SIMBOLISTICA PALETEI CROMATICE

SIMBOLISTICA PALETEI CROMATICE

"Culorarea este rezultatul unei senzatii optice perceputa de retina. Aceasta senzatie este provocata de catre radiatiile luminoase numite unde, de diferite lungimi, pornite de la corpurile din afara care au propietatea de a absorbi o parte din radiatiile cuprinse in lumina alba, iar ochiul percepe numai radiatiile neabsorbite si care sunt reflectate" . Fiecare culoare are propiul sau mesaj simbolic care se poate traduce printr-o imagine simbolica, astfel, putem spune ca cele sapte culori ale curcubeului (din care ochiul poate distinge peste sapte sute de nuante) simbolizeaza atat frumusetea creatiei lui Dumnezeu (galbenul sau albul:aerul; verdele apa sau chiar viata; cafeniul: pamantul; albastrul:cerul) cat si timpul existentei noastre pe pamant (negrul:timpul; albul atemporalul si tot ce insoteste timpul, alternanta de intuneric si lumina, slabiciune si forta, somn si veghe).

In lumea crestina, culorile au un simbolism definit si foarte complex datorita influentelor si conditiilor psihologice care au dus la utilizarea lor cu nume diferite intru totul de conceptia noastra actuala. In spatele fiecarei culori se ascund idei comlexe ce au capacitatea de a exprima insusirile esentei divine: culoarea facand parte din lumina, fiind o unda a sa.

Scriptura si Sfintii Parinti descriu intr-un mod cu totul sublim, frumusetea si maretia luminii. Cuvantul lui Dumnezeu este numit lumina din lumina. In consecinta, artistii crestini sunt sensibili la aceasta reflectare a divinitatii care este structura luminoasa a universului. Frumusetea culorilor este extraordinara, ea simbolizeaza o forta in ascensiune, referindu-ma aici la extraordinarul joc dintre lumina si umbrra, dintre inchis si deschis, dintre noapte si ziua, dintre moarte si Inviere. Arta crestina a ajuns incetul cu incetul, sa atribuie culoarea alba Tatalui, albastrul Fiului, rosul Sfantului Duh, verdele sperantei, albul credintei rosul dragostei si calitatii, negrul caintei. Pentru Filon din Alexandria patru culori constituie universul, simbolizand cele patru elemente constitutive ale acestuia: albu-pamantul; vredele- apa; violetul- aerul; rosul- focul. Dupa cum spunea marele artist-pictor Johannes Itten: "Culorile sunt forte stralucitoare, generate de energii care au asupra noastra o actiune negativa sau pozitiva. Vechii sticlari foloseau culorile pentru a crea in spatiul bisericilor o atmosfera mistica si supraterestra si pentru a transpune meditatia credinciosilor intr-o lumina duhovniceasca."

1. Culori calde: auriul si galbenul, rosul si purpuriul

Auriul si galbenul

Lumina este subiectul icoanei. Lumina are propia sa existenta, propile sale rezonante, propia sa valoare. Aceste calitati speciale apar atunci cand se elibereaza de limitele pe care i le impun forma si materia. Ea izbugneste din fond, se elibereaza de opacitatea materiei si pune in evidenta ceea ce scapa ochilor trupesti, devine imateriala, simbol sensibil al invizibilului. Tesuta din lumina dumnezeiasca, icoana poate sa atinga cu lumina sa, sufletul. Negatia luminii este semnul caderii, al deznadejdiei si al mortii.

Culorile, chiar si cele ale luminii, insufla forme in suflet si deplinatate. Dupa cum spunea pictorul modern Johannes Itten: "Culorile sunt forte stralucitoare, generatoare de energii care au aspura noastra o actiune pozitiva sau negativa. Vechii sticlari foloseau culorile pentru a crea in spatiul bisericilor o atmosfera mistica si supraterestra si pentru a transpune meditatia credinciosilor intr-o lume duhovniceasca."

Valoarea culorilor este prin excelenta simbolica, chiar daca interpretarile variaza. Pe plan religios, jocul de umbre si lumina simbolizeaza o forta ascensioanala.      Vesmintele, si, mai ales cele ale Mantuitorului cel proslavit, ale lui Emanuel, ale Maicii Sale si aripile ingerilor lasa adesea sa se vada stralucirea de dumnezeiasca lumina galben-aurie ornata cu asist auriu. Intalnim aceste straluciri ale assito-ului in icoanele: Invierii, Inaltarii unde Iisus Hristos este Imparatul Slavei si ale Adormirii Maicii Domnului.

Prin calitatea sa de lumina pura, aurul simbolizeaza dumnezeirea care, ca un metal topit curge prin trupurile transfigurate. Frumusetea simbolismului culorilor din icoane rezulta tocmai din lumina aurului care este centrul vietii dumnezeiesti. Numai Dumnezeu care este "mai stralucitor decat soarele" poate produce acasta lumina imparatesca. Pictorii de icoane au intuit secretul spectrului solar, descoperit cateva secole mai tarziu, si au conceput toate nuantele curcubeului ca fiind rasfrangeri multicolore ale unicei raze a vietii dumnezeiesti. Aurul simbolizeaza atat viata cea vesnica, credinta cat si pe Insusi HRISTOS: Soarele, Lumina, Rasaritul.se poate sune ca aurul-culoare, simbol al soarelui se deosebeste de cel al aurului-moneda, simbol al coruptiei. Aurul nu este o culoare obisnuita, ea simbolizeaza, dupa cum am vazut, Logosul Sfant despre care Sfantul Ioan Evanghelistul spune ca este Dumnezeu si Viata cea adevarata, Lumina noastra (In. 1,9-10). Lumina de aur devine uneori o cale de comumiune cu sens dublu, un mijlocitor intre oameni si divinitate. Fiind esenta divina, galbenul auriu a ajuns un atribut al puterii principiilor, regilor si imparatilor. Laurii verzi ai sperantei umane sunt acoperiti cu galbenul auriu al puterii divine. Crengutele verzi ale luiHristos din timpul sederii sale pe pamant sunt inlocuite de o aureola aurita atunci cand se intoarce la Tatal Sau. Galbenul este cea mai calda, cea mai, expansiva si mai insufletita culoare. Ea este greu de stins si se revarsa mereu din cadrele unde am vrea s-o inchidem; poate deveni intensa, violenta, sau chiar stridenta. Precum aurul este metalul nemuririi, tot asa si galbenul este culoarea vesniciei. Si unul si celalalt stau la baza ritualului crestin.

Este surpinzator ca la Dionisie Areopagitul galbenul nu face parte din culorile simbolice. Cu toate acestea, el cunoaste "galbenul de aur", culoare care pentru el este prea apropiata de lumina si de stralucirea aurului pentru a avea un simbol propriu. Daca aurul este, intr-un anume fel, egal luminii, galbenul are propria sa coloratie, el traieste din lumina, ca si celelate culori. In nuanta pura (galben citron), el raspandeste o tristete staruitoare, precum se vede in icoana Punerii in Mormant apartinand scolii din Novgorod. Aceasta caracteristica pare confirmata si de Sfanta Scriptura, unde acest galben este semn al recoltei proaste, al neghinei (Deutoronom 28, 22) si chiar al leprei. Aurul, spre deosebire de galben, nu are coloratie materiala, galbenul este reflexul pur al luminii, stralucire. Daca celelate culori traiesc in lumina, aurul are o stralucire proprie si astfel el joaca un rol important in pictura ca simbol al lumii dumnezeiesti.

