Caracterizarea personajului principal din nuvela „Popa Tanda”

Caracterizarea personajului principal din nuvela „Popa Tanda”

de Ioan Slavici

Nuvela „Popa Tanda” a apărut în revista „Convorbiri literare” din 1875 și apoi în volumul „Novele dinpopor” în 1881. Este o ilustrare a ideii morale c㠄omul sfințește locul” după cum afirmă criticul literar Pompiliu Marcea.

Ioan Slavici a realizat prin „Popa Tanda” un personaj complex; el este păprintele Trandafir, posedit cu numele ce dă titlul nuvelei: substantivul comun, nume de profesie „popa” și substantivul propriu Tanda, un derivat regresiv de la verbul „a tăndăli”, adică a-și pierde timpul umblând fără rost, ceea ce considerau sătenii că face preotul în încercarea lui de a-i determina să-și schimbe viața.

Părintele Trandafir este prezent în toate momentele acțiunii și este înfățișat în evoluția sa.

El este unul dintre cei doi fii ai dascălului Pintilie; devine preot, își întemeiază o familie, având patru copii. Primii doi ani de preoție îi petrece în satul natal, Butucani. Încă din expozițiune autorul folosește caracterizarea directă, selectând unele calități: „ om bun; a învățat multă carte și cântă frumosVorbește drept, cumpătat, ca și când ar citi din carte”. El este „harnic și grijitor”, făcând „din nimica ceva”.

Dar, după spusele autorului, are și „defecte”, prezentate tot direct. Deși sincer, corect, este prea direct, prea aspru în relațiile cu semenii săi: „Este cam greu al vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul. Prea verde-fățiș. El nu mai sucește vorba, ci spune drept în față, dacă i s-a pus ceva pe inimă”.

Aceste calități și defecte sunt prezentate în toată opera și indirect prin faptele și atitudinea acestuia, prin felul său de a vorbi.

Este nevoit să se mute din Butucani, deoarece intră în conflict cu sătenii și cu protopopul.

El este mutat la Sărăceni, un sat sărac din cauză că oamenii erau foarte leneși. Deși constată starea de sărăcie, el hotărăște să rămână în sat, deoarece „câtă vreme vor fi sărăcenii leneși, ei vor rămânea săraci și eu flămând”.

Plin de energie, tenace începe să țină predici care să-i impresioneze pe enoriași, dar fără nici o consecință practică.

Insistent, îndârjit apelează la sfat, la munca de la om la om.

Neobținând nici de această dată vreun rezultat, apelează la barjocură. El ironizează pe sătenii leneși, dar tot fără rezultat.

Apelează la vorbe grele, la ocară, dar ineficient, sătenii începând și ei să-l „ocărască pe popă”.

Deși la început fusese primit cu îngăduință, la insistențele părintelui de a se schimba răspund ostili, văzând în acțiunile sale doar o tândălitură, o pierdere de vreme, de unde se alege și cu numele „Popa Tanda”.

Preotul devine conștient că aceștia nu se vor schimba decât poate prin exemplul personal. Cu energie, voință și tenacitate începe să-și repare casa, să-și facă gard și să-și cultive pământul, ceea ce îi uimește pe săteni. Cei din apropierea lui devin receptivi la schimbare: clopotarul Cozonac, Marcu Florii Cucului și Mitru Cătănaș.

Deci, preotul își atinge scopul prin exemplul personal; sătenii ăși dau seama că nu e „omel dracului”, ci „omul lui Dumnezeu” prin faptul că ei se schimbă radical părerea despre preot și despre muncă.

Cumpătat, cumpătat pe sine, cu o gândire practică, preotul Trandafir devine tot mai mult mit. El știe să se bucure de tihna și fericirea căminului în postura de bunic, bucurându-se copilărește petru fiecare reușită gospodărească.

Este un personaj memorabil, complex „un om cu suflet”.