CORUL

CORUL

Vestea sosirii corului bucurestean starni valva in tot santierul. Cat timp dura nesiguranta, pana, deci, in clipa cand un autobuz hodorogit aduse, navalind pe poarta intr-un vartej de praf, corul Filarmonicii de Stat George Enescu, o infrigurare ascutita ii stapani pe toti. Asteptau sosirea cu atata incordare incat, spre ingrijorarea conducerii, planul ajunse sa fie nu numai indeplinit, dar si depasit. Ba chiar cateva brigazi se prezentara la directiune cerand furioase ore de lucru suplimentare. Numai tactul recunoscut al directorului reusi sa evite o catastrofa. Pentru ca d ar fi fost in stare sa munceasca zi si noapte, fara intrerupere si fara materiale, chiar si fara sa fie nevoie, numai sa faca ceva, sa nu stea asa, macinati de asteptare. Multi insa priveau vestea cu scepticism. Se opreau in fata afiselor lipite peste tot, pe peretii baracilor, pe obloanele camioanelor, pe carligele grele ale automacaralelor, le citeau cu atentie, de la titlu pana la precizarea Imprimat la intreprinderea poligrafica 13 Decembrie 1918, Comanda nr. 3079, si plecau scuipand: - Pe dracu! n-o sa vina nici un cor! Era a nu stiu cata oara cand zeci de afise anuntau un spectacol care, din numeroase motive, n-avea sa se tina sau mai rau, avea sa fie inlocuit in ultimul moment. Nu mai departe de luna trecuta, dadusera buluc la un concert cu Ion Dolanescu, tinand in pumni poza de buletin a cantaretului. Prezentatorul, un tip profund antipatic, pentru ca purta lavaliera, anunta insa, iesind din spatele paturii ce tinea loc de cortina, ca-n locul cantaretului, retinut la o sedinta foarte importanta, va evolua cvartetul de coarde 'Primavara'. O clipa se bucurasera, dat fiind ca acel coarde lasa sa se inteleaga un anume gen de femei. Cand insa pe scena aparura patru sfrijiti cu barba, care se-apucara sa scartaie la un fel de viori tinute intre picioare, dezamagirea lor nu mai avu margini. Si cu toate acestea comisia culturala a fiecarui nou comitet sindical punea in programul de activitati, la loc de frunte, invitarea unei formatii artistice de prestigiu din tara si din strainatate. Fireste, din chiar clipa cand treceau in plan acest punct, ei stiau ca nu va fi indeplinit. Nimeni, cu exceptia teatrului popular din oraselul apropiat, nu se aventura pana-n pustietatea asta. Dar, ce altceva sa puna si ei?! O comisie anterioara trecuse in program constituirea unui cor de cantece revolutionare, muncitoresti. Prin nu stiu ce minune, corul lua fiinta si chiar se afirma. Dupa numai cateva saptamani, conducerea sindicatului il ura de moarte. Ori de cate ori se organiza un chef pentru cei sositi de la judet, acestia sfarseau prin a chema corul si a-l pune sa interpreteze cantece de pahar. Cum insa formatia era alcatuita numai din barbati, prezenta sa artistica stamea mari nemultumiri in randurile oaspetilor, care, odata intorsi la centru, criticau energic sindicatul, pentru ca activitatea culturala nu se ridica la inaltimea marilor exigente ale oamenilor muncii de pe santier. Erau insa si dintre aceia care sustineau ca spectacolul va avea loc, dar ca ii va dezamagi profund. Anul trecut, de exemplu, venise de la Bucuresti, cu chiu cu vai, trupa de turneu pe santiere a Teatrului National, alcatuita, in acest scop, numai din dubluri. Piesa se petrecea intr-o vila din Los Angeles. Dat fiind locul actiunii, toti eroii de la bunic pana la sugarul din scutece, beau pe rupte whisky. Chiar de la primul pahar, santierul, venit cu mic cu mare, pe locul de parcare al autobasculantelor, deveni extrem de atent. De obicei spectacolele teatrale nu erau urmarite in liniste. Dupa primele cinci minute, adica dupa ce se convingeau ca piesa e psihologica, nimeni nu mai era atent la cele de pe scena. Unii se apucau sa bea din canistrele aduse pana aici cu motostivuitoarele. Altii incepeau sa calculeze cu glas tare cam cat lemn intrase in masa lunga, de sedinte, in care muncitorul din piesa, un ins tras la fata si nebarbierit, dadea cu pumnul. Erau si dintre aceia care, lipiti de scena alcatuita din platforma din spate a unui camion de mare tonaj, urmareau piesa cu sfintenie. Acestia erau o adevarata calamitate pentru desfasurarea spectacolului. Caci, in timp ce toti ceilalti isi vedeau de treburile lor in tacere, respectand munca altora, ei se intorceau din cand in cand strigand, cat puteau de tare: - Liniste, aici e teatru nu tractir! Atentia incordata de acum avea o explicatie foarte simpla. Toata lumea se intreba daca whisky-ul era sau nu adevarat. Si cum spectacolul nu putea fi intrerupt pentru a afla raspunsul, cei de pe santier se dadeau de ceasul mortii ca sa-si dea seama, din culoarea lichidului, din felul in care il dadea pe gat interpretul principal, din trairile celorlalte personaje, daca era sau nu faimoasa bautura americana. Ca la sfarsitul spectacolului, cand Mitica lancu, sudor categoria intaia, sari pe scena si ceru sa bea si el macar o picatura, sa constate revoltati ca era sirop de coacaze. Mitica lancu il scuipa imediat, cutremurat de scarba. Avu nevoie de o damigeana de vin ca sa-si spele gatul.

