EPOCA LUI HELIADE - (1830-1848)

EPOCA LUI HELIADE
(1830-1848)

            Heliade Radulescu (1802-1872) a fost fiul unei familii modeste, originara din Targoviste, stabilita in Bucuresti. La varsta de 7-8 ani inceput sa invete cartea greceasca cu dascalul Alexe; mai tarziu a luat lectiuni cu dascalul Naum, care pare a fi calugarul invatat Naum Ramniceanul, iar romaneste a invatat singur, citind cu mare greutate Alexandria. Studii superioare a facut la scoala greceasca de la Magureanu (intre 1815-1818). In vremea aceasta venise in tara George Lazar si reusise a dobandi un loc intre profesorii de la Sf. Sava. Cursurile lui le-a urmat Heliade si, cu ce stia dinainte, cu ce a invatat de la dascalul ardelean, cu ce a studiat singur, a ajuns in 1822 profesor in locul lui Lazar si a stat pana la 1828. Dupa unele informatii a dat lectii si mai tarziu, dar lucrul nu e sigur.
            Pe atunci nu se putea vorbi de o specializare. Heliade ne spune ca preda gramatica si retorica, istorie si geografie, logica si matematica. Ca sa-si poata indeplini indatorirea, a trebuit natural sa invete limbi straine, cea romana fiind atunci lipsita mai de tot de carti de acest fel. Bibliografia romaneasca veche ne-a aratat o singura geografie, tradusa de Amfilohie Hotiniul din italieneste (1715), o singura carte de retorica, a lui Molnar (1798), o singura logica, a lui Micu (1799).
            Pentru aritmetica erau mai multe carti: una tradusa tot de Amfilohie (1795), alta a lui Sincai (1785) si doua tiparite la Viena cu text romanesc si nemtesc (1777-1783).
            Istoria si gramatica erau mai bine reprezentate prin scrierile ardelenilor Micu, Sincai si Maior si prin ale altora mai putin insemnati cu Radu Tempea (1797), Paul Iorgovici (1799) si Ion Alexe (1826) si altii. In principate aparuse numai doua carti de acest fel: a lui Ienache Vacarescu (1787) si lui Toader Scoleriu (Iasi, 1789).
            Nu putem sti cat va fi cunoscut Heliade din aceasta lista de carti, dar stim ca el a tradus din frantuzeste o carte de aritmetica (dupa Francoeur, tip. 1832), una de logica (dupa Condillac, netiparita), una de geometrie (dupa Legendre, tip. 1837), una de gramatica (tip. in 1828).
            Cu aceasta gramatica apare Heliade pe arena publicitatii. Ea ii servise pentru predare cursului sau si fusese citita in intrunirea unei asociatii literare la care se raporta intr-un pasagiu unde vorbeste de alfabet si de inlaturarea unor litere dintr-insul, zicand ca a facut 'dupa hotararile cinstitei societati literare a romanilor'.
            Comparata cu gramaticile anterioare, ea nu se prezinta cu un merit deosebit de originalitate: planul seamana intrucatva cu al lui Tempea, iar terminologia se gaseste aproape in intregime la inaintasii sai. Trebuie sa-i recunoastem numai ca a avut curaj ca acolo unde aceia puneau doua nume (ex. Loga zice: 'nume infiintatoare sau substantive') el sa aleaga unul si pe cel mai nimerit ('substantive') care va ramanea, pe cand Vacarescu zice numai 'interietione', Heliade pune: 'zicere de glasuire sau interectie' in limba. Are si el insa cazuri unde ezita; important este faptul acesta al simplificarii alfabetului cirilic si mai ales este pretioasa prefata.
            Desi cam lunga si tratand chestii care nu mai pot prezenta azi interesul de atunci, ea arata insusirile literare ce vor caracteriza totdeauna stilul lui Heliade: intrebuintarea glumei pentru a scapa de greutatea unei discutiuni teoretice; un humor care ar putea fi simtit si azi, daca n-ar avea multe expresii vulgare. Ea stabileste si cateva principii cu privire la ortografie, la termenii tehnici etc. care denota din partea autorului o rara claritate de spirit si o intelegere minunata a realitatilor. E de regretat ca nu a pastrat aceasta din urma insusire in lucrarile sale de mai tarziu.
            Laudand ortografia italiana, stabileste principiul ca 'ortografia aceea a statut mai norocita care s-a supus la mai putine reguli'. Si pentru a face ideea sa si mai clara, adauga:
            'Aici indraznesc a vorbi pentru fratii nostri din Transilvania si Banat, care sunt vrednici de toata lauda pentru ostenelile ce pun pentru literatura romaneasca. Pentru ortografia insa care vrea s-o introduca scriind cu litere latinesti, bine ar fi fost sa urmeze, duhul italienesc, adica a scrie dupa cum vorbim si sa nu sa ia dupa ortografia franceza si englezeasca, care pazeste derivatia zicerilor si de care singuri ar voi acum sa se scuture'.
            Daca Heliade ar fi staruit in aplicarea acestui principiu, cand i-a venit si lui randul sa scrie romaneste cu litere latine, s-ar fi castigat multa vreme pierduta si s-ar fi inlaturat multe discutiuni zadarnice. Atunci fonetismul, pe care-l lauda Heliade la 1828, ar fi devenit principiul ortografiei noastre, gratie autoritatii de care s-a bucurat el si castigul ar fi fost imens pentru cultura romana.
            Chestiunea termenilor tehnici a trebuit sa fie pentru el, profesor de gramatica, de aritmetica si de alte stiinte, o preocupare de toata ziua. In aceasta privinta el critica si pe aceia care nu vor sa imprumute, ci fac vorbe romanesti noi zicand 'cuvantelnic' in loc de 'dictionar', 'amiazaziesc' in loc de 'meridian' s.a.; critica si pe acei care iau vorbele asa cum se gasesc in limbile straine, zicand: 'patriotismos' ca grecii, 'ocazion' ca francezii, 'sotieta' ca italienii, 'privilegium' ca latinii etc. si propune ca: 'vorbele straine sa se infatiseze in haine romanesti'. El va zice dar: patriotism, ocazie, societate, privilegiu etc.
            Un fapt mai important decat publicarea gramaticei este aparitiunea 'Curierului'.
            In principatele romane pe la finele secolului XVIII si in primii ani ai secolului XIX incepuse sa patrunda diferite ziare straine, mai ales franceze, germane si grecesti.
            Nevoia unui mijloc de a se raspandi mai repede stirile despre intamplarile din tara si din strainatate se simtise de mult si se citeaza cateva incercari, dar nici una nu ajunge la o desavarsita inchegare inainte de opera lui Heliade.
            Ziarul este anuntat printr-un prospect fara data - trebuie sa fi fost in februarie cel mai tarziu, caci zice ca va aparea la inceputul lui martie 1829 - in care ni se spune ca va purta titlul de 'Curierul Bucurestilor' si va iesi in 1/2 coala de doua ori pe saptamana. Abonamentul era in Bucuresti 2 galbeni imparatesti pe an, iar pentru provincie se adauga plata transportului. Sumele trebuie sa se depuna la diferiti corespondenti de prin orase, iar in Bucuresti la 'datatorii gazetelor' I. Eliad si C. Moroiu.
            Zic 'gazetelor' pentru ca tot ei tipareau si 'Buletinul Oficial' care le era platit de guvern.
            Incet, incet, 'Curierul romanesc' devine ecoul intregii miscari literare din tara; ba el isi face o datorie sa reproduca din confratele moldovean 'Albina romaneasca' a lui Asachi, stiri politice, culturale, literare si mai tarziu sa faca acelasi lucru fata de ziarele din Brasov ale lui Barit: 'Gazeta de Transilvania' si 'Foaia literara'.
            In 'Curier' urmarim noi progresul scoalelor prin dari de seama la finele anului si prin discursurile tinute la diferite ocazii.
            In el vedem nasterea si primii pasi ai teatrului romanesc.
            In el gasesc coloane deschise, dupa batranul Iancu Vacarescu, Grigore Alexandrescu, Ion Voinescu, Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache Balacescu, Viisoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I. Genilie s.a. unii din ei ramasi necunoscuti, iar altii ilustrandu-se mai tarziu prin lucrari de valoare.
            'Curierul romanesc' ne tine in curent cu tot ce se publica in limba romaneasca, mai ales in Valahia. El ne face cunoscute foile literare ce apar in vremea aceasta, cum este 'Foaia stiintifica si literara de la Iasi' si 'Magazin istoric' din Bucuresti, pe langa foile proprii ale lui Heliade: 'Gazeta Teatrului' (1835) si 'Curierul de ambe sexe' (1836).
            In 'Curier' se naste critica literara in literatura romana. Ea se infatiseaza prin mici notite, in care se apreciaza valoarea scriitorilor si a celor ce publica scrierile lor in diferite brosuri.
            Prin 'Curier' Heliade se formeaza incet, incet. Spiritul lui se imbogateste prin citiri variate si o suma de idei culturale si literare se raspandesc in public. El devine o personalitate si in locul rolului modest ce socotea la inceput ca are foaia sa, el o vede acum cu un rol mare. Aceasta o spune in no. 93 din anul 1842:
            'Aceasta foaie a fost inainte mergatoare si ferice vestitoare a asezamintelor celor noi si progresive ce am dobandit; limba ei a crescut dimpreuna cu cunostintele natiei si colectia perioadelor sale poate fi cel mai indestulator ajutor la istoria literaturii noastre'.
            In 1834 Heliade fondeaza impreuna cu Ioan Campineanu Societatea Filarmonica, avand de scop sa ajute propagarea culturii in genere si in special sa lucreze pentru infiintarea unui teatru. Indata ce se constitui, societatea incredinta directia lui Heliade.
            Acesta deschise cu Aristia o scoala in care se invata literatura, declamatia si canto, pentru ca mai tarziu sa se produca actori pentru teatrul national. Rezultatele scoalei se vazura la examenul general, cand scolarii jucara Mahomet al lui Volatire si Amphytrion al lui Moliere si una din eleve canta cavatina lui Bellini Piratul. Cu acel prilej Heliade rosti un discurs in care arata importanta teatrului pentru progres, infatisa cu culori vii cat de grea, dar cat de nobila e cariera artistica si se ridica in contra prejudecatilor ce are lumea fata de actori, pe care ii considera numai ca niste comedianti, lasati in voia intamplarii, cand ei sunt niste slujbasi ai statului spre formarea bunelor obiceiuri si a limbii nationale.
            Societatea, incantata de munca lui Heliade, il alese ca director si pentru al doilea an. Lucrurile mersera bine, se stransera fonduri importante, se tradusera o multime de piese.
            Societatea Filarmonica era insa oarecum continuarea unei alte asociatiuni, parte secreta - cu scop politic, parte pe fata - cu scop literar. Din cauza aceasta s-au nascut tot felul de banuieli in privinta ei si dupa cativa ani s-a desfiintat.
            Imprejurarile acestea adusera amestecul lui Heliade in afacerile politice. Dupa ce lua o data pozitia contra rusilor, cand acestia voira sa introduca un articol aditional in Regulamentul Organic prin care isi stabileau noi drepturi politice (1836), porni iarasi contra lor, cand cu incercarea lui Trandafilov de a lua in concesiune exploatarea minelor (1844).
            Atunci scrise fabula cunoscuta Maciesul si florile. De atunci deveni un mare adversar al Rusiei si e natural sa-l vedem luand parte la toate miscarile impotriva protectoratului rusesc si sa fie intre fruntasii revolutiei din 1848.
            El este autorul proclamatiunii ce s-a citit la Islaz la 9 iunie 1848; el fu, dupa abdicarea lui Bibescu, membru al guvernului provizoriu. Acest guvern avu o viata foarte scurta si foarte agitata, schimbandu-si forma si compunerea de trei ori, pregatind cateva proiecte de legi ce avea sa supuna viitoarei constituante, se vazu inlaturat de puterea turcilor, care trimisera armata la Bucuresti si inlocuit cu o caimacanie ce avea de scop sa restabileasca vechea stare de lucruri si sa puna la loc Regulamentul. Aceasta intoarcere a reactiunii se completa prin conventiunea de la Balta-Liman (1849), care nu mai ingaduia principatelor sa aiba domni pe viata, ci le acorda numai pe 7 ani.
            Fruntasii si partasii la miscarea din 1848 fura pedepsiti cu exilul. Fiindca se considerau ca supusi ai Portii, guvernul otoman le ofera sa-i interneze pe toti intr-un oras si sa-i intretie pe socoteala lui. Unii primira si se dusera la Brusa in Asia Mica. Altii refuzara si pornira pe unde putura. Heliade trecu in Transilvania, unde statu doua luni. De aici, dupa un drum de 50 de zile ajunge la Paris. In Paris se intalneste cu alti romani emigrati si incepu a lucra pentru a face cunoscut guvernelor straine plangerile romanilor. Calatoreste cu acest scop si la Londra. Dar aceste imprejurari aduc si oarecare neintelegeri intre emigrati si ajung din discutie in discutie la acuzatii grave si la o adevarata lupta intre ei. Cine citeste colectia de scrisori a lui Heliade (publicata de R. Locusteanu in 1891) si colectia publicata de Ion Ghica (Amintiri din pribegia dupa 1848, Buc. 1889) va putea intelege cat de adanci erau dezbinarile intre emigrati. Din Paris se duce in insula Chios unde-i era familia si sta acolo pana la finele anului 1853. In cursul anului 1854 a stat cateva luni la Sumla, pe langa armata lui Omer Pasa, de unde a venit pentru catva timp la Bucuresti.
            E de notat ca e, poate, emigrantul care a intrat mai tarziu in tara, caci de abia in 1859 il vedem stabilit in Bucuresti.
            Restul vietii sale a fost consacrat in mare parte literaturii, dar l-a preocupat mult sa-si apere nu atat opera sa literara, cat mai ales opera politica de inainte de a pleca din tara.
            Actiunea aceasta se vede in cele doua memorii asupra miscarii din 1848: Mmoire sur l'histoire de la rgnration roumaine (1851) in care se ocupa de miscarea din 1848 - si Souvenire et impressions d'un proscrit (1850), in care trateaza aceeasi parte a istoriei noastre, insa din punct de vedere mai personal. Se vede asemenea in cartea intitulata Spiritul si materia sau Echilibrul intre antitese o colectiune de articole politice si istorice, publicate intre 1859-1869, pe care voieste a le reuni intr-un tot, legandu-le de o idee generala: ideea antitezelor.
            'Misia acestei scrieri, zice autorul, va fi spre a arata durerile romanului in genere, nevoile si aspiratiunile lui. Luptele scrierii acesteia vor fi de a combate, cu cuvantul si cu moderatie pe arena drepturilor adevarat nationale si a legilor, atat terorismul baionetelor de orice natura cat si terorismul cutitelor si armelor ascunse ale mercenarilor conduse de venetici'.
            Dupa prefata, incepe seria articolelor: superstitia si ateia, tirania si anarhia, boierii si ciocoii etc. In acest din urma articol, da ca 'anexe istorice' o suma de acte relative la constituirea si functionarea Societatii Filarmonice, care prezinta un interes deosebit. Vorbeste apoi de revolutia de la 1848, cautand sa innegreasca pe unii din luptatorii cu care nu se intelesese in timpul acela. Partea I se termina cu cantul II din poema epica Mihaida.
            Partea II continua a analiza idei antitetice: Guvernul si Poporul, Progresul si conservatia, Vot universal si rasboi universal etc. [Concluzia generala a operei, pe care cauta s-o faca a reesi la tot pasul, este echilibrul antitezelor, cu deosebire in ordinea politica. Nu trebuie sa fie nici prea multa libertate, nici prea multa restrictiune, ci moderatie in tot. Daca autoritatea sau guvernul va fi prea puternic, se va naste tirania, daca din contra poporul va fi mai puternic, se va naste anarhia. Prin urmare, nu numai progres, nu numai conservare, ci progres si conservare deodata. Cine conserva are, zice dansul - si cine are poate progresa mai repede.
            Ca insusiri de stil, trebuie sa recunoastem ca, desi limba e impestritata cu multe latinisme, cu toate acestea vivacitatea expresiunii te captiveaza si te face sa urmaresti cu interes povestirea. Partile in care se incearca a face filozofia istoriei, a trage legi generale, sunt slabe si lipsite tocmai de insusirile unei cercetari cu adevarat stiintifice: insa naratiunile istorice, anecdotele, dialogurile, trasaturile de spirit, cu care presara scrierea, sunt pline de farmec.
            Desi scrise cu patima politica, articolele acestea sunt importante prin amanuntele ce ne dau despre revolutia din 1848, despre societatea filarmonica si ne arata modul cum s-au privit de o parte din oamenii nostri politici diferite chestiuni, ca unirea, improprietarirea taranilor s.a.
            Heliade a fost numit membru fondator al Academiei, a fost ales si prezident, dar, se pare ca din cauza unor chestii de ortografie, in anii din urma nu s-a mai interesat de lucrarile acestei institutii.
            Desi in ultimii ani era bolnav si nu mai putea produce, moartea sa (28 aprilie 1872) a fost simtita de romani ca o mare pierdere. Ziarele se intreceau in caracterizari mai elogioase, numindu-l: cel mai mare poet, acel care ne-a invatat a scrie si a citi romaneste cu litere strabune, cel dintai gramatic, cel dintai profesor, cel dintai jurnalist, parintele literaturii. Pierderea lui fu un doliu national si in mai se constitui comitetul care avea sa-i ridice statuia.
            Aceste regrete unanime, aceste aprecieri, exagerate in multe puncte, se explica prin rolul ce jucase el in viata. Sa cercetam care i-a fost rolul in miscarea literara.

