TIPOLOGIA DISCURSULUI JURNALISTIC

TIPOLOGIA DISCURSULUI JURNALISTIC

In ceea ce priveste tipurile de discurs, Jean-Michel Adam (1997) identifica opt tipuri ale acestuia, reproduse de Sorin Preda in cartea sa : povestirea, descrierea, explicatia, argumentarea, injonctiunea, predictia, dialogul, figurativul, discursul polemic.

• Povestirea trimite la cinci tipuri de secvente narative, in dimensiunea ei cronologica :

orientarea (localizarea) si, implicit, stadiul initial;

complicarea (fapte, evenimente oarecum neasteptate, intriga);

actiunea (evolutie, dezvoltare);

rezolutia (un nou element modificator);

morala (stadiul final).

Desi pare exclusiv literar, tipul narativ poate fi intalnit in reportaj, feature, fapt divers, insemnare si, rareori, in editorial.

• Descrierea niveleaza, spre deosebire de povestire, care structureaza. Ea incetineste cursul evenimentelor si mareste efectul surprizei. Descrierea tensioneaza, se bazeaza pe suspans, modifica orizontul de asteptare al lectorului. Surpriza este constituita obligatoriu din doua secvente : prima prezinta exact opusul a ceea ce urmeaza (exemplu : "De ce se fac fetele blonde? Ca sa nu fie confundate cu brunetele!"). Exista mai multe tipuri de descrieri : topografice, cronografice, prosografice, portretistice, etopice (descrie vicii, calitati). Utilizata in reportaj, ancheta, feature, descrierea poate sa aiba o puternica functie argumentativa.

• Explicatia este acel discurs care face ca cineva sa inteleaga ceva. Implica distantarea si calitatea de martor. In general, se realizeaza prin doua demersuri :

analitic (deagaja principii);

sintetic (pune in relatie, detaseaza singularul).

Acest lucru implica doua functii :

justificativa

cognitiva (explica si interpreteaza).

Explicatia presupune respectarea unor conditii : sa stii mai mult decat altul; sa fii neutru raportat la subiect; tema discursului sa intereseze si pe altcineva. Explicatia este, asadar, un discurs teoretic, ce face ca un fenomen singular sa se raporteze la un intreg, la o schema.

• Argumentarea este un discurs bazat pe actul de a convinge. Asta inseamna ca, in discurs, argumentele si concluzia sunt obligatorii. Efectul consta in schimbarea dispozitiei interioare a celui caruia i te-ai adresat. Drumul discursului e aparent simplu : premisa - argument - concluzie.

• Injonctiunea este un discurs centrat pe actul de a ordona, de a cere; tip de discurs imperativ, care se foloseste in avertismente, retete, mod de folosire.

• Predictia dezvolta un discurs anticipativ - din pacate, nestudiat temeinic de lingvisti, de teoreticieni ai presei. Timpul verbal preferat este viitorul. Se foloseste in profetii, horoscop, meteo. Horoscopul face parte din discursul predictiv. El incalca doar in aparenta regulile de baza ale textului jurnalistic : nu pleaca de la un eveniment recent, verificabil; nu ofera o lectura noua evenimentelor si este profund speculativ. In realitate, horoscopul vehiculeaza multa informatie (asa atemporala cum este), pe care o actualizeaza mereu. Vectorul principal de lectura il reprezinta curiozitatea, dar si alti factori de natura psihologica : teama de necunoscut, un sentiment de protectie etc. Subiectele atinse sunt de larg interes uman : bani, cariera, relatii afective, sanatate etc.

• Dialogul (conversatia) implica acte comisive (promisiuni, amenintari), acte vocative, retroactive, de satisfactie. O varianta aparte a conversatiei este monologul. El contine indici dialogali, dar cu sine : intrebari retorice, dileme, interjectii, reactii.

• Figurativul se intalneste rar in presa scrisa. In schimb, e bine reprezentat in slogan, grafitti si proverb.

• Discursul polemic exprima dezacordul, contestarea. Are mai multe trasaturi de baza : dezacordul, falsificarea continutului, natura argumentativa (sofismele), descalificarea tintei (sanctiune, pana la anulare).

Toate aceste tipuri de discurs sunt importante si utile in gestionarea informatiei. Totusi, discursul descriptiv, discursul narativ si discursul informatiei mediatice par a fi esentiale.