Si unii si altii cadeau de acord asupra unui lucru de valoare a unei axiome: corul trebuia sa aiba femei. Nu se poate sa nu aiba asa ceva, se zicea prin toate baracile, ori de cate ori venea vorba de spectacolul respectiv. Orice cor are si femei. Uite, cand la radio sant cantece

revolutionare, nu trebuie sa ai Conservatorul ca sa-ti dai seama ca sant si voci feminine. De fapt, multora nu le venea sa creada ca vor veni si femei. si sustinand cu atata indarjire ca vor fi, cautau sa se insele pe ei insisi. Cand toata lumea din baraca accepta ca vor fi si femei, si, in consecinta, mai desfaceau o lada de bere, se gasea cate un destept care sa le spuna ca exista si coruri barbatesti. - Cum, adica, numai din barbati?! se balbaiau cei din jur. - Da, continua acela, varat in vorba numai de-al dracului, sa-i amarasca si mai tare. Uite, Filarmonica din Stutgart are un cor de 500 de barbati. Sa dai cu tunul si n-o sa gasesti picior de femeie. Pana si femeia de serviciu, tot barbat e. Sustinatorul acestui punct de vedere era un dulgher pe care-l lasase nevasta, venit pe santier sa se razbune. Mare temei nu se putea pune pe vorbele lui, mai ales ca, spre deosebire de toti ceilalti, nu bause nimic. Totusi, samanta neincrederii incolti primejdios in sufletele lor. Intreg santierul, nelinistit de vorbele dulgherului ranchiunos, merse la Vasile Pesteanu, un actor dat afara pentru betie si calificat in productie ca sudor autogen, desi, cand se imbata, sustinea ca el poate sa se recalifice si ca Sfantul Petru, vocatia sa tot de actor ramanea. - De obicei, incepu acela, dupa ce puse deoparte sticla adusa drept atentie, orice formatie artistica are si femei. Ei vezi, sarira cei ce sustineau ca vor fi si femei, nu v-am spus noi?! Asta nu inseamna, adauga el imediat, ca nu pot fi si colective artistice alcatuite numai din barbati. Mai intai precizarea asta ii descumpani cu totul pe cei adunati in jurul lui Vasile Pesteanu care, desfacand tacticos sticla, isi turna intr-un pahar facut dintr-o teava de scurgere. Apoi ii enerva. Mai ales ca mirosul ascutit al coniacului, iute raspandit in baraca, avu darul sa-i irite si mai tare. Nu de indoieli cu voce tare aveau ei nevoie, ci de un raspuns precis: vor fi sau nu vor fi femei! Simtind scandalul, Vasile Pesteanu batu in retragere, isi mai turna un pahar de coniac, il bau cu tot protocolul, adica gustand si plescaind incantat, apoi, ridicand privirile, intreba despre ce cor e vorba. Cei din jur catara nedumeriti unii la altii. Acum se vedea cat de prosti erau fata de Vasile Pesteanu.

Ei, spre deosebire de acesta, sarisera, citind afisul, peste numele corului, zicandu-si ca si asa nu-si pot da seama din titlul lui daca are sau nu femei. - A, da, imi amintesc, se auzi deodata glasul lui Grigorita Puscasu, un tanar care picase la Conservator si se pregatea din nou de admitere, muncind pe santier ca fierar betonist, e vorba de corul Filarmonicii de Stat George Enescu. Vasile Pesteanu ghici imediat ca-n fata lui se afla un profesionist A lungi discutia devenea extrem de primejdios. Tanarul, prinzand curaj, il putea da de gol ca habar n-avea din ce-i alcatuit un cor. - Daca nu ma insel, dumneata ai cantat in corul Filarmonicii. Era o minciuna sfruntata, spusa pentru a-i castiga simpatia, dar tanarul, emotionat ca toata lumea din baraca s-a intors spre el si-l urmareste atenta, se trezi dand din cap afirmativ. O mai tii minte pe solista aia? clipi strengareste Vasile Pesteanu. Ce picioare avea! Stacojiu de tulburare, Grigorita Puscasu o lua catre prapastia fara fund a tuturor nascocitorilor. Ajunse la un moment dat sa sustina ca traia pe ascuns cu celebra soprana X, demult stabilita in strainatate. Din fericite, nu-l mai asculta nimeni. Toata lumea se pusese pe baut Aflasera ceea ce doreau. Corul avea femei!

