ETNOGRAFIE, ETNOLOGIE, ANTROPOLOGIE

ETNOGRAFIE, ETNOLOGIE, ANTROPOLOGIE

Etimologia cuvantului "antropologie" este greaca (anthropos/logos). Termenul desemneaza, in principiu, "stiinta omului" si se refera la o disciplina stiintifica aparuta in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in legatura directa cu studiul societatilor exotice, extra-europene, lipsite de izvoare istorice scrise. In fapt, delimitarea antropologiei, si in particular a antropologiei culturale, in raport cu alte discipline inrudite, ca etnografia, etnologia, sau chiar sociologia, este extrem de dificila.

Antropologia este un termen general si foarte cuprinzator, capabil sa integreze toate obiectele specifice unei "stiinte a omului". Desi etimologia cuvantului "antropologie" este greaca, aceasta nu inseamna ca originea disciplinei este foarte veche, dimpotriva. Daca acceptam ca o disciplina stiintifica presupune acceptarea unei problematici, a unei metode si aparitia unei comunitati disciplinare, atunci istoria antropologiei este foarte scurta si nu precede a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

Daca, in perioada Renasterii, termenul de antropologie evoca un studiu integrat al sufletului si trupului, conotatiile sale se vor multiplica in secolul al XVIII-lea, cand este utilizat fie intr-o perspectiva naturalista - Diderot o identifica cu anatomia, iar Blumenbach cu o stiinta naturala -, fie intr-una ceva mai sintetica, care include si o orientare etnologica. Este tocmai sensul pe care il confera teologul elvetian A. C. de Chavannes, care publica, in 1788, o Antropologie sau stiinta generala a Omului. In acelasi an, Immanuel Kant tipareste ultima sa lucrare, Antropologia din punct de vedere pragmatic.

Membrii asa-numitei Societati de observatori ai Omului, care a functionat intre 1799-1804, vor pastra aceeasi perspectiva sintetica, chiar daca unii dintre ei ii vor conferi un sens mai restrans (anatomie, stiinta medicala). Abia catre finele secolului al XIX-lea, termenul va capata un inteles mai precis si ii sunt atasate calificative diverse, ca sociala (in Marea Britanie), sau culturala (in S.U.A.).

Cat priveste etnografia si etnologia, acesti doi termeni beneficiaza, in mod evident, de o radacina etimologica comuna (gr. ethnos, popor); ambele notiuni apar la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Daca primul desemna initial o disciplina care se interesa de clasificarile lingvistice, etnologia cauta clasarea raselor si a popoarelor. In 1722, germanul A. L. Schlzer foloseste adjectivul etnografic, in istoria universala pe care o redacteaza, si tot un german (G. H. Stuck) realizeaza o bibliografie in care apare o rubrica despre moravuri si alte "curiozitati etnografice". Dupa 1824, an in care A. Balbi publica un Atlas etnografic al globului, se va incetateni conotatia actuala, cea de descriere sistematica a faptelor etnografice.

Conceptul de etnologia este propus de acelasi A. C. de Chavannes, in Antropologia sa, lucrare in care intelesul sau era cel de stiinta care reconstituie trecutului popoarelor. Cum aceasta reconstituire era deseori speculativa, situatie de la care nu vor face exceptie nici antropologii evolutionisti de mai tarziu, termenul va pierde treptat teren, in arealele de limba engleza, in fata celui de "antropologie".

Acesta din urma va deveni mai popular in Europa continentala dupa ce este sistematic invocat de antropologul Cl. Lvi-Strauss, in anii '60. Lvi-Strauss a propus chiar o ierarhizare a trei discipline, cu acelasi obiect de studiu: etnografia, redusa la colectarea datelor primare pe teren; etnologia, preocupata de interpretarea acestor date si, respectiv, antropologia, menita a generaliza si compara datele etnologice. In realitate, aceste etape metodologice nu pot fi clar disociate, motiv pentru care este intelept sa intelegem prin fiecare dintre cei trei termeni doar forma dominanta pe care o imbraca cercetarea: etnografia, mai potrivita muncii de teren, etnologie sau antropologie pentru etapa de clarificare teoretica. Daca ierarhia, care are la baza etnografia, se continua catre o reflectia sistematic-comparativa (etnologia) si cu o meditatie abstracta si universala asupra devenirii culturilor (antropologia), nu este mai putin adevarat ca aceasta schema este mai degraba logica decat conforma evolutiei istorice a celor trei discipline.