 *

            Desi viata lui Heliade se prelungeste mult dupa anul 1848, numai pana la aceasta data situatia lui este preponderenta in literatura.
            Pentru a o putea intelege si pentru a intelege intreaga miscare, va trebui sa des partim in trei aceasta epoca a lui Heliade: 1830-1835, 1835-1845 si 1845-1848.
            Care este starea literaturii romane in momentul cand apare Heliade pe arena publicitatii?
            Din cele spuse in capitolul precedent, am aflat ca era foarte saraca.
            Cateva poezii ce figurau ca exemple in gramatica lui Ienache Vacarescu (1787), traducerea lui Britannicus al lui Iancu Vacarescu (1827) si desigur si poezii ale acestuia raspandite in manuscris, intr-un cerc de prieteni personali, un volum sau doua de poezii date la lumina de Barbu Paris Momuleanu (1822-1825); iata opera poetica din Tara Romaneasca. Moldova se putea lauda numai cu cateva talmaciri ale lui Alecu Beldiman, ca Moartea lui Avel (1818) Istoria lui Numa Pompilie (1820), Tragedia lui Orest (1820), cu poeziile manuscrise ale lui Conachi si cu brosura lui Asachi (1822), in care, cu destula caldura de altfel, dar cu putina arta, se sarbatorea urcarea pe tron a lui Ionita Sandu Sturdza, primul domn roman dupa epoca fanariota. Pe langa acestea, cititorii din amandoua tarile mai aveau, pentru a-si indestula nevoile spiritului lor, brosurile ce soseau de peste munti impreuna cu calendarele anuale: Istoria lui Arghir si Elena (1801) si Risipirea Ierusalimului (1821) ale lui Barac: Fabulele lui Tichindel (1814): Patimile lui Hristos (1805) Piram si Tisbe (1807) Leonat si Dorofata (1815) ale lui Vasile Aaron.
            Enumerarea e aproape completa, daca nu ne preocupam de Scavin si de Dimachi, iar valoarea lor poetica pentru unele este cu totul relativa, pentru altele este redusa pana la nimic.
            In aceasta stare de lucruri se gandeste Heliade si deschide paginile 'Curierului' si pentru literatura. Sa vedem ce se produce acum.
           

a) 1830-1835

 
            Acum incepe Heliade sa publice si el, desi compusese mai inainte. Da intai traduceri. Primele lui incercari sunt cu totul slabe. El nu este inca stapan pe fraza, pe vocabularul poetic si poate nici pe cunoasterea profunda a originalului. Din aceasta vreme este traducerea Lacului de Lamartine.
            Astfel fiind, el primeste cu bucurie si cu laude sonetul lui Iancu Vacarescu in 1829 si de atunci continua a publica scrierile acestui 'Anacreon roman'.
            Iancu Vacarescu (1792), fiul lui Alecu, este cel mai insemnat dintre toti membrii familiei Vacarestilor.
            Acesta capata, ca tanar, o instructiune deosebita, cunoscu adanc literatura clasica greceasca si cateva din literaturile moderne, in special cea franceza. Intrand in viata publica, se arata cu toate ocaziunile foarte sprijinitor pentru ideile de progres, pentru tot ce privea ridicarea tarii sale.
            Astfel, fu printre cei dintai prieteni ai lui Lazar si intrebuinta pozitiunea si simpatia de care se bucura pentru a face mai lesnicioasa izbanda noului profesor. De asemenea, incearca sa puie in practica - pe cat era cu putinta in acel timp - ideea teatrului romanesc si traduse insusi cateva piese, pe care le reprezentara scolarii din Sf. Sava.
            Precum se purta in miscarea culturala se purta si in imprejurarile politice. Cand Tudor Vladimirescu se ridica impotriva domniei grecesti, el se declara partizan al acestuia. La introducerea Regulamentului Organic, Iancu Vacarescu fu singurul boier care protesta in contra impunerii rusesti dintre cei sase care refuzara semnarea acestei legiuiri.
            De la dansul avem o traducere a piesei Britannicus a lui Racine, in care a cautat sa dea versuri romanesti cat mai maiestrite, silindu-se a da limbii multiplele intorsaturi si variata alcatuire de fraze, caracterizata limbilor clasice si in specie celei grecesti.
            Posedam asemenea si un volum de poezii originale, publicate la 1830 pentru prima oara.
            Aci aflam poezii lirice de toate felurile: elegii in care se amesteca cugetari filozofice, ca in: Ciasornicul indreptat; poezii patriotice, cum e cea adresata Milcovului pe care o termina cu versul atat de cunoscut:
           
            despartit ori departat, fratele e tot frate;
           
            laude la adresa poetilor din timpul sau, ca Lui Grigore Alexandrescu, Cununa lui Carlova, in care aflam des citatele cuvinte:
           
            Si orice neam incepe
            Intai prin poezie
            Fiinta de-si pricepe;

            in fine, aflam lucruri inspirate din credintele populare ca Ielele si descriptiuni frumoase, ca Primavara amorului, imitata dupa Anacreon, in care ni se infatiseaza frumusetea vietii de la tara.
            Aceste calitati sunt insa inabusite, aci prin lungimi netrebuincioase, aci prin lipsa de claritate si in redactie si mai ales in plan.
            Alti poeti, care incep oarecum sub auspiciile lui Heliade in aceasta epoca 1830-1835 sunt: Vasile Carlova, Paris Momuleanu, Grigore Alexandrescu si Cezar Bolliac.
            Barbu Paris Momuleanu (1794-1837), care a studiat in tara mai mult singur, a fost un modest functionar. A publicat cateva volume de poezii in care lipsa de stiinta a artei versului se uneste cu vulgaritatea expresiilor. Cu toate ca Heliade l-a sustinut si l-a laudat, el n-a fost mult apreciat nici chiar de contemporani. Daca Eminescu in Epigonii gaseste pentru el epitetul de 'glas de durere', aceasta se explica prin punctul de vedere cu totul special al poetului, caci altfel nimeni nu poate sa admire versurile de care radeau scolarii din vremea cand invata Ion Ghica la Sf. Sava:
           
            Ah, ce ciuda, cat un mir
            De al celor mari haractir.
           
