STRATIFICAREA SOCIALA

STRATIFICAREA SOCIALA

In ciuda unor prejudecati adanci inradacinate, ca si constructiilor utopice pe care cultura europeana le-a elaborat in repetate randuri, incepand chiar cu Renasterea, ipoteza unei societati omogene si deplin egalitare nu isi are corespondentul in nici una dintre societatile studiate de istorie sau antropologie. Cum nota antropologul francez G. Baladier, "Orice societate impune o ordine care rezulta din ierarhii complexe si intersectate, orice societate asigura o repartitie inegala a bunuriloe, a puterii si a semnelor care exprima statutul". (1985)

Stratificarea societatii constituie o realitate a tuturor comunitatilor umane. Daca obiectele simbolice desemnand statutul individual apar in marturiile arheologice europene abia din Paleoliticul superior, ele sunt semnalate mult mai devreme in alte areale (ca Africa). In plus, aceasta aparitie intarziata nu presupune ca anumite forme de ierarhizare interna nu au existat in societatile anterioare, ale archantropilor si paleantropilor. Absenta unor dovezi se poate datora fie conservarii deficitare, fie manifestarii insasi a constiintei acestor diferente in alte forme decat cele materiale. In orice caz, chiar si societatile maimutelor superioare cunosc forme stabile de ierarhizare, si este de nesustinut ipoteza ca ele ar fi lipsit in societatea primilor oameni.

In societatile studiate de istorie sau antropologie, stratificarea sociala se prezinta in forme diverse, inegalitatile fiind fondate fie pe varsta sau sex, fie pe apartenenta la un ordin sau o stare sau casta, fie, in cazul societatilor mai complexe, pe apartenenta la o clasa sociala.

In fapt, antropologii au incercat de multa vreme sa stabileasca o ierarhie a acestei stratificari sociale, considerand ca formele elementare de stratificare, bazate pe varsta, sex si rudenie, le preced pe cele complexe, ale modernitatii. Sub diverse forme (vezi solidaritatile "mecanice" si "organice" ale lui Durkheim, sau societatile "reci" si "calde" ale lui Lvi-Strauss) s-a insinuat imaginea unei opozitii dualiste intre societati.

In ceea ce priveste primul termen al dihotomiei, societatile extra-europene isi gaseau idealtipul in asa-numita organizare segmentara, amintita mai sus. Intr-adevar, datorita rolului esential jucat de filiatie si alianta pentru instaurarea unor raporturi de putere in interiorul acestor comunitati, s-a considerat ca in societatile segmentare prevaleaza formele elementare (rudenie, varsta, sex) de stratificare. Cu toate acestea, nu sunt rare situatiile in care anumite forme de stratificare - cum este cea implicata de institutia sclaviei - nu se incadreaza ordinii segmentare.

Formelor elementare de stratificare, proprii societatilor "nestatale", li se opuneau, deseori intr-o viziune evolutionista, cele "complexe", in caste, ordine sau clase sociale

Pe de alta parte, studiul atent al anumitor societati considerate egalitare a aratat nu numai ca stratificarea este universala, dar si ca ea este foarte dinamica. Asupra acestor aspecte ne vom opri atentia in continuare.

1. STRATIFICAREA SOCIALA IN FUNCTIE DE SEX, VARSTA SI RUDENIE

Daca diferentierile realizate pe baza categoriilor de varsta, sex si rudenie, sunt universale, nu inseamna ca ele ocupa o pozitie similara in toate tipurile de societati.

In ceea ce priveste organizarea societatii pe baza diferentelor de sex, trebuie precizat, in primul rand, ca modul de conceptualizarea a diferentelor dintre barbati si femei este extrem de divers. Daca societatile moderne de traditie iudeo-crestina percep diviziunea biologica a sexelor ca pe un dat, fondat fie religios, fie natural, alte mituri ale creatiei privesc aceasta dihotomie ca pe un avatar al umanitatii. Unele mituri accepta cupluri de gemeni androgini (dogonii din Mali), doi oameni care dintre care unul este lasat insarcinat de celalalt (inuitii), sau o femeie care singura da nastere unei fete (irochezii) etc.

