Publicistica lui Emil Cioran

Publicistica lui Emil Cioran

Publicistica lui Cioran are o fizionomie si un rost aparte. Ea alcatuieste un tot indivizibil cu cartile scrise de autor in limba romana, multe texte din ziare si reviste trecand, uneori deloc schimbate, intre copertile volumelor eseistice sau cu caracter gnomic. Mai mult, gazetaria lui Cioran si, o data cu ea, opera elaborata inainte de plecarea definitiva in Franta, contin aproape toate ideile pe care Cioran le va dezvolta si rescrie apoi in franceza. Cartile publicate la Gallimard dezvaluie natura de palimpsest a unei opere al carei autor a devenit propriul sau discipol, dar intr-un alt idiom (cum el insusi spunea, Cioran a fost discipolul sau si prin faptul ca si-a trait finalmente "teoria" elaborata prin propriile eseuri).

Textele lui Cioran provin din arhiva fratelui sau Aurel, care - inca de pe cand traia - a acceptat cu blandete si generozitate sa publice in revista Saeculum unele dintre acestea.

In masura in care opera lui Emil Cioran este semnificativa pe plan european, ea da seama si de una din cele mai importante perspective ale gandirii romanesti. Este vorba despre linia spirituala ce porneste din efortul urias al Scolii Ardelene, in care scientismul deopotriva cu metafizica, problematica istoriei impreuna cu fervoarea filologica dau discursului formele sale clasice. In publicistica sa, Emil Cioran formuleaza observatii asupra "stilului interior al lui Lucian Blaga", acestuia gasindu-i drept una din notele definitorii "convertirea muzicalului in plastic, a infinitului in forma".

Orice studiu ivit in spatiul literar romanesc, asupra personalitatii lui Emil Cioran nu poate evita sa dezbata interventia polemica, datand din 1959, a lui Lucian Blaga impotriva eseistului din Ispita de a exista, carte publicata la Paris, in anul 1956. "Mai mult decat ca filosof, Cioran se afirma ca un mare scriitor. Tocmai scriitorii vor protesta, atacandu-l dinspre latura filosofica si contestandu-i originalitatea ideilor. Cioran, in gandirea sa, e mai artist.

Ipostaza franceza, pe care o prezinta Cioran lumii, nu difera, in manifestarile si in atitudinile ei majore, cu nimic de aceea a inceputurilor sale. Consecvent cu el de-a lungul unei vieti, eseistul si-a purtat prin ani, intr-un alt mediu literar si in alta limba, aceleasi nelinisti si dileme, pe care le-a infatisat, inca din tinerete in spatiul sau de obarsie. Confesiunea directa este modalitatea esentiala de manifestare a eseistului, remarcandu-se autenticitatea demersului sau aforistic, deoarece, pentru Cioran, scrisul reprezinta "un mijloc de eliberare". Cioran indica in acest fel apartenenta lui la un climat literar interbelic de care nu a reusit niciodata sa se desprinda definitiv. Disperarea ca aporie nu l-a parasit niciodata, dupa cum trairea lirica a meditatiei i-a singularizat opera. Publicand Pe culmile disperarii (in anul 1934), Cioran inaugura la noi "filosofia lirica".

In eseistica lui Emil Cioran, totul este afirmare prin negatie, incat si sentimentul apocaliptic devine mesianism edificator. Cioran ridica aceasta reflectie de ordin individual la scara colectiva in Schimbarea la fata a Romaniei (carte publicata in anul 1936), una din cele mai semnificative lucrari strabatute de patosul profetic. In aceasta scriere apartinand lui Cioran se remarca vointa de a farui un destin neamului si de a realiza un stil cultural prin care romanismul ar ajunge la universalitate. Cioran considera ca exista culturi mari (cele care se realizeaza pe toate planurile), intermediare (ce se realizeaza partial, oferind straluciri efemere) si mici (acelea caracterizate in istorie prin "formele minore de viata"). Doar culturile mari lasa urme in istorie. Le conduc legi deosebite de evolutie: culturile mari se dezvolta sub semnul continuitatii, cele mici (forme subistorice) se salveaza infrangandu-si continuitatea "in febra salturilor", prin discontinuitate, deci dincolo de traditie.

Filosofia are insa unele particularitati care-i dovedesc atat eficienta cat si limitele; meritul ei este de a surprinde numai generalul din lucruri iar limitarea se reduce la individual. Ceea ce filosoful exprima este individualul; necesitatea cunoasterii generalului, ca mod de functionare al socialului fiind singurul scop onest al filosofiei. Indreptata catre general, filosofia ar putea da un sens comun teoriei si practicii, muncii fizice si celei intelectuale. Existenta, redusa la esenta ei, este aceeasi din toate timpurile iar rezultatele stiintelor nu ar putea modifica pozitia metafizica a omului, profunzimea exprimarii trairilor si a filosofarii fiind - dupa Cioran - independenta de eruditie. Revelatiile vremurilor trecute sunt traduse pe alte planuri de gandire, intuitiile originare sunt exploatate prin mijlocirea ultimelor cuceriri ale gandirii. Ca scop al filosofarii, totul pare nimicnicie si vanare de vant, viata parand o lancezeala intre clar si obscur, destinul - in calitate de carnaval temporal - implacabil ca un epitaf: totul ar dovedi nimicnicia omului. Urnd josnicia lumii existente, Cioran iti marturiseste asteptarea pentru un nou univers intr-o stare in care existenta si non-existenta ii sunt egale si asemenea.

