DESTINUL POEZIEI LUI MIHAI EMINESCU. CELALALT EMINESCU

DESTINUL POEZIEI LUI MIHAI EMINESCU. CELALALT EMINESCU

Intrarea in lume a operei literare, in speta a poeziei, inseamna, in mod esential, receptarea (lecturarea) si valorizarea ei de catre cititor. Prin aceste acte, orice opera este cunoscuta si cantarita si, in cele din urma, apreciata sau depreciata.

Aprecierea sau deprecierea operei de catre lectorul comun sau cel "de specialitate" (criticul literar) constituie viata in lume a operei, destinul ei. De fapt, calitatea receptorului care valorizeaza opera si calitatea operei sunt factorii principali ce determina destinul unei opere. Acestora li se adauga o serie de factori "secunzi": biografia poetului, conjunctura politica si buna sau proasta mediatizarea a operei. Despre factorii ce determina destinul poeziei lui Eminescu si, mai departe, despre destinul operei poetice eminesciene imi propun sa discut in continuare.

1. Calitatea receptorului si destinul poeziei

Orice opera se ofera unui public receptor. Oprindu-ne asupra acestui public, vom constata insa ca nu exista un nivel unic, omogen de receptare, ci niveluri de receptare, calitatea receptorilor si a valorizatorilor operei fiind intotdeauna diferita. Un lector competent si un lector necompetent vor judeca de regula opera, una si aceeasi opera.

Orice opera este supusa unei valorizari competente, estetice (corecte), asadar in conformitate cu conceptul (genul) operei, dupa cum ea este supusa unei valorizari necompetente, neestetice, profane (incorecte), care nu tine seama de fiinta poeziei, ci doar de gustul, needucat, al lectorului sau de canonul la moda. Asa incat ceea ce va aprecia lectorul comun va respinge initiatul, iar argumentele de valoare ale initiatului vor fi, de regula, argumentele lipsei de valoare a operei, pentru neinitiat. Dar cu asemenea judecati contrare asupra uneia si aceleiasi opere, ce destin va avea ea?

Ce destin poate avea poezia lui Eminescu, poezie care a patruns in toate mediile sociale si care este cantarita, intotdeauna, cu masuri diferite? Adica de cititori competenti si de cititori mai putin competenti, daca nu profani de-a dreptul?

2. Biografia poetului,

criteriu de judecata estetica.

Biografia lui Eminescu este in acelasi timp stranie, "romantica", dureroasa. Plecarea de acasa, pe jos, la varsta de 15 ani, viata dezordonata, dragostea neimplinita pentru Veronica, ajunsa din persoana intima persoana publica, munca extenuanta la Timpul, puternica constiinta sociala si nationala a poetului, lupta cu demagogia Puterii, betiile, propagarea in mass-media a portretului sau de frumos si mandru adolescent, in contrast cu viata sociala in zdrente, boala, viata in ospiciu, moartea in conditii misterioase, singuratatea, asa-zisa saracie a poetului, provocata, bineinteles, de regimul burghez, toate aceste elemente biografice vor fi rezonat puternic in sufletul romanului, care, traind atata vreme in lesa propriei istorii, va fi recunoscut in Eminescu glasul propriilor nostalgii si al propriilor revolte.

Aceasta buna primire afectiva a omului Eminescu, a biografiei sale in sufletul nostru a facut ca noi sa-i apreciem poezia avand ca "argument" chiar aceasta biografie, chiar sentimentul pe care ea ni l-a lasat. In plus, aura creata de mijloacele de mediatizare in jurul persoanei lui Eminescu s-a rasfrant, si ea, asupra judecatii noastre. Cum sa te indoiesti de poezia aceluia care este pus langa icoana? Ai comite o impietate, un sacrilegiu. Si totusi, daca este adevarat ca biografia unui autor poate fi prelucrata estetic in propria opera, biografia in sine nu constituie un fapt estetic si, ca atare, ea nu poate deveni un criteriu in judecarea operei.