Atunci cand galbenul este pe pamant, la mijloc de drum intre ceea ce este de tot inalt si foarte jos, el nu mai provoaca decat pervertirea virtutilor: credinta, intelepciunea, viata vesnica. Cand se rup sfintele legaturi ale casatoriei, galbenul este asociat adulterului ca si in cazul frangerii, datorita lui Lucifer, a sfintelior legaturi ale iubirii divine.

Fig.32 Iisus Hristos Pantocrator, turla Manastirii Decani, Serbia, sec al XIV-lea

Fig.33 Maica Domului inconjurata de ingeri, fresca Manastirea Decani Serbia, sec. alXIV-lea

Fig.34 Fresce, Manastirea Decani Serbia, sec. alXIV-lea

Rosul si purpuriul

Fig35 Icoane, Manastirea Vatoped

Culoare nelimitata, rosul este cea mai activa dintre culori deoarece avanseaza catre privitor si se impune prin forta si dinamism Ea apartine "lumii luminii" si este considerata prima dintre culorile primare. Sfantul Dionisie Areopagitul caracterizeaza aceasta culoare prin "incandescenta" si activitate, ceea ce vrea sa spuna ca ea uneste puterea stralucirii sale cu o puternica agresivitate. Prin puterea sa de luminare, rosul a jucat un rol important in toate culturile lumii, simbolizand atat tineretea, frumusetea, bogatia, sanatatea, iubirea cat si razboiul. In terminologia ebraica, intalnim o serie de expresii care sunt derivate din cuvantul "dam"("sange") care echivala cu notiunea de "viata". In gandirea evreilor, orice pierdere de viata constituia o diminuare a vietii si trebuia sa fie reparata prin curatia rituala, deoarece Dumnezeu singur este Stapanul vietii si numai El poate restabili integralitatea vietii. In lumea elenistica, rosul are o semnificatie religioasa. Inainte de orice, el este atribuit functiei razboinice. Plutarh spune ca arhontele din Plateea purta de regula un vesmant alb si ii era interzis sa atinga fierul. Totusi in ziua comemorarii faimoasei batalii, in timpul ceremoniei pentru morti, el aparea invesmantat in rosu, cu sabia in mana. Insa nu este vorba aici numai de simbolul sangelui. Un regulament al templului din Rhodos, consacrat zeului-Soare, face aluzie la o alta semnificatie: "Lui Helios, un ied alb sau rosu". Simbol al iubirii, al jertfei si al altruismului, rosul ocupa in crestinism un rol important. Rosul (stacojiu) apare adeseori ca instrument intrebuintat pentru stropiri cu apa sfintita in cursul diferitelor ceremonii, tesaturile pe care le daruieste Saul (II Regi 1,24), cele despre care vorbesc Pildele (31, 32), Ieremia (4, 30). Vesmintele lui Mesia care-si zdrobesze vrajmasii, mantia care I se pune pe umeri in timpul Patimilor sunt de asemenea de un rosu stacojiu deoarece semnifica viata pe care Mantuitorul o aduce oamenilor prin varsarea sangelui sau. O parte a vesmintelor martirilor este de asemenea rosie, simbol al jertfei vietii lor. La fel, semnaturile in rosu purpuriu ale imparatilor bizantini trimit la sangele imparatilor. Mantia rosie a Sfantului Arhanghel Mihail sau a serafimilor in intregime, sunt rosii, precum si focul iadului din Judecata de Apoi, ar corespunde semnificatiei rosului ca de foc, data de Areopagit. Plotin (Eneade, VI, cap III) vede in foc unul din arhetipurile frumusetii. Simbolul Sfintei Treimi este cufra "trei", Ea insasi este chip al focului ("vahni" in sanscrita se traduce prin "foc" si "trei").

Rosul stacojiu poate avea si un inteles negativ, acela de rau si pacat: la Isaia, pacatele, rosii stacojii, devin albe ca zapada; in Apocalipsa este culoarea marii desfranate si a fiarei care o poarta.

Comparativ cu simbolismul rosului din lumea crestina, cel al Greciei Antice surprinde prin saracia continutului sau. Abia in lumea crestinatatii rosul a devenit o culoare consacrata prin sangele "Mielului lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" . Purpura exprima in primul rand ideea bogatiei "amestecata" cu elemente magice si religioase. Ea exprima in esenta puterea suprema -rosul si albul sunt consacrate iubirii spiritualizante ale lui Dumnezeu - si, ca urmare, instrumentul si marturia consacrarii. Vesmantul de purpura este in acelsi timp regal si sacerdotal. Culoarea este insa prea aproape de rosu pentru a nu fi atrasa de sfera razboiului. Purpura apare ca o culoare specifica celor mai inalte demnitati la Homer, Herodot si Ovidiu. In Biblie, regii sunt asemenea invesmantati in purpura: Baltazar il imbraca pe Proorocul Daniel in purpura, deoarece a talcuit scrierea misterioasa de pe zidul palatului regal; la fel sunt imbracati si Ionatan-marele preot si print al Iudeii, bogatul nemilostiv din parabola cu saracul Lazar, femeia din Apocalipsa sezand pe fiara cu sapte capete.

In lumea bizantina, purpura simboliza puterea suprema. Cei nascuti in sala purpurie a palatului imperial purtau titlul de "porfirogeneti". Iar producerea tesaturilor purpurii era monopolul Curtii imperiale.

In lumea greaca, purpura capatase o ambivalenta tulburatoare. Agamemnon al lui Eschil ezita sa paseasca pe covorul de purpura care apartinea zeilor. Iar la Sirracuza, cel ce depunea "marele juramant" imbraca mantia purpurie a zeitei, ceea ce insemna ca el se incredinta marilor zeitati ale infernului. Purpura este si culoarea celor ce oficiau Erniile. Toate acestea arata ca valoarea sugerata de purpura este o valoare afectiva de ordin religios: "culoarea purpurie are o anumita afinitate cu moartea" (Artemidor - Cheia viselor).

In pictura, purpura pare sa fi pierdut acest aspect amenintator din antichitate. Ea nu apare in nuanta sa pura, ci se apropie de rosu, devenind luminoasa. Spre deosebire de rosul deschis, rosul inchis

Din punct de vedere spiritual, desi exista un contrast puternic intre rosu si albastru, acestea sunt intr-o armonie perfecta, atunci cand ne referim la vesmintele Maicii Domnului: culoarea maforionului este adeseori desemnata ca purpurie ca simbol al omenescului; culoarea tunicii este de un albastru-deschis ca simbol al curatiei Fecioarei sau cand ne referim la cele ale Mantuitorului: tunica (hitonul) fiind redata, in iconografie, de o nuanta calda de rosu; mantaua (ghimatia) fiind de un albastru deschis. Culoarea purpurie si albastra simbolizeaza atat cele doua naturi ale uneia si aceleasi persoane cat si pacea profunda a Imaratiei lui Dumnezeu.

Fig36 Icoana a Maicii Domnului Tinand Pruncul Manastirea Decani Serbia, sec. alXIV-lea

Fig.37 Nasterea Domnului Iisus Hristos, icoana pe lemn, Manastirea Vatoped, secolul XIV;

Icoana Nasterii ofera amintirea permanent pastrata in iconografie a unei pesteri din Bethleem ca simbol al criptei larg boltite a pamantului in care se implineste taina Intruparii. Pe asternutul Ei de un rosu pamantiu, odihneste Fecioara, coplesita de evenimentul Nasterii, imbracata in purpura imperiala cu accente de rosu aprins, acceasi culoare care invaluie si da sens intregului ansamblu al tainei.