Ceea ce i se ofera omului in existenta este ori interiorizarea, ori exteriorizarea, aparenta, nesemnificativul lucrurilor, daca sunt privite ca atare, in ele insele. Semnificatia lucrurilor se dezvaluie numai prin interiorizarea faptelor brute, fapt care le vitalizeaza, existenta devenind in acest mod un pretext cu o anume semnificatie, o teleologie obiectiva neputandu-se construi si justifica decat pe o suma de iluzii care sunt direct sesizabile si demascabile de luciditate. Cei pentru care lumea este exterioara, oferindu-le doar o obiectivitate rece, traiesc indiferent, viata fiind pentru ei o suma de ocazii pierdute, ei neputand depasi starea de vizualitate a vietii, ei ramanand numai la suprafata lucrurilor, izolati de lucruri, neputandu-le asimila si trai. Excesul de subiectivism nu poate duce decat la megalomanie sau autodenigrare, preocuparea subiectiva ducand la autodistrugere. Numai iubirea de oameni care e naturala si spontana, rezultata din daruire fireasca si elan irezistibil, din umanism, poate comunica o intimitate calda si senina. Fericirea, ca si nefericirea, provin din interiorul fiintei umane, totul depinzand de rasfrangerea in constiinta a actiunilor, de amplificarile interne si de acuratetea sensibilitatii : a fi constient de asta duce la luciditatea necesara perceperii corecte a realitatii. Luciditatea nu duce neaparat la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire; luciditatea corecteaza exagerarile sau anticiparile sensibilitatii. Pentru a ajunge la un grad mai mic de nefericire este necesara o educatie, un efort launtric persistent; educatia pentru a ajunge la fericire este ineficienta si sterila, neexistand nici o modalitate voluntara pentru aceasta. Caci de la razboi incoace, democratia in care s-au scaldat cu totii ne-a dat noua un exemplu atat de demoralizant, incit orice mijloace pentru a o distruge imi par legitimate. Nu pare suspect ca batranii ne cer disciplinarea gesturilor, rezerva in expresii si un minimum de violenta? In realitate, suntem prea putin provocatori si o sa ne compromitem cu atata decenta. Niciodata in istoria Romaniei prapastia intre tineri si batrani n-a fost mai mare. Rostul nostru prin scris este s-o accentuam si s-o adancim. Daca batranii au conceput vreodata o viziune idealista a acestei tari, ar trebui sa ne ajute in mitul acestei revolutii. Noaptea Sfantului Bartolomeu, pe care am cerut-o simbolic si pe care ei au interpretat-o vulgar si material, ar putea totusi s-o exercite prin mormanul lor de ambitii si apetente.

In alte tari batranii au batut in retragere; la noi, unii si-au transformat moartea in viata si ne cer insistent sa mergem la pas cu agonia lor, sa nu-i mai uram, ba chiar sa le fim recunoscatori. Ei au uitat ca ura determina pulsatiile vietii, ca nu mai exista energie decat in violenta si intoleranta. O sa le aducem noi aminte, de acte ori vom putea, ca sa-i obisnuim cu climatul razbunarii. Prin constienta, in fericire simti ca lumea trebuie sa fie asa cum este; in nefericire, lumea trebuie sa fie oricum, dar nu asa cum este. Refractar la etichetari,cu o mare putere de convingere, respingand tot ceea ce se spune c-ar fi dat si adoptand neutralitate de partea oricarei pozitii si probleme folosofice, Emil Cioran ca "sceptic de serviciu al unei lumi in agonie trage conturul unei viziuni complexe, poematice asupra unui univers distinct pe care si-l creeaza. Cu o deosebita abilitate, lasa impresia ca se sustrage oricarei credinte manifestand fata de ea aroganta si o forta de respingere masurata in unitati de discretie si neincredere fata de puteri supreme, externe, inabordabile, inexplicabile:"Doamne, da-mi taria sa nu ma rog niciodata, cruta-ma de nebunia oricarei adoratii, departeaza de mine ispita unei iubiri ce m-ar darui Tie pe veci(.)Daruieste-mi miracolul recules dinaintea primei clipe, pana pe care n-ai putut s-o induri si te-a starnit sa faci o spartura in neant si sa deschizi aici acest balci al timpurilor si sa ma osandesti astfel la univers, la umilinta si rusinea de a fi"

Bibliografie

Emil Cioran, Convorbiri cu Cioran, Ed. Humanitas, Colectia: Literatura si Memorialistica.

Marin Diaconu, Pro & Contra, Intre idolatrie si pampflet, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998