3. Conjunctura politica, factor de destin

Poezia lui Eminescu a fost valorizata de-a lungul mai multor tipuri de regimuri politice, care si-au pus amprenta asupra judecatilor lectorilor. Dezavuata in vremea proletcultismului, poezia lui Eminescu aproape ca a fost redusa la Imparat si proletar si Scrisoarea III, doua dintre extrem de putinele, daca nu singurele poezii care erau pomenite, fragmentar, in manualele scolare ale acelor ani.

Fericita scoatere de sub cenzura, prin anii '70, a operei eminesciene a insemnat, de fapt, tratarea ei intr-un canon politic ceva mai lejer. Si totusi, studii apasate pe temele Eminescu si poezia populara, Natura in poezia lui Eminescu, Sentimentul patriotic in poezia lui Eminescu propuneau lectorului o anume intelegere si viziune asupra operei in ansamblul ei. Ca sa nu mai spunem ca, prin Imparat si proletar si datorita nationalismului sau, Eminescu a putut fi anexat marxismului. Poate ca aceste atitudini au constituit inceputul dilatarii, al supradimensionarii operei poetice, pasaportul politic al sanctificarii poetului. Pentru ca, pana in anul 1990, despre Eminescu aproape ca nu s-a vorbit decat la superlativ: "poetul national", "poetul nepereche", "cel mai mare poet roman", "geniul eminescian", "omul total al culturii romane" etc.

Fireste, conjunctura politica anterioara anului 1990 a facut posibile toate aceste etichetari. Dupa cum libertatea politica de astazi ne ingaduie sa semnalam si sa cantarim toate aceste lucruri, asadar, sa divulgam receptarea partial deformata si pagubitoare a poeziei eminesciene. Semn ca acest factor - conjunctura politica - este un factor de destin. Conjunctura politica fie ca nu ne ingaduie decat un punct de vedere oficial asupra operei, convenabil puterii, care ne deformeaza sau tinde sa ne deformeze ideologic spiritul critic, fie ca ne ofera libertatea propriei viziuni. Oricum, nu putem ramane la intelesul pe care l-a primit opera poetica eminesciana sub ghilotina politica a criticilor devotati puterii totalitare.

4. Eminescu, poetul fara carti.

Atunci cand emitem judecati asupra operei unui poet o facem pornind de la cartile care ii compun opera. Judecam cartile, iar nu poemele disparate ale poetului.

Judecam o carte sau alta pentru ca ea, cartea de poezie, este mai mult decat poemele care o compun, mai mult decat un sumar intamplator de poeme si mai mult decat suma totala de poeme pe care poetul le-a scris, mai mult decat laboratorul sau de creatie, aflat intotdeauna in prefacere si neoranduiala. Cartea are o estetica a sa ca intreg: poemele cartii formeaza un corp, de fapt unul si acelasi corp liric, vizionar, tensional, formal. Iar aceasta estetica a intregului nu poate fi aplicata decat de autorul poemelor. Singur poetul este indreptatit sa-si gandeasca o carte sau alta, pentru ca el o gandeste la cota propriilor exigente estetice: selectia, ordonarea si lucrarea poemelor cartii urmeaza chiar principiile autorului poemelor.

Dar atunci cand vorbim despre poezia lui Eminescu, la ce carti scrise si gandite de poet ne referim? La cartea alcatuita de Titu Maiorescu? De Ion Scurtu? De Perpessicius, de Zoe Dumitrescu-Busulenga, de Mircea Ciobanu?

