OBIECTUL ANTROPOLOGIEI: SOCIETATILE TRADITIONALE. MITURI SI REALITATI

OBIECTUL ANTROPOLOGIEI: SOCIETATILE TRADITIONALE. MITURI SI REALITATI

Obiectul preferat al antropologiei l-au reprezentat, inca din zorii aparitiei sale ca disciplina, asa-numitele societati "arhaice", "primitive." Daca initial, europenii se multumesc, in secolul al XVII-lea, cu distinctia intre "salbatici" si "civilizati", este "societatea primitiva" cea care devine, pe parcursul secolului al XIX-lea, obiectivul de cercetare al unei discipline aparte. Se explica, astfel, aparitia unui interes pentru "mentalitatea primitiva", "religia primitiva", "moneda primitiva" etc. Secolul al XX-lea va inlocui termenii anteriori prin cei de "societati traditionale", "subdezvoltate", sau "ne-industriale". Este limpede ca toate aceste apelative cautau sa evidentieze diferente evidente si considerate fundamentale intre societatile traditionale si societatea moderna.

In principiu, traditia presupune un ansamblu de mesaje (istorice, politice, tehnice etc.) care provin din trecut si care se transmit, prin educatie, de la o generatie la alta. Astfel, traditia inseamna un "ansamblu de valori, simboluri, idei si constrangeri care determina adeziunea la o ordine sociala si culturala justificata prin referirea la trecut si care asigura apararea acestei ordini impotriva lucrarii fortelor de contestarea radicala si de schimbare" (G. Balandier). In principiu, o societate traditionala este o societate "traditionalista", in care respectarea valorilor mostenite este la mare pret.

Cu toate acestea, distinctia dintre societatile "traditionale" si cele moderne este mult mai greu de realizat decat pare la prima vedere. In primul rand, termenul generic este mult prea cuprinzator, desemnand societati tot atat de diferite intre ele pe cat sunt de diferite de cultura europeana care le studiaza. Utilizarea unei categorii unice, ca cea de societate traditionala, explica de ce ele au devenit victima unei intregi serii de prejudecati, a gandirii mitice si "antropologiei naive".

Intr-o prima instanta, acest tip de societati au fost considerate simple. Plecand de la realitatea unui orizont tehnologic mai putin dezvoltat, europenii, proveniti dintr-un mediu cultural puternic industrializat, au aplicat adjectivul de simplism pentru ansamblul societatilor respective, ignorand complexitatea deosebita pe care acestea le manifesta in anumite domenii, cum este cel al relatiilor de rudenie sau al credintelor religioase, mult mai elaborate decat apar ele in sistemele noastre de referinta.

Un puternic aliat al acestei premise a simplitatii l-a reprezentat absenta scrierii, de unde s-a dedus "caracterul an-istoric" al societatilor traditionale. De la bun inceput, antropologia s-a preocupat de societatile care nu cunosc scrierea, celelalte fiind cercetate deja de istorie. Deprinderea scrisului a fost constant asimilata societatilor complexe, cu o organizare statala. Cu toate acestea, oralitatea funciara a traditiilor nu presupune absenta istoriei sau a constiintei sale, ci doar absenta genului istoriografic, iar traditiile orale nu sunt mai putin maleabile si supuse schimbarii (dupa cum o arata evolutia gandirii mitice).

Conformismul parea sa fie o a doua realitate care unifica societatile traditionale. Acest conformism mergea atat de departe, incat lasa senzatia ca indivizii acestor comunitati s-ar asemana intre ei pana la identitate. Acest postulat este bine exprimat de teza lui E. Durkheim (1893) privind tipurile opuse de solidaritate, cea mecanica (a societatilor traditionale), si cea organica (a societatilor moderne). In primele, solidaritatea mecanica era data de faptul ca membrii societatii impartasesc aceleasi norme si valori, actionand conform unor principii comune, in timp ce solidaritatea organica presupune diferentierea "organica" a indivizilor si diviziunea muncii. Teza lui Durkheim a fost foarte influenta, multi antropologi fiind tentati sa evidentieze absenta initiativei individuale in societatile traditionale si sa priveasca aceste societati ca putin diferentiate social. Insa, nu sunt putine lucrarile antropologice de mai tarziu care, dimpotriva, au incercat sa scoata in evidenta tocmai importanta deosebita pe care prestigiul, statutul si puterea le joaca in cadrul acestor comunitati.

Ca incununare a premiselor de mai sus, caracterul anistoric al acestor societati parea de la sine inteles. Pe de o parte, se considera ca absenta unei istorii scrise corespunde absentei unei istorii-traite. Acest postulat se ancora in alta idee - reminiscenta a evolutionismului - conform careia respectivele societati nu suferisera modificari importante, ci ramasesera sa conserve un stadiu arhaic de organizare si reprezentau adevarate "fosile ale trecutului." Astazi, progresele antropologiei au evidentiat cu prisosinta ca acest caracter anistoric nu se sustine, ca toate societatile sunt istorice si ca sufera, pe aceasta cale, importante modificari.

Cu toate acestea, unii antropologi, precum Cl. Lvi-Strauss, cred ca se pot totusi realiza unele clasificari, capabile sa explice diferentele dintre cele doua tipuri de societati. Astfel, el face deosebire intre societatile "reci" si cele "calde". Astfel, primele, cele traditionale, cauta sa pastreze permanent un echilibru care sa evite schimbarile, traind o istorie lenta, stationara, aproape de "temperatura istorica zero". Celelalte, cele moderne, cauta programatic schimbarile, provocarile si fac din ele motorul dezvoltarii; ele traiesc o istorie febrila, rapida, cumulativa.

Nu foarte departe de modelul propus de Durkheim, propunerea lui Lvi-Strauss a fost contestata de unii antropologi, ca G. Balandier. Acesta argumenteaza ca societatile traditionale sunt mai putin egalitare decat se crede indeobste. Cu toate acestea, si el crede ca societatile traditionale beneficiaza de mecanisme care fac ca modificarile sa aiba efecte destabilizatoare minime. Locul important ocupat de memorie si de transmiterea orala a traditiei implica o permanenta reactualizare a trecutului, traditia intervenind pentru "a da sens noutatii" si pentru asigurarea continuitatii.

Chiar daca discutia cu privire la caracterele generale ale comunitatilor traditionale nu s-a incheiat nici astazi, trebuie remarcat ca antropologii depun eforturi tot mai sustinute pentru a evita ca postulatele teoretice neverificate sa afecteze modul lor de tratare a comunitatilor studiate. Societatea traditionala este un simplu idealtip, asa cum le-a propus Max Weber, in sensul de model ideal, imposibil de regasit, la rigoare, in realitate si de care diversele comunitati se apropie mai mult sau mai putin.

Problematica de mai sus nu este straina nici arheologiei preistorice, care, nascuta odata si impreuna cu antropologia evolutionista, este in continuare atrasa de premisa unor comunitati preistorice omogene, integrate, strict conservatoare. In acest sens, arheologii trebuie sa tina cont de progresele inregistrate in campul antropologiei politice si dinamice, care au erodat tot mai mult miturile cu privire la societatile traditionale actuale si, implicit, la cele ale trecutului.