Ludwig van Beethoven (1770-1827)

Istoria muzicii universale cunoaste multi compozitori mari, ale caror lucrari au supravietuit veacurilor, dar singur Beethoven, dintre toti , a fost supranumit Titanul. Titan, ca artist si ca om deopotriva, fiindca in arta, ca si in viata a invins prejudecatile timpului sau, a incurajat nazuintele spre libertate ale popoarelor ce se trezeau din lungul somn al unei istorii vitrege, a inlaturat destoinic piedicile ce i s-au ridicat in cale si s-a inaltat, asemenea unui vultur, deasupra amaraciunilor care l-au insotit pana in cel din urma ceas.

Ludwig van Beethoven s-a nascut in ajunul unei epoci cand Europa era strabatuta de la un capat la altul de ideile noi ale schimbarii oranduirii feudale. Ideile acestea actionau ca un ferment asupra gandirii tuturor, desteptand in popoarele asuprite energii proaspete. Pentru felul cum a stiut, prin muzica sa, sa inaripeze sufletele, sa devina un ecou al framantarilor timpului cand a trait, Beethoven a fost socotit un artist revolutionar.

Revolutionar, intr-adevar, deoarece a inteles sa-si poata exprima nestanjenit gandurile si descatusa puterile ce mocneau intr-insul, in vederea fauririi unei societati noi, a unei lumi libere si drepte.

Acestea le-a cantat Beethoven in muzica sa. El spunea ca: "arta este o republica, unde fiecare e dator sa faca tot binele de care este in stare, pana si in cele mai vitrege conditii".

Conditiile in care Beethoven a trait si a creat o opera pe cat de vasta pe atat de importanta, au fost cum nu se poate mai vitrege. A vazut lumina zilei intr-o familie impovarata de griji fara numar, a trebuit sa se zbata mereu spre a studia muzica si a-si castiga existenta, fiinta cea mai apropiata - un nepot de frate, in care isi pusese toata nadejdea- l-a dezamagit prin purtarile sale, ba a trebuit sa indure si lovitura cea mai cumplita unui muzician, pierderea auzului.

- Un muzician surd? - a gemut el indurerat. Cum ar rade lumea de mine! E ca si cum un pictor ar fi orb, un atlet n-ar avea brate, un dansator ar ramane fara picioare.

A umblat luni si ani in sir pe la medici in speranta ca-si va recapata auzul. Dar cu cat vizitele acestea la specialistii cei mai vestiti se inmulteau, cu atat surzenia era mai definitiva.

- Cand voi auzi din nou? - intreba el, cu o raza de speranta in priviri.

- Nu putem cunoaste cauza raului, asa ca nu va putem ajuta - raspundeau medicii.

- Ce-ati spus? - striga Beethoven, cu o expresie de panda pe fata. Voi auzi in curand intr-adevar?

Nu citea sau nu voia sa citeasca pe buzele lor raspunsul groaznic: niciodata, niciodata nu vei mai auzi! Cand, intr-un tarziu, s-a convins ca nimeni nu-l poate ajuta, a exclamat cutremurat:

- Doamne, de ce nu mi-am pierdut picioarele sau ochii? As indura orice, numai sa pot iar auzi!

Oricare altul ar fi fost zdrobit sub povara unei astfel de nenorociri. Dar Beethoven era un titan, care si-a invins durerea si descurajarea. "Vreau sa deprind curajul rabdarii", a notat el pe un caiet. "Daca trupul meu e nevolnic, spiritul trebuie sa biruiasca. Ceea ce nu pot auzi cu urechea, inima mea va trebui sa ghiceasca. Voi sfarama catusele pe care mi le-a pus destinul vreau sa cant, sa cant pentru toti. Omule! Ajuta-te singur, odata ce ti-a fost daruita puterea s-o faci!"

Si Titanul a invins cu adevarat, creand o opera nemuritoare, ale carei sunete strabat lumea de la un capat la altul, ca niste chemari la incredere, la lupta neintrerupta impotriva raului, la infratirea tuturor oamenilor.