Nu intotdeauna fericirea e completa. Uneori, ea e doar pe jumatate. Asa cum, de exemplu, se intampla si cu sosirea corului. Avea, intradevar femei, dar nu o suta, cum crezusera ei, ci doar patruzeci. Aveau, intr-adevar, picioare, dar acoperite pana la glezne de fuste lungi si negre. Cu o ora inaintea spectacolului, intreg santierul se afla pe locul de parcare a autobasculantelor, nivelat cu buldozerul, dis-de-dimineata, in vederea manifestarii culturale de dupa-amiaza. Fiecare se rostuise dupa puterile sale. Unii sedeau pe jos, dupa ce, in prealabil, maturasera locul si asternusera o batista. Altii isi adusesera din dormitoare paturile sau pernele. Cineva, carase pana aici, din sala de sedinte, masa prezidiului, pe care sedea acum turceste. Constiinta civica ii diferentia si ea destul de clar. Unii se urcasera pe paturi cu picioarele, altii, cu mai mult bun simt, le foloseau ca pe niste banci. Intarziatii se trezira in fata unei realitati inexorabile. Oricat de inalti ar fi fost sau oricat de mult s-ar fi ridicat pe varfuri, n-ar fi putut vedea, din tot corul, decat partea de la gat in sus. Adica exact partea intelectuala, care-i lasa indiferenti. Mai isteti, unii gasira rapid solutia. Dand fuga la parcari, se intoarsera imediat cu utilajele pe care lucrau: camioane, screpere, buldozere, automacarale. Se ivira, fireste si nemultumiri. Cativa din cei cu electrocare se pomenira in spatele celor cu automacarale. Zadarnic ii rugara sa treaca in spate. Respectivii se faceau ca ploua. Lucrurile s-ar fi incurcat rau de tot, pentru ca cei de pe utilajele mici, furiosi de nesimtirea celor de pe utilajele mari, zbierau ca vor porni masinile si vor da peste ei. Noroc ca seful coloanei, venit la spectacol cu familia, interveni amenintandu-i ca-i va sanctiona aspru pentru utilizarea masinilor in scop personal. Cand toata lumea, in sfarsit potolita, fixa cortina, s-o rupa nu alta, isi facu aparitia Vasile Tasca, de pe macaraua turn. Era agitat, rosu la fata de emotie. Abia acum ii venise randul la frizeria santierului, care lucrase toata noaptea, apeland si la recuperari, pentru a face fata numarului urias de solicitari provocate de spectacol. Fireste, incerca sa-si gaseasca un loc. Intreba in dreapta, intreba in stinga, se ruga de mai multi. Nimeni nu voia sa se stranga un pic. Ba mai mult, unii il luara peste picior. Nesimtirea asta il scoase din sarite. Aseara, cand se starnise scandal, pentru ca nimeni nu voia sa fie programat printre ultimii la tuns, el, ca un domn ce era, acceptase sa se sacrifice. Si-a-cum astia, asezati bine mersi pe locuri, unii chiar cu coifuri de ziare in cap, se faceau ca nu-l cunosc. Bine! mormai el si pleca furios. Nimeni nu-i dadu atentie, toti urmareau cum incearca sa se aseze pe marginea cortinei o randunica de mare ratacita nu stiu cum acolo. Cateva clipe mai tarziu toti aveau sa regrete clipa asta de neatentie. Pentru ca, nu peste mult timp, vazura venind spre locul de spectacol macaraua turn a santierului, utilaj din import, care putea fi deplasat de la locul lui doar printr-un ordin al ministrului. Din cateva manevre scurte, dar precise, macaraua ajunse langa scena. A fost nevoie de interventia directorului pentru ca Vasile Tasca sa si-o ia de acolo. Si poate n-ar fi acceptat nici in ruptul capului, indiferent cine l-ar fi rugat, sa fi fost acesta si presedintele in exercitiu al Consiliului de Securitate, daca directorul nu l-ar fi convins, urcandu-se personal in cabina macaralei, ca ducandu-se in spate va putea vedea ce se intampla in culise. Chiar langa scena, astepta Neculai Rosea, tanarul desemnat azi-noapte, prin tragere la sorti, sa dea flori solistei. Era un ins prapadit, plin de cosuri, cu parul valvoi. Privindu-l cum tremura de emotie, ceilalti se gandeau ca toate eforturile lor fusesera zadarnice. Mai mult ca sigur, Neculai Rosea avea sa-i faca de ras. Degeaba procurasera ei, rascolind tot santierul, cea mai buna haina si cea mai eleganta cravata. Haina, o minunatie din import, apartinand unui sudor care lucrase la ARCOM, sedea pe el ca intr-un cuier. Cravata, luata de proprietar de la Fondul plastic, parea ca vrea sa-l spanzure mai degraba, decat sa-l faca elegant. Dar nu atat infatisarea ii ingrijora, cat faptul ca, bleg cum era, acesta n-avea sa se descurce. E drept, facusera cu el exercitii adecvate. Vasile Spatarel, un tip care lucrase mai inainte la un teatru ca spectator care striga Bravo si dadea flori, la sfarsitul piesei interpretilor principali, il invatase cum sa tina buchetul, cum sa-l dea solistei, dar mai ales sa nu uite sa-i sarute mana. - Ba! ii zise el, si toti ceilalti, care priveau repetitia, fura de acord imediat, poti face orice greseala. Te poti impiedica de cablul microfonului, poti sa-i dai solistei florile cu cotorul inainte, poti sa cazi si in nas, daca vrei, numai sa nu uiti pupatul mainii.