Deseori, istoria cercetarii, institutionalizarea si traditiile academice regionale au perpetuat nume diferite pentru o inlantuire similara de obiective de cercetare si metode.

Antropologia ca atare revendica, pentru studiul ce-i este specific, o sfera cuprinzatoare, in calitatea sa de stiinta vasta si sintetica, preocupata de studiul complexitatii biologice, sociale si psihologice umane. Astfel, in Statele Unite ale Americii, ea cuprinde atat antropologia fizica (studiul caracteristicilor somatice ale omului), cat si antropologia sociala, culturala, sau arheologia. In consecinta, in lumea anglo-saxona, antropologia culturala corespunde astazi disciplinei numite de cercetatori francezi drept etnologie. In Franta, intelesul termenului de antropologie se reduce, de obicei, la antropologia fizica.

In arealele de limba engleza, termenul de antropologie a fost sistematic preferat celui de etnologie, ramas sa sugereze doar studiile speculative intreprinse de etnologii evolutionisti in secolul al XIX-lea. Asa cum antropologia britanica, traditional interesata de studiul institutiilor politice si al organizarii sociale - desigur, in vederea usurarii demersurilor sale coloniale -, a sfarsit prin a fi numita antropologie sociala, tot asa antropologia americana, marcata, asa cum vom avea prilejul sa notam, de culturalism, va fi desemnata drept antropologie culturala.

In sens strict, antropologia culturala poate fi definita ca o ramura a antropologiei generale, care studiaza geneza, structura, si functionarea culturii in perspectiva diacronica sau sincronica. Antropologia culturala cauta sa evidentieze factorii care conduc la diversificarea personalitatii culturale si incearca sa determine specificul cultural al diferitelor comunitati umane.

Desigur, aceasta definire stricta poate sa estompeze identitatea reala dintre antropologia culturala, etnologie sau antropologia sociala. In primul rand, in ciuda nesfarsitelor dezbateri, deosebirea dintre societate si cultura este departe de a fi transata. In plus, majoritatea paradigmelor sale de cercetare coincid cu cele ale etnologiei, sociologiei, ba uneori chiar cu ale istoriei, astfel ca ne vom multumi a acorda definitiei de mai sus doar o valabilitate conventionala. Din acelasi motiv, nu vom ezita sa folosim alternativ termenii de antropologie si etnologie, ca sinonimi.

Pe de alta parte, antropologia si-a largit in asa masura domeniul de interes catre societatile moderne, incat obiectul sau traditional de cercetare, societatile arhaice, inceteaza sa o mai caracterizeze. Este adevarat ca antropologia s-a constituit ca disciplina in jurul studiului "societatilor primitive", opuse celor "civilizate". Ea s-a recomandat ca unica disciplina care dispunea de un corpus teoretic si de metode pentru cercetarea societatilor lipsite de texte scrise si vestigii arheologice monumentale (al caror studiu fusese deja preluat de istorie si arheologie). Insa atentia antropologilor a cuprins treptat si societatile moderne (antropologia urbana, industriala), iar fenomenul de globalizare a facut inca si mai dificila identificarea certa a unui obiect de studiu: pur si simplu, societatile traditionale au incetat a mai fi izolate cultural. Desi nu lipsesc antropologii care regreta aceasta estompare a obiectului de studiu (A. Testart), nu este mai putin adevarat ca reducerea menirii acestuia la domeniul sau traditional este foarte greu de motivat teoretic: antropologia s-a nascut pentru studierea alteritatii, a diversitatii culturale, diversitate care poate fi definita in functie de nenumarate criterii.      

In acest context, nu suprinde aparitia unor definitii ale antropologiei dintre cele mai largi. J. Clifton (1968) considera ca antropologia culturala este "o zona de investigatie cu privire la varietatile de comportament uman; ea descrie, interpreteaza sau explica comportamente umane".