            Vasile Carlova (1809-1831) apare, in adevar, cum zice Balcescu, 'ca o cometa trecatoare', pe cerul poeziei romane si daca cele 5-6 poezii ce a lasat nu prezinta perfectiunea ca fond si ca forma, totusi ele arata la autorul lor, pe langa simtire, si darul de a gasi de multe ori cuvinte si imagini potrivite: iar daca ritmul lui este greoi, aceasta se datoreste vremii, caci pe atunci nici Vacarescu, nici Heliade, nici Asachi, nici Alexandrescu nu stiau sa faca versuri corecte din acest punct de vedere si dupa modul cum le intelegem noi astazi.
            E destul pentru acest tanar ofiter ca una din poeziile lui a putut servi ca direct izvor de inspiratie lui Alecsandri. E vorba de Marsul ostirii (1831) dupa care scrie Alecsandri Desteptarea Romaniei (1848).
            Si una si alta incep printr-un apel la popor. Si una si alta pun miscarea romanilor in legatura cu evenimentele din Europa. Si una si alta amintesc de puterea din trecut a romanilor si de decaderea lor de azi. Cateodata nu numai ideea, dar si intorsatura frazei este la fel.
            Impreuna cu aceasta, mai e cunoscuta inca o poezie a lui Ruinele Targovistei. Mai are cateva, care s-au tiparit in 'Curier', dar in volum nu s-au reunit decat in anii trecuti in editia Minerva cu o prefata de G. Bogdan Duica (1906).
            Daca adaugam la acestia, pe Faca, autorul unei piese ce se reprezinta si azi la ocazii solemne pe scena Teatrului National Frantuzitele, avem toata elita poetilor din epoca de care vorbim.
            Costache Faca (1790?-1845) a fost un boier care in orele libere se ocupa si de literatura. Nu se stie pana acum cu siguranta cat a scris el. Heliade a publicat in 'Biblioteca portativa' (un fel de revista literara) in 1860, cateva scrieri ale lui: poezii scurte si o mica piesa scrisa in 1833 pe care autorul o intitulase Comodia vremii iar Heliade i-a zis Frantuzitele. O noua editiune a dat-o V. Varcol (Buc. 1906).
            Nu sunt mai de valoare nici incercarile lui Bolliac, nici ale lui Grigore Alexandrescu. Acesta in ed. din 1832 ne da numai 13 bucati din care mare parte sunt traduceri din Lamartine sau inspirate de-a-dreptul din el, iar fabulele sunt aproape toate traduse din La Fontaine sau Florian si nu dau pe fata pe marele Alexandrescu de mai tarziu.
            In ce priveste pe Heliade, care ne da in aceasta perioada colectia de Meditatii din 1830, el are, pe langa traduceri, cateva poezii originale, din care numai Cantare diminetii prezinta 2-3 strofe de oarecare consistenta.
            In afara de acesti scriitori, ba, pe cat se vede, ignorat cu totul de ei, traieste si publica primul volum de poezii in 1831 Anton Pann, care se adreseaza unui anumit public al mahalalelor.
            Anton Pann (1794-1854), roman de origina prin tatal sau, s-a nascut in Bulgaria. Pe la 1806 izbucnind razboiul ruso-turc, familia lui se duse in Basarabia, cautand o soarta mai buna sub stapanirea rusilor, dar, dupa ce doi frati ai lui, luati in armata ruseasca pierira in lupta, fugi cu mama-sa in Romania si ajunsera in Bucuresti.
            Aci Pann intra dascal la biserica Olteni, apoi cantaret la o alta biserica si in acelasi timp urma si la scoala de cantari si la tipografia lui Petru Efesiu, vestit profesor de muzica bisericeasca in Bucuresti. Pe vremea aceasta se numea Pantaleon. Mai tarziu deveni director al acestei tipografii si se ocupa cu nationalizarea cantarilor eclesiastice si cu raspandirea artei muzicale in tara.
            Dupa ce functiona ca dascal domnesc la seminarul din Ramnicu-Valcii, avu mai multe aventuri romantice, pe care le povesteste Teodorescu G. Dem. in biografia poetului popular (Buc. 1893); apoi se reintoarse in Bucuresti, unde fu numit profesor de muzica vocala al scoalelor nationale, fiind si cantaret pe la biserici. La 1842 i se dete insarcinarea de profesor de muzica la seminarul din Capitala si se ocupa foarte mult cu aceasta indatorire noua, dand la lumina o interesanta lucrare Basul teoretic si practic al muzicii bisericesti cu gramatica melodica, scris in forma catihetica pentru uzul scoalelor.
            Pentru ca scria mult si voia sa-si raspandeasca mai cu inlesnire lucrarile, funda o tipografie, in care se tiparira in curs de vreo zece ani o suma de opere, atat ale lui, cat si ale altora.
            Muri de tifos si fu inmormantat in curtea bisericii Lucaci.
            Scrierile sale, incepand cu Axionul din 1819 si cu Cantarile de stea din 1821, sunt foarte numeroase si se urmeaza regulat aproape in tot anul.
            De la 1821 el scoate calendare, unsprezece ani aproape de-a-randul, traduse din greceste Noul Erotocrit si Christoitie sau scoala moralului; tipareste opere bisericesti sau de muzica orientala pentru trebuinta cantaretilor de pe la biserici si a elevilor din seminar, ca Noul doxastar, Irmologhion, Randuiala Sfintei Leturghii s.a.
            Toate acestea - si alte lucrari si prelucrari de mai putina importanta - desi au adus un real serviciu, atat cititorilor in genere, cat si in special elevilor de care vorbeste cu mult drag in testamentul sau in versuri, nu formeaza titlul de glorie a lui Anton Pann.
            Afara de Cantecele de stea, aparute in nenumarate editiuni, lucrarile de capetenie ale lui Pann sunt: Fabule - O sezatoare la tara - Nazdravaniile lui Nastratin Hogea Povestea vorbei.
            Subiectele fabulelor lui sunt sau originale sau poporane. Unele sunt foarte importante prin istoria lor. Astfel Soarecele - capitan peste toata gloata - care merge tocmai la soare sa caute sotie si, dupa multe peripetii se convinge ca tot neamul soricesc este mai puternic decat lumea intreaga, aceasta fabula se gaseste tocmai in colectiunea indiana Panciantantra si de acolo, prin migratiune, a trecut la mai toate popoarele Asiei si Europei. Stilul este simplu si uneori cu expresii glumete potrivite. Versurile apar cu aceleasi greseli de ritm ca si cele populare.
            Morala, uneori prea lunga, e in genul poporului, care obisnuieste sa povesteasca cu toate detaliile.
            O sezatoare la tara sau calatoria lui Mos Albu e o adevarata epopee comica, in care se oglindeste intreaga viata a taranului, cu obiceiuri, cu credinte, cu povesti, cu cantece, cu ghicitori. Mos Albu povesteste singur cum a plecat din Bucuresti la drum. Apucandu-l noaptea si ratacindu-se, a cazut intr-o groapa, unde a stat pana dimineata, cand au trecut niste sateni, l-au auzit si l-au scos. A mai mers catva si iar l-a apucat noaptea. La desteptare, vazand lumina la o casa, a nimerit la un cimpoier. De aci urmeaza o suma de intamplari glumete, povestiri cu glume destul de vulgare, pana cand vedem ca Mos Albu asista fara voie la o sezatoare, la care iau parte fete si flacai, Mos Neagu, popa cu arendasul, un grec, a carui pronuntare o reproduce intocmai autorul. Toti spun diferite ghicitori, povesti, cantece. În aceasta parte de 'culegere' sta meritul scrierii. Vom cita dintre povesti Trei ghebosi, foarte lunga, dar dezvoltata de Pann intr-un chip interesant. Dintre anecdote vom aminti pe cea cu femeia indaratnica, din care a ramas proverbul: 'ba e tunsa, ba e rasa'. La urma bietul Mos Albu fu descoperit, luat drept un facator de rele si dus la inchisoare. Pann fagaduieste ca in a treia brosura va spune ce i s-a intamplat de acolo inainte, dar acea brosura nu s-a tiparit niciodata.
            Sub titlul de Nazdravaniile lui Nastratin Hogea ni se povestesc in versuri o suma de snoave care circula prin literaturile diferitelor popoare, atribuite aci unui personagiu, aci altuia. El le pune toate pe seama lui Nasreddin (Nastratin), care a fost un invatat pe vremea lui Tamerlan, dar a capatat in gura poporului caracterul bufon.
            Povestea vorbei e o adunare de proverbe, facuta insa intr-un mod particular. Diferitele proverbe sunt adunate in capitole, dupa ideea principala la care se raporta: despre cusururi, despre zgarcenie etc. si dupa fiecare grupa urmeaza o anecdota in legatura cu ideea principala si in ea sunt intrebuintate multe proverbe. Vom cita ca exemplu anecdota ce urmeaza dupa capitolul Fagaduieli si daruri, cuprinzand lungi dialoguri intre un sultan si un pescar, intre pescar si sotia sa etc., in care figureaza proverbe. Sistemul acesta are marele merit ca, punand proverbele in vorbire, ne arata adevaratul sens si modul cum se intrebuinteaza.
            Doua sunt punctele de vedere din care trebuie sa judecam activitatea lui Anton Pann; cultural si folcloric.
            Dupa cum Heliade a raspandit gustul de citire in patura ridicata a societatii romanesti si a produs o miscare intelectuala indemnand pe toata lumea sa se instruiasca si sa scrie, tot astfel Anton Pann, luand idei ale poporului sau dand idei analoage, vorbind in limba curat romaneasca, fara a se fi influentat de pedantismul ce incepuse a se introduce in vremea sa, captiveaza poporatiunea saraca din capitala si din provincii si necesitatea de a citi spre a pricepe cartile lui Pann sileste pe nenumarati baieti de prin pravalii si de prin mahalale sa petreaca orele libere descifrand buchiile - mai tarziu literele - din tipariturile acestui scriitor. Sinceritatea si naturalul expresiunii sale, usurinta versurilor, au facut pe cititorii sai sa creada ca le da ceva din al lor, ca le scrie un amic sau ca scriu ei insisi. De aceea au avut mult efect satire ca Indreptatorul betivilor - Cantatorul betiei - Triumful betiei s.a.
            Generatiunea boiereasca de pe la 1835-45 primi si ea cu incetul influenta lui Pann si culegerea de poezii Spitalul amorului, apoi Memoriul focului mare de la 1847 s.a. devenira cartile ei favorite.
            Noua si repedea prefacere in viata noastra, in cultura si modul ei de a gandi, neaparat a dat la o parte pe Pann, l-a dat uitarii. Acum insa trebuie sa cautam brosurile lui prafuite, pentru ca sunt importante din al doilea punct de vedere. In ele gasim comori ale spiritului poporan, gasim lucrarea enorma a unui folclorist roman, care a facut pentru alte ramuri ale literaturii poporane ceea ce a facut Alecsandri pentru poezie.
            O pozitie speciala scrie in aceasta vreme Costachi Conachi, care nu si-a tiparit lucrarile in timpul vietii, dar le-a raspandit printre prieteni, asa ca rolul sau acum se poate studia.
            Costachi Conachi (1777-1849) a invatat in scolile din Moldova si, pe langa studiul limbilor atunci la moda, adica greaca, turceasca si franceza, s-a ocupat cu matematicile aplicate, devenind un bun inginer hotarnic si fiind chemat de catre o suma de proprietari, care aveau procese de delimitare.
            Conachi se cobora dintr-o familie boiereasca avuta, lucru care ii permise sa se amestece in trebile politice, sa ocupe functiuni insemnate, ajungand pana la logofetie, ba chiar si sa aspire la tronul tarii.
            De la dansul ne-a ramas un volum de versuri, tiparit peste sapte ani dupa moartea lui, intitulat Poezii, alcatuiri si talmaciri.
            Meritul acestui poet, care era iubit si mult cunoscut de contemporani, s-a exagerat nu numai in timpul vietii lui, dar si mai tarziu, Desigur ca judecata facuta asupra-i de C. Negri e cea mai dreapta; a scris romaneste intr-un timp cand se scria prea putin. Desi pare a nu fi fost lipsit de talent, opera lui poetica ni se infatiseaza ca un produs artificial, fara simtire adevarata care sa fi miscat pe poet si sa impresioneze si pe cititor.
            Afara de rare exceptiuni, toate lucrarile lui sunt erotice, poezii lirice din specia numita oda usoara.
            Ne spune ca intreaga sa viata si-a inchinat-o amorului, ca multa vreme, a fost condus de acest zeu, dupa ce a zburat oriunde, a voit sa-l poarte divinitatea adorata, iubirea pentru Zulnia (mama lui C. Negri) l-a fermecat incat, la moartea acesteia, nu are alta speranta decat tot moartea. Ajuns la batranete, ca un soldat care si-a petrecut viata in lupte - cand era invins, cand invingator - se adreseaza amorului, spunandu-i ca-i inapoiaza si arcurile si sagetile, caci acum este un schelet rezemat pe o carja.
            La aceste idei se reduce intreaga colectiune de poezii originale. De altfel, nici nu le scrisese cu gandul de a le publica, dar, din pricina ca circulau in manuscris printre prieteni si cunoscuti si fiindca lautarii le-au insotit cu multe arii frumoase, care au desfatat generatiunea contemporana, familia a crezut ca va face un serviciu literaturii romane, dandu-le la iveala.
            De la Conachi ne-au ramas si cateva traduceri.
           