2 Culori Reci: Albastrul, Vredele, Brunul

Albastrul

Fig.38 Maica Domnului, fresca,

Serbia, Sec al XV-lea

Armonie, joc deschis-inchis;

Sfantul Dionisie numeste albastrul "taina fiintelor", "character tainic". Este considerat drept culoarea transcendentei in raport cu toate cele pamantesti si sensibile. Stralucirea albastrului este cea mai putin inrudita cu toata sfera sensibila si cea mai spirituala dintre toate culorile. Ea produce o impresie de profunzime si de calm, creeaza aparenta unei lumi ireale, imponderabile. In cadrul reprezentarii, albastrul se indeparteaza si ramane pas Remarcam cu surpindere ca albastrul inchis pare sa lipseasca din Sfanta Scriptura. Si totusi, in celalalte culturi orientale, spre exemplu in Babilon, albastrurile azurii erau utilizate pe scara larga, indeosebi pe fondurile decoratiilor in ceramica. In Egipt, lapis-lazuli constituia emblema nemuririi. Marele preot egiptean purta in timpul oficierii ritualului un vesmant albastru. La randul lor, soldatii egipteni purtau scarabei albastrii ca pe niste simboluri ale juramantului de fidelitate.

Vechiul Testament cunoaste doar o singura nuanta de albastru, albastrul violet, amintind prin culoare sa cerul, locasul lui Dumnezeu. Stofele din cortul adunarii aveau aceasta nuanta (Num.4, 6- 12; Iez.23, 6; 27, 7 etc.) ca vesmintele marelui preot, chemat prin functiile prin care era investit sa counice direct cu Dumnezeu, Zeus si Iahve troneaza cu pricoarele asezate pe azur, adica pe cealata parte a boltei ceresti.

In pictura, alabastrul inchis se intalaneste mai ales la mantia Pantocratorului, ca si in vesmantul Maicii Domnului si in tunicile apostolior. Centrul mandorlei din icoana Schimbarii la Fata este zugravit in albastru inchis, ca si mandorla lui Hristos in slava, acoprerita de serafim. La simolismul acestei culori se poate totusi afirma ca in acest mediu cultural ea semnifica taina vietii dumnezeiesti.

Albastrul ofera o transparenta care se verifica in vidul apei, al aerului sau au cristalului. Dintre culori albastrul este cea mai adanca: privirea patrunde intr-insa fara sa intalneasca niciun obstacol si se rataceste in nemarginire.

Albastrul este cea mai rece culoare, dar aplicata pe un obiect despovareaza formele, le descide, le desface. Miscarile si sunetele, dar si formele dispar in albastru, se confuna in el, se evapora. In albastru realul se transforma in imaginar.

Albastrul si albul culori ale Sfintei Fecioare, exprima detasarea fata de valorile acestei lumii, albul pur, in timpul ascensiunii sale prin albastrul ceresc. Fiind pasiva din puct de vedere material, prin slaba ei stralucire, culoarea sugereaza smerenia tacuta. Icoana Adormirii Maicii Domnului pictata de Teofan Grecul, pe care o putem admira in galeriile din Moscova ofera un exemplu in aces sens.

Cu taoate ce in orient culoarea albastra era apreciata (de exemplu tesaturile si ceramica persana si otomana) ea este ignorata in Noul Testament.

Fig.39 Emanuel binecuvantand Manastirea Decani Serbia, sec. alXIV-lea

Verdele

Fig.40 Icoana Sf. Petru, Elikini Tehni

In Sfanta Scripura, verdele serveste ca atribut al naturii, exprima viata vegetala. Este culoarea ierbii (Iov 7, 12; Cant. 6, 11), a frunzelor (Ier. 17, 8) si a copacilor (Is. 57, 5; Ps. 37, 35), simbolizeaza deci cresterea si fertilitatea. El a devenit astfel in limbajul profan simbolul sperantei. Dionisie Areopagitul "el este tineretea si vitalitatea". La greci, verdele era consacrat Afroditei, zeita frumusetii; verdele marii era atribuit lui Poseidon si ale Nereidei, zeitati ale apei, element vital pentru intreaga vegetatie. In acest fel, prin legatura sa cu creatia, simbolismul verdelui este comul tuturor civilizatiilor mediteranene.

Stralucirea verdelui este calma si neutra. Ea se situeaza intre miscarea in adancime a albastrului si inaintarea rosului. Langa rosu, produce un efect complementar.

Unii cercetatori vad in acest procedeu un reflex al vechiilor credinte pagane, ale regiunilor nordice: imaginea "Mamei, pamantul umed", venerate inca din veacul al XIV-lea de care adeptii unor secte. Nu se stie motivul pentru care se preferau aceste doua culori.

Verdele, in nuantele sale variind de la galben la albastru, este larg folosit prntru picture personajelor in icoane: la vesmintele mucenicilor, alaturat rosului (inseamna jerfa florii tineretii lor), precum si la prooroci si la imparati. In reprezantarile sarbatorilor, de asemenea multe personaje secundare poarta aceste doua culori.

Pictorii din Evul Mediu zugraveau in verde, crucea instrument al regenerarii omenirii asigurata de jertfa lui Hristos.

In Bizant, verdele era simbolizat de monograma Hristului Mantuitor. Lumina verde dobandeste din aceasta cauza o semnificatie oculta.

Verdele pastreaza o caracteristica stranie si complexa, care tine de dubla lui polaritate: verdele mugurului si vedele mucegaiului, viata si moartea. Este imaginea adancimilor si a destinului.

Brunul

Fig.41 Maica Domnului Cu pruncul, Icoana, Manastirea Vatoped

Aceasta culoare este compusa din rosu, albastru, verde si negru. In comparative cu negrul, ea are o coloratie vie, insa ramane terna; ea reflecta densitatea materiei, lipsindu-I stralucirea si dinamismul culorilor pure.

Intalnim astfel tonurile brune pentru tot ceea ce este pamantesc. Brunul nu emite un sens independent de ceea ce acopera cum o face rosul.

Varietatea nuantelor de brun oferite de pamantul tuturor tarilor permite exprimarea unor semnificatii foarte diferite.

Pe icoane, stancile si arhitecturile apar in acruri deschise, care prin transparenta si luminozitaea lor rivalizeaza cu aurul, ca si cum materia ar fi transfigurata de lumina si bucurie.

Apropiat de negru, brunul inchis, simbol al smereniei, al calugarilor si ascetilor este dimpotriva semn al saraciei si renuntarii lor la bucuriile vietii pamantesti. Insa aici nu culoarea este cea care da sensul, ea nefacand altceva decat sa reflecte realitatea.

Fig.42. Maica Domnului si Elisabeta, Icoana, Manastirea Vatoped

3 Culori neutre: Albul si negrul

Albul si negrul sunt considerate non-culori, respingandu-se una pe alta prin contrastul puternic, prin alernanta deschis-inchis si invers. Ele se afla la cele doua extremitati ale gamei cromatice, ca limita, fie a culorilor calde, fie a culorilor reci. Se poate spune ca albul simbolizeaza unitatea luminii iar negrul, absenta totala a luminii.