Cercetatorul poeziei lui Eminescu va fi obligat sa constate faptul ca "cel mai mare poet roman" nu si-a publicat nici o carte de poezie intocmita, gandita de el insusi. Dupa cum nu a semnat nici o carte de proza sau de publicistica. Eminescu nu este autorul cartilor de poezie care se vand sub semnatura sa, ci doar autorul unor poeme pe care altii le-au adunat, dincolo de criteriile estetice ale poetului, in cartea sau cartile ce-i poarta numele. Asa incat nici nu ne putem astepta ca aceste carti sa exprime o idee de formare, sa posede o constructie gandita de poet. Si mai ales nu ne asteptam ca ele sa contina aceleasi poeme pe care Eminescu le-ar fi inclus in cartile sale. De altfel, stim ca editia princeps a poeziilor sale (Poezii, 1883), ingrijita de Titu Maiorescu, l-a nemultumit pe poet.

In cazul lui Eminescu, judecatile critice nu au ca obiect, asadar, cartea intocmita de Eminescu insusi, ci doar cartile altora sau suma de poeme adunata de Perpessicius in volumele OPERE II si OPERE III, opera-laborator, nefinisata, opera in lucru.

5. Calitatea poeziei lui Eminescu

Prejudecata care ne bantuie atunci cand judecam opera unui poet este aceea ca noi ar trebui sa luam in considerare numai partile implinite ale operei, numai varfurile ei. Acest punct de vedere recunoaste, cel putin, diferenta valorica dintre poemele unui autor de marca. Recunoaste un fapt trecut cel mai adesea sub tacere, si anume acela ca una si aceeasi opera de valoare se constituie din poeme de valoare si din poeme de valoare medie sau de-a dreptul minore. De fapt, o sectiune valorica (opera majora) si o sectiune pseudovalorica (opera minora) constituie una si aceeasi opera de valoare.

Avand ca obiect al judecatilor sale estetice opera, lectorul valorizator judeca de fapt un obiect divizat valoric, doua sectiuni, "doua opere". Putem noi, in calitate de lectori-valorizatori ai operei, sa dam atentie numai uneia dintre sectiuni - celei valorice - si sa o ignoram pe cealalta? Atata vreme cat poezia se constituie din cele doua sectiuni si cat autorul si-a lansat in lume intreaga opera, iar nu fragmente din ea, cat poetul a socotit ca intreaga sa creatie se ridica la nivelul poeziei si ca ea il reprezinta ca atare, lectorul valorizator va trebui sa dea atentie operei in totalitatea ei, adica operei compuse din cele doua sectiuni. De fapt, cum aceste sectiuni sunt "amestecate" in opera, chiar lectorului-valorizator ii revine sarcina sa le identifice si sa le judece.

In cazul lui Eminescu, pentru ca nu exista o carte a sa, obiectul judecatilor ramane sa fie opera poetica, opera ce este impartita valoric. Pentru ca opera lui Eminescu prezinta atat o sectiune inalt lirica si vizionara, meditativa, originala si novatoare poetic (opera majora), cat si o sectiune romantioasa, mimetica din punct de vedere vizionar, naiva, descriptiv-naturalista, pregnant epica, narativa (adevarate poeme epice scrise in vers clasic), lipsita de tensiune lirica si poetica (opera minora).

Ce destin poate avea o poezie scindata calitativ? Cele doua sectiuni ale operei ne-ar determina sa vorbim despre destinul fiecareia dintre ele. Pe de alta parte, lectorul care valorizeaza opera cunoaste si el aceeasi scindare, atata vreme cat exista un lector competent si unul necompetent, profan.

Mitul poeziei lui Eminescu

Pentru cei mai multi, cele mai puternice contacte cu poezia lui Eminescu nu se stabilesc prin lecturarea poeziei, a intregii poezii, ci pe cai ocolite: invatamant, radio, televiziune, presa scrisa, critica de specialitate, medalioane literare, "folclor" etc.

Selectand adesea poezii nesemnificative si comentandu-le partinitor din spaima mistica de a nu sifona imaginea "poetului national", supraevaluand, asadar, piesele mai putin sau prea putin realizate, mediatizarea/popularizarea aceasta face cel mai mare deserviciu operei, pentru ca ea neglijeaza si ascunde poemele sensibile, de valoare ale poetului. Dar ii face deservicii si potentialului receptor al poeziei lui Eminescu, pentru ca, pe de o parte, ii indreapta atentia catre un obiect poetic nesemnificativ, iar pe de alta parte, pentru ca ii deformeaza acestuia modul de a valoriza.