b) 1835-1845

            Acest rastimp de zece ani este unul din momentele cele mai insemnate ale dezvoltarii noastre literare.
            In intervalul acesta, in afara de faptul ca Iancu Vacarescu mai publica din cand in cand, nu numai ca numarul celor care fac versuri e mult mai mare, dar se produc unele din lucrarile cele mai bune ale marilor nostri autori. Si aceasta se poate zice pentru amandoua principatele
            Acum, intre 1835-1845, este vremea cand se incearca traducerea marilor capodopere ale literaturilor straine. Neaparat, lucrarea este grea, succesul este foarte neegal, dar trebuie sa tinem seama de intentiunea si de folosul pe care l-a castigat limba literara chiar din aceste incercari nereusite, care au dovedit macar atat: ca drumul incercat nu este cel bun si trebuie gasit altul.
            Ca exemple, trebuie sa citam pe ale lui Costache Negruzzi si ale lui Alecu Donici. Unul traduce baladele lui Victor Hugo si cateva drame (ca Angelo, tiranul Padovei, Maria Tudor); celalalt traduce din ruseste Tiganii de Puskin, dar amandoi in colaborare dau pe romaneste Satirele lui Antioh Cantemir.
            Acest scriitor rus (1709-1744) este roman de origine. Fiu al domnitorului Dimitrie Cantemir el ajunge de tanar la situatiuni importante, caci e trimis ambasador al Rusiei in Anglia. Se ingrijeste a da la lumina manuscrise ale tatalui sau, si inspirat direct de clasicii francezi, in special de Boileau, scrie satirele sale in care loveste in abuzurile aristocratiei si ale clerului.
            Daca traducerile de care vorbim sunt pana la un punct izbutite, nu tot asa de fericit fu Heliade, care traduse din Gerusalemme liberata al lui Tasso, din Infernul lui Dante s.a.
            Pe Heliade il impiedica mai ales teoriile sale privitoare la limba, tendinta sa de a purifica vorbirea de cuvintele slavone si de a o apropia de cea italiana.
            Iata primele strofe:
           
            In mijlocul calei vietei noastre
            Ma reaflai intr-o selba obscura,
            Caci calea directa era pierduta.
           
            Nu e d-a spune cat era de dura
            Asta selba silvestra aspra si forte,
            Caci si in cuget reinnoate frica.
           
            Sa fim drepti insa, Heliade lupta cu greutati mari atunci, mai ales ca voia sa pastreze si forma de vers a originalului, endecasilabul italian. Cand peste 40 de ani se va incerca Nicolae Gane sa traduca, se va da ideile cu claritate, dar nu va avea curaj sa transpuie romaneste si versul dantesc, ci va intrebuinta versul obisnuit la noi, de 14 silabe. Numai Cosbuc va reusi in aceasta forma noua de vers - si el, dupa ce Eminescu si Vlahuta vor fi dat prin sonetele lor forme corecte de endecasilabe.
            Si mai putin fericit a fost Aristia, care, a incercat sa dea Iliada pe romaneste.
            Costache Aristia, grec de origine, a venit in tara ori s-a nascut chiar in tara, nu se stie bine. Viata lui e putin cunoscuta. Se pare sigur ca s-a nascut pe la inceputul veacului XIX, ca fiind student la Academia greceasca din Bucuresti a luat parte la miscarea din 1821, ca mai tarziu a fost prieten cu Heliade, ca a lucrat la inceputurile teatrului romanesc si afost profesor la Sf. Sava. D-l N. Iorga crede ca aceasta cariera este implinita de doua persoane si ca studentul de la 1821 este tatal profsorului de mai tarziu, dar nu se vad bine temeiurile parerii sale.
            Ca tovaras al lui Heliade a fost prins in lupta cea mare pentru traduceri si ca unul ce cunostea vechea literatura elenica a luat asupra-si sa dea pe romaneste Iliada. Prima fascicola a aparut in 1837 cu dedicatie catre domnitorul Alexandru Ghica si cu o prefata critica a lui Heliade. Se vede ca traducerea lui lui Aristia, pe cat era cunoscuta in public, nu placuse si el incerca sa sustina si sa justifice procedarea lui Aristia. Doua lucruri suparau mai ales pe cititori: in versiunile silite si cuvintele compuse formate de el, ca 'bratalba', 'norintaratorul' etc. Heliade le explica prin necesitatile versificatiei si ale traducerii, dar, desi autoritatea lui pentru un moment le-a impus, lucrarile acestea fura curand uitate.
            A mai tradus Aristia si din Plutarch si din alti autori; ba a facut si o lucrare originala: Stante epice la intronara lui Bibescu (1842), care a dat prilej lui Alecsandri sa scrie o critica glumeata foarte reusita. Aici se vad toate greselile de limba din traduceri, si mai putin justificate.
            Sa nu fim insa prea severi cu Aristia.
            Abia acum peste 60 de ani se fac incercari noi in aceasta privinta: G. Murnu traduce Iliada in versuri exametre; iar Cosbuc pregateste Odiseea.

*

            Dar nu numai pentru traduceri este importanta epoca 1835-1845, ea este si pentru literatura originala.
            Pentru Heliade este momentul cel mai stralucit. In vremea aceasta, 1844, se publica Sburatorul pe care unii critici l-au numit 'un mic capodopera' si care prezinta in adevar atatea calitati incat, daca se recita undeva este ascultata cu aceeasi placere ca si o poezie recenta; de aceea trebuie sa se mire cineva ca ea nu figureaza in lista de poezii bune ce s-a publicat ca anexa in cartea Poezia romana de Titu Maiorescu in 1867, cand gasim acolo Vecina lui N. Georgescu si alte cateva bucati, bune - negresit - dar care nu pot sta alaturi de Sburatorul lui Heliade.
            In epoca 1835-45 apar cativa timizi incepatori ca Ion Catina, G. Baronzi in Tara Romaneasca; apare in Moldova ofiterul Hrisoverghi, pe care il va plange amicul sau Kogalniceanu in prefata poeziilor din 1845. Apar mai multe volume de poezii ale lui Cezar Bolliac si ale lui Costache Rosetti.
            Despre Cezar Bolliac (1813-1880) nu avem nici un studiu biografic. Se stie ca e nascut in Bucuresti, ca a studiat in tara si apoi in Franta. A fost partas la toate miscarile politice ale tinerimii din Tara Romaneasca si a suferit de mai multe ori in inchisoare, iar dupa 1848, fiindca fusese unul dintre cei mai staruitori, fu exilat ca si tovarasii sai. O parte din exil a petrecut-o in Transilvania si Ungaria, incercand acolo sa impace pe romani cu unguri. Despre activitatea in acel timp se poate citi colectia de scrisori publicate de Ghica in Amintiri din pribegia dupa 1848. Dupa 1859 el se ocupa cu politica, fiind deputat si cu ziaristica, redactand si conducand o suma de foi din cele mai cu autoritate in vremea aceea: 'Buciumul' (1862-64) si 'Trompeta Carpatilor' (1866-1877).
            El s-a ocupat cu chestii de istorie, studiind in special chestia manastirilor inchinate, asupra careia a publicat doua volume (1862-1863); apoi cu chestii de arheologie. In aceasta ramura de activitate arata multa bunavointa si mult entuziasm, dar n-avea pregatirea necesara. Adesea a avut polemici cu Odobescu, care l-a combatut si mereu l-a luat in ras.
            Ca poet, incepe modest, mai ales prin dedicatii persoanelor insemnate din vremea aceea si prin cateva poezii ocazionale. Sprijinit si laudat mult de Heliade, care-i publica mult din scrierile sale, el se incearca apoi sa zboare singur nu numai ca poet, dar si ca ziarist. Aceste manifestatii sunt slabe. Dupa 1848 va reusi ca ziarist si in adevar va fi unul dintre fruntasii presei romane, talentul lui va fi recunoscut chiar de criticul Maiorescu, care pe de alta parte neaga orice valoare poeziilor sale. Aci are intrucatva dreptate. Opera poetica a lui Bolliac, afara de poeziile de amor si cele ocazionale, la care nici nu ne putem opri, consta in porniri generoase pentru cei desmosteniti, pentru cei umili si apasati. Poeziile lui sunt insa retorica pura, discursuri patriotice puse in versuri. Cea mai buna din ele este Sila - care, pe langa oarecare slabiciuni, are si strofe cu adevarate calitati poetice.
            Costache Rosetti (1816-1885), a invatat in Bucuresti la colegiul Sf. Sava, a fost ofiter, functionar si apoi s-a apucat iar de invatatura, ducandu-se la Paris. Intorcan du-se, s-a dedat comertului si industriei; a intemeiat o tipografie si o librarile. In acelasi timp era amestecat in toate miscarile politice ale vremii. Cand revolutia din 1848 a devenit stapana pe situatie, Rosetti a fost numit prefect al Capitalei si apoi secretar al guvernului. In acele zile de fierbere a scos ziarul 'Pruncul roman' care avea sa devina 'Romanul' de mai tarziu. Cu acestea Rosetti isi stabileste cariera pentru restul vietii: va fi ziarist si om politic.
            Arestat si gonit din patrie ca si ceilalti revolutionari, el rataceste prin tari straine, luptand cu greutati mari, si se stabileste la Paris, unde da la lumina ziare si brosuri in care sustine cauza romanilor. Se intoarce in tara si devine un factor principal in vremea luptelor pentru unire; el este acela care a fost trimis in delegatie cu mai multi deputati ai Camerei din Bucuresti ca sa salute pe Cuza pentru indoita alegere si care telegrafiaza din Iasi faimoasele cuvinte: 'Domnul este intru toate sublim'.
            Luptele politice ce se desfasoara in timpul lui Cuza silesc pe Rosetti sa combata adesea regimul si sa ajunga chiar a fi intre organizatorii miscarii care au silit pe Cuza sa abdice.
            Ministru in ministerul locotenentei domnesti si in primul minister al principelui Carol, Rosetti devine un personaj politic de mana intaia. El face parte dintre conducatorii coalitiei de la Mazar Pasa, care rastoarna guvernul lui Lascar Catargiu in 1876 si, partizan al ideii razboiului, devine ministru de interne in vremea acestui razboi. Mai tarziu a fost prezident al Camerei si tovaras devotat al lui Ion Bratianu; dar, in timpul dezbaterilor pentru revizuirea constitutiei, el ceru reforme de un caracter democratic mai accentuat si neadmitandu-le constituanta, a urmat o raceala intre el si conducatorii partidului liberal.
            Pe Costache Roseeti poezia l-a atras numai intamplator. Debuturile sale sunt interesante, dar fara consistenta. In Camasa fericitului e o naratiune condusa cu oarecare abilitate, dar nu se ridica la poezia filozofica, ci ramane o simpla povestire romantica.
            In altele ca, Fracul meu, el pastreaza numai tonul unui 'badinage' fara pretentii si e departe de adevarata satira.

