LOZUL CEL MARE

LOZUL CEL MARE

Nimeni nu crezu vestea, de care vuia satul, ca lui Toader Ciubotaru, casier la Ocolul Silvic Oslobenii de Sus, i s-a descoperit o lipsa de o suta de mii de lei. Sesizata de controlul financiar (reprezentat de inspectorul Mihai Gavrilescu, faimos in judet si in tara, pentru ca cei verificati de el luau de indata drumul puscariei, unii apucandu-se de delapidat numai vazandu-l), Militia Economica facu o descindere acasa la Toader Ciubotaru. Nimic nu arata ca respectivul si-ar fi insusit, in scopuri personale, o asemenea suma. Casa, mobila, acareturile nu erau nici mai bune, nici mai rele decat ale altor salariati. Ba chiar, daca se gandeau bine, omul traia destul de modest fata de cat castigase de cand era casier. E drept, brigada avu o mica tresarire, dand, in marginea gradinii, de un tractor varat in pamant pana la motor. Toader Ciubotaru aduse insa dovezi extrem de convingatoare ca tractorul fusese cumparat, pe sub mana, cu mult inaintea angajarii la ocol, de la niste constructori care amenajasera in Padurea Statului o prapastie care urma sa fie inscrisa in circuitul ONT. Severul control nu dadu nici un rezultat Si, in aceasta privinta, nu se putea spune ca membrilor brigazii le lipsea pregatirea corespunzatoare. Cu un an in urma, dand curs unei comenzi din partea Militiei Economice, un grup de cercetatori de la Institutul de Psihologie al Academiei realizase un amplu studiu privind locurile de dosire a surselor insusite din avutul obstesc. Gratie cercetarilor de teren, dar si cunoasterii unor lucrari de referinta de peste hotare, fusesera stabilite cu precizie ascunzatorile preferate de delapidatori. Studiul desemna astfel, drept cel mai raspandit loc, groapa de sub faianta din baie. De ce aici si nu in alta parte? Iata o chestiune ramasa fara dezlegare. Pe cei de la Militia Economica nu-i interesa (aprofundarea psihologica, precizau ei, mai rau ii incurca in iesirile pe teren), iar cercetatorii, cu toate ca si-o pusera, nu se apucara s-o rezolve pentru simplul motiv ca depasea cadrul temei. Ajunsa la casa lui Toader Ciubotaru, brigada se indrepta spre groapa de sub faianta. Aici insa, cu toata sarguinta lor exemplara, nu gasira nimic. Nu de altceva, dar gospodarul nu avea baie. Desi salariat, el prefera mai departe, ca si stramosii sai, fantana din curte, careia ii adusese, totusi, modificarile menite de mersul vremii, inlocuise cumpana de lemn cu una dintr-un material folosit la construirea avioanelor. Motorul unei nave de mare tonaj cufunda si ridica, la simpla apasare pe un buton, ciutura captusita cu samota de furnal Siemens.-Martin. Militia Economica ramase incredintata ca banii se aflau sub faianta. Faptul ca acuzatul n-avea baie nu era decat un siretlic pentru a incurca ancheta, si asa destul de complicata. Delapidarea, dar mai ales vestea ca banii nu se gaseau nicaieri, starnira in sat fel de el de presupuneri. Se spunea, de exemplu, ca Toader Ciubotaru ar fi avut o amanta, o vaduva de cioban, mancat de lup cu turma cu tot. Furioasa ca barbatul ezita sa divorteze si s-o ia de nevasta, respectiva il impinsese incetul cu incetul, uzand si de farmecele personale, catre prapastia delapidarii. Femeile mai ales sustineau asta. Cand li se argumenta ca-i absurd, dat fiind ca Toader Ciubotaru era un om serios, la locul lui, ele raspundeau ca tocmai seriozitatea asta demonstra limpede ca are o amanta. Potrivit altui zvon, casierul Ocolului ar fi reusit sa treaca banii peste granita si sa-i depuna la o banca din Elvetia. O ipoteza care se dovedi falsa in cele din urma. Si nu numai pentru ca, asa cum explicau cei din brigada, bancile elvetiene, desi deosebit de amabile cu clientii, nu primesc sume in lei, dar si pentru ca granita se afla la sute de kilometri departare. Misterul isi gasi lamurirea dupa vreo luna de la descoperirea delapidarii, cand cercetarile, urmandu-si cursul, ajunsera, in sfarsit, si la biroul lui Toader Ciubotaru. Intr-unul din sertare, fura gasite, dupa ce ancheta reusi sa darame cladirea, spargand peretii, desfundand dusumelele si aruncand jos acoperisul, patruzeci de mii de lozuri legate cu sfoara. Erau toate, fara exceptie, necastigatoare. Casierul prapadise banii jucand la Loz in plic. Sau, mai precis, cum aminteau membrii brigazii, familiarizati cu astfel de cazuri, intrand in ceea ce studiile de psihologie a delapidarii numeau mecanismul infernal al tragerii la Loz in plic, varianta socialista a patimii jocurilor de noroc.