Negrul poate fi si o evocare a neantului, a haosului, a nelinistii si a mortii: "in negru sunt reprezentati si osanditii din icoanele Judecatii de Apoi. Ei au pierdut tot ceea ce este viata, au devenit umbre. La fel, Hades din icoana Invierii este negru; in negru este zugravit si mormantul din care iese Lazar inviat si pestera de sub Cruce cu craniul lui Adam, simbol al intrarii mortii in lume prin pacat, acest pacat care trebuie stres prin moartea lui Hristos. Pestera din icoana Nasterii este de asemeni neagra, amintind ca Mantuitorul apare "ca sa lumineze pe cei care stau in intuneric si in umbra mortii si sa indrepte pasii nostri pe calea pacii" (Lc. 1, 79). Insa acest negru semnifica si faptul ca Pruncul, precum toti ceilalti oameni, trebuie sa treaca prin moarte pentru a le darui viata vesnica. In sfarsit, negrul este utilizat la vesmantul calugarilor, care poarta "marea schima", simbol al celui mai inalt grad de asceza, prin care ei sunt deja morti pentru aceasta lume" .

In Sfanta Scriptura se spune ca inainte de a fi lumina "pamantul era netocmit si gol, si intuneric era deasupra adancului".(Fac.I,2). Culoare negrului se leaga si de ideea maleficului, adica de tot ceea ce impiedica sau intarzie planul de evolutie voit de Dumnezeu. El evoca diabolicul pe care trebuie sa-l biruim in noi insine pentru a ne asigura propia mantuire. Astfel, in cateva icoane din eviul mediu, tradatorul Iuda apare reprezentat cu aureola negra ca semn al tradarii lui. Plasat dedesuptul luminii, negrul exprima pasivitatea absoluta, starea de moarte deplina, fiind asadar o culoare de doliu, si nu ca albul, ci intr-un mod mult mai coplesitor. Doliul alb are un profund caracter mesianic. El indica o absenta temporala, o lipsa provizorie. Albul era culoarea de doliu a regilor si a zeilor ce urmau sa renasca, asadar era o culoare de trecere, simbol al mortii si al invierii. Astfel, Plutarh spunea ca: "Doar albul este in intregime pur, neamestecat, nemurdarit de nici o nuanta, fara sa poata fi imitat, si totusi mult mai curat pentru cei. Dupa cum spunea pictorul Vasile Kandinsky, albul care adesea este considerat o non-culoare constituie simbol al unei lumi in care toate culorile in calitatea lor de proprietati ale substantelor materiale s-au evaporat Albul actioneaza asupra sufletului precum linistea absoluta aceasta liniste nu este totuna cu moartea, ea abunda de posibilitati vii Este un nimic plin de veselie juvenila, sau, mai bine spus, un nimic de dinaintea oricarei nasteri, al oricarui inceput. In orice gandire simbolica, moartea percede viata, orice nastere fiind renastere. Valorizarea pozitiva a albului este legata de fenomenul initiatic, dupa cum noteaza Mirecea Eliade, in ritualurile de initiere, albul este culoarea primei faze, aceea a luptei impotriva mortii; ea este un postulat al celui care se ridica, care renaste, care a izbandit intr-o incercare. Este simbol al afirmarii, al responsabilitatii, al puterii castigate si recunoscute al consacrarii. In zorii crestinismului, botezul, care era un rit al initierii, se numea iluminare. Dupa ce se stabilea legamantul noncrestin, nascut la viata adevarata, catehumenul imbraca, potrivit termenilor lui Dionisie Aeropagitul: "haine de un alb stralucitor scapand, printr-o hotarata si divina statornicire de atacurile patimilor si tanjind cu tarie spre unitate, ceea ce era dereglat in el se ordona, ceea ce era gresit in el se infrumuseta si ajungea sa raspandeasca intreaga lumina a unei vieti curate si sfinte".

In cadrul unei picturi, albul domina imaginea prin stralucirea sa si pare a face un salt inainte, cu mai multa forta decat celelalte culori. El este culoarea tineretii, a revelatiei, a starii de gratie, a transfigurarii: "Si dupa sasse zile a luat Iisus cu Sine pe Petru si pe Iacov si pe Ioan si i-a dus intr-un munte inalt, deosebi, pe ei singuri, si S-a schimbat in fata lor. Si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate inalbi asa pe pamant inalbitorul. Si li s-a aratat Ilie impreuna cu Moise si vorbeau cu Iisus" (Mc. 9, 2-4). Ilie este stapanul principiului vital simbolizat de foc, iar culoarea lui este rosul. Moise, potrivit traditiei islamice, este asociat fiorului intim al fiintei, a carei culoare este albul, albul ocult al luminii interioare. Asadar, albul este culoarea esentiala a intelepciunii, purtand in sine chemarea umana catre progres.

Fig43.Sfantul Gheorghe, icoana ruseasca,      Fig.44. Sfant pustnic, icoana

scoala de la Novgorod, sec al XV-lea

Simbolistica inspirata din natura

Elementele naturale: pasarile, pamantul, aerul, lumina exprima frumusetea iubirii lui Dumnezeu pe care le-a facut "bune foarte": "Si a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata erau bune foarte"(Fac 1;31). In "Povestirlile unui pelerin rus", micuta capodopera care vehiculeaza seva traditiei duhovnicesti, autorul anonim relateaza cum in drum spre Irkutsk, rostind fara incetare rugaciunea inimii i s-a aratat toata natura ca facand parte integranta din frumusetea "limbajului creatiei": "tot ceea ce ma inconjura, imi aparea sub un aspect uluitor: arborii, fanetele, pasarile, pamantul, aerul, lumina, toate pareau a-mi spune ca exista pentru om, ca dau marturie despre dragostea lui Dumnezeu pentru om; toate se rugau, toate dadeau slava lui Dumnezeu!"

Pentru om "chip al Chipului", natura nu poate exista fara o valoare profund religioasa. Astfel, Mircea Eliade afirma faptul ca,  devreme ce cosmosul este o creatie divina[] lumea ramane mereu impregnata de sacralitate [] inainte de toate Lumea exista, este aici, are o structura, nefiind un Haos, ci un Cosmos[] cerul infatiseaza nemijlocit, in chip "natural", departarea infinita, transcendenta zeului. Si pamantul este "transparent", infatisandu-se ca mama si sursa universala de hrana. Ritmurile cosmice redau ordinea, armonia, permanenta, fecunditatea. In intregul sau, Cosmosul este un organism real, viu si sacru in acelasi tmp, dezvaluind modalitatile Fiintei si ale sacralitzatii[]Natura oglindeste intotdeauna ceva care exista dincolo de ea, ceva transcendent[]o piatra sacra este venerata nu pentru ca este piatra, ci pentru ca este sacra: adevarata sa esenta se dezvaluie prin sacralitatea manifestata in modul de a fi al pietrei[].Omul religios intuieste "supranaturalul" cu ajutorul aspectelor "naturale" ale Lumii .