Cu toate acestea, majoritatea miturilor reactualizeaza diferenta biologica dintre sexe, pe care le vad "complementare". Aceasta complementaritate poate fi - cel putin simbolic - egalitara, dar, in foarte multe situatii, ea este asimetrica, in favoarea barbatului. Aceasta ferma ierarhizarea a sexelor poate fi insotita de mitul unui matriarhat primitiv, in care puterea si instrumentele ei, detinute initial de femei, au fost pierdute in favoarea barbatului, capabil sa le stapaneasca mai bine.

In perspectiva acestei ierarhii, idealul anularii diferentelor dintre sexe ia uneori forme extreme, in care omnipotenta masculina cauta sa "absoarba" caracteristicile sexului feminin. Unele populatii (gimi, baruya in Noua Guinee) considera sexul masculin ca sursa si principiu final al oricarei identitati sexuale. In mod firesc, o astfel de conceptie este insotita de acte homosexuale institutionalizate, parte a riturilor de initiere ale baietilor.

Retinand ideea ca granitele dintre sexe sunt construite artificial, merita subliniat si faptul ca, deseori, tratamentul social al sexului biologic poate sa se distinga net de cel al genului (definit din punct de vedere social): in unele societati africane, femeile foarte batrane pot fi asimilate agnatilor, si pot lua decizii alaturi de barbati. Alta situatie, celebra in antropologie, este oferita de populatiile nuer sau yoruba, la care exista un timp extrem de casatorie: o femeie sterila are posibilitatea de a lua in casatorie o tanara, pentru care gaseste un amant. Copii astfel rezultati o numesc "tata"!

Asadar, unele societati admit posibilitatea unor diferente intre sexul biologic si cel social si chiar institutionalizeaza o depasire a frontierei genurilor. Este cunoscut in antropologie cazul asa-numitilor "berdasi", indivizi care transgreseaza categoriile sexuale, intalnit la indienii din Campii si din Vest. Prin travestire si prin preluare unor sarcini sau atitudini ale celuilalt sex., "berdasii" reprezentau un adevarat "al treilea sex". Ei se puteau casatori sau puteau avea relatii sexuale cu persoane de acelasi sex, dar de gen opus, si nu rareori statutul lor era insotit de puteri speciale, cum sunt cele samanice.

Inca si mai complex este exemplul oferit de inuiti. Si aici, in principiu, ca la majoritatea societatilor, sexul biologic determina genul. Cu toate acestea, exista credinta ca in fiecare copil traiesc mai multe persoane de la care el primeste numele (eponimii). Insa, la inuiti, numele nu are gen si se aplica nediferentiat ambelor sexe. Numele are, insa, un sex, cel la eponimului, motiv pentru care sexul noului-nascut poate uneori sa nu coincida cu cel al eponimului. Prin urmare, el poate fi crescut si educat in genul conform al eponimului, de obicei la cererea acestuia. Ca si in exemplul anterior de transgresare a sexului biologic, acesti indivizi sunt potriviti functie samanice dar, spre deosebire de "berdasi", tinerii inuiti isi reiau la pubertate activitatile specifice sexului propriu.

Toate comunitatile atribuie celor doua sexe functii diferite si activitati specifice in cadrul societatii. Cele doua campuri diferentiate sunt, de obicei, reproducerea si munca.

In ceea ce priveste controlul social al activitatii de reproducere, antropologia relatiilor de rudenie a aratat ca dominatia barbatilor asupra femeilor se realizeaza indeosebi prin capacitatea lor de a controla schimburile si aliantele, si nu pe criterii naturale. Prerogativele masculine de care dispun anumite femei sunt, in general, legate de menopauza sau infertilitate, cum este cazul asa-numitelor "femei cu inima de barbat", la indienii piegan, al "matroanelor" irocheze, dar si al "sotilor feminini" nueri.