Casier la Ocolul silvic era un serviciu mai mult formal. Prea mare lucru nu se cerea. O data pe luna trebuia dat salariul padurarilor risipiti prin muntii din jur. Pentru asta se cereau completate niste dispozitii de plata, scosi banii din banca si pregatite instrumentele de semnat. Lui Toader Ciubotaru ii placea ca toate sa mearga struna. Dezordinea, tandaleala, observate la multi din jur il revoltau. De aceea, in ziua premergatoare lefii ramanea la birou, unde lucra pana seara tarziu. Isi impartea suma pe bancnote de diferite marimi, controla din nou statele, umplea calimara cu cerneala si verifica penita. Apoi se lungea pe cateva scaune puse unul langa altul, avand sub cap, drept perna, un borderou expirat de Intrari-iesiri. In celelalte zile ale lunii, Toader Ciubotaru se scula dis-de-dimineata, se spala cu apa rece, gol pe jumatate, la fantana din curte, frecandu-se cu prosopul, pentru a pune sangele in miscare, servea pe prispa, la aer, micul dejun si se urca pe bicicleta. Era o scula veche, dar solida, marca straina, luata cu ani in urma de la o echipa de filmare venita in Vintileasa pentru o trilogie consacrata unui spion care actiona pe bicicleta. Toader Ciubotaru o transformase din temelii, ii schimbase ghidonul, portbagajul si ochiul de pisica, inlocuise soneria cu una de tramvai, cumparata de la un baiat al lui Stan Velea, plecat la Bucuresti de mai multi ani si ajuns acum vatman pe lima lui 2. Farul insa ii jucase festa, in locul acestuia, spart anul trecut, intr-o noapte, cand se izbise de magarul unei turme care se intorcea de la controlul epidemiologic, montase provizoriu o lanterna. Nu o lanterna obisnuita, ci una de paznic la un depozit de munitii. Cum faruri nu se gaseau in comert, Toader Ciubotaru se vedea nevoit sa umble cu aceasta improvizatie care-l compromitea. Ajungea la Ocol intr-o jumatate de ora. Strabatea, pedaland harnic, satul aproape pustiu, trecea calea ferata, saluta din mers, pe seful haltei Oslobenii de Sus, care dadea cu ranga intr-un macaz, ca sa-l dreaga si, la sapte fara zece, era in fata casieriei. Avea timp sa descuie lacatul, sa dea la o parte drugul de fier si sa intoarca programul de pe partea INCHIS. NU BATETI INUTIL. NERVII COSTA, pe partea DESCHIS, 7-l5. SUFLATI-VA NASUL SI STERGETI-VA PE PICIOARE INAINTE DE A INTRA. FUMATUL STRICT INTERZIS! Ora sapte il gasea la birou, cu borderoul in fata, cu sugativa si calimara in dreapta. In mana tinea tocul gata de lucru. Nu lucra nimic, pentru ca, de fapt, nici n-avea ce. Sedea acolo pana la sfarsitul programului. La 3 fix se ridica, stergea penita, vara in fiset borderoul si celelalte instrumente, rasturnand cartonul cu partea INCHIS in afara si se urca pe bicicleta. Facea drumul spre casa cam tot intr-o jumatate de ceas, dand din picioare la fel de calm si sarguincios.