Mai multe simboluri biblice, puternice din punct de vedere vizual, reapar in sfintele icoane:  lumina care insoteste orice teofanie,  pomul Vietii si al cunoasteii binelui si raului,  muntele , buricul lumii si semnul apropierii de dumnezeiesc,  templul punct de unire intre om si Dumnezeu,  usa , nume preluat de Iisus Hristos. Primul simbol al iconografiei este arhetipul (model primar)exemplificat de Mantuitorul Care este Lumina, Viata, Templu, Usa, Adevarul si Viata. Invingator al raului si al intunericului, El este Noul Adam, rezumat al creatiei, Omul cosmic in Care fiecare om isi afla ratiunea de a fi, de a trai si de ase realiza. Apa, focul, nasterea, cresterea si moartea sunt tot atatea referinte ale ritmurilor naturii si ale vietii prezente in icoanele marilor praznice. Aceste simboluri naturale sunt completate de simbolurile culturale universal valabile pentru toate culturile lumii; de exemplu, simbolul  mama  se inrudeste cu notinea de fertilitate, de trandete, de protectie, de iubire materna. Dar in masura in care simbolul scapa rationalitatii, intreaga societate  materialista , nu mai percepe aceste simboluri vii care pot atinge fiinta cea mai adanca.

1 Porumbelul si Paunul

Fig. 45 Porumbel band din potir, Fig.46 Paun, mozaic

mozaic detaliu Ravenna

Studiul plantelor in iconografia Antichitatii, in general, si in cea a crestinismului timpuriu, in special se intalneste firesc cu cel al pasarilor. Preluand figurile decorative pagane, primii artisti crestini le-au incarcat cu propriile lor semnificatii, care isi au izvorul in traditia iudaica.

In Sfanta Scriptura, pasarile apar in a cincea zi, dupa cum istoriseste cartea Facerii (1, 21). Adam a trebuit sa le numeasca si prin aceasta a putut sa le stapaneasca (Fc. 1 26-28). Noe, ca orice navigator din Antichitate, foloseste pasarile pentru a cunoaste care este starea uscatului dupa potop. Corbul nu se intoarce in contrast cu porumbelul care tine in cioc o ramura de maslin.

Porumbelul (Yonah in ebraica; peristera in Septuaginta) este singura pasare care poate fi adusa ca jertfa. Uneori turturica poate inlocui. Aceste pasari, care erau foarte numroase in Palestina, nu costau practic nimic, in timp ce un miel nu era la indemana celor sarmani. La Luca 2, 24 aflam ca Sfanta Fecioara Maria, atunci cand il aduce la templu pe Iisus, aduce jertfa o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Mai tarziu, cand iisus ii alunga pe negustori din templu, inpreuna cu animalele lor, el se multumeste sa ceara ca porumbeii sa fie indepartati. Si aceasta pentru ca porumbelul este recunoscut ca bland si pur: "fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii (Mt. 10, 16). Cantarea Cantarilor o compara pe sotia prea-iubita cu o porumbita si doar din greseala fericitul Ieronim doar din greseala traduce Ieremia 25, 38: "tara este pustiita de mania porumbelului", iar Ieremia 44, 16 si 50 prin "sabia porumbelului". Cei patru Evanghelisti au reprezentat Sfantul Duh in chip de porumbel, cu ocazia botezului Mantuitorului Iisus Hristos: "Si in zilele acelea veni Iisus din Nazaretul Galileii si Se boteaza de Ioan in Iordan. Si indata iesind din apa El vazu cerurile deshise si pe Duhul pogorandu-se ca un porumbel aspra Lui. Si un glas veni din ceruri:  Tu esti Fiul Meu Cel iubit, intru Care bine am voit.  Porumbelul semnifica curatenia si inocenta, precum si iertarea vechilor pacate (porumbelul lui Noe).

Cunosstem insa texte in care porumbelul este o reprezentare a lui Israel. In Cartea antichitatilr bilice, care dateaza din secolul I, gasim scris: "Sa te invete porumbelul , caruia Israel ii este asemenea" (39, 5-8).

Artistii greci si latini foloseau adesea pasari stand sau in zbor pentru a umple golurile lasate de celelalte figuri, mai ales in ghirlandele vegetale, ele insele fiind adesea decorative.

Porumbelul, in primele secole crestine, este reprezentat alaturi de peste, ramura de palmier si chiar alaturi de crucea gramata, simbolul breslei Fossores (cele patru echere).

Imaginea porumbelului care bea dintr-un vas are un simbol euharistic: sufletul curat care bea din vinul continut in cupa. Dar se pare ca aceasta problema este mult mai complexa. Vasul din care uneori cresc plante, reprezinta Paradisul terestru, in mijlocul caruia se ridica Arborele Vietii. Porumbeii care vin sa guste din el sunt sufletele defunctilor care isi sting setea la acest izvor originar.

Incepand cu secolul al III-lea, pasarea ciuguleste din ciorchinele de strugure sau din alte fructe. Simbolul ramane cel al sufletului din Paradis. Un exemplu frumos in acest sens este inscriptia descoperita in catacomba Domitillei, pe o placa ce ichidea loculus-ul unui copil de trei luni, pe nume Pasiphilos. Pruncul este reprezentat cu aripi, strajuit dedoi porumbei, dintre care unul tine in ochi un ciorchine. Copilul isi tine bratele in pozitie de orant, ceea ce ne duce cu gandul ca cei doi porumbei il ridica la ceruri. Reprezentarea orantului simbolizeaza in egala masura sufletul.

Imaginea porumbelului reprezinta ce are adesea omul nepieritor, adica principiul vital, inima, drept urmare, pe anumite vase funerare grecesti, porumbelul este reprezentat band dintr-un vas care simbolizeaza izvorul memoriei. Imaginea este reluata de iconografia crestina, care in povestirea despre martirajul Sfantului Mucenic Policarp, infatiseaza un porumbel iesind din trup dupa moarte. Simbolismul provine in totalitatea lui, in mod evident, din frumusetea si gratia acestei pasari, din albul sau imaculat, din dulceata guguritului sau. Aceasta explica ca in limba cea mai triviala, ca si in cea mai elevata, de la argoul parizian pana la Cantarea Cantarilor, termenul de porumbita se numara printre cele mai universale metafore, desemnand femeia. Pe masura ce sufletul se apropie de lumina, spune Jean Danilou, citandu-l pe Sfantul Grigorie de Nissa, devine frumos si ia an lumina forma de porumbita. Indragostitul nu-si numeste iubita, sufletul meu?

De-a lungul intregii simbolistici iudeo-crestine, porumbelul, care incepand cu Noul Testament va reprezenta Sfantul Duh, este asadar, in mod fundamental, un simbol al puritatii, al nevinovatiei, ba chiar atunci cand aduce ramura de maslin la arca lui Noe, un simbol al pacii, al armoniei, al sperantei, al fericirii regasite si nu in ultimul rand simbol al impacarii cu Dumnezeu al comuniunii divino-umane si a dobandirii Duhului Sfant.

In ceea ce priveste paunul, acesta, in traditia crestina, simbolizeaza discul solar, fiind din aceasta pricina un semn al omenirii. Coada lui simbolizeaza cerul instelat. Este demn de remarcat ca in iconografia occidentala, paunii sunt reprezentati uneori sorbind din Potirul Impartasaniei. In Orientul Mijlociu, ei apar de o parte si de cealalta a Pomului Vietii - simboluri ale sufletului pupruri neprihanit si ale dualitatii psihice a omului.

Paunul este uneori calarit si isi poarta calaretul fara griji. Numit "animalul cu o suta de ochi", el devine sanul fericirii vesnice, al contemplarii lui Dumnezeu de catre suflet.