*

            Tot in epoca aceasta si sub influenta lui Heliade scrie Costache Balacescu si incepe Bolintineanu. Acum ajunge la maturitate talentul lui Grigore Alexandrescu.
            Costache Balacescu este astazi putin cunoscut, dar pe la 1840 era cautat in cercul scriitorilor, fiindca el avea nota vesela si muscatoare in poeziile lui. O piesa de teatru mai ales, Buna educatie (publicata in 'Curierul romanesc' in 1845) are un mare succes si este o mare fericire pentru trupa incepatoare a lui Costache Caragiale, caci o iarna intreaga (1845) aduce publicul la teatru ca sa asculte comedia de moravuri bucurestene, lucrare naiva ca constructie dramatica, dar cu trasaturi satirice care il faceau sa rada de educatia tinerelor fete si mai ales de vorbirile amestecate cu frantuzisme ('cruelule', 'mil pardon', 'mii de supsonuri') ca si piesa predecesorului sau, Faca.
            Data nasterii acestui poet nu poate fi aceea de 1800, pe care o gasim in prefata editiunii din Bibl. p. toti de Suchianu, ci mai probabil 1809, pe care o aflam in Istoria literaturii romane de N. Iorga.
            Balacescu a publicat putin si anume ce a scris inainte de 1848: din celelalte bucati prea putine au vazut lumina zilei, astfel ca nu-l putem judeca decat dupa opera primei parti a vietii sale.
            Aceasta opera se compune din cateva poezii filozofice foarte slabe si care aproape nu se pot citi azi, dintr-un numar bunicel de fabule printre care se pot numi Magarul si vulpea, Taranul si pescarul. Stilul din aceste fabule este familiar, adesea vulgar: asemenea il vedem la satira Cuconul Dragan, precum si in poema satirica Fa-ma tata, sa-ti seaman.
           
            In 'Curier de ambe sexe' al lui Heliade (1842) se publica prima poezie a lui Bolintineanu O fata tanara pe patul mortii. Desi nu e originala in fond, fiind inspirata dupa La jeune captive a lui Andr Chnier, desi are cateva greseli grave de limba si cateva neologisme nepotrivite, totusi ea placu mult. Heliade a insotit-o de o notita, in care spunea ca ea 'prevesteste opere demne de un secol mai ferice'. Succesul aduce renumele autorului; poezia se traduce in limbi straine si deveni cunoscuta in toate cercurile. Poate ca acel moment este cel mai important din toata cariera sa literara; de aceea si Eminescu in Epigonii, voind sa caracterizeze pe Bolintineanu, nu vorbeste in cele sase versuri ce-i consacra decat de aceasta poezie.
            In ce priveste pe Alexandrescu, putem zice ca acum e momentul de a-i analiza intreaga opera.
            Grigore Alexandrescu (1812-1885) este un elev al lui Heliade. Nascut in Targoviste, venit in Bucuresti ca scolar sarac, el este primit bine de familia lui Ion Ghica, pe care-l cunoaste la Sf. Sava, de Campineanu, de I. Vacarescu si de Heliade.
            Primele lui poezii, ce apar in 1832, am spus ca sunt foarte slabe, simple reflexe ale maestrilor sai: Heliade din literatura romana, Lamartine si Florian din literatura franceza, singura literatura pe care a cunoscut-o. Imprejurari de natura intima aduc racirea raporturilor intre Heliade si Alexandrescu, ba chiar dau nastere unei dusmanii grozave.
            Aceasta cearta se intampla tocmai in epoca de care ne ocupam. Primul atac este al lui Heliade in prefata poeziilor lui Momuleanu in 1837, unde - fara a-l numi - indrepteaza cateva sageti impotriva lui Alexandrescu si e atat de stapanit de necazul sau incat considera pe bietul Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profita apoi de publicarea unei fabule a lui Alexandrescu (Vulpea, calul si lupul) si-l ataca direct in Curier de ambe sexe (I, 238), facand glume pe socoteala lui. Alexandrescu raspunde prin fabula Privighetoarea si magarul in care spune ca de ar asculta sfaturile criticului, atunci 'eu in locu-ti as fi magar'. Alexandrescu l-a mai atacat si prin epigrama catre Voltaire facand aluzie la Heliade (care tradusese o tragedie a poetului francez) si la Pogor (care tradusese Henriada). Heliade si-a razbunat groaznic prin poezia Ingratul (publ. in 'Curier de ambe sexe', II) scrisa cu o violenta extraordinara, care, daca-l indeamna cateodata sa exagereze tonul vulgar, ii da insa si cateva accente foarte puternice. Se pare ca satira lui Alexandrescu de mai tarziu Confesiunea unui renegat l-a vizat pe Heliade.
            Acesta l-a urmarit toata viata. A fost, poate, singurul autor pe care l-a criticat cu severitate, chiar fara dreptate, pe cand cu toti ceilalti a fost indulgent.
            Viata lui Alexandrescu o cunoastem in parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem informatii suficiente. Izvorul, de care s-au servit mai toti biografii, este o scrisoare a lui I. Ghica in care povesteste toate amintirile sale despre Alexandrescu, cu care a fost legat de aproape o mare parte din viata. Unele afirmatiuni insa, facute din memorie, s-au dovedit a fi neexacte.
            Sigur este ca a fost ofiter, ca si-a facut serviciul la Focsani, ca, demisionand, s-a intors in Bucuresti si ca a fost arestat. Nu e prea sigura pricina: dupa unii ar fi fabula Lebada si puii corbului; dupa altii, amestecul intre tinerii care organizau miscari politice in spirit democratic. Ion Ghica ne spune ca l-a vizitat la inchisoare, iar dupa informatiunile ce ne da pare a fi fost vorba de un arest preventiv, pana i s-au cercetat manuscrisele, caci a fost indata liberat.
            Colectia de poezii ce publica in 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde poezii de amor: (Eliza, Asteptare, Pestera); poezii religioase si umanitare (Cainele soldatului, Rugaciune), fabule (Lebada si puii corbului, Boul si vitelul, Soarecele si pisica) si epistola catre Vacarescu. Originalitatea lui nu e deplina nici acum, caci gasim ca izvoarele inspiratiei sale sunt Boileau, Delavigne, Lamartine, dar el nu mai este un imitator, ci incepe a-si arata personalitatea in poeziile sale.
            Un eveniment important se intampla in viata sa, anume calatoria pe care o face cu I. Ghica pe la manastirile de peste Olt in 1842, dupa care Ghica e nevoit sa se expatrieze pentru catva timp. Se duce la Iasi, unde se va intovarasi cu Kogalniceanu si cu Alecsandri ca sa scoata o revista 'Propasirea'. Era vorba sa se duca si Alexandrescu acolo. Nu stim din ce motive nu s-a dus. A avut insa legaturi stranse cu miscarea literara din Iasi. In revistele de acolo si-a publicat cateva poezii, acolo si-a publicat impresiile de calatorie, in Iasi a aparut editiunea cea mai frumos tiparita a poeziilor sale, in 1842.
            Alexandrescu a fost functionar la postelnicie si a intrat in bunele gratii ale lui Bibescu. Ghica povesteste chiar o scena, in care s-a vorbit sa fie numit poet al curtii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului credintei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa functiune a fost aceea de membru in comisia centrala de la Focsani, de acolo a fost lovit de o boala cruda. Nu s-au publicat documente asupra acestei chestiuni. Se stie ca el a mai scris si dupa aceasta, ca a publicat articole in ziarele din Bucuresti si chiar poezii, dar nici una nu mai reaminteste pe Alexandrescu de altadata.
            Editia din 1842, de care pomeniram, cuprinde cateva din cele mai reusite poezii, ca Satira Duhului meu; fabule in care intrebuinteaza versul liber ca La Fontaine; aci se tipareste si Anul 1840, care se considera una din cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre si care va ramanea, fara indoiala.
            Pornind de la situatia sa personala, aducandu-si aminte ca odinioara si el a sperat ca anul nou va fi mai bun decat cel vechi, el se ridica treptat la conceptiile cele mai inalte ale filozofiei sociale si politice. El face un tablou scurt, dar cuprinzator, al epocei:
           
            Ici umbre de noroade se vad ocarmuite
            De umbra unor pravili, calcate, siluite
            De alte mai mici umbre, neinsemnati pitici
            apoi un apel catre an, ca sa schimbe lumea din temelie, caci
           
            De imbunatatiri rele cat vrei suntem satui
           
            si sa nu se margineasca la schimbarea formelor:
           
            Ce-i pasa bietei turme in veci nenorocita
            Sa stie de ce mana va fi macelarita
            Si daca are unul sau multi asupritori?
           
            Intr-o editie noua din 1847 el mai publica poeziile inspirate din calatoria prin Oltenia: Umbra lui Mircea, Rasaritul lunii la Tismana s.a.
            Daca la aceasta poezie lirica si narativa adaugam satirele si fabulele, vedem ca opera lui Alexandrescu este variata si foarte valoroasa.
            Compozitia lui e reusita in cele mai multe si destul de clara. Versificatia insa nu este perfectionata. In aceasta nu e mai sus decat contemporanii sai. Profunditatea cugetarilor si expunerea lor prin imagini noi si impresionante fac ca Alexandrescu sa fie in adevaratul inteles al cuvantului cel mai mare poet din epoca dintre 1830-1848. Superior si lui Heliade si tuturor celorlalti poeti, el va fi intunecat numai de stralucirea succesului lui Alecsandri si de energia si noutatea lui Eminescu.