De la biroul lui Toader Ciubotaru se vedeau, prin usa larg deschisa, vaile si colinele rostogolindu-se una dupa alta, pana in departarile inghitite de pacla. Timp de opt ore, cat dura programul, el avea in fata o priveliste de o rara frumusete. Muntilor plesuvi, cu smocuri de arbusti presarati ici-colo, le urmau dealurile acoperite de vii si, dincolo de dealuri, in umbra lor ocrotitoare, satele cu acoperisuri de tigla rosie, cu turlele bisericilor itindu-se subtiri din aglomeratiile de verdeata. Peisajul se alinta zadarnic pe sub privirile lui Toader Ciubotaru. Acesta nu-i dadea nici o atentie. Fusese pus acolo ca sa munceasca, nu ca sa admire frumusetile naturii. Avea destul timp s-o faca in concediu, pe care si-l petrecuse an de an, la munte.

In acea dupa-amiaza de toamna, Toader Ciubotaru se intorcea acasa de la Ocolul silvic. Era o vreme bolnavicioasa. Nu mai plouase din iunie, si iarba, viile, copacii se uscasera de tot Caldura parjolise imprejurimile. Plutea in aer, de dimineata pana seara, mirosul de ars. De la el, de la crengile deja goale sau poate de la cerul mereu alburiu, venea o iritare ciudata. Toader Ciubotaru pedala insa linistit pe soseaua Vintileasa-Oslobenii de Sus, salutand, printr-o scurta ridicare a palariei, pe cei intalniti in cale. Apropiindu-se de centru, ochiul lui vigilent sesiza imediat ceva nou. In fata Caminului Cultural se ivise o taraba de Loz in plic. Nu era una normala, adica o masuta camping la care sta barbatul tacut si cu flanelul tocit in coate, ci una tare fistichie. Din mijlocul mesei se inalta o umbrela pe a carei panza se lafaia, intr-o pozitie nu tocmai ortodoxa, o juna ispititoare. Zambetul ei larg, pulpele demonstrative iesind din fusta prea stramta si prea scurta, sanii provocatori n-aveau alt scop decat sa arate celor in trecere pe acolo ca ea joaca la Loz in plic. Ca sa fie mai convingatoare si, mai ales, ca sa elimine posibilele echivocuri, persoana respectiva tinea in mana, la nivelul fruntii, un loz de proportii considerabile. Pe Toader Ciubotaru cetateanca de pe umbrela il lasa complet rece. Era obisnuit cu astfel de tinere fara ocupatie, care-ti ieseau in cale peste tot, pe garduri, pe zidurile garilor si autogarilor, indemnandu-te sa joci la Loz in plic sau sa inchei o asigurare ADAS in caz de accidente. Pe el altceva il intriga. Si anume niste sute nou-noute agatate de marginile umbrelei in carlige de prins rufe. Asa ceva nu mai intalnise in viata lui. Astfel de hartii se tineau prin dulapuri, prin sertare si fisete, ascunse de lume. Cand trebuiau date, le scoteai si le intindeai rapid celuilalt, care, la randu-i, le lua la fel de grabit si le ascundea imediat. Or, acestea se lafaiau in vazul tuturor fara pic de pudoare. Hotarat sa afle ce se intampla acolo si, eventual, sa faca ordine, Toader Ciubotaru cobori de pe bicicleta. Cum il zari, vanzatorul, un batranel blajin, ii zambi prietenos si-l indemna sa traga un loz. Toader Ciubotaru se pomeni intinzand mana spre masuta. Cand isi dadu seama era prea tarziu. Rupsese deja lozul si a desfacuse. UNA SUTA LEI - scria pe bucata de hartie. O dadu batranului si acesta, dupa ce o netezi grijuliu si o puse pe masuta, sub un bolovan, scoase din sertar o bancnota stralucitoare. Toader Ciubotaru o lua si o vari in buzunar. Era usor descumpanit. Nu-i venea sa creada ca totul se petrecuse