Definitii mai recente ale antropologiei introduc si dimensiunea metodologica. Astfel, M. Angrosino (1990) considera ca antropologia este "studiul comportamentului uman, in toate locurile si din toate timpurile", introducand astfel o explicita dimensiunea comparativa. In aceeasi directie se indreapta si acceptiunea lui C. Ph. Kottak, pentru care antropologia este "o stiinta comparativa care examineaza toate societatile, antice si moderne, simple si complexe".

De o maniera sintetica, vom conchide ca antropologia culturala are ca obiect de studiu structura comportamentului cultural, functia si dinamica si relatiile culturale, dar si mesajul istoric al fiecarei culturi. Atentia acordata mesajului istoric nu este, insa, cu totul definitorie pentru antropologie. Cu exceptia notabila a perspectivei antropologice marxiste, interesata de continuitatea miscarii culturale, antropologia culturala este mai degraba interesata de variatiile concomitente ale culturii, si mai putin de cele succesive. Desi nu poate ignora statutar acest aspect, ramanand preocupata cu deosebire de comunitatile traditionale al caror trecut este foarte sarac documentar, antropologia culturala se doreste o disciplina holistica (in sensul ca tinde sa trateze toate aspectele intercorelate ale unei culturi) si comparativa. Antropologia se preocupa indeosebi de logica interna a institutiilor sociale si a culturii, motiv pentru care, in majoritatea circumstantelor, conceptele sale se incadreaza intr-o gandire sociologica abstracta.

Antropologia se distinge de celelalte stiinte sociale prin premisele sale teoretice (cum ar fi principiul specificitatii si continuitatii culturale), dar si prin atentia acordata anumitor aspecte ale vietii culturale (natura partial inconstienta a fenomenelor culturale si dimensiunea lor simbolica). De aici provine interesul sau constant si definitoriu pentru activitatea simbolica (mituri, rituri si ritualuri). In plus, antropologia se recomanda printr-o acuta experienta a alteritatii, a diferentei culturale: intre antropolog si societatea studiata, contrastele dintre parametrii culturali de functionare sunt esentiale.

Principiul care face posibil studiul comparativ propriu antropologiei/etnologiei este relativismul cultural. Acest principiu a devenit evident pe masura ce antropologia insasi a realizat ca distinctia traditionala, cea dintre societatile simple si cele complexe, este falsa. Asa cum orice eveniment este demn de istorie, tot asa antropologia a ajuns sa realizeze ca toate societatile merita in aceeasi masura sa faca obiectul unei investigatii stiintitice. Iar daca acest studiu ia forme comparative, nu o face in scopul de a stabili ierarhii intre formele simple de organizare si cele mai complexe. Culturile reprezinta moduri de viata distincte si tot atatea modalitati de intelegere a lumii, care nu pot fi ierarhizate in sine. Umanitatea, desi unica, nu exista decat sub forma unei pluralitati de culturi.

Cu toate acestea, principiul relativismului cultural, condus la limitele sale logice, nu este lipsit de serioase dificultati. Asfel, daca acceptam ca umanitatea este impartita in culturi, care decid viziunile asupra lumii, devine greu de inteles cum se pot emite judecati de valoare - altfel decat conditionate cultural - despre alte culturi. Se ascunde aici pericolul unui relativism absolut.

O teza contrara sustine ca, dincolo de diversitatea culturala, se ascunde unitatea unor procedee logice si a unor elemente de perceptie. Partizanii acestei doctrine rationaliste sustin ca, in fond, cultura este doar o teorie asupra lumii, rezultat al unei rationalitati universale, conditionata de experiente ce variaza in functie de conditiile sociale si tehnologice. In concluzie, toate fenomenele culturale sunt inteligibile, insa ele trebuie intelese contextual. Relativismul nu pote fi inteles decat in acest sens pozitiv: antropologia are datoria de a cauta cu obstinatie obiectivitatea, de a judeca strict contextual si de a controla tendintele sale etnocentrice.