Beethoven a cunoscut inca din tinrete succesul ce i se cuvenea unui artist adevarat. Dar recunoasterea publica a geniului sau creator a intarziat timp indelungat, incat abia pe cand implinea patruzeci de ani lucrarile lui se cantau in marile orase ale Europei, unde era socotit unul din cei mai de seama compozitori ai vremii, avea adepti inflacarati in randurile muzicienilor tineri, Academia din Amsterdam il alesese printre membrii sai, editorii ii cumparau si publicau lucrarile.

Ce folos insa, odata ce el nu mai auzea deloc si comunica cu prietenii sai doar cu ajutorul unor caiete de conversatie, in care acestia scriau intrebarile si raspunsurile. Infirmitatea il facuse ursuz, ocolea oamenii si refuza invitatiile, rusinandu-se de boala care ridica un zid de netrecut intre el si lume. Traia singur, ca un sihastru, in locuinte pe care le schimba des si in care domnea dezordinea. Cartile si notele muzicale erau imprastiat pe jos, pe pervazul ferestrelor si pe alte mese unde erau uitate si resturi de mancare. Pe pian si masa de lucru se lafaiau insa compozitiile pe care cerneala nu se uscase.

In harababura aceasta, compozitorul se simtea totusi in largul sau. Se scula dis-de -dimineata si lucra pana la pranz, dupa care facea lungi plimbari, in cursul carora ii veneau idei pentru ceea ce avea sa compuna a doua zi. Avea insa perioade de creatie cand renunta pana si la aceste plimbari ce-i erau atat de necesare, ca sa munceasca zi si noapte, mai multe saptamani la rand. In asemenea imprejurari se neglija pe sine cu desavarsire, uita sa se dezbrace cand dormea pe apucate cate un ceas doua, ba uita chiar sa si manance.

Odata, prin anul 1823, ca sa-si odihneasca capul dupa o munca indelungata, iesi din casa fara palarie, in hainele sale de lucru. In Wiener-Neustadt, la o destul de mare distanta de casa, fu vazut spre seara un vagabond acoperit de praf, cu parul valvoi, pe care l-au arestat fiindca se oprea la ferestrele luminate si arunca priviri curioase inauntru. Inchis intr-o carcera a postului de politie, necunoscutul cu infatisare de vagabond facu un taraboi asurzitor, pretinzand ca este Beethoven. "Esti o haimana, asta esti, fiindca domnul Beethoven e imbracat ca un artist, nu ca un cersetor!" A incercat sa-l amuteasca gardianul. Arestatul insa nu s-a lasat, ci a pretins sa fie chemat de urgenta directorul muzical al orasului. Acesta veni in graba si recunoscu in adevar, in vagabondul din celula, pe celebrul compozitor. Beethoven a fost eliberat indata, cu scuzele cuvenite, iar a doua zi primarul i-a pus la dispozitie caleasca oficiala, cu care s-a inapoiat la Baden, langa Viena, unde locuia pe vremea aceea.

Numai unui artist cu suflet de copil, liber de eticheta pretentioasa a burgheziei, putea sa i se intample una ca asta. Pe el nu-l preocupa decat muzica pe care o scria si cu care vroia sa trezeasca in oameni sentimente de demnitate, de solidaritate cu cei multi, dragoste de libertate. A facut-o cu geniul sau fara seaman, si in "Simfonia a IX-a", cu cor, in care a folosit versurile din "Oda bucuriei" lui Friederich Schiller. Ideea ei l-a urmarit ani intregi, ca s-o realizeze in 1824. Este una din cele mai marete opere simfonice din intreaga muzica universala a tuturor timpurilor. In ea, Ludwig van Beethoven si-a exprimat increderea in victoria omului care lupta pentru binele tuturor.

Bibliografie

George Sbarcea - "Primii pasi spre glorie"