atat de simplu. Se asteptase ca batranelul sa bombane suparat sau sa sovaie inainte sa i-o intinda. Chiar daca nu era a lui, ci a statului, o daduse totusi prea usor. Inca nedumerit, se urca pe bicicleta. Pusese suta intre alte cateva, cu care voia sa cumpere o putina cu ciuperci marinate. Si totusi, el o simtea acolo, in buzunarul de la spate, departata de celelalte, complet deosebita de ele. Poate pentru ca era nou-nouta. Sau poate pentru ca o castigase pe gratis. Oricum, indiferent de motiv, el se inviora. O bucurie patrunzatoare il stapani deodata. Intra pe poarta fara sa coboare de pe bicicleta. Ba chiar, spre uimirea celor de acasa care-l vedeau intaia oara astfel, desena prin curte cateva opturi primejdioase, dupa care se indrepta in viteza spre cardul de gaini, facandu-le sa sara in toate partile. Seara, la masa, glumi cu nevasta-sa, zicandu-i c-o s-o lase pentru una mai tanara, si-i puse piedica nepotului de sase ani, care cazu in nas. La nici o ora de la intamplare, satul afla ca Toader Ciubotaru a castigat o suta de lei la loz in plic. Tarabei din fata caminului cultural nu i se daduse pana atunci nici o atentie. Satul avea, din alte experiente anterioare, o suspiciune totala fata de Lozul in plic. Acum, insa, se luase o suta de lei, si inca de prima data. O multime uriasa se inghesuia a doua zi, dis-de-dimineata in jurul masutei caraghioase. Se zvonise, printre altele, ca toate lozurile erau castigatoare. Fiecare se dadea de ceasul mortii sa prinda macar unul. O ora mai tarziu, fetele tuturor exprimau o dezamagire furibunda. In drumul lui spre serviciu, Toader Ciubotaru ajunse prin dreptul tarabei cand aglomeratia se mai micsorase. Aproape toti isi pierdusera banii. Unii se dadeau deoparte, urmarind pe cei ce continuau si bucurandu-se de fiecare data cand un nou ghinionist, ramas lefter, le ingrosa randurile. Altii plecasera scuipand furiosi. Toader Ciubotaru n-avea de gand sa joace. Voia doar sa urmareasca, pret de cateva clipe, cum pierdeau ceilalti si apoi sa plece. Vazandu-l, lumea se dadu la o parte, in privirile tuturor se citea o curiozitate admirativa. Omul castigase dintr-o singura lovitura. Cum de reusise? Toader Ciubotaru ghici imediat ce se astepta de la el. Daca ei pierdusera, sa vada macar cum triumfa altul. Era aici, isi dadea seama, si un fel de razbunare impotriva Lozului in plic. Oftand, pentru ca n-avea incotro, se apropie de masuta. Avea sa traga biletul castigator, sa-l arate celorlalti si sa dispara. Intinse mana la intamplare. Pe fata lui nu se citea pic de emotie. Suspine de admiratie se auzira in jur. Vadit impresionat, vanzatorul se ridicase in picioare. NECISTIGATOR - scria pe bilet. Era un cuvant prin nimic deosebit de celelalte, un cuvant banal, pe langa care alta data ar fi trecut fara sa-l ia in seama. Acum i se parea de-a dreptul revoltator, ii facea parca in ciuda. Reusi totusi sa se stapaneasca. Scoase o alta moneda. Noul loz era tot necastigator. Toader Ciubotaru simti ca-l ia cu frig. Nu mai intelegea nimic. Gasi insa puterea unui zambet nepasator. Asa se intampla de obicei, le explica el celorlalti, dupa o mare lovitura, urmeaza o serie de ghinioane. Cei din jur fura intru totul de acord. Stia el ce stia! Castigase o suta de lei de cum se apropiase de masuta, in timp ce ei, desi se chinuiau de azi-dimineata, nu luasera nimic.