Cel putin pana in anul 1990, mediatizarea neselectiva si apasata a poeziei lui Eminescu a ciopartit statuia poetului, desi intentia ei era sa o consolideze. Reluata metronomic anual, odata la sarbatorirea nasterii poetului, iar alta data la comemorarea lui, aceasta mediatizare/popularizare neprofesionista, care trece in hiperbola productiile poetice putin implinite, ii creeaza poetului un fel de poveste, un mit. Noi suntem indoctrinati cu povestea maretiei unei opere, cu mitul ei si, fiind astfel, avem cele mai sigure sanse sa deformam si sa fetisizam la randu-ne. Din nenorocire, noi nu mai judecam cu propria noasta minte si sensibilitate poezia lui Eminescu, ci ne facem criteriu de judecare si evaluare din mitul poeziei: gandim prin ceea ce se gandeste in genere, adica prin ceea ce gandeste media neinitiata poetic sau opinia publica. Nici nu il mai citim, nici nu-l mai gustam noi insine pe Eminescu, ci il primim gata citit si gata gustat. Nu ne mai intereseaza sa descoperim noi poezia lui Eminescu, nu mai dam noi insine piept cu uraganul - avem la indemana opinia comuna, lejera, confortabila, supradimensionata, holografica cu care nu ne vom face, nu-i asa, niciodata de ras. Dar acest fel de a gandi, de a valoriza prin delegatie, pe mana altuia, prin harnicia folclorica a preajmei noastre cultural-educative, prin creierul colectiv al unei majoritatii neinitiate, chiar si daca ar fi sa fie negativa, ne divulga drept victime ale propriei ignorante. Prin mimetism, vom emite, in consecinta, aceleasi judecati si vom falsifica in continuare poezia lui Eminescu.

7. Cele trei critici. Concluzii si perspective

Posibilitatea de a reaseza lucrurile, de a face in fond dreptate poeziei eminesciene printr-o critica autentica, neindatorata superstitiilor pare iluzorie: nu poti spulbera prea lesne o imagine holografica, un mit care, hranit fiind de performerii mediocritatii, ne hraneste la randul sau lenea de a gandi sau platitudinea.

Poate ca ceea ce deranjeaza mai mult creierul colectiv, opinia publica este spulberarea supraevaluarii oficiale, intunecarea aurei ce i s-a creat, smulgerea lui Eminescu din atrofia etichetarilor academice sau de manual, demascarea adoratiei religioase nascute in jurul biografiei poetului si al creatiei sale, impresia ca intram cu barda in patrimoniul national. Nu are importanta ca prin mitul Eminescu chiar poezia lui are de suferit, ca prin acest mit ii falsificam poezia; important este sa-i pastram imaginea fabricata, opinia oficiala si s-o tabuizam mai departe. De ce sa facem distinctiile valorice necesare intre cele doua posturi ale poeziei lui Eminescu, cand este mai comod sa idolatrizam de-a valma aurul si zgura?

Nu suntem primii care ne punem in mod liber, deschis intrebari cu privire la poezia lui Eminescu. Din nefericire, sub umbrela aceleiasi libertati de opinie s-a minimalizat si negat fara argumente temeinice intreaga poezie scrisa de poet - vezi ancheta publicata in revista Dilema din 27 februarie 1998 si noile manuale scolare, care ne lasa sa intelegem ca Eminescu este doar un poet printre multi altii. Adica aproape ca nici nu este.