Acest control masculin este exercitat prin intermediul impunerii de norme prin educatie, dar si prin supravegherea evenimentelor fiziologice, prin marcarea simbolica sau fizica (mutilare), dar si prin diviziunea "sexuala" a muncii. Dupa unii autori, (Cl. Lvi-Strauss) diferentierea sociala a muncii nu este rezultatul natural al diferentelor dintre sexe ci, mai degraba, relatia este mai degraba inversa, ea reprezentand "un mijloc de a crea intre sexe o dependenta mutuala, sociala si economica [.] determinandu-le in acest fel sa se perpetueze si sa formeze o familie." La fel, G. Rubin considera diviziunea dintre sexe ca un tabu al similitudinii dintre barbati si femei, care exacerbeaza diferentele biologice si prin aceasta creeaza genul.

In toate cazurile, ordinea biologica nu are o semnificatie intrinseca si depinde de modul in care este tratata social. Primul exemplu in acest sens a fost oferit de studiile lui M. Mead asupra unor populatii melaneziene (arapesh, mundugumor), din care a rezultat limpede ca raporturile de dominare dintre sexe nu sunt neaparat rezultatul constrangerilor biologice.

Studiile efectuate de P. Clastres asupra indienilor guayaki au evidentiat ca diviziunea sociala a muncii - foarte stricta, si corespondenta diviziunii dintre "arcul" barbatilor si "cosul femeilor" - este configurata doar de dorinta indienilor de a evita orice incalcare a ordinii socio-sexuale care regleaza viata grupului.

La aceleasi concluzii ajunge si M. Godelier in privinta populatiei baruya din Noua Guinee. Si aici, "diviziunea muncii la baruya [in care vanatoarea, mai prestigioasa, este atributul barbatilor] nu poate explica dominarea sociala a barbatilor, de vreme ce ea o presupune". Aceasta dominare nu este determinata doar material, ci si simbolic: in miturile cosmogonice baruya, femeia este frecvent reprezentata ca periculoasa.

Asa cum arata o multitudine de studii, diferentierea dintre sexe nu presupune doar o diferentiere tehnica, fondata natural, a muncii, ci stabilirea unor relatii de productie. In multe situatii, nu numai ca anumite activitati sunt exclusiv feminine, dar altele le sunt cu desavarsire interzise. Toate comunitatile, de la cele de vanatori si culegatori la cele moderne, practica o diferentiere tehnologica in favoarea barbatilor: acestia sunt cei care detin mijloacele de productie cheie (utilaje, tehnici, pamant, capital si mana de lucru), dar si mijloacele de aparare si exercitare a violentei. La modul cel mai general, "organizarea sociala a sexului se bazeaza pe gen, heterosexualitate obligatorie si controlul sexualitatii femeilor" (G. Rubin). In majoritatea situatiilor, activitatile si rolurile masculine sunt considerate mai valoroase, realitate careia ii corespunde o severa disparitate economica si de autoritate.

Varsta constituie un criteriu foarte important in realizarea diferentierilor sociale, dar, ca si sexul, varsta biologica trebuie deosebita de varsta sociala (senioritatea). In unele situatii, cum este cazul relatiilor dintre fratii mai mari/fratii mai mici, primogenitul nu este intotdeauna cel mai varstnic, atunci cand drepturile sunt conditionate de generatie sau de ordinea genealogica. Astfel, fratele mai mic al unui tata poate fi mai tanar decat fiul cel mai mare al acestuia si, cu toate acestea, el are dreptul de primogenitura asupra mostenirii.

Antropologii marxisti au cautat sa analizeze relatiile dintre fratii mai mari/fratii mai mici, la unele societati africane, in termenii claselor sociale. Unii autori, ca C. Meillassoux, considera ca puterea primogenitilor se bazeaza nu atat pe stapanirea mijloacelor de productie, cat pe cea a mijloacelor reproducerii umane (hrana, sotii). Insa, pe langa extensiunea nejustificata a conceptului european de clasa sociala, acesti autori nu au luat in calcul relativitatea termenilor de "primogenit" si "frate mai mic": acelasi individ poate deveni atat primogenit, cat si "frate mai mic". In plus, studiile mai recente arata ca puterea primogenitilor se bazeaza atat pe dependenta economica a fratilor mai mici pentru obtinerea sotiilor, cat si pe necesitatea pe care o resimt acestia de a obtine recunoasterea sociala.