Intaia oara in cei patru ani de serviciu, lui Toader Ciubotaru orele i se parura exasperante. Numai marea lui seriozitate il opri sa nu lase totul balta si s-o zbugheasca inapoi la taraba cu Loz in plic. La 3, sari de pe scaun, tranti usa si o porni vijelios spre Vintileasa. Cand ajunse in centru, rasufla usurat. Locul din jurul tarabei era pustiu. Recunoscandu-l imediat, vanzatorul arata spre gramada de pe masuta. Toader Ciubotaru nu mai intinse mana la intamplare. Azi-dimineata fusese vorba de noroc. Acum trebuie sa se bazeze pe pricepere. Va studia atent si va descoperi prin ce se cunosteau lozurile castigatoare. Odata stiut principiul, totul va fi foarte simplu. Sub privirile uluite ale celorlalti, il va trage, se va urca pe bicicleta si va pleca fara sa scoata un cuvant. Acum, cand stia ca trebuie sa fie o regula, gramada din fata il intimida putin. Mai ales ca toate biletele erau la fel. Privind insa mai atent, ajunse la concluzia ca lozurile castigatoare erau dintre cele aflate la margine. Trase, asadar, un loz mai rasfatat DOUAZECI SI CINCI DE LEI - anunta dreptunghiul de hartie.

In drum spre casa, Toader Ciubotaru se stradui din rasputeri ca toti cei intalniti in cale sa afle cum a castigat el din nou la Loz in plic. Ce mai faci? se interesa cate unul. Era o intrebare politicoasa, ceva in genul unui salut. Toader Ciubotaru se grabea sa raspunda: - Sant tare bucuros, adineauri am castigat la Loz in plic. De asta data nu se mai mira nimeni. Era de la sine inteles ca, spre deosebire de toti ceilalti, el se pricepea la un asemenea joc. A doua zi locul din fata caminului se umplu din nou de lume. Toti cei de acolo erau convinsi ca Toader Ciubotaru va juca iar. Unii venisera din pura curiozitate. Altii, nu fara gandul ascuns de a descoperi secretul loviturii. Intr-o ora numai, Toader Ciubotaru pierduse deja cinci sute de lei. Toate lozurile trase, desi departate de gramada, se dovedira necastigatoare. Pe masura ce juca isi dadea seama ca ceva nu-i in regula. Ar fi trebuit sa se intrerupa, pana nu era prea tarziu. Nu putea face asta fara a starni intrebari. Juca mai departe, sperand ca dintr-o clipa intr-alta ii va veni unul mare, destul de mare pentru a-si redobandi, dintr-o lovitura, prestigiul care-i scadea vazand cu ochii. Pe masura ce pierdea, admiratiei din jur ii lua locul dezamagirea. Cand, in sfarsit, castiga sase lei, dezastrul avusese loc. Arata tuturor biletul. Facu asta mai mult din inertie, dandu-si seama ca nu se mai putea indrepta nimic. Si, intr-adevar, asa era. Ceilalti luara bucata de hartie, o citira trecandu-si-o in tacere, si tot in tacere i-o inapoiara. Neincrederea din gesturile lor era clara.