Fig.47 Pauni band din potir, Sculptura Fig.48 Pauni, mozaic, sec. alXVII-lea

Fig. 49 Paun, mozaic Ravenna

2 Vulturul, Boul si Leul

Fig. 50. Hristos Pantocrator, icoana ruseasca, sec. alXV-lea

Cele patru viziuni ale lui Iezechiel si cele ale lui Ioan, taurul, leul, vulturul si ingerul numiti cele patru coloane ale tronului lui Dumnezeu, simbolizeaza cei patru Evanghelisti.

In iconigrafia crestina "cei patru vii", tinandu-se cont de caracterul propriu al fiecarei Evanghelii si mai ales de primele lor capitole, omul tetramorfului ii corespunde lui Matei, leul lui Marcu, boul lui Luca, vulturul lui Ioan.

Exista numerosi tetramorfi in alte traditii, unde par a corespunde celor patru puncte cardinale si ordonarii Universului, precum si regatelor adesea imaprtite in patru provincii, plus un centru. Tetramorful exprima deasemenea cele patru elemente: gandirea ermetica asimileaza aerul si activitatile intelectuale vulturului; focul, puterea, miscarea asimilate leului; pamantul, munca, sacrificiul corespund taurului; intuitia spirituala este a ingerului.

Dr. Paul Carton a legat cele patru figuri ale tetramorfului de teoria clasica a celor patru temperamente, fiecare din aceste figure corespunzand unui tempetament:

• Pantecele Taurului reprezinta material corporala, nutritia abdominala, limfa, inertia apei, virtutea stapanirii de sine imteruna cu contrariul sau viciu senzualitatii, intr-un cuvant teperamentul limfatic.
• Aripile Vulturului reprezinta puterea vitala, nutritia toracica, sangele, mobilitatea Aerului, sentimentul cu exagerarile sale pasionale, intr-un cuvant temperament sangvin.
• Capul Omului reprezinta spiritual nematerial si sediul gandului, stiinta pamanteasca, Pamantul, intr-ul cuvant, tempetamentul nervos.
• Ghearele si membrele Leului reprezinta Focul devorator, vigoarea active si energia unificatoare, care traduce in actiune instinctele si hotararile voluntare, cu mai multa sau mai putina intensitate intr-un cuvant temperamentul bilios (melancolic).

Intelepciunea antica, spune el, tresare din enigma Sfinxului cele patru reguli fundamentale ale comportamentului uman: a sti cu inteligenta Creierului Omenesc; a vrea cu vigoarea Leului; a indrazni sau a inalta cu puterea indrazneata a aripilor Vulturului; a tacea cu puterea masiva si concentrate a Taurului.

Intr-o maniera mai generala, tetramorful simbolizeaza, ca si crucea, un sistem de relatii, plecand de la un centru, intre diferite elemente fundamentale si primordiale.

Andr Leroi-Gourhan subliniaza vechimea acestei teme, care poate fi clasifica drept arhetipala de vreme ce, prezenta in arta parietala a paleoliticului (pesteri din Franta, Spania, Europa Centrala etc.), japoneza apoi istoria noastra, de la inflorirea Sumerului in secolul al XX-lea si din Peru in Europa.

Rege al pasarilor, vulturul este mesagerul divinitatii, al focului ceresc, soarele pe care singurul ce poate sa-l priveasca fara a isi arde ochii.

Simol al pasarilor vulturul incununeaza starea spirituala superioara (a ingerilor) asa cum atesta adesea traditia biblica: "Tuspatru aveau cate o fata de om inainte, tuspatru aveau cate o fata de leu la dreapta, tispatru aveau cate o fata de bou la stanga si tuspatru mai aveau cate o fata de vulture indarat." (Iezechel, 1, 10). Aceste imagini sunt o expresie a transcendentei: nimic nu-I seamana, chiar daca inmultim cele patru nobile attribute ale vulturului.

In Apocalipsa (4, 7) : " . a patra fiinta era asemnenea vulturului care zboara.".

Pseudo- Dionisie Areopagitul explica astfe reprezentarea ingerului printr-un vultur: "figura vulturului indica regalitatea, tendinta spre culmi, zborul iute, agilitatea, promtitudinea, dibacia de a descoperii hrana intaritoare, vigoarea unei priviri indreptate liber, direct si fara inconjur, spre contemplarea acelor raze pe care generozitatea soarelui tearhic le inmulteste". (ns)

Vulturul fixeaza soarele cu privirea fiind astfel un simbol al perceptiei directe a luminii intelectuale. Vulturul priveste fara teama soarele in fata dupa cum spune Angelus Silesius:" iar tu poti fixa la randul tau stralucirea vesnica daca sufletul iti este neprihanit."

Simbol al contemplarii de care se leaga atribuirea unui vultur Sfantului Ioan Evanghelistul si Evengheliei sale. In unele opera din Evul Mediu, acest simbol era identificat cu Iisus Hristos, exprimand totodata ascensiunea si caracterul sau imparatesc.

In psalmii Sfintei Scripturi simbolismul vulturului este acela al regeneraii spirituale ca si pasarea phoenix.

Spre deosebire de vultur, boul este un simbol al bunatatii al calmului, al fortei si al linistii.

Devoucoux scrie in legatura cu simbolul boului care apare in viziunea lui Iezechil si in Apocalipsa ca este un semn al puterii de munca si de scarificiu.

Dionisie pseudo-Areopagitul rezuma simbolul boului astfel : figura boului inseamna forta si putere, puterea de a sapa brazde intelectuale pentru a primi fecundele ploi ale cerului, in vreme ce coarnele simbolizeaza forta conservatoare si invincibila.

Leul, psre deosebire de bou, exprima autoritatea si forta invincibila a mintii dumnezeiesti. In Apocalipsa, cea dintai dintre cele patru fiinte pline de ochi, dinainte si dinapoi, care se afla imprejurul tronului ceres, este zugravita   asemenea leului  , iar la Iezechiel (1, 4-15), cadrul lui Iahve apare ca avand patru fiare, fiecare avand cate o fata de leu pe toate fetele. Simbol al dreptatii, leul este garantul vietii materiale si spirituale, serveste drept tron multor divinitati: impodobeste fie tronul lui Solomon, fie al regilor Frantei sau episcopilor medievali. El este si simbolul lui Hristos Judecatorul si al lui Hristos Invatatorul, caruia ii poarta cartea sau sulul de pergament, fiind emblema sfantului Evanghelis Marcu. Leul lui Iuda, pomenit de-a lungul intregii scripturi, se inalta in persoana lui Hristos. In iconografie, capul si partea anterioara a leului, corespund naturii dumnezeiesti a lui Hristos, iar partea posterioara, care contrasteaza prin relativa ei slabiciune, corespunde naturii umane. Unele morminte crestine sunt impodobite cu lei, care atesta ca leul este un simbol al invierii.