O alta institutie importanta este cea a claselor de varsta, extrem de bine reprezentata la unele societati, cum sunt cele din estul Africii. Aici, indivizii sunt grupati in clase varsta, in functie de initierile rituale succesive pe care le suporta. Aceste initieri sunt cele care consacra functiile centrale dobandite de individ ca membru al grupului sau (razboinica, parentala, politica si, uneori, religioasa). Sistemele de acest tip sunt organizate fie liniar - in sensul ca indivizii care intra in aceeasi categorie de varsta traverseaza aceleasi etape -, fie generational - indivizii dintr-o clasa sunt grupati dupa nivelul generational, nu in functie de varsta lor biologica. Insa, oricare este modul de organizare a acestui sistem de ierarhizare, el asigura solidaritatea in interiorul grupurilor de apartenenta si ofera baza pentru subordonarea altora, in functie de varsta.

Un alt criteriu fundamental pentru intelegerea stratificarii sociale il reprezinta pozitia unui individ - sau a unei categorii de indivizi - in cadrul grupurilor de rudenie.

Exemplele in acest sens sunt numeroase. Astfel, la populatia polineziana tikopia (studiata de R. Firth), sefilor celor 4 clanuri si celor ai neamurilor importante le era recunoscuta o preeminenta in plan ritual. La fel, in cazul populatiilor nuer, "neamurile aristocratice", definite astfel prin anterioritatea stabilirii lor si prin exercitarea unor functii rituale, se deosebeau de celelalte, ale oamenilor de rand, care, de altfel, erau de origine "straina", dinka. Astfel de ierarhii intre neamuri, bazate pe ancestralitate - apropierea de stramosi - sunt frecvente. Ele presupune distinctii ceremoniale, functionale sau politice si se combina variabil cu principiul senioritatii expus mai sus.

Ierarhiile sociale pot deveni mult mai complexe in societatile in care exista functii separate (militare, rituale, productive sau politice), exercitate succesiv, de anumite clase de varsta.

2. STRATIFICAREA "COMPLEXA": ORDINE, CASTE, CLASE SOCIALE

Daca unele societati sunt stratificate pe principiul rudeniei, varstei si sexului, altele sunt organizate pe un fundament religios, caz in care ierarhia sociala este puternic definita si bine institutionalizata.

Istoricii s-au preocupat de multa vreme de evolutia organizarilor statale, incercand sa analizeze implicit evolutia "ordinelor" sau "starilor" in lume antica sau medievala. Este foarte cunoscuta schema trifunctionala pe care de G. Dumzil o identifica in reprezentarile indo-europene si care se regaseste in organizarea societatii medievale. Conform acestei ierarhii, societatea indo-europeana se afla impartita in trei ordine, care sustin organizarea socio-economica a lumii medievale: cei care se roaga (oratores), cei care lupta (bellatores), cei care lucreaza (laboratores). Aceasta ordine, teoretizata constant incepand cu secolul al XI-lea este definitiv statuata juridic in lucrarea magistratului Ch. Loyseau din 1610 (Trait des ordes et simples dignits).

Sisteme de distinctii statutare asemanatoare (intre aristocrati si oameni obisnuiti, oameni liberi si sclavi, preoti si razboinici) apar in societati foarte diferite, cum sunt kachin-ii din Birmania, maurii, tuaregii, dar si populatiile hausa si wolof din Africa de Vest.

Cea mai cunoscuta ierarhie bazata pe atributii se regaseste in sistemul castelor din India. Aici, textele sacre si "tratatele despre dispozitia naturala a lucrurilor" instituie o diferenta neta intre functiile sacerdotale, atribuite brahmanilor, cele razboinice, atribuite castei ksatriya, cele ale crescatorilor-culegatorilor si comerciantilor (vaioya) si, in sfarsit, cele ale slujitorilor (oūdra). Conform schemei trifunctionale a lui Dumzil, numai primelor trei caste, ale celor " de doua ori nascuti", le revin atributii.

Termenul de casta, de origine portugheza, sugereaza atat rasa, cat si specia. Casta corespunde la doi termeni sanscriti, varna si, indeosebi, jati, ultimul desemnand atat speciile de plante, cat si pe cele de animale.