In ancheta despre poezia lui Eminescu din Dilema, stransa de autorul ei, Cezar Paul Badescu, un an mai tarziu, in volumul Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reactii din presa anului 1998 (Editura Paralela 45), acesta isi face publice impresiile sale din vremea studentiei pe care, de altfel, si le mentine:

"Poezia lui Eminescu nu ma incanta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decat cel mult ca obligativitate scolara - era deci lipsita de substanta. La randu-i, poetul era ceva inert si ridicol, ca o statuie de metal goala pe dinauntru si cu dangat spart."

Cu declaratii de acest fel vorbim despre detractorii lui Eminescu, adica despre cei care ii contesta orice merit, despre cei care nu ii gasesc niciun merit. Iata-ne, asadar, mutati de pe piedestalul elogiilor neintemeiate integral al criticii holografice pe esafodul criticii oarbe, autiste, care nu vede nimic valoros in poezia eminesciana. De fapt, atat critica holografica (aceea care supradimensioneaza opera), cat si critica autista (aceea care minimalizeaza opera) lui Eminescu sunt atitudinile critice extreme si deformante de care a avut parte poezia sa nu doar acum, ci dintotdeauna; si de care va avea parte si in viitor, pentru ca proasta receptare (intelegere) si valorizare/evaluare nu va ceda cu una, cu doua.

Iata de ce este necesara un alt tip de critica - una autentica sau competenta -, care sa desparta apele de uscat si sa puna la locul cuvenit atat reusitele, cat si nereusitele operei poetice eminesciene. Atat poetul cat si literatura romana ar avea de castigat printr-o critica corecta, care nici sa nu supraevalueze, nici sa diminueze opera. Aceasta "a treia critica" trebuie sa faca dreptate poeziei, iar nu sa salveze imaginea fabricata a poetului.

Oricine sesizeaza diferenta dintre "Hai in codrul cu verdeata" si "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata" va fi determinat sa recunoasca faptul ca poezia lui Eminescu este scindata valoric si ca ea nu poate fi tratata, evaluata otova. "Opera majora" si "opera minora" sunt realitatile de necontestat ale poeziei lui Eminescu si ele trebuie evidentiate ca atare. Dar daca nu putem trece sub tacere sectiunea minora a operei, tara pustie a versului, din care opinia publica face adesea icoana, nu putem ignora nici sectiunea majora a operei, poeziile de valoare, percutante, pentru care cel putin versurile de mai jos depun marturie:

Okeanos plange pe canale

Era pe cand nu s-a zarit, / Azi o vedem, si nu e

Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns

Nu credeam sa-nvat a muri vreodata

De plange Demiurgos, doar el isi stie plansu-si;

Unde-s sirurile clare din viata-mi sa le spun?

Ah! organele-s sfarmate si maestru e nebun

Si iata finalul, extraordinar, al poeziei Melancolie:

Pe inima-mi pustie zadarnic mana-mi tiu,

Ea bate ca si cariul incet intr-un sicriu.

Si cand gandesc la viata-mi, imi pare ca ea cura

Incet repovestita de o straina gura,

Ca si cand n-ar fi viata-mi, ca si cand n-as fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi tiu la el urechea - si rad de cate-ascult

Ca de dureri straine?. Parc-am murit de mult.

Atat opera, prin implinirile si neimplinirile ei, cat si capacitatea noastra de a intelege sau de a nu intelege fenomenul poetic in genere fac intotdeauna ca destinul operei lui Eminescu sa fie ambiguu: pe de o parte, valorizarea comuna, necompetenta sacralizeaza opera minora si ignora sau devalorizeaza poezia de valoare, iar pe de alta parte, valorizarea critica competenta lumineaza si salveaza sectiunea valoroasa a operei, demontand totodata mitul operei, sacralitatea "poetului national" livrat angro superstitiei sau spiritului nostru religios extins asupra culturii.

Valorizarea critica competenta are meritul de a descoperi sectiunea cu adevarat implinita a operei lui Eminescu si de a trezi in "absolut" sufletele care o cauta, prin scanteia pe care o arunca splendorii din adancuri. Spun Eminescu si gandesc la acesta din urma, al adancurilor, la celalalt Eminescu.