3Magarul

Fig. 51 Intrarea in Ierusalim a Mantuitorului

Magarul a fost prezent langa iesle la nasterea lui Hristos si la intarea Mantuitorului in Ierusalim; dar Gunon a atras atentia ca in primul caz se opune boului, asa cum tendintele malefice se opun celor benefice si in al doilea caz figureaza aceleasi puteri malefice invise de Biruitorul mortii. Desigur, s-ar putea atribui un rol diferit dobitocului calarit de Iisus Hristos triunfator. In reprezentarea iconografica a scenei Floriilor este vorba de o magarita. Ea este simbolul smerenie iar puiul ei semnifica omenirea. Richard de Saint-Victor ne spune ca omul are nevoie sa inteleaga sensul dat magaritei ca sa poata patrunde in smerenie, injosindu-se in propii ochi: "daca Hristos a vrut sa incalece un magar, a facut-o pentru a arata necesitatea de a se omeni. Merege calare pe magarita, acela care obisnuieste sa practice adevarata smerenie in sine, in fata lui Dumnezeu; dar sa incaleci pe puiul magaritei inseamna sa te arati la indatoriile smereniei adevarate, exterioare in fata aproapelui". ns

In Sfanta Scriptura, magarita este intruchiparea pacii, a umilintei, a saraciei, a rabdarii si a curajului: Samuel pleaca in cautarea magaritelor pierdute; mmmmmmagarita lui il instruieste pe Varlaam si-l avertizeaza de prezenta ingerului Domnului; fugind de persecutiile lui Irod, Iosif o urca pe Maria pe o magarita pentru a se adaposti in Egipt; cu putin inainte de Patimi, Hristos face o intrare triumfala in Ierusalim, calare pe o magarita.

In Biblie, magarul salbatic este citat de vreo doisprezece ori. Ingerul Domnului il compara pe Ismael cu un asin salbatic (Fc. 16,12) din cauza vietii lui aventuroase si rautacioase. Asinul salbatic ii simbolizeaza pe ascetii din pustiu, pe pusnici. In Antichitate se credea ca magarul avea copita carnoasa si nu putea fi atacata de nici o apa otravitoare. Falca magarului era vestita pentru duritatea ei: cu un maxilar de magar, Samson poate ucide o mie de dusmani. Arta Renasterii a reprezentat diferite stari sufletesti sub chipul magarului, descurajarea spirituala a calugarului, depresiunea morala, lenea, desfatarea bosumflata, stupiditatea, icompetenta, incapatanarea, o ascultare prosteasca. Alchimitii vad in magar demonul cu trei capete, unul reprezentand mercurul, celalalt sarea, al treilea suflu, cele trei principii materiale ale naturii: fiinta incapatanata.

Si in scrierile mistice se face referire la acest animal, unde Guigness II Monahul (sec al XII-lea) se compara pe sine cu un asin salbatic, insingurat, ce accepta cu greu jugul si autoritatea divina.

Fig.52 Intrarea Mantuitorului in Ierusalim, Emanuel Panselinos, sec. al XIII-lea

4 Palmierul

Fig. 53 Bunul Pastor, Catacomba romana, primele secole crestine

Arta iudaica folosea cu precadere simbolurile inspirate de natura pentru a desemna atat cultul iudaic cat si afirmarea identitatii lui Israel, a sperantei restaurarii pamantului Fagaduintei. Printre aceste simboluri s-a strecurat si cel al palmierului care intuchipa acest pamant.

Ramura de palmier, creanga verde, sunt universal considerate drept simboluri ale victoriei, ascensiunii, regenerarii si nemuririi. Danilou a aratat intr-o maniera definitiva ca simbolul ramurii de palmier este intr-o legatura perfecta de Sarbatoarea Corturilor. Sarbatoare autumnala a recoltei, devenita Sarbatoare a Colibelor, apoi a Corturilor la iudeii greci, mai este numita si Sarbatoarea Tabernacolelor, din latinescul tabernacula care are aceeasi semnificatie. Leviticul, XXIII, 39,43 este textul fondator al acestei sarbatori: "in ziua intai sa luati fructe frumoase, ramuri de palmier, ramuri de copaci desi si salcii de rauSa locuiti sapte zile in corturi; tot israelitul bastinas salocuiasca in corturi. Ca sa stie urmasii vostri ca in corturi am asezat Eu pe fiii lui Israel, cand i-am scos din pamantul Egiptului". Sarbatoare a bucuriei la stransul recoltei, transformata incet incet in sarbatoare de lauda adusa Domnului binefacator, celebrarea Tabernacolelor este o prefigurare a "vremii ce va sa vina". Abundenta fructelor in ritual simbolizeza prosperitatea edenica si chiar mai mult etrogenul, fructul Arborelui Vietii. Sfantul Ieronim, in Comentariu la Zaharia XIV, 6, afirma ca pentriiudei Sarbatoarea Corturilor era "o imagine alegorica a evenimentelor care vor veni peste miile de ani." Astfel, putem deduce ca simbolurile vegetale au preluat ideea de slava, reprezentata de semnul thav, slava care deja continea semnificatii sub secvente complexe in functie de contextul de referinta: vremurile de Apoi, mantuirea subiectiva sau pur si simplu victoria asupra Romei si restauratia Israelului. In context mesianic, a primi cununa inseamna a participa la slava eshatologica.

Palmierul si ramura de palmier apar, inca de la inceputul secolului al treilea, pe diferite monumente funerare, ca simboluri ale vitoriei Slavei.

La greci si la romani, ramura de palmier era simbolul victoriei. Aullus Gellius (cca 130), in ale sale Nopti albe, III, 6, era de parere ca onoarea i-a revenit acestei plante datorita marii sale elasticitati si fortei care ii permite sa reziste vantului, fara sa se rupa. Oricum crestinii au inceput sa foloseasca acest simbol semit, adougandu-i insa sensul pe care i-l dadeau paganii, atat de apropiat de al lor. Doar ca nu mai era vorba de acelasi tip de victorie. In Psalmul 91, 12, scrie ca "cel drept va creste ca un palmier", ceea ce l-a facut pe Origen sa spuna : "Ramura de palmier este semnul victoriei in razboiul care se duce intre trup si duh", iar pe Sfantul Grigorie cel Mare sa afirme: "oare ce altceva am putea sa desemnam prin ramura de palmier, daca nu pretul victoriei?" Aceasta afirmatie lasa loc de mai multe interpretari.

Daca ramanem in domeniul traditiei iudeo-crestine este limpede ca ramura de palmier reprezinta victoria lui Mesia. Regasim aici semnul Slavei care il insoteste pe Uns in misiunea sa eshatologica. Evangheliile, mai ales Ioan 12, 13, ne invata ca multimea din Ierusalim il intampina pe iisus cu ramuri de palmier in mana strigand: "Osana! Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului, imparatl lui Israel!"

Iata deci ca, in acest sens, ramura de palmier poate avea aceasta semnificatie: victoria asupra mortii. De altfel in Apocalipsa, 7,9-10, atunci cand se aduna multimea eshatologica, toti poarta in maini ramuri de palmier: "Dupa acestea m-am uitat si iata multime multa pe care nimeni nu putea sa o numere din tot neamul si semintiile si popoarele si limbile stand inaintea tronului si inaintea Mielului, imbracati in vesminte albe si avand in mana ramuri de finic. Si multimea striga cu glas mare zicand:  Mantuirea este de la Dumnezeul nostru, care sade pe tron side la Mielul

Palmierul este practic un manunchi de frunze si drept urmare el reprezinta, cum nu se poate mai bine, o adunare. In acest sens il gasim sculptat sau gravatca simbol al fecunditatii. Palmierul curmal este incarcat cu rodul sau, aratand prin aceasta ca adunarea nu este sterila percum smochinul pe care iisus il blestema sa se usuce.

