Modernism - reactie la ideologia samanatorista - Reviste, idei, reprezentati

Modernism - reactie la ideologia samanatorista - Reviste, idei, reprezentati

Revista care a aparat modernismul sub forma simbolismului, timp de aproape douazeci de ani, a fost fara echivoc Viata noua a lui Ovid Densusianu. Aparuta in 1 februarie 1905 in plin samanatorism, puternic contestata de critica sau neobservata, necitita de public si nici chiar de scriitori, ci doar de un restrans cerc de studenti, departe de apele mari ale literaturii momentului si chiar de izvorul adevaratei literaturi moderniste ce se forma intre timp, nereusind, deci, sa ne impuna o literatura, Viata noua ne-a dat, fara vigoare totusi, o doctrina a ideologiei moderniste si a intretinut, la nivelul unui cerc universitar, cultul poeziei simboliste franceze, printr-o activitate mai mult doctrinara decat practica avand astfel valoare mai mult intentionala decat reala. Cu aceste limitari, locul Vietii noi in dezvoltarea literaturii noastre este indiscutabil, chiar teoretic vorbind, mult mai insemnat decat cel al Samanatorului sau al altor reviste aparute in aceeasi perioada. Lipsa de impunere se datoreaza cel mai probabil faptului ca lui Densusianu ii lipsea tocmai ce avea Iorga intr-o masura atat de inalta: puterea de a comunica, de a insufleti prin puterea sentimentului si forta expresiei sugestive, de a trezi atentia, de a trezi energii; de a putea crea, intr-un cuvant, o stare de constiinta, o sensibilitate determinata. In lipsa acestei indispensabile puteri de expansiune, desi judicioasa, actiunea Vietii noi s-a desfasurat intr-un climat mai degraba obscur, fara atentia necesara.

Aparitia acestei reviste s-a datorat intentiei precise de reactiune impotriva taranismului samanatorist. Daca i-a lipsit energia tonului, nu i-a lipsit si energia intentiei, simtul orientarii si conceptia indreptatita a unei literaturi ce nu se putea ruraliza la nesfarsit si nu mai putea trai in atmosfera de la 1840, tragandu-si seva din spiritul poeziei populare:

" De ce numai ce e la tara ar fi cu adevarat romanesc?" - se intreba Ovid Densusianu chiar in primul articol, intitulat "Rataciri bizare"- Dar nu avem o viata orasaneasca, nu gasim in ea ceva caracteristic care sa aiba dreptul sa fie trecut in arta? Cum, patura culta, care trebuie sa simta altfel decat taranul, pentru ca e firesc, nu intra si ea in alcatuirea fondului nostru national, nu este in stare sa ne dea o literatura romaneasca cu un suflet, un mod de a intelege viata deosebit de ce se canta sau se povesteste in popor? Numai taranii carturari ar avea dreptul sa fii scriitori la noi sau numai orasenii care fac pe taranul?"

Problema era astfel pusa pe ruralism si urbanism, asa cum o puneau mai toti cei ce atacau samanatorismul. Ei nu considerau ca trebuie sa ne oprim la doinele si baladele noastre in poezie si nici versificatia sa nu o lasam in formele rudimentare ale versurilor din popor. Astfel literatura ca fenomen complex ar trebui sa participe la intreaga viata spirituala a epocii, formata din curente care sa se intretaie, din ideologie literara si forme de sensibilitate fara caracter local, restrictiv, partinitor. Prin afirmatia sa, si anume, " Literatura, cultura intreaga trebuie sa se potriveasca duhului vremii () conceptiei anacronice a izolarii in primitivismul carpato-dunarean, noi i-am opus indemnul spre asimilarea continua, bine chibzuita de elemente noi si apropierea sufletului nostru de sufletul european", Ovid Densusianu se dovedeste un adept al sincronismului lovinescian.

In ceea ce priveste acest simbolism, Lovinescu nu vede ca fiind specifice aceste afirmatii a lui Densusianu, in afara poate de idealism, de principiul eliberarii artei de orice amestec notional, in afara, si de principiul originalitatii prin individualism strict, toate aceste trasaturi formand mai degraba trasaturile comune intregii miscari moderniste. Simbolismul, ca forma a acestuia, reprezinta in viziunea lui Lovinescu o adancire a lirismului pe calea, mai de graba, a sugestiei fondului muzical al sufletului omenesc, fiind astfel o prelungire al lirismului pana la incostient, mistic.

In cele cinci numere ale revistei Linia dreapta (15 aprilie - 15 iunie 1904) aparute sub directia lui Demetrius, s-a afirmat cea mai puternica personalitate a modernismului roman: Tudor Arghezi.

