avut o splendoare incomparabila, rivalizand cu Bagdad-ul. Era fara indoiala cel mai puternic stat din Europa. Emiratul de Cordoba a existat, timp de un secol si jumatate, fara ca seful sau sa se fi declarat egalul califului de la Bagdad. Omeyyazii , care domneau sprijinindu-se pe cateva clanuri arabe instalate in regiunile cele mai bogate si care aparau granitele de nord cu ajutorul unor trupe berbere, au reusit sa-si impuna autoritatea asupra populatiei autohtone, din care numai o parte era convertita la islam.

Califatul de la Cordoba

Cand Abd Al-rahman al III-lea a ajuns la putere Cordoba era in pragul ruinei, la moartea dupa 50 de ani era cel mai important stat din Europa. Un personaj deosebit, acesta a inceput prin supunerea aristocratiei arabe din Sevillia si alte orase. A luptat contra crestinilor din nord, organizand detasamente militare care sa apere frontierele. Si-a asigurat dominatia in Africa de Nord, asupra sefilor berberi din Maroc si Algeria.

Cordoba fusese si pe vremea romanilor un oras prosper, care a dat multi oamenii ilustrii: Seneca si poetul Lucan. Avea o pozitie buna pe valea raului Guadalqivir ( “valea mare”), trecand printr-o campie fertila, putand astfel sa hraneasca o populatie flamanda. In secolul al X-lea cand Cordoba a atins culmea dezvoltarii sale- avea o populatie de 500.000 de locuitori si cuprindea 113.000 de case, 700 de moschei, 300 de bai publice, 70 de biblioteci si numeroase librarii. In aceeasi perioada nici un oras din occidentul crestin nu atingea 10.000 de locuitori. Orasul era format dintr-o retea de alei inguste pe drumurile care legau intre ele portile orasului. Venind din sud, calatorul vedea palatului emirului in stanga si Marea moschee in dreapta. Palatul era o constructie uriasa care cuprindea cladiri, gradini, curti, bai, terase, constructii auxiliare, iar interiorul camerelor er a foarte frumos decorat. Marea Moschee exista si astazi. Aceasta nu era numai un loc de rugaciune, ci si un loc unde oamenii se strangeau pentru a se odihni in calatorii se opreau intai aici pentru a afla noutatile, loc de recreere seara.Simbol al regatului, al gloriei si al culturii sale, la aceasta mare moschee au lucrat toti suveranii omeyyazi. 19 nave si o padure de plastri fac din edificiu unul dintre cele mai grandioase ale islamului. Ea este un creuzet al tuturor traditiilor.

Casele oamenilor saraci erau facute din caramizi uscate la soare iar acoperisurile erau din ramuri impletite intarite cu clei. Existau case cu doua etaje, ale comerciantilor si cate o rezidenta mai importanta construita pe terenuri largi cu gradini mari, care nu se vedeau de afara, dupa modelul musulman. Toate casele aveau sistem de colectare si evacuare a apei, chiar si casele saracilor aveau toaletele cu ape drenate, ceea ce nu exista in Europa de vest. Cordoba era avea kilometrii de strazi pavate, iluminate public de pe margine. 700 de ani mai tarziu in Londra nu exista nici o lumina publica iar pavajul era necunoscut. In timp ce crestinii considerau baia un obicei iesit din comun, populatia din Codoba se bucura de bai publice de generatii intregi. Baile foarte populare in randul musulmanilor fiind foarte asemanatoare bailor romane.

Serbarile campenesti. Erau respectate atat sarbatorile musulmane cat si cele crestine, pelerinajele la manastirile crestine, in zilele sfintilor se sarbatoreau impreuna, calugarii fiind foarte ospitalieri. Musulmanii beau vin cu crestinii sub motivul lipsei de respect fata de gazde, daca refuzau. Fiecare familie bogata avea o casa la tara. Abd al-Rahman si-a mutat resedinta la palatul Al-Zahra(400 de camere). Era construita in trei terase, in camera de primire a califului era un cazan plin cu mercur care reflecta razele soarelui intr-un joc de lumini care creea o impresie cu totul speciala. Mai avea 8 usi decorate cu aur si cu lemn pretios. Se spune ca aceasta camera nu a fost egalata in frumusete. Palatul a fost distrus in 1013, de berberii revoltati. Civilizatia andalusa are trasaturi specifice in cadrul ansamblului musulman . Ca si restul islamului, Spania este tara comertului si a schimburilor. Ea exporta, pretutindeni, uleiurile, tesaturile si armele sale si importa graudin Africa de Nord, , sclavi din Europa. Dar Spania este si un conglomerat de etnii : in primul rand , spaniolii , convertiti sau nu, crestini, sau evrei, apoi berberi, intr-o mai mica masura arabi -proprietarii de latifundii -, mana de lucru aservita : negri si sclavi. In ciuda conflictelor care au izbucnit frecvent, principii omeyyazi s-au situat intotdeauna in postura de arbitri , ferindu-se de a pune problema principiilor etnice sau confesionale. Astfel, a existat un ministru evreu, crestinii au avut voie sa se reuneasca in conditii, sa asigure permanenta limbilor iberice. Islamul andalus se poate caracteriza prin prezenta unei singure scoli, cea a malikitilor ( Malik - jurist, fondator al scolii - rigorism al pozitiilor teologice traditionaliste) ; in acelasi timp, sunt incurajati oficial filosofii, savantii « Educati in spiritul cartilor minunatei biblioteci din Cordoba, un neoplatonician ca Ibn Masarra, un medic ca Zahrawi pregatesc, pentru timpurile viitoare, transmiterea catre occidentul crestin a gandirii greco-arabe'(A. Miquel - op. cit, pg, 236).