Desi parte a unor sisteme diferite, cei doi termeni nu pot fi separati. Primul se leaga se sistemul culorilor, atribute simbolice ale categoriilor socio-profesionale sau "starilor". Ierarhia si interdependenta functionala au aparut odata cu aparitia castelor, din trupul omului originar Purusa. Brahmanii detin suprematia in virtutea monopolului actului sacrificial, pe care il intreprind in vederea mentinerii ordinii lumii, dharma. Ierarhia ghidata de principiul varna, desi specializata, nu este ermetica: sunt posibile uniuni mixte (samkara), ramase, insa, condamnabile. Daca "nu exista o a cincea varna", cei aflati in afara castelor, paria, pot fi lipsiti de varna, nu insa si de jati.

Diversele uniuni mixte au permis brahmanilor sa explice geneza numarului mare de jati plecate de la cele 4 varna. Asa a aparut jatidharma, codul de conduita al fiecarei caste. Pe scurt, varna este "conceptul de casta", in timp ce jati este casta "reala": grup specializat profesional, endogam, in care intrarea se face prin nastere.

In sistemul indian, opozitia fundamentala este cea dintre pur si impur. Brahmanii, plasati in varful ierarhiei, nu pot fi atinsi de cei aflati in afara castelor (in sistemul varna), condamnati la o stare de perpetua impuritate, din cauza unor ocupatii specifice (hingheri, tabacari, gunoieri etc).

Inspirati de cateva trasaturi (endogamia matrimoniala, ierarhizarea si diviziunea sociala a muncii), unii antropologi au invocat existenta unui sistem de caste si la alte comunitati, cum sunt tuculerii sau wolofii (populatii africane). Cu toate acestea, majoritatea prefera sa rezerve utilizarea termenului de casta pentru anumite categorii socio-profesionale (cum sunt artizanii specializati sau artistii ambulanti).

Intr-adevar, organizarea castelor indiene tine de un principiu conform caruia diferenta reprezinta tocmai modul de integrare in societate. El reprezinta o forma de integrare structurala, parte a unei viziuni asupra lumii exprimate intr-un limbaj specific culturii indiene. Din acest motiv, transferul sistemului castelor nu este justificat nici in cazul in care "distanta sociala" este reglata de conceptul de "impuritate". Casta nu reprezinta doar o forma de stratificare sociala, cum nu poate fi considerata nici echivalenta sistemului de clase sociale, pentru simplul motiv ca limitele de casta impiedica aparitia unei constiinte de clasa.

In general, sistemul de caste nu este, insa, la fel de coerent ierarhic cum este cazul celor bazate pe ordine si clase sociale.

In privinta claselor sociale, acestea au fost studiate mai degraba de istorici si sociologi. In general, traditia antropologica a studierii claselor sociale se revendica de la sistemul propus de K. Marx, in care repartitia inegala a mijloacelor de productie determina raporturile de clasa intre categoriile de varsta sau sex. Cu toate acestea, analizele marxiste au fost nevoite sa accepte ca, in comunitatile traditionale, distinctiile de statut sunt mai degraba justificate pe temeiuri religioase si politice decat pe distinctiile intre clase.

Mai mult, studiile antropologice recente - ca si cele sociologice, cum este cazul celor ale lui P. Bourdieu - tind ca de-construiasca categoriile rigide, cum este cea de clasa. Pe de o parte, identificarea apartenentei la o "clasa" este practica si intotdeauna relationala in raport cu alte grupuri sociale. Pe de alta, analizand procesele de modificare a identitatii de statut si etnice la unele populatii africane, reapare problema etanseitatii grupurilor sociale si a rigiditatii reale a ierarhiilor. Situatia este asemanatoare cu cea intalnita de istorici in studiul venalitatii slujbelor, care a permis, in secolele XVII-XVIII, integrarea in randul nobilimii a unui mare numar de indivizi provenind din "starea a treia". In fata acestei constatari, antropologii sunt tentanti sa reevalueze opozitia traditionala dintre formele simple si cele complexe de stratificare sociala si sa privilegieze o viziune structurala: o genealogie poate circumscrie o ordine ierarhica, in aceeasi masura cu taxonomiile asupra diviziunii muncii - sistemul de caste - sau cu reprezentarile unui sistem de functii sociale organic intercorelate (sistemul de "ordine"). Aceste forme "complexe" sunt de obicei obiectul codificarii din partea unui personal specializat (preoti sau juristi), care justifica, prin discursul lor, propria preeminenta si permit clasarea "ideologica" sau "imaginara" a membrilor societatii.