Discursul descriptiv

Descrierea sau culoarea, cum mai este numita cateodata, ar trebui sa faca parte din majoritatea articolelor. Chiar daca este vorba numai despre cateva fraze care sa le ofere cititorilor cea mai elementara imagine a unei cladiri sau a unei persoane, acestea merita scrise. Descrierile, fie ele scurte remarci sau pasaje intregi, adauga informatie si ii ajuta pe cititori sa-si imagineze mai bine ce s-a intamplat, cui si unde. Reporterul e ochiul, urechea si nasul cititorului. Cuvintele pot descrie lucruri pe care pozele nu le pot surprinde. Descrierea da viata articolului, ii duce pe cititori acolo unde a fost si ziaristul si evoca atmosfera.

Exceptand cazul in care scopul principal al unui material este de a fi descriptiv, cel mai bine este ca elementele de culoare sa fie dozate in portii mici, nu in pasaje lungi, nesegmentate. Cheia este relevanta. Lucrurile minore sunt, adesea, si cele mai elocvente - mici detalii sau momente dintr-o scena care pot fi descrise si folosite pentru a puncta un intreg subiect sau eveniment.

Ca orice actiune discursiva, descrierea impune cateva constrangeri majore : vizibilitatea (de la punere in pagina, titlu, ilustratie, pana la observarea directa si inspirata a unor detalii, imagini de ansamblu etc.), expresivitatea (a fi evocator, a avea putere de sugestie, a alege cuvantul cel mai sonor si mai apropiat de realitate) si, nu in ultimul rand, dramatizarea (punerea in scena, gradualizarea descrierii, pozitionarea naratorului in text, alegerea unor incidente care sa trezeasca sau sa relanseze interesul pentru lectura).

Exista cateva operatiuni descriptive de baza : operatiunea de ancorare (implica denumirea obiectului descrierii, intregul); operatiunile de aspectualizare (presupun fragmentarea intregului in parti, evidentierea calitatilor sau proprietatilor intregului ori a partilor cuprinse); operatiunile de relationare (implica : situarea temporala intr-un intreg istoric sau individual, situarea spatiala, asimilarea comparativa sau metaforica) si operatiunea de reformulare (intregul si partile lui pot fi reunite de-a lungul sau la sfarsitul descrierii).

Cheia oricarui discurs descriptiv pare a fi legea alternantei. Alternanta se relizeaza prin gestionarea lungimii frazelor (lung/scurt), fie prin alternarea observatiilor : vizual/olfactiv, vizual/auditiv, animat/inanimat, descriptiv/opinie, descriptiv/narativ etc. Efectul dinamic al alternantei sonor/vizual este remarcabil. Orice descriere este preponderent vizuala si are trei mari calitati : incetineste actiunea, potenteaza efectul unei secvente narative ulterioare, ofera textului expresivitate si un plus de autentic.

Cele mai folosite tipuri de descriere sunt : abordarea narativa (de tip feature), abordarea neutra (auctoriala) si abordarea autenticista (transmisia directa sau reality show-ul). Abordarea narativa presupune un anume talent si un anume subiect (inedit). In cadrul abordarii neutre, autorul nu este prezent in text, iar observatiile sunt in buna parte impersonale. Aceasta descriere poate fi pur cinematografica. Riscul neimplicarii este considerabil. El poate fi suplinit doar de un subiect palpitant, dramatic.

Abordarea autenticista presupune un grad sporit de implicare a autorului in text. Este scrisa la persoana intai, timpul prezent; se caracterizeaza printr-un stil nervos si dinamic, o buna vizualizare, ferita de retorisme si excese ornamentale. Autorul se transforma, credibil si fara ostentatie, in personaj. Simpla lui prezenta va ordona succesiunea observatiilor, saltul de la un detaliu la altul, introducerea unor elemente narative : un incident, un scurt schimb de replici etc. Efectul acestei abordari este remarcabil : textul pare scris concomitent cu documentarea, pare transmis de la fata locului. Principala conditie a reusitei textului este ca ziaristul sa evite o prea mare implicare. In caz contrar, descrierea risca sa devina eseu sau chiar naratiune.

Exigentele discursive ale descrierii raman aceleasi, indiferent de strategia discursului descriptiv. Gestionarea amanuntelor este una dintre problemele de care se loveste orice tip de descriere. Trierea detaliilor este absolut necesara si impune o selectie ce trebuie sa tina cont de imaginea-cheie si, deopotriva, de legea alternantei. Trebuie fixate din start anumite criterii de selectie. Folosita inteligent si fara ostentatie, descrierea poate substitui un intreg discurs de comentariu, cu subtile nuante ironice, contestatare. Vizualizarea e cea mai importanta intr-o descriere. Esential este vazul, care subsumeaza celelalte simturi : auz, miros, tactil. In descriere, reporterul trebuie sa fie o prelungire a a simturilor cititorului. Simpla numire nu este suficienta. Pentru a se plasa mental intr-un anumit spatiu, cititorul are nevoie de acele elemenete incarcate cu o cat mai mare putere de sugestie vizuala, emotionala. Nuantele, micile detalii sunt mai de efect in descriere decat elementele vizibile. Numirea brutala, directa, a realitatii tradeaza fie neindemanare, fie lipsa de talent. Folosit asa cum trebuie, vizualul tine loc si de comentariu. In consecinta, o buna descriere este una sinestezica, care combina simturile.