De remarcat si faptul ca orantele si Bunul Pastor sunt frecvent incadrati intre doi arbori care adesea sunt palmieri. Si in csenele botetzului se gasesc uneori doi arbori: unul infrunzit, la dreapta celui care se boteaza, si altul fara frunze, la stanga. Este vorba, bineinteles, de starea profana stearpa care devine roditoare prin botez.

Sa luam din nou exemplul cununii de frunze. Inconjurand simbolul crucii, ea ii afirma caracterul glorios. Si nu este vorba niciodata despre crucea rastignirii, despre crucea mortii, ci despre crucea invierii, crucea luminata. Pe mormantul zis "al Patimilor", provenind fara indoiala din cimitirul Domitillei, astazi, la muzeul Pio Cristiano din Vatican, se vede un soldat roman incoronandu-l pe Hristos, si un ansamblu emblematic care se va regasi pe unele sarcofage si care ar cuprinde monograma lui Hristos, inscrisa intr-o cununa ce odihneste pe o cruce romana, la picioarele careia se vad doi soldatia dormiti.

In sinagoga di Hammam-Lif, care se afla in apropierea Cartaginei, a fost descoperit un mozaic, a carui parte centrala inferioara reprezinta o gradina strajuita de doi palmieri, din care atarna din greu curmalele. Este vorba despre o reprezentare a Edenului.

Ramura de palmier din Duminica Floriilor, care pentru noi exste echivalenta cu merisorul sau ramura de salcie, prefigureaza, asadar, invierea lui Hristos dupa drama patimilor; palma martirilor are aceeasi semnificatie. Si crenguta noastra de salcie inseamna certitudinea nemuririi sufletului si a invierii mortilor. C. G. Jung o socoteste simbol al sufletului.

5. Muntele

Fig.54 Fresca, Manastirea Decani, Serbia, sec al XIV-lea

Fiind inalt, vertical, apropiat de cer, muntele se inscrie in simbolismul transcendentei

in calitatea sa de centru al hierofaniilor atmosferice, incadrandu-se si in simbolismul

manifestarii.

Muntele este punctul de intalnire dintre cer si pamant, salas al divinitatii si capat al

ascensiunii omului. Privit de sus, el apare ca varf a unei verticale, ca un "Axis mundi";

privit de jos, de la orizont, muntele apare ca o linie a unei verticale, ca o axa a lumii,

dar si ca o scara, ca un urcus.

Ascensiunea muntelui ne apare ca o inaltare spre cer, ca un mijloc de a intra in

legatura cu divinitatea. Moise a primit Tablele Legii pe varful muntelui Sinai.

Ascensiunea este, asadar, de natura spirituala deoarece cuprinde taina inaltarii spre cunoastere: urcusul munte tine de cunoasterea de sine, iar ceea ce se petrece deasupra muntelui duce la cunoasterea lui Dumnezeu.(richard de Saint-Victor) Simbolismul mitologic al muntelui primordial sau cosmic isi afla ecoul inca din perioada Vechiului Testament. Muntii inalti, aidoma ai unor fortarete sunt simboluri ale securitatii (Ps. 29, 16). Muntele Garizim este numit Buricul pamantului (cf. Iud.9, 37: De pe inaltimi literal De pe buricul pamantului ). Muntii cei din veac (Fc. 49, 26) sunt muntii lui Dumnezeu (Ps. 6, 47). Isaia (14, 13) si Iezechiel (28, 11-12), presupun speculatia asuara muntelui lui dumnezeu, identificat mai mult sau mai putin cu muntele Paradisului. Aceasta ultima conceptie, absenta din cartea Facerii, isi face aparitia in scrierile iudaismului tarziu (Cartea jubileelor, 4, 26; Cartea I Enoh, 24 si urm.). Este un semn al raspandirii largi a temei muntelui divin si al atractieiei exercitate de ea. Gasim o expunere eshatologica a ei in doua pasaje profetice: isaia 2, 2 si Miheia 4,1: "Si in zilele cele de apoi, muntele templului Domnului se va inalta spre varfurile muntilor si mai sus decat dealurile".

Dar simbolismul acesta isi poate afla locul, fie si cu pretul unei adaptari, in miezul insasi al religiei evreiesti. Mostenitor al muntelui divin primordial, muntele simbolizeaza adeseori, prezenta si apropierea lui Dumnezeu: revelatia de pe Muntele Sinai, jertfa lui Avraam de pe munte (Fc. 22,2) - munte identificat mai tarziu cu muntele Templului. Ilie obtine minunea ploii dupa ce se roaga pe varful Carmelului (3 Regi 18, 42), Dumnezeu i se arata pe muntele Horeb ( 3 Regi 19, 8 si urm.). In Apocalipsele evreiesti, apar nenumarate scene de teofanie si viaiuni pe munti.

Sa ne reamintim episodul Predicii de pe munte (Mt. 5, 1 si urm) care corespunde fara indoiala in noul legamant, legii date pe Sinai. Sa mai pomenim si episodul schimbarii la fata a Mantuitorului pe muntele Taborului (Mc. 9, 2) precum si cel al inaltarii de pe Muntele Maslinilor (Lc.24, 51; Fapte 1, 12)

De altfel, muntii simbolizeaza adesea maretia si trufia oamenilor, care insa nu pot fugi de atotputernicia lui Dumnezeu. Cultele pagane erau adesea celebrate pe inaltimi (Iud. 5; Ier. 51, 25). De aceea iudaismul si, ulterior, crestinismul primitiv, se asteapta la nivelarea sau disparitia muntilor. Cand Dumnezeu isi va aduce inapoi poporul din robie, El va face ca toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece (Is. 40, 4). Sfarsitul lumii va insemna mai intai prabusirea muntilor (Apoc. 16, 20).

Simbolul are asadar un dublu inteles: Dumnezeu se face auzit pe varfurile muntilor; dar inaltimile pe care omul se urca doar pentru a-l adora pe om si pe idolii lui si nu pe Dumnezeu adevarat, nu sunt decat semne ale trufiei si prabusirii.

Lantul simbolic sacru, Dumnezeu - cetate - palat - cetatuie templul - centrul lumii reies cu toata plenitudinea din aceste versete ale Psalmului 47: Mare este Domnul si laudat foarte in cetatea Dumnezeului nostru, in muntele cel sfant al Lui; Bineintemeiata spre bucuria intregului pamant. Muntele Sionului, coastele de miazanoapte, cetatea imparatului Celui mare; Dumnezeu in palatele Lui se cunoaste, cand o apara pe ea. Precum am auzit, asa am si vazut in cetatea Domnului puterilor in cetatea Dumnezeului nostru. Dumnezeu a intemeiat-o pe ea in veac. Primit-am, Dumnezeule, mila Ta, in mijlocul lacasului Tau.

Rezumand traditiile biblice si pe cela ale artei crestine, ilustrate de numeroase exemple, de Chapeaux si dom Sterkx, se desprind trei intelesuri simbolice ale muntelui: Muntele uneste pamantul cu cerul; 2Muntele Sfant este asezat in centrul lumii; 3 Templul este identificat cu acest munte".

Fig.55 Nasterea Domnului, Manastirea Vatoped. Sfantul Irineu de Lyon, a carui intreaga gandire se misca in jurul tainei Intruparii, spune "Si s-a aratat om la plinirea vremii si a cuprins, ca Cuvant al lui Dumnezeu, totul in Sine, cer si pamant. El a unit pe om cu Dumnezeu si a restabilit comuniunea dintre Dumnezeu si om"