Daca, in domeniul poeziei lirice, Sburatorul a militat pentru subiectivare, adica pentru ceea ce se numeste modernism, in domeniul poeziei epice, pe langa urbanizare, militeaza in sens invers: spre obiectivare. Dezbaterea a ramas insa doar la nivelul de teorie, avand o actiune foarte limitata asupra creatiei artistice. In astfel de conditii, intr-un spatiu de timp marginit si intr-o foaie de cadre modeste, Sburatorul a avut fericirea de a publica in integralitatea ei literatura satirica a lui Braescu, al carei caracter obiectiv a fost subliniat chiar de la inceput de catre Lovinescu in volumul VIII al Criticelor, recunoscandu-i-se, in chiar aceasta obiectivitate, superioritatea asupra satirei lui Caragiale, si a determinat, probabil, si evolutia Hortensiei Papadat-Bengescu de la lirismul Apelor adanci sau al Femeii in fata oglinzii , spre creatia obiectiva din Concert din muzica de Bach.

In afara de aceasta, Sburatorul a inregistrat pas cu pas evolutia inversa a lui Felix Aderca, dictata de legea propriului sau talent, de la obiectiv, Domnisoara din strada Neptun, la subiectiv, autoanaliza si proustismul psihologic din seria romanelor, al caror centru e senzualul domn Aurel.

In concluzie, evolutia de la subiect la obiect, ceruta de insusi sensul epicului, sta la baza oricarei literaturi epice ce prinde constiinta de natura si legile sale intaritoare.

In afara de obstacolul samanatorist, evolutia poeziei epice romanesti a mai intalnit in cale si obstacolul "modernist", adica obstacolul poetilor lirici modernisti, care, urmand panta talentului lor, au crezut ca pot impinge si evolutia poeziei epice in acelasi sens cu evolutia poeziei lirice.

Odata cu Liviu Rebreanu si cu aparitia romanului sau Ion, putem spune ca, in literatura romana, se rezolva o problema si se "curma o controversa"[i], evident legata de revendicarile samanatoriste. In constiinta generala, samanatorismul se confunda cu taranismul si lupta impotriva lui cu lupta impotriva excesului sau in literatura.

Aparitia romanului Ion , un roman despre viata taranimii ardelenesti, este primita, in ciuda curentului sus-mentionat, cu aprobare din parte celor mai cunoscuti anti-samanatoristi si dovedeste ca nu s-a pus niciodata in discutie dreptul unei categorii sociale, si inca a uneia atat de numeroase, de a fi reprezentata estetic, ci numai metodele. Pornind, asa cum am mentionat, de la acelasi material taranesc, Ion     reprezinta o revolutie si fata de lirismul samanatorist sau de atitudinea poporanista si fata de eticismul ardelean, constituind o data istorica. am putea spune, in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice.

Obiectul de studiu al lui Ion este viata sociala a Ardealului care, desi inchisa in celula unui sat, este zugravita in intreaga ei stratificatie, de la simplul vagabond pana la candidatura deputatului impreuna cu mediul administratiei unguresti, formand o fauna bogata in exemplare variate. Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase, romanul se organizeaza totusi in jurul unei figuri centrale, al unui erou frust si voluntar: Ion.

Preocupat, in primul rand, de creatie in sens realist si umanist, Rebreanu este, inainte de Camil Petrescu, teoreticianul scrisului anticalofil, pentru el expresia fiind doar mijlocul, nu scopul. Desi a facut parte, dupa razboi, din redactia lui E. Lovinescu, Sburatorul, Rebreanu nu a impartasit conceptia modernista a acestuia, intelegand cu totul altfel modernismul, respingand orientarile formaliste de avangarda ca: expresionismul si impresionismul in teatru, dadaismul si ermetismul in poezie. El insusi isi marturiseste propria conceptie intr-un articol publicat in 1910 si apoi republicat in 1912 sub titlul "Modernismul":

"Adevaratul, pretiosul modernism inseamna ravna de a produce valori estetice imbracate in spiritul timpului, dar cu nivel mai inalt decat al epocii precedente. Adevaratul artist trebuie sa-si insuseasca organic tot ce sa produs valoros in domeniul sau pana la dansul si sa adauge in plus ceea ce are el. Acest adaos, acest plus este modernismul adevarat, care va fi valoros indiferent daca se va infatisa in hlamida romantica, in haina realista sau in dantela simbolista. Nu etichetele sunt hotaratoare in arta, ci valoarea estetica".

Putem astfel spune ca, nu doar programatic asumat, Rebreanu este primul romancier modern atat prin tehnica, viziune, cat si prin creatia sa de o certa noutate in epoca.

Realismul si naturalismul textelor sale, obiectivitatea si impartialitatea naratorului, arta de a infatisa reactia si psihologia maselor, raportul realitate-fictiune, toate au constituit obiectul criticii. Examinandu-le dintr-o perspectiva istorica, incepand cu ideea prioritatii in proza noastra moderna a celui dintai roman al lui Rebreanu, putem privi romanul sau Ion chiar ca primul nostru roman. Ion, chiar daca nu este "desavarsitul", "unicul", inseamna "cea mai complexa incercare de roman din ultimul deceniu".