Descrierea este, pana la urma, o problema de stil. O buna descriere refuza scheme si idei preconcepute. Adeseori, stilul personal se creeaza chiar prin incalcarea unor reguli. Alaturarile semantice surprinzatoare, jocurile stilistice inedite, dinamizeaza descrierea. Folosirea adjectivelor impertinente, a comparatiilor, metonimiilor si personificarilor trebuie sa se subsumeze atat subiectului, cat si stilului specific autorului : ironic, liric, moralizator, narativ etc. Desi pare paradoxal, descrierea este fundamental narativa.

2 Discursul narativ. De multe ori, naratiunea in presa se face involuntar. Orice naratiune incepe cu o curiozitate starnita, insa, in clipa in care am starnit o curiozitate, ea trebuie satisfacuta, In caz contrar, cititorul va fi extrem de dezamagit. In presa intalnim surprinzator de multe elemente narative. Exista chiar un gen preponderent narativ : feature.

Povestirea reprezinta o expunere de fapte, in timp ce descrierea este o expunere de lucruri. In descriere avem de-a face cu un portret, in naratiune cu un personaj, descris prin actiunile, comportamentul, relatiile lui cu celelalte personaje. Lista procedeelor si a formelor narative este foarte bogata : povestire oratorica, istorica, dramatica, etiologica, fantastica, parodica, arborescenta, comica, incadrata, fabula etc. Genurile narative apartin unei diversitati de discursuri (literar, religios, jurnalistic), adica unor variabile culturale, cum ar fi : poveste de calatorie, poveste de razboi, poveste de viata, fapt divers, parabola etc. Povestirea este un discurs ce are ca obiect principal actiunea : o actiune care se desfasoara in timp si spatiu; o inlantuire de fapte; un personaj si o actiune principala; descrierea unei actiuni ce are un sfarsit; relatarea actiunilor succesive ale unui personaj.

In ceea ce priveste surpriza narativa, exista patru procedee mai importante in crearea si gestionarea acesteia : antagonismul, schimbarea brusca a perspectivei, modificarea perceptiei psihologice, naratiunea circulara. Antagonismul se refera la contrast. Ceea ce se intampla in a doua parte se plaseaza antagonic primei parti. Schimbarea brusca a perspectivei se preteaza foarte bine povestirilor cu tenta parabolica. Situatia din prima parte se repeta identic in a doua parte, dar cu un adaos sau o modificare aparent minora, ce modifica semnificativ perspectiva si, implicit, mesajul. Modificarea perceptiei psihologice se preteaza la textele mai descriptive, cu actiune mai putin spectaculoasa. Urmeaza, deasemenea, logica contrastului. Naratiunea circulara este o varianta a povestirii de tip antagonic. In acest caz, oglindirea antagonica este si mai evidenta : ceea ce judeci la altii patesti chiar tu. Circularitatea are dezavantajul unei artificializari narative. Senzatia de coincidenta fortata nu poate fi evitata decat printr-o regie extrem de abila si lipsita de ostentatie.

Prin urmare, naratiunea are ca trasaturi principale : existenta personajelor; cronologia stricta nu conteaza; obiectivitatea nu e lege; relatiile dintre personaje si numarul personajelor; relatiile intre narator si personaj ("impreuna cu" - naratorul stie atat cat stie si personajul; "din afara" - naratorul stie mai mult decat personajul; "dindarat" - naratorul stie mai putin decat personajul); citatul sau dialogul foarte scurt va da multa viata naratiunii; descrierea e recomandata ca element de legatura intre secventele narative; finalul (concluzie, epilog, ghilotina, in cascada, deschis).

Povestirea nu e rezervata doar genurilor puternic literare (reportaj, feature, insemnare). O regasim chiar si in stire. In noile cercetari media, se vorbeste de naratologie mediatica.

Discursul informatiei mediatice

In ceea ce priveste functiile presei, mai multi cercetatori au facut diverse clasificari. Spre exemplu, Malcolm Wilez a facut distinctia intre cinci astfel de functii: de a furniza informatii, de a analiza aceste informatii, de a da un cadru general de referinta pentru cunoastere, de a distra, de a difuza o cunoastere enciclopedica. Totusi, functia cea mai importanta pare a fi aceea de informare.