 *

            In Moldova, literatura originala ia, in acest timp, o dezvoltare tot asa de insemnata.
            In primii ani ea este sub directia lui Asachi. Acesta isi aduna in volume poeziile (1836) si fabulele (1836), publica drame si comedii (Fiul pierdut, Iasi, 1839; Pedagogul, Iasi, 1839) si cearca sa reinvie trecutul tarii in povestiri cu fond istoric (Dochia si Traian 1840). El cauta ca in jurul 'Albinei' sa grupeze alte foi care sa dea mai intins loc producerilor literare propriu-zise; astfel apare: 'Icoana lumii' (1840-41), 'Spicuitorul', scris romaneste si frantuzeste (1841) si 'Arhiva Albinei', (1844).
            Sub indemnul lui Asachi debuteaza si tanarul George Sion, care-si aduna poeziile sale sub titlul Ceasuri de multumire in 1844 (Iasi).
            In acest timp incepe a se intoarce din strainatate de la studii multi tineri care vin insufletiti de dorul de a inalta patria lor pe toate caile. Astfel, in 1838, vine Mihail Kogalniceanu, in 1839 Vasile Alecsandri. Ei sunt bine primiti si incurajati de Asachi. El indemna pe Kogalniceanu sa publice 'Alauta romaneasca' (1838) ca supliment literar al 'Albinei'; el publica poeziile frantuzesti ale lui Alecsandri in 'Spicuitorul'.
            Tinerii gasesc inca un amic: pe Costache Negruzzi.
            Costache Negruzzi (1808-1868), nascut in Iasi, isi incepu invatatura greceste cu unul din dascalii greci mai cu renume pe atunci in Iasi, iar romaneste invata singur pe o carte a lui Petru Maior, precum insusi marturiseste intr-un articol intitulat: Cum am invatat romaneste, foarte interesant pentru detaliile ce da asupra metodelor intrebuintate de profesorii din acea vreme.
            Izbucnind revolutiunea in 1821, fugi in Basarabia cu tatal sau. La Chisinau facu cunostinta cu poetul rus Puskin, care-i destepta gustul pentru literatura si cu un emigrant francez de la care lua lectiuni de limba si literatura franceza.
            Murind tatal sau, intra copist la visterie, incepand astfel viata politica, cum faceau toti fiii de boieri pe atunci.
            In acest timp publica cateva traduceri de poezii, cateva nuvele, care facura mult efect. Indemnat de scrierile patriotilor de peste munti, studie istoria si dete la lumina Aprodul Purice ca un fel de protestare indirecta la adresa domnului si boierilor din timpul sau.
            Ca deputat in obsteasca obisnuita adunare, instituita de Regulamentul Organic, ca functionar superior si ca director al teatrului, se arata patruns de idei liberale si doritor de progres, isi dete toate silintele pentru ca aceste idei sa fie puse in practica.
            Negruzzi nu lua parte la miscarea din 1848 si mult timp ramase retras din afacerile statului, reintrand numai mai tarziu ca judecator si apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finantelor, ca deputat si ca epitrop la Sf. Spiridon.
            Negruzzi debuta cu traducerea poeziei Salul negru dupa Puskin. Apoi intre prinse traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru ca au cautat sa intrebuinteze un vers analog cu al poetului francez, vers ades greu de facut in romaneste, mai ales in timpul cand scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) si pentru ca multe din ele exprima foarte bine ideea autorului intr-o romaneasca curata. Dintre cele mai reusite citam Uriasul.
            O alta traducere importanta este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseste facuta impreuna cu Al. Donici.
            Negruzzi scrise si poezii originale, dar acestea sunt partea cea mai slaba din opera lui.
            Cea mai insemnata lucrare in versuri e Aprodul Purice. Inceputul e pastoral; tonul epic e pastrat catva, dar interesul si calitatile poetice scad de la un moment si de aci incolo este numai o cronica rimata.
            Poetul incepe prin a ne descrie starea linistita a Moldovei care scapase de razboaie. Hroiot, un general ungur al regelui Matias Corvin, afland ca Stefan este departe de hotarele unguresti, hotari sa faca o navalire in principat ca sa-si razbune impotriva lui Stefan, care-l invinsese de multe ori. Pregatirile ce incep sa faca ungurii sunt insa aflate de un roman, care se gasea ratacit prin armata dusmana. Acesta, imboldit de iubirea de patrie, alerga la parcalabul din Roman si-i spuse ce se uneltea intre unguri. Parcalabul a trimis in pripa un curier la Stefan si in acelasi timp a luat oarecare masuri ca sa intampine pe inamic daca ar sosi mai inainte.
           
            Curand sumetii unguri in Moldova nabusesc,
            Orice 'ntampina 'nnainte robesc, taie, parjolesc.
            Cu omor si pustiire drumul lor se insemna,
            Naintea lor mergea groaza si-n urma foc fumega.
           
            Satele pe unde treceau erau pustii. Mirat de aceasta, Hroiot afla un batran si-l intreba. El spune ca venirea ungurilor este 'pricina bajenariei' si ca domnul cu oaste va sosi indata sa-i intampine.
            Inaintand putin, Hroiot intalneste mica armata pe care o putuse injgheba parcalabul in pripa. Ea se lupta voiniceste, dar numarul prea mare al dusmanilor o copleseste. Atunci soseste aprodul Purice, 'Purice, care in razboaie a fost pururea vestit, roman vrednic intru toate, al lui Stefan favorit', anuntand ca vine si domnul cu oastea toata.
            Pe cand mica avantgarda moldoveneasca era aproape sa fie zdrobita, apare Stefan cu ai sai, imbarbateaza ostenii cu o energica cuvantare si se repede peste unguri:
            Precum cand o stanca mare dintr-un munte s-a surpat,
            Zdrobeste, doboara, sfarma orice-n drumu-i a aflat.#
           
            Ungurii, speriati voiesc sa fuga, dar Hroiot ii opreste si-i indeamna la lupta disperata. In mijlocul invalmaselii, calul lui Stefan cade, i se prezinta alt cal, dar domnitorul fiind mic de stat nu poate incaleca. Atunci Aprodul Purice ii zice:
           
            Eu un musuroi m-oi face, ca pe el sa mi te sui.
           
            Eroul, ajutat de aprod, incaleca si-i zice, zambind, aceste cuvinte:
           
            De va vrea Dumnezeu astazi sa putem ca sa scapam,
            Sa stii, Purice baiete, ca n-ai mai fi musinoiu
            Ci spre vrednica rasplata movila-a te face voiu.
           
            Izbanda este in partea moldovenilor. Ungurii sunt pusi pe fuga. Dupa victorie, Stefan da lui Purice boierie mare si numele de Movila si-l casatoreste cu fiica parca labului pierit in lupta.
            Din acesta s-a tras familia Movilestilor, care a dat Moldovei mai multi domni.
            Operele in proza sunt impartite in trei grupe, botezate cu titlul general de Pacatele tineretelor. In prima intra Amintirile din junete, cateva povestiri, din care unele cu caracter personal. Vom cita Zoe si O alergare de cai, frumoase nuvele, in care intriga e bine condusa si plina de interes, iar limba e romaneasca si cu expresiuni nimerite. Tot in aceasta grupa intra si povestea Toderica, jucatorul de carti, imitata cu destula libertate dupa Federico de Prosper Mrime.
            E vorba aici de un jucator de carti care pierduse toata averea, si gazduind odata pe Iisus Hristos si pe Sf. Petru, a obtinut ca rasplata trei lucruri: cartile pe care le avem in mana au fost daruite cu putere ca totdeauna sa aduca castig lui Toderica, pomul de la usa lui sa fie asa ca oricine se va sui sa nu se poata cobori fara voia lui, in fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el sa nu se ridice fara voia lui Toderica. Cu mijloacele acestea el facu avere mare, scapa in cateva randuri de moarte si in fine, cand muri, izbuti sa intre in rai prin siretenia lui.
            Aceasta gluma nevinovata, despre care insusi Negruzzi ne spune ca s-a tiparit mai mult ca sa umple coloanele revistei decat cu vreo pretentiune literara, supara grozav clerul si administratia din acel timp (1844), incat il trimisera in exil la o manastire, iar revista 'Propasirea' fu suspendata.
            Dintre fragmentele care alcatuiesc grupa a doua, cea mai insemnata lucrare Alexandru Lapusneanu e una dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii romane.
            Aceasta admirabila nuvela se compune din patru parti, fiecare purtand un motto, care este tema ei.
            Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Voda, fusese ucis de Tomsa, care devenise domn al Moldovei, Alexandru Lapusneanu, care mai domnise o data, venea cu osti turcesti ca sa ia tronul.
            Pe drum il intampina mai multi boieri, intre care si vornicul Motoc, trimisi din partea lui Tomsa, ca sa-l determine a se intoarce inapoi sau a lasa ostirea si a veni sin gur. Planul lor neizbutind, solii se retrasera, afara de Motoc care ramase si deveni, dupa ce Alexandru invinse si lua tronul, sfetnicul intim al acestuia.
            A doua domnie a lui Lapusneanu s-a caracterizat prin niste persecutiuni ingrozi toare impotriva boierilor: la cea mai mica greseala capul vinovatului se spanzura in poarta curtii. Aceste cruzimi miscara pe doamna Ruxandra, sotia lui Lapusneanu si o indemnara sa roage pe domn a inceta. Rugaciunea fu zadarnica, atat numai ca domnul ii promise 'un leac de frica'.
            Dupa o slujba la Mitropolie, Lapusneanu invita pe toti boierii cei mari la o masa, pentru a sarbatori impacarea lor. Venira 47. Pe la finele mesei, la un semn dat, servitorii ce se aflau pe la spatele boierilor, incepura a-i lovi. Lupta fu crancena, dar in sfarsit 'patruzeci si sapte de trupuri zaceau pe parchet'.
            Vestea se raspandise in oras: lume multa venise sa vada ce este la palat. Cand strigatele multumii devenira mai puternice, Lapusneanu trimise sa intrebe ce vrea. 'Capul lui Motoc'! fu raspunsul multimii. Acesta zise ca nu se cade ca un boier sa fie jertfit pentru niste prosti. 'Prosti dar multi', raspunse domnul si porunci ca Motoc sa fie aruncat in mijlocul gloatei care-l facu farame. Raspunsul domnului cuprindea in trei cuvinte, dupa cum a observat Alecsandri, o intreaga revolutiune sociala. Prin ele Negruzzi voia sa spuna ca poporul e mai puternic decat clasa stapanitoare.
            Apoi, Lapusneanu puse sa taie capetele ucisilor si facu din ele o piramida; apoi aduse pe sotia sa, care, la vederea acestui 'leac de frica' lesina.
            Peste patru ani, Lapusneanu se imbolnavi greu. Simtindu-se aproape de sfarsit, chema pe mitropolit si pe episcopi si le zise sa-l calugareasca. Dupa un acces de friguri insa desteptandu-se, azvarli hainele de pe el si-i ameninta cu moartea pe cei dimprejur. Atunci sosira doi boieri pribegi care silira pe Ruxandra sa-l otraveasca. Scena aceasta este un fragment de tragedie shakespeareana; dupa ce bause paharul boierii intra la el, ii spun ca este otravit si-l silesc sa bea restul paharului.
            A treia grupa din scrierile lui Negruzzi o formeaza Scrisorile, peste 30 de bucati. In unele se gasesc observari critice si satirice asupra obiceiurilor societatii; in alte notite despre diferiti scriitori (Scavin, Alex. Donici), in alte amintiri personale sau po vestiri din istoria tarii. Tonul este in genere glumet, potrivit cu genul acesta chiar cand trateaza chestiuni serioase si trateaza si asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie si la limba.
            Negruzzi ia parte la discutiile cu Heliade si cu ardelenii si infatiseaza, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informatii de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voieste sa cunoasca viata sociala si culturala a epocii dintre 1838-39.
            In editia publicata de I. Chendi si E. Carcalechi se gasesc pe langa scrisorile adunate in volum de insusi Negruzzi si o suma de alte scrisori si articole ce au aparut in diferite reviste.
            Negruzzi s-a ocupat si cu teatrul. Stim ca a fost unul din cei ce au pornit miscarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din frantuzeste si a facut si lucrari originale - slabe ca intocmire dramatica, dar cu pasagii satirice hazlii Carlanii, vodevil intr-un act (1857) si Muza de la Burdujeni (1850), in care isi propune sa ridiculizeze pe puristi si neologisti.
            Sa vorbim acum de tovarasul lui Negruzzi, de Al. Donici.
            Alexandru Donici (1806-1866), se nascu in Basarabia, care, dupa 1812, deveni provincie ruseasca. La varsta de 12 ani, fu trimis la Petersburg. El parasi plangand locurile unde-si petrecu copilaria si tara in care auzise rasunand limba romaneasca, - dupa cum singur spune - si se duse in capitala imperiului, incepand studiile secun dare intr-un institut privat de acolo. Apoi intra in scoala de cadeti, unde nu se primeau decat fii de artistocrati rusi si unde fu admis, ca o concesiune facuta nobilimii basarabene.
            Indata ce se facu ofiter, isi lua concediu si veni in Basarabia. Aci constata cu parere de rau ca uitase limba romana. Se hotari s-o invete si chiar sa se stabileasca in Moldova, in anul 1834 demisiona din armata imperiala, dar fiindca tatal sau murise, mai ramase catva timp aci spre a pune la cale afacerile de familie.
            In timpul acesta facu cunostinta cu poetul rus Puskin, proscris in Basarabia pentru ideile sale liberale, ale carui opere impreuna cu ale fabulistului Kralov - ii erau cunoscute inca de cand se afla in scoala militara. Puskin, observand viata si obiceiurile romanilor compuse o poezie Caruta postei. Donici o traduse in romaneste si cu aceasta isi facu debutul in cariera literara, ajungand curand cunoscut nu numai in Moldova, dar si in Muntenia.
            Parasind Basarabia, se stabili in Moldova, unde dupa cativa ani intra in magis tratura. Timpul liber, pe care i-l lasau ocupatiunile sale, il consacra literaturii.
            El trai aceasta viata linistita si modesta pana la 1866, cand fu lovit de o cruda boala, care-l duse la mormant.
            De la dansul ne-a ramas o colectie de fabule si traduceri din ruseste.
            Cele mai multe din fabulele lui Donici sunt imitate - uneori chiar traduse - dupa scriitorul rus Cralov; iar altele dupa La Fontaine.
            Stilul se resimte adesea de influenta modelului si aflam inversiuni silite provocate de fraza ruseasca.
            Versificatiunea e foarte libera, uneori neregulata. Neregula pare si mai mare din pricina erorilor de tipar sau indreptarilor facute de diferiti editori.
            Donici a tradus, impreuna cu Const. Negruzzi, satirele lui Antioh Cantemir.
            Desi nu e pe deplin original, Donici e un povestitor mester, un bun observator - si prin aceasta merita a ocupa un loc intre fabulistii de frunte ai nostri. E drept ca este azi putin citit, dar unele fabule si-au pastrat farmecul lor, precum Musca la arat si mai ales Vulpea si bursucul, care ramase celebra, incat nu poti vorbi de un functionar abuziv fara a te servi de expresia lui: 'are pufusor pe botisor'
            Un alt scriitor in varsta, care da sprijin tinerilor, este Costache Stamate.
            Costache Stamate (1795?-1869?) era nepot al mitropolitului Iacob Stamate, iar tatal sau traia intr-un judet al Moldovei dintre Prut si Nistru si de aceea cand Basa rabia a fost luata de rusi in 1812, Costache ramane supus rus. E curios ca nu stim cu precizie nici anul nasterii nici chiar al mortii lui. D-l G.B. Duica, in studiul ce insoteste poeziile lui Stamate (Buc. Minerva 1906), se sileste sa lamureasca lucrul, dar nici d-sa nu poate dobandi decat rezultate aproximative.
            Viata acestui scriitor este putin cunoscuta. Din citatiile de autori straini ce face, se vede ca cunostea o buna parte dioon literaturile straine, dar nu stim ce studii facuse si daca le cunostea direct sau din traduceri.
            Pe la 1830 el a calatorit in Moldova unde a revenit de mai multe ori. Odata a trecut in Bucovina si a cunoscut de aproape pe fruntasii miscarii culturale de acolo. Unul din Hurmuzachesti, scrie despre dansul un articol, in 1867 ('Foaia soc. p. cultura' din Bucovina).
            El a fost in legatura cu Heliade si mai ales cu tinerii moldoveni ce pornesc mis carea din jurul 'Daciei literare' (1840) si in aceasta revista publica din operele sale.
            Operele lui Stamate sunt parte in proza, parte in versuri. Are cateva poezii lirice si mai multe epice. Multe din ele sunt slabe, dar se gasesc si unele mai reusite si adesea in talnim pasagii bine scrise. Am putea cita cateva randuri din O biserica pustie, in care tabloul inspirat din poetii romantici, are contururi sigure, versul are ritm aproape corect.
            In timpul vietii lui s-a publicat o brosura Povestea povestelor (Iasi, 1843) si o colectie de scrieri in proza si versuri Muza romaneasca.
            Pentru ca scrierile lui Stamate sunt putin raspandite, vom reproduce aici cateva versuri din 'Biserica pustie':
           