3. SCLAVIA

Atentia acordata de societatea moderna fenomenului sclaviei dateaza de cateva secole. Studiata initial la umbra unui interes umanist si ghidat de obiectivul imediat al abolirii sclaviei practicate de europeni, sclavia a fost initial denuntata ca o forma nerentabila economic de activitate productiva, dar si ca un arhaism nedemn de civilizatia moderna. Ulterior condamnarii sale, din motive etice si politice, sclavia a devenit obiectul unei reflectii sistematice, menite a-i evidentia rolul si semnificatia sa istorica.

Incepand cu K. Marx, care considera sclavagismul drept una dintre primele forme de existenta a societatilor bazate pe clase, si multe decenii dupa aceea, studiul societatilor antice a constituit cadrul favorit pentru analiza fenomenului sclaviei. In U.R.S.S., ca si in statele din blocul rasaritean, odata cu respingerea ideologica a "modului de productie asiatic", sclavagismul s-a transformat intr-o etapa necesara a evolutiei unitare a umanitatii si, mai mult, in singurul mod de productie al societatilor antice. O astfel de teza extrema nu a facut decat sa stimuleze cercetarea catre domenii restranse ale temei sclaviei, orientate indeosebi asupra vestigiilor comunitatilor arhaice. Concluziile atinse vor arata, intr-o prima instanta, varietatea deosebita a formelor de exploatare a muncii bazate pe sclavi.

Daca, pe de o parte, in anii '60, M. I. Finley considera ca, in antichitate, aceste forme de productie se bazeaza pe un continuum de pozitii statutare, E. Meyer si W. L. Westermann sunt mai degraba tentati sa considere ca sclavia are un rol decisiv in aparitia elitelor politice. Finley considera ca "sclavia marfa" (chattel-slavery) nu a putut aparea decat in anumite conditii, caracterizate de o specializare agricola, asemanatoare cu cele care asigurasera aparitia sclaviei nord-americane moderne. De altfel, nu sunt putin autorii care subliniaza legaturile sclaviei americane cu agricultura de plantatie si, inevitabil, cu vechiul sistem latifundiar mediteranean. Alti autori au insistat mai putin asupra aspectului capitalist al sclavagismului, incercand sa evidentieze mai degraba relatiile "paternaliste" dintre stapani si sclavi (E. D. Genovese).

In fapt, dificultatea definirii sclaviei se datoreaza unei realitati unanim acceptate: sclavia reprezinta o practica prezenta la multe societati, in epoci diferite. Nici conditiile de viata ale sclavilor nu ajuta la definirea mai buna a sclaviei, pentru ca acestea difera foarte mult: unii sclavi pot detine functii importante (guvernatori sau perceptori), cu autoritatea asupra oamenilor liberi. Este cazul prizonierilor regali din cadrul regatului populatiei mossi din Yatenga, care puteau avea functii politice, comandand sate, ca si capeteniile razboinice locale. In consecinta, cum exemplul nu este singular, trebui sa acceptam ca dezradacinarea nu constituie o trasatura generala a sclaviei, cu atat mai mult cu cat alte persoane (sotii, frati mai mici sau protejati) pot fi instrainati.

Studiile recente se indeparteaza intrucatva de sclavagismul european, pentru a se concentra asupra celui din societatile traditionale, indeosebi african. In cadrul acestor comunitati, nu numai ca sclavagismul nu este corelat cu schimburile comerciale, dar exploatarea muncii productive insasi nu apare intotdeauna drept finalitatea principala a institutiei. In general, aceste analize se concentreaza fie asupra rationalitatii productiei economice sclavagiste, fie in directia studiului sclavilor ca grup specific.