Se spune ca cine controleaza informatia stapaneste lumea. Insa pentru ca o informatie sa fie valida mediatic, ea trebuie sa intre intr-un sistem de interpretare a lumii : a descrie, a povesti, a explica. Propriile valori ( nou, recent, verificabil si interesant) sunt necesare, dar nu suficiente. Indiferent de selectia practicata, discursul informatiei nu face decat sa transmita cunostinte despre lume, descriind-o in trei moduri diferite :

Factual. Orice tip de perceptie si de descriere se inscrie intr-un enunt informativ, care poate fi prezentat intr-o forma discursiva a definitiei sau a indicatiilor factuale, cum ar fi ora, locul, timpul sau directia (paginile utilitare ale ziarelor, care ofera locuri de munca, programe culturale, sugestii imobiliare etc.).

Evenimential. Este vorba despre acele fapte care modifica starea fireasca a lumii. Observand direct sau imaginand ceea ce tocmai se petrece sau s-a petrecut, focalizam atentia pe chiar procesul actiunii (un accident, un bombardament), pe o declaratie (conferinta de presa, discurs oficial), pe identificarea actorilor implicati (victime sau beneficiari, aliati sau opozanti) sau pe circumstantele materiale (in spatiu si timp).

Explicativ. Descrierea se concentreaza pe intrebarile : Cum? si De ce?. Prin urmare, conteaza finalitatea evenimentelor si consecintele lor, motivele si intentiile celui care a provocat evenimentul. Scopul principal il reprezinta acea explicatie oferita de ziarist, prin care evenimentele lumii pot deveni de inteles/inteligibile/lizibile pentru cititori. Ar fi o greseala sa reducem informatia doar la stire. Presa, in integralitatea tuturor genurilor practicate de ea, porneste invariabil de la informatie.

Mizand pe cartea eficientei si a rentabilitatii, sistemul de producere a informatiei, asemenea unui proces industrial, tinde sa-si rationalizeze metodele curente de reperare, selectare si tratare a infinitei si fluctunatei materii prime evenimentiale. Reperare nu doar in sensul unei asteptari a informatiei distribuite sau anuntate, care nu constituie decat o parte a realitatii sociale, ci si rod al investigatiei, curiozitatii active a ziaristului. Selectie nu doar prin prisma calitatilor intrinsece ale evenimentelor, ci si tinand cont de scopurile, resursele si structura de organizare ale intreprinderilor de presa. Tratarea si prezentarea (ambalajul) materiei prime nu sunt decat o prelungire a selectiei initiale.

In volumul I al Manualului de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, coordonat de Mihai Coman, editia a II-a, sunt enumerate trei metode de colectare a informatiei : documentarea, observatia si intervievarea. Un material bine realizat este rezultatul imbinarii celor trei metode. Documentarea se poate face prin consultarea unor surse scrise, dar si prin intervievare si observatie. Cand evenimentul este prevazut sau previzibil, ziaristul recurge la asa-zisa predocumentare. Inainte de redactarea materialului, dupa documentarea pe teren, el trebuie sa verifice exactitatea tuturor componentelor informatiei (postdocumentare).

Observatia poate fi practicata cu sau fara dezvaluirea identitatii reporterului. Situatia de ,,incognito" ridica insa unele probleme de etica. Observatia este o practica frecventa in activitatea reporterului, daca nu chiar o rutina. Principalele tipuri de observatie sunt: participanta (reporterul se alatura unui grup sau persoane despre care doreste sa scrie), neparticipanta (priveste, este martor, nu si actor al evenimentului) si discreta (este un observator detasat, neluat in seama de cei pe care ii observa).

In intervievare, organizarea preliminara este cruciala. Reporterul trebuie sa isi stabileasca ordinea in care doreste sa stranga informatiile, cu ce si cu cine isi incepe explorarea.

Tipologia informatiei

Functia de informare se ocupa de transmiterea a trei tipuri de informatii: informatii generale, informatii instrumentale si informatii de prevenire. Informatiile generale isi au justificarea in faptul ca nevoia indivizilor de supraveghere a mediului inconjurator nu trebuie neaparat sa fie satisfacuta de o informatie cu o utilitate imediata. Informatiile instrumentale se refera la starea vremii, cotatii bursiere, la programele cinematografelor sau ale teatrelor, modificarile aparute in transportul urban etc. Sunt informatiile care au o valoare de utilitate imediata. Informatiile de prevenire sunt acelea menite sa puna individul in garda, care ii sugereaza acestuia ce se poate intampla ca rezultat al unor fenomene: prognozele meteo, modalitatile de prevenire a incendiilor, a accidentelor, a diferitelor boli, precum si informatiile oferite de autoritati despre schimbarile sociale etc.