            Deci aceste locuri de atunci ramase
            Pustiu neimblat;
            Buruiana creste si scaiul se-ndeasa
            Unde a fost sat;
            Glas de om aicea nici ca se raspunde,
            Ci oaia tipand
            Si prin stanci si codri lupul se ascunde,
            De frica urland;
            Iar printre prapastii paraele repezi,
            Pravalind butuci,
            Curg cu clocot mare, lasand printre lespezi
            Pleava si clabuci!
           
            Dar grupul tinerilor gaseste ca foile existente nu sunt indestulatoare si atunci se hotarasc sa scoata la lumina ei altele noi.
            Asa Kogalniceanu da 'Dacia literara' in 1840, care insa iese numai o jumatate de an. Se vede ca cenzura a oprit-o. D-l R. Rosetti a cautat actele privitoare la aceasta publicatie si n-a gasit nici lucrarile pentru autorizarea, nici cele pentru suspendarea ei. In 'Dacia' aparusera articole de Kogalniceanu, de Costache Negruzzi, de Costache Stamate, de Gh. Asachi si Buchetiera lui Alecsandri, prima lui publicatie.
            In anul urmator el da 'Arhiva romaneasca' in care apar mai ales articole istorice. Dar cea mai insemnata dintre revistele din acea epoca este 'Propasirea' din anul 1844.
            Aceasta are de luptat cu cenzura chiar de la aparitia ei. Un comitet de tineri (Vasile Alecsandri, P. Bals, Ion Ghica si M. Kogalniceanu) cere autorizatie pentru o noua foaie. Cuvantul pe care-l puneau cu titlu fu socotit de cenzura prea revolutionar si li se ceru altul. Comitetul se decise sa nu dea altul si-si tipari revista cu loc alb in locul numelui si cu subtitlul: 'foaie stiintifica si literara'.
            Ea fu salutata cu bucurie si de 'Albina' lui Asachi si de 'Curierul romanesc' al lui Heliade si anuntata inainte de aparitie de 'Gazeta Transilvaniei'. Primul numar iesi in ianuarie.
            In aceasta revista publica Kogalniceanu articole de istorie si notite critice, precum si faimosul discurs tinut in 1843 la deschiderea cursului de istorie nationala la Academia Mihaileana. Alecsandri, pe langa bucatile de proza, publica primele sale poezii inspirate din poezia poporana precum si doua articole critice. Negruzzi dete diferite articole si in fine povestirea Toderica. La aceasta revista colaborara si scriitori mai in varsta si tot aici debuteaza unii dintre cei care aveau sa ocupe un loc mai insemnat in miscarea noastra literara; in jurul 'Propasirii' se adunara si munteni si moldoveni si ardeleni: Gr. Alexandrescu, publica Umbra lui Mircea; Costache Negri, relatia de calatorie in Venetia; Donici, fabule; Iancu Vacarescu, poezii; tot poezii publica Bolliac si Andrei Muresanu, iar Ion Ghica da o serie de studii despre masuri si greutati; Ion Ionescu scrie despre agricultura; dr. Steeghe despre medicina si Nicolae Balcescu incepe seria sa de studii asupra puterii armate. Se poate zice ca aceasta revista este unul din punctele cele mai luminoase ale miscarii culturale pana la 1848.
            Se cade in acest loc sa vorbim despre C. Negri, a carui activitate literara pare a culmina in vremea de care ne ocupam.
            Costache Negri (1812-1876) e cunoscut mai mult ca om politic si patriot decat ca scriitor.
            El si-a facut studiile in Paris, in acelasi timp cu Alecsandri si a luat parte la miscarea literara si politica din Moldova care culmina in 1848 si se desavarsi in epoca dintre 1856-1859. A fost trimis in mai multe randuri sa sustina in strainatate interesele tarii. In 1855 ca delegat al domnitorului Grigore Ghica la Constantinopol, in 1859, ca reprezentant al tarilor unite pentru a obtine recunoasterea starii de lucruri creata prin votul de la 24 Ianuarie si deci a dobandi unirea definitiva.
            Dupa domnia lui Cuza, Negri a stat cu totul retras din luptele politice.
            El a publicat putin, prin reviste, dar au ramas de la el si manuscrise interesante. Toate acestea au fost reunite si publicate sub ingrijirea lui E. Garleanu in editura Minerva (Buc. 1909). Aci sunt cateva povestiri in proza, mai ales amintiri din cala torie, si un numar de poezii. La finele volumului sunt scrisori, care n-au valoare literara, ci numai documentara. Tot in aceasta colectie se gaseste si faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, unde zice:
            'In visurile mele inflorite se arata viitorul Romaniei. Suntem milioane de romani razletiti. Ce ne lipseste ca sa ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea. Sa traiasca unirea romanilor'!

 *

            In anii 1835-45 se dezvolta si literatura didactica si cea istorica.
            Calugarul Eufrosin Poteca (1786-1859), acela care tradusese Logica si etica lui Heinecke (Buda 1829) da acum la lumina un Catehism (Buzau 1839) si o prescurtare despre Sf. Scriptura (Buzau 1836). Asachi publica acum serii intregi de cursuri de matematica: Aritmetica (1837), Algebra (1837), Geometria (1838) si o carte de Gramatica (1840). Tot el da si o istorie a scoalelor dintre 1828-1838. G. Saulescu da un manual de istorie universala (1837).
            Activitatea scolara si istorica este insa, in acest timp, mai mult in mana ardelenilor. Cei mai insemnati profesori din amandoua principatele sunt veniti de peste munti. Asa este Damaschin Bojinca, fost in doua randuri (1834 si 1840) directorul seminarului Veniamin din Iasi, care publica si volumul despre Anticele Romanesti (Buda, 1832, 1833). Asa este Nicolae Balasescu care organizeaza in 1835 seminarul central din Bucuresti. Asa este, in fine, Florian Aron, asupra caruia trebuie sa ne oprim ceva mai mult.
            Florian Aron (1805-1887), a invatat probabil in Transilvania si apoi in Pesta. Biografia nu [i] s-a studiat. Se stie ca a venit in 1826 chemat de Dinicu Golescu, care voia sa intemeieze o scoala secundara la mosia Golesti. De aci a trecut la colegiul Sf.Sava din Bucuresti, a luat parte la revolutia din 1848 din Transilvania si dupa ce a fost catva timp ziarist la Viena, s-a intors in Romania, unde a ocupat situatii inalte in con ducerea scoalelor.
            A publicat cateva carti de scoala (Catehism 1842; Istoria lumii 1846) si un dictionar francez-roman (cu Hill si Poenaru, Buc. 1840); cea mai importanta scriere a sa este o Istorie a principatului Tarii Romanesti, tiparita in 1835 in 3 volume.
            Dar figura cea mai insemnata in istoria scoalelor din epoca de care ne ocupam este a lui Petrache Poenaru.
            Petrache Poenaru (1799-1875), a fost functionar, scriitor, dar mai mult om al scoalei. Biografia lui a fost expusa in mod magistral de catre Al. Odobescu in discursul rostit la jubileul de 25 de ani al Universitatii din Bucuresti (1889). El a fost printre primii bursieri ai statului, trimisi in tari straine sa faca studii mai inalte si a invatat serios la Viena si la Paris. Lui i se datoreste intreaga organizatie a scoalelor dupa punerea in aplicare a Regulamentului Organic (1832), - lui, conducerea invatamantului in vreme de 16 ani, adica pana la 1848, cand reactiunea il inlatura, desi el nu luase parte la mis carea politica.
            Poenaru a mai ocupat si alte functiuni, mai ales in Ministerul de Externe, a fost odata si deputat, iar la 1867 s-a retras la pensie. In 1870 a fost ales membru al Acade miei si, ca discurs de receptie, a scris elogiul lui Gheorge Lazar.

            *

              In vremea acestei miscari atat de intense, traia, de tot izolat, scriitorul popular Anton Pann, care da acum alte editii din scrierile anterioare, iar ca lucrari noi publica Noul Erotocrit (Sibiu 1837) si o colectie de Fabule si istorioare (Buc. 1839-1841).