Astfel, unii antropologi anglo-saxoni (S. Miers, I. Kopytoff) tind sa analizeze sclavagismul din perspectiva "drepturilor" asupra persoanelor (inrudire, alianta, adoptie) si tind sa vada finalitatea sclaviei intr-o incorporare a indivizilor in grupe de rudenie, la una sau doua generatii dupa luarea in sclavie. Cei doi autori vad sclavia ca un "continuum al inrudirii" si atrag atentia asupra finalitatii non-economice a institutiei.

La polul opus teoriei lui Miers si Kopytoff, antropologii francezi imbraca o perspectiva marxista, cautand sa evidentieze aspectul productiv al muncii sclavului si explica conditiile sociale ale sclavilor prin intermediul caracteristicilor generale ale societatilor sclavagiste.

Spre exemplu, C. Meillasoux (1999) a propus ca, in incercarea de a defini sclavia, sa se realizeze distinctia dintre starea sclavului si conditia sa. Starea sa, comuna tuturor captivilor, este desocializarea, "substanta ireductibila a statutului sau social": sclavul este smuls, la origine, prin razboi sau prin comert, din grupul sau de origine. In aceasta calitate, el este o "antiruda" aflata cu totul la dispozitia stapanului sau, care il poate folosi la diverse munci. Iar daca resocializarea sa este uneori posibila, ea ramane limitata de apartenenta lui fata de stapan: starea de desocializare, resimtita ca un stigmat, persista.

Meillasoux considera ca sclavia reprezinta in primul rand un fenomen economic. "Sclavagismul reprezinta singurul mod de exploatare care permite acumularea in conditiile in care nu se inregistreaza o crestere a productivitatii muncii. Desi majoritatea teoriilor sclavagismului sunt fundamentate pe stiinta juridica, in fapt conditiile economice ale functionarii sale sunt cele care il definesc cu adevarat. Sclavagismul este un sistem social fondat pe exploatarea unei clase aservite, a carui reproducere se face prin achizitionarea (capturarea, cumpararea) de fiinte umane". Diferit, din punct de vedere al reproducerii, de iobagia feudala, sclavajul se bazeaza pe un dispozitiv care sa asigure aceasta permanenta aprovizionare: razboiul sau comertul.

Sclavul ofera stapanului tot ceea ce produce, cu exceptia subzistentei sale cotidiene. El este, astfel, hranit de catre stapan, locuieste pe terenul stapanului, munceste pentru el si, in cazul in care primeste dreptul de a se casatori, progenitura sa apartine stapanului femeii. Chiar si atunci cand sunt eliberati legal de munca datorata stapanului, prin manumittere, sclavii, care pot strange o suma de bani, nu poseda nimic altceva care sa nu apartina stapanului. Sclavul nu are dreptul de mostenire, dar poate detine diverse slujbe.

Mai multe componente asigura reproducerea sclavagismului. Pe de o parte, se afla societatile taranesti, vulnerabile datorita activitatilor lor agricole; pe de alta, societatile razboinice, care prin raiduri si razboaie asigura capturarea de sclavi, pentru vanzare sau pentru propria folosinta. Actiunile razboinice favorizeaza aparitia unei elite aristocratice, care va exercita o dubla dominatie, asupra populatiei taranesti, ca si asupra sclavilor. In cazul unor organizari statale, sclavii sunt redistribuiti prin intermediul curtii.

Negustorii reprezinta o alta componenta importanta a sistemului sclaviei. Ei trateaza sclavii ca pe o marfa aducatoare de profit. In societatile africane sau asiatice, femeile sunt mai apreciate decat barbatii, pentru munca prestata (agricultura, activitati menajere), dar si in calitatea lor de potentiale concubine sau sotii. Doar in societatile in care predomina agricultura de plantatie sunt preferati barbatii.

Un alt termen care sustine intrucatva sistemul sclavagist este reprezentat de societatile cliente. Acestea, alcatuite din comunitati taranesti, folosesc sclavii ca element domestic in producerea hranei, si nu au decat un rol secundar in perpetuarea sistemului.

Este important de precizat ca sclavagismul nu se poate sustine decat atata timp cat sursele sale de aprovizionare se pot extinde: costul regenerarii resurselor nu este platit de societatea care ii foloseste, ci de cea din care sclavii sunt smulsi fara compensare.