Ascultara corul intr-o tacere respectuoasa. Era cald, foarte cald. Soarele se protapise pe bolta, ca un musafir tampit, care nu mai are de gand sa se care odata acasa. Cativa nourasi infantili se invartira un timp in jurul lui, dar pana la urma o stersera cine stie unde. Departe spre mare, un nor urias, din cele mature si serioase, se mai intreba daca sa urce sau nu pe bolta. Spectacolul se dovedise mult mai interesant decat se asteptasera. Coristele, aduse in fata, cum se cuvenea unor femei, ridicau si coborau capusoarele, urmarind supuse miscarile ferme ale dirijorului. Barbatii, asezati in spatele lor, pe niste lazi de suruburi, isi respectau cu brio conditia de barbati. Se tineau tare mandri si din cand in cand, la un semn numai de ei stiut, dadeau drumul unor zbierete grave. Cel mai simpatic ramanea insa tot dirijorul, un batranel scund si uscativ, cu fata rosie incadrata de parul alb. El se foia incolo si incoace, se apleca, se ridica, dadea din maini sau incremenea. Uneori, melodia avea tendinta sa se lase la pamant, coplesita de caldura, ba chiar, daca se gandeau bine, sa traga un pui de somn. Atunci dirijorul se apleca, o prindea cu mana si o ridica la loc. Intreg santierul urmarea cu respiratia taiata batalia dintre batranel si melodia care, pusa pe sotii, fireste, incerca sa-i scape printre degete. Si cand, la sfarsit, batranelul, enervat probabil de atata copilareala, facu un gest scurt, dar energic, pentru a pune capat afacerii, intreg santierul izbucni in aplauze. Unii, care mai fusesera la spectacole grozave, strigara chiar, Bis! incantati ca-si aud vocea. Aplauzele si uralele se intetira in clipa cand dirijorul, rasucindu-se pe calcaie, se intoarse spre ei. Tuturora li se paru ca batranelul ala nostim le facuse cu ochiul. In clipa urmatoare il vazura pe Neculai Rosea urcand scara alcatuita din cateva roti de rezerva, legate cu sarma si batute in piloni de baraj. Spre uluirea tuturor, nu se impiedica si nu pierdu florile pe drum. Ba mai mult, acolo pe scena, li se infatisa mult mai inalt si mai frumos. Ajungand in dreptul solistei, Neculai Rosea ii dadu florile si, aplecandu-se putin, ii lua mana si i-o saruta. Pana aici procedase exact asa cum a invatasera. Nu era nimic nou in tot ce facea, dar daca lor li se parea altfel, era pentru ca aveau de-a face, intaia oara in viata lor, cu diferenta dintre o repetitie si un spectacol. Neculai Rosea nu se multumi cu atat. El prinse in palme capul solistei si o saruta apasat pe amandoi obrajii. Intreg santierul incremeni in asteptarea perechii de palme rasunatoare. Solista insa se inrosi toata din cap pana in picioare. Unii, ce se credeau fini psihologi, prelinsera apoi c-o vazusera chiar tremurand putin, altii, dintre cei invidiosi pe Neculai Rosea, ii contraziceau, zicand ca femeia se stapanise. Nu degeaba era ea de la Bucuresti! N-avea insa importanta de partea cui era dreptatea. Important era ca solista, femeia aceea splendida, cu mijlocul sugrumat de o curea lata, se emotionase, pentru ca o sarutase unul de-al lor, de pe santier. Si cu acest sentiment de inabusitor triumf, se napustira cu totii la bufet, unde ii asteptau, puse din zori la gheata, cateva camioane de bere Bucegi.