Din acea clipa, Toader Ciubotaru cazu in vartejul din care avea sa-l scoata doar arestarea. Merse la Ocol, dar nu reusi sa stea decat o jumatate de ora. Se-ntoarse la taraba si juca pana seara tarziu, cand vanzatorul ii spuse ca trebuie sa inchida, altfel pierde cursa de Orbeasca, In plus, nici nu se mai vedea bine. Li se terminasera si chibriturile, la flacara carora citisera pana atunci lozurile. Toader Ciubotaru nu-l auzi. Desfacea bilet dupa bilet cu infrigurare, convins ca acesta era lozul cel mare, lovitura al carei rasunet avea sa faca ocolul satului. Afland de el, toata lumea va fi de acord ca, orice s-ar spune, Toader Ciubotaru ramane totusi un maestru al jocului. Pentru asta merita sa piarda oricat. Apoi, isi spunea el, cum il va avea in mana se va lasa definitiv. Cand batranelul ii repeta ca-i tarziu, Toader Ciubotaru il privi ratacit. Nu pricepea nimic. Emotiile il naucisera cu totul. Dandu-si seama despre ce-i vorba, se insufleti brusc si starui ca vanzatorul sa mai ramana putin. Nu putea spune de ce-o facea, intunericul cazuse deplin. Nu se mai vedea la un pas. Tacerea noptii se adancise peste sat. Vanzatorul incepu sa-si stranga lucrurile. Abia atunci observa Toader Ciubotaru ca pentru a doua zi ramasesera putine bilete, in zece minute le-ar fi dat gata. Speriat, il ruga pe batranel sa mai faca rost de altele. Acesta ii promise, nu fara a ezita putin, ca maine dimineata, inainte de-a veni aici, va trece pe la centru si va mai lua un sac.

Toader Ciubotaru juca astfel cateva saptamani in sir. Cand nu mai avu bani, isi vandu lucrurile din casa. Cand termina de vandut, intra in salariile padurarilor. Gandul ca nu era deloc bine il incerca din cand in cand. De fiecare data i se facea negru inaintea ochilor. Imaginea Controlului Financiar Intern i se profila cu o claritate care-l ingheta.

Aceste luminari de luciditate durau destul de putin. Biruia imediat siguranta ca de asta data va trage, in sfarsit, lozul cel mare. Nu se mai gandea la nimic altceva, il vedea acolo, printre celelalte, il insfaca lacom, dar cand il rupea, sigur fiind ca asta era, dadea peste un Necastigator. La un moment dat se gandi ca lozurile norocoase se aflau la fundul gramezii. Vanzatorul le ascundea sub celelalte. Banuiala asta ii incolti in ziua cand batranelul aseza pe masuta, la loc vizibil, steagul de fruntas, oferit anual de Administratia Loto-Pronosport vanzatorilor cu mari incasari. Toader Ciubotaru incerca sa-l mituiasca pentru a afla unde sant puse de obicei biletele cu castiguri. Acesta ii raspunse razand ca, de-ar sti, le-ar lua el. Toader Ciubotaru nu-l crezu. Era sigur ca batranelul cunostea locul, dar nu i-l spunea, pentru a-si pastra steagul

Vremea se strica, vanzatorul nu mai putea sta in fata Caminului Cultural. Toader Ciubotaru il lua acasa. Cand era vreme rea, batranelul ramanea la el peste noapte, ii lasa un numar de bilete si mergea sa se culce. Si, in timp ce vanzatorul dormea dus, Toader Ciubotaru desfacea loz dupa loz. Era palid de nesomn, mainile ii tremurau. Emotiile il transformasera cu totul. Slabi rau, abia se mai tinea pe picioare. Ametelile sporeau zi de zi. Ai lui, care banuiau un cancer, se pregateau sa-l duca la o vrajitoare.

Dupa pronuntarea sentintei, Toader Ciubotaru ceru cuvantul. Cand se ridica in picioare, cei din sat, veniti la proces ca martori ai acuzarii, descoperira uimiti ca arata mult mai bine. Se ingrasase, roseata de om sanatos ii revenise in obraji. Nu mai avea acea neliniste ciudata in priviri. - As vrea sa stiu, zise el profund emotionat, daca la inchisoare e permis sa se joace la Loz in plic.