Aceasta crestere a puterii a culminat in 929 cand Abd Ar-Rahman al III-lea a luat titlul de calif, nume care fusese folosit numai de stapanul imperiului cu centrul la Bagdad.

Influenta araba in Spania continua si astazi, gradinile din Granada. Arabii din Spania beau vin, lucru care era interzis in Coran. Bautura este considerata toxica si singurul conducator care a instituit pedepse pentru aceasta a fost Ali.

In jur de 400 de ani, intre 800-1200, civilizatia musulmana a fost cea mai stralucita civilizatie din lume, in afara Chinei. Pare surprinzator, deoarece beduinii din Arabia erau nomazi cu putina invatatura, dar au cucerit teritorii care au fost locuite de civilizatii stravechi, Persia, Valea Nilului, Valea Tigrului si Eufratului. Ei au cucerit de asemenea si parti ale Imperiului Bizantin, in care matematicile grecilor, cum ar fi geografia lui Euclid si filosofia au fost conservate, multe fiind traduse in siriaca sau aramaica. Abbasizii si-au construit capitala la Bagdad, in 762 califii au incurajat pe invatati sa traduca aceste carti in araba. Califul Ma’amun a construit o casa a intelepciunii care era de fapt o biblioteca, in care au fost adunati observatori stiintifici. Oameni de cele mai diverse rase si religii veneau de pretutindeni contribuind la transformarea. Comerciantii si matematicienii au adus din India trei lucruri capitale pentru dezvoltarea aritmeticii, utilizarea numerelor indiene, adica noua semne diferite, notiunea de zero si virgula pentru zecimala. Aecste idei au facut posibil pentru principiul numerelor foarte mari. O alta opera capitala, tratatul de algebra, tradusa in limba latina in secolul al XII-lea.

BIBLIOGRAFIA

  1. Andre Clot – Civilizatia araba in vremea celor 1001 de nopti – Biblioteca de arta –Editura Meridiane , Bucuresti , 1989
  1. Andre Miquel – Islamul si civilizatia sa – Biblioteca de arta – Editura Meridiane , Bucuresti , 1994
  1. Dominique Sourdel / Janine Sourdel-Thomine – Civilizatia islamului clasic – Biblioteca de arta – Editura Meridiane ,Bucuresti , 1975
  1. Fernand Braudel – Gramatica civilizatiilor – Biblioteca de arta - Editura Meridiane , Bucuresti ,1994
  1. Tabari – Annales – trad. fr. Zotenbert , Paris , 1867 – 1874
  1. C.Cahen – L’Islam des origines au debut de l’Empire ottoman – Paris , 1970
  1. The Cambridge History of Islam
  1. LeidenAn Historical Atlas of Islam      - 1981
  1. Ibn Khaldoun – Prolegomenes – trad.de Slane – Monteil – 1975
  1. Textes littéraires arabes des XIX-e et XX-e siècles – choisis et commentés par Gérard Lecomte et Ameur Ghedira – Paris – Ed. Klincksieck – 1987
  1. George Grigore – Ochiul Launtric – Editura Herald – Bucuresti – 2005
  1. Burchard Brentjes – Civilizatia veche a Iranului – Editura Meridiane – Bucuresti – 1976
  1. Iraq – A Tourist Guide – State Organization for Tourism /General Establishment for Travel and Tourism Services – Baghdad-Iraq – 1982
  1. Phillip K. Hitti - History of the Arabs :From the Earliest Time to the Present – The Macmillan Company-1951
  1. Will Durant – The Age of Faith : A history of Medieval Civilization – Christian,Islamic and Judaic – from Constantine to Dante :A.D 325 – 1300 – Ed.Simon and Schuster – 1950
  1. J.C.Mardrus ,Powys Mathers – The book of the Thousand Nights and One Night – Ed. Routledge – 1989
  1. W.Montgomery Watt – Muslim Intellectual :A study of Al Ghazali – Ed. - 1963
  1. Hugh Kennedy – The true caliph of the Arabian Nights : Hugh Kennedy examines the life of one of the most powerful men in the world in the eight century – Magazine Article in History Today , vol.54,September 2004
  1. Mashhad – Encyclopedia Article ; The Columbia Encyclopedia ,Sixth Edition , 2004
  1. Adana – Encyclopedia Article ; The Columbia Encyclopedia , Sixth Edition , 2004
  1. Sulaiman Guda - Awal wa uhra mara –Cairo , 2001
  2. Arthur Goldschmidt Jr. – A concise history of the Middle East – Westview Press , 1999
  3. Majid Khadduri , Herbert J.Lienbesny – Law in the Middle East – vol.1 – Middle East Institute , Washington D.C. ,1955 ( with a foreword by Justice Robert H.Jackson )
  1. Andrew Sinclair – The Need to Give , The Patrons and The Arts – Publisher Sinclair- Stevenson , London , 1990
  1. Don Peretz – The Middle East Today – Publisher Holt Rinehart and Winston ,New York , 1963
  1. Phillip F.Kennedy – The Wine Song in Classical Arabic Poetry ,Abu Nawas and the Literary Tradition Publisher Oxford University , 1997
  1. Bernard Lewis,Richard Ettinghausen,A.I.Sabra ,Elie Kedourie – The World of Islam – Publisher Thames and Hudson – London , 1976





Politica de confidentialitate



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 5613
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2022 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site