*

            Dar mai vrednic de luare-aminte este in acest timp teatrul.
            Gustul pentru teatru l-au desteptat la noi diferite trupe straine, mai ales franceze, care veneau din cand in cand in cand sa dea reprezentatii. Heliade si Asachi au facut primele incercari de a da si un caracter literar si romanesc acestor distractii. Reusita lor a fost serioasa, dar de scurta durata; asa ca tot trupele straine erau menite sa multu measca aceasta trebuinta a publicului din Bucuresti si Iasi. Cu timpul actori francezi s-au asezat definitiv la Iasi si au dobandit un fel de situatie oficiala. Trupa lor dadea reprezentatii si in Bucuresti si vedem ca, in 1836, cand vin pentru prima data Fourraux si Hette cu tovarasii lor in acest oras, Heliade ii saluta in 'Curierul' sau si spera ca ei vor invata pe actorii romani sa spuna versurile.
            Alaturi de aceasta trupa franceza se formase si una romaneasca alcatuita din elemente disparate: elevi sau mici functioinari. Directia teatrului se dadea oamenilor de bunavointa, dar fara vreo pregatire. Asa fu doctorul T. Stamati, profesor de chimie. In contra activitatii acestuia publica Kogalniceanu un articol sever in 'Dacia literara' din 1840 si convinsese chiar pe domnitor, cu care era atunci in relatii foarte stranse, sa schimbe directorul. In locul lui Stamati fura chemati trei tineri, unul era criticul si alaturi cu el un prieten, Vasile Alecsandri si un scriitor cunoscut pe atunci, Costache Negruzzi. Ei au combinat trupa romaneasca cu cea franceza si au deschis stagiunea cu o opereta franceza La dame blanche (1 octombrie 1840).
            Silintele lor au fost mari, dar nu era destul pentru a gasi si elementele care lipseau. Piese mai bune puteau sa faca ei, traduceri mai romanesti puteau sa dea, dar nu puteau gasi nici actori, nici nu puteau suporta cheltuielile cerute de o montare ingrijita. De aceea ei nu ramasera mult conducatori efectivi ai teatrului, dar literatura romana castiga mult, caci si Negruzzi si Kogalniceanu publicara piese, iar Alecsandri gasi aci o ade varata vocatiune si deveni astfel creatorul teatrului romanesc.
            Debuturile lui sunt modeste. Cinovnicul si modista si Farmazonul din Harlau, primele piese, n-au fost socotite de el vrednice de a figura in colectia ce a or do nat mai tarziu.
            In aceeasi ani insa a dat teatrului si bucati de oarecare valoare, cum este Iorgu de la Sadagura, care s-a jucat la 18 ianuarie 1844 si a avut mare succes, incat zice 'Propasirea' ca publicul a cerut a doua reprezentatie.
           

c) 1845-1848

            In aceasta ultima vreme a epocii lui Heliade nu se produc opere poetice de o valoare deosebita; dar ea se caracterizeaza prin mari miscari de idei in public in ambele principate si peste munti.
            Traducerile urmeaza cu multa sarguinta si in fruntea acestei activitati sta tot Heliade. El publica in volum traducerile sale din Al. Dumas (Corricolo, 1846; Spe ronare, 1847) si din Byron (Don Juan, poema epica, 1847) si incurajeaza prin buna vointa si autoritatea sa pe ceilalti traducatori.
            Numarul acestora este mare. Ei publica si prin revistele din acel timp si in volume separate. Unii din ei sunt cunoscuti si prin alte feluri de lucrari sau printr-un numar mare de traduceri: altii numai intamplator au lucrat pe acest teren. Majoritatea operelor ce se traduc sunt din literatura franceza; putine sunt grecesti, in special cele religioase; rar, din literatura germana. Acum apar Baladele lui V. Hugo, traduse in versuri de C. Negruzzi (Iasi, 1845). Din Voltaire se traduce Istoria lui Carol XII (de N.D. Racovita, 1846) si Meropa (de Gr. Alexandrescu, 1847). Din Molire avem Don Juan (de M.Costinescu 1846) si Scoala femeilor (de I. Zottu, 1847). Romanele si nuvelele incep a fi foarte citite si de aceea se raspandesc in multe exemplare: Bacalureatul din Salamanca de Lesage (trad. de Gr. Mihailescu, 1847), Tereza de Al. Dumas (de Al. Pelimon, 1847), Nuvelele d-nei George Sand (de D. Mosoiu, 1848) si Corina (de P. Teulescu, 1846) precum si faimosul Guliver al lui Swift, nu din original, ci din frantuzeste (de I. Negulici, 1848). Tot in acest timp apar cele 12 discursuri ale lui Massillon (Le petit Carme) traduse de Eufronsin Poteca, precum si vestita carte a lui Lammenais Les paroles d'un croyant, Cuvantarea unui credin cios tot de un cleric: parintele Dionisie (1848).
            In pleiada aceasta de traducatori se vede si numele poetului Iancu Vacarescu (Napoleon la Schoenbrun 1847) si a lui George Sion (Moartea lui Socrat de Lamartine, 1847).
            Intre ei se distinge Simion Marcovici, care se ocupa in special cu literatura italieneasca traducand doua tragedii de Alfieri: Filip si Oreste (Buc. 1847) si cunoscuta tragedie a lui Ulivo Bucchi Francesca de la Rimini (Buc. 1846. A doua editie 1848).

 *

            In acest timp, 'Asociatiunea literara', fondata in Bucuresti tipareste (in 1848) un volum mare cu poezii vechi si noi ale lui Ion Vacarescu, pe care le precede o prefata elogioasa si respectuoasa a lui I. Voinescu. Nu se putea astepta la un succes real, fapta lui era mai mult un omagiu adus batranului poet, care, in vremuri, incurajase pe cei tineri si fusese un fel de punct central in jurul caruia se puteau grupa toate energiile incepatoare care aveau nevoie de un sprijin. Mai importante sunt volumele a doi poeti cunoscuti din epoca anterioara: Cezar Bolliac (Poezii noua 1847) si Grigore Alexandrescu (Suvenire si impresii 1847). In aceasta noua colectie poetul aduna tot ce pusese in volumele dinainte, adaugand cateva poezii noi pe care le publicase prin reviste, in ultimii ani (poeziile eroice si cateva de amor, precum si Ucigasul fara voie).
            Acum incep a se impune atentiunii publicului Bolintineanu si Alecsandri.
            E locul a vorbi acici in special despre Bolintineanu, fiindca partea cea mai stator nica a operei sale este scrisa inainte de 1848 si aceasta a fost mereu refacuta si repro dusa in diferite editiuni si sub diferite titluri.
            Dumitru Bolintineanu (1819-1872) s-a nascut in Bolintinul din Vale, sat aproape de Bucuresti. Tatal sau, numit Cosmad, roman macedonean, il aduse in capi tala, pe la 1829 si-l dete in casa unui boier, care il puse, impreuna cu copiii sai, sa ia primele cunostinte de citire si scriere. Dupa aceea intra intr-o scoala particulara de la Coltea si apoi la Sf. Sava, unde urma cativa ani si fu numit functionar la postelnicie, la oficiul 'pricinilor suditesti'. In momentele libere se ocupa cu literatura si scria versuri, debutand la 1842 cu O fata tanara pe patul mortii (dupa La jeune Captive de Andr Chnier), publicata in 'Curier de ambe sexe'. Eliad insoti poezia cu o notita elogioasa.
            In acel timp se formase in Bucuresti Asociatia literara, sprijinita de fratii Alex. si Stefan Golescu care trimisera pe la finele anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Aci el asculta unele cursuri, se ocupa de citirea autorilor, dar nu urma o invatatura regulata, pentru ca nu avea baze indestulatoare din tara. Fiind acolo, isi corecta poeziile si Rosetti le tipari in Bucuresti.
            Izbucnind revolutia din 1848, reveni in tara si redacta impreuna cu Balcescu, Bolliac s.a. 'Poporul suveran', dar - cazand revolutia - fu exilat si se duse in Tran sil vania, apoi la Constantinopol si in fine la Paris ca sa-si continue studiile intrerupte.
            Pe la 1855 Grigore Ghica i-a oferit o catedra de literatura romana la Iasi, dar Poarta nu i-a permis intrarea in tara si atunci a facut calatorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate in publicatiuni diverse care cuprind adesea pagini pline de interes si scrise cu multa caldura.
            Intorcandu-se in tara la 1859, intra in politica si deveni ministru de externe, culte si instructiune publica. Prin staruintele lui, ale lui Negri si ale lui V.A. Urechia se infiinteaza primele scoale la romanii macedoneni.
            De la 1866 se retrase din viata politica, ocupandu-se cu literatura, publicand drame in proza si in versuri, poezii epice, satirice, dar ducand o existenta foarte neno rocita. De aceea nu dupa multa vreme se imbolnavi rau. Parasit de toti isi puse biblio teca la loterie si fu castigata de Alecsandri si Negri, care i-o lasara drept man gaiere. Atunci, in urma intervenirii unor amici, fu asezat la spitalul Pantelimon, unde muri dupa scurta vreme si fu ingropat in satul natal, fara nici o pompa, de cativa amici personali, caci toata lumea uitase pe acest poet entuziast si patriot.
            Bolintineanu a scris foarte mult atat in proza cat si in versuri.
            Opera poetica ce formeaza principala lui productiune este poezia lirica si narativa. Ea cuprinde: Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele si Reveriile.
            Legendele sunt poezii narative, dar cu un insemnat element liric (in felul baladelor germane ale lui Uhland). Diferite subiecte istorice, aflate in cronicari (mai ales in Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate in versuri de o perfecta corectitudine, in care se vede multa simtire si o mare iubire de tara. Acestea l-au facut popular si multe din cugetarile exprimate intr-un stil sententios au devenit niste maxime foarte des in tre buintate. Astfel ne-a aratat patriotismul femeii romane dus pana la sublim in persoana mumei lui Stefan; a cantat sentimentul datoriei care ducea pe roman pana la moarte; ne-a infatisat nobletea caracterului lui Mircea, care nu vrea sa pedepseasca pe soli, dar nici sa incheie o pace rusinoasa; a vestejit pe cei ce se fac uneltele tiranilor:
           
            Cei ce rabda jugul si-a trai mai vor
            Merita sa-l poarte spre rusinea lor;
           
            a laudat devotamentul si pietatea nevestei lui Neagoe, care-si vinde sculele ca sa termine manastirea Argesului; a scos din nou la iveala testamentul lui Stefan, care zicea ca mai bine tara s-ar face un mormant decat neamul sa traiasca in robie; in fine, a facut cea mai frumoasa urare plentru patria sa:
           
            Viitor de aur tara noastra are
            Si prevad prin secoli a ei inaltare.
           
            Andreiu sau luarea Nicopolei de romani si Sorin sau taierea boierilor la Targoviste sunt doua naratiuni in care nu subiectul istoric formeaza partea principala, ci un subiect imaginat.
            Sorin este o compunere pe jumatate epica, pe jumatate dramatica. Ea se incepe printr-un prolog, in care Herman, medicul curtii, dezvolta ideea neputintei omenesti de a patrunde tainele firii, idee inspirata dupa Faust a lui Goethe. Partea de la inceput are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urma trece prea repede asupra in tampla rilor. Si Sorin moare, ducandu-se la inchisoare, ca sa scape pe altul, iar o fata care il iubea, se arunca in apa.
            Florile Bosforului cuprind poezii, parte lirice, parte narative, cu subiecte orientale. Ni se descriu frumusetile naturii la Constantinopol, frumusetea femeilor, intrigile din Serai, nenorocita viata a cadanelor, amorurile lor descoperite si pedepsite cu cele mai grozave morti, targurile de sclave etc. Amorul si gelozia formeaza fondul mai tuturor acestor poezii, scrise intr-o limba foarte armonioasa. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpati, Leili, istoria unei jertfe pentru amor.
            Sub titlul de Basme se cuprind o serie de poezii narative cu subiecte felurite, in care miraculosul joaca un rol insemnat, chiar daca sunt amestecate si personagii istorice. Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, - Ielele - Mihnea si Baba, a carui dezvoltare nu e destul de lamurita, dar cuprinde versuri frumoase si acel blestem foarte important in literatura noastra, care - ca si Grui Sanger, de Alecsandri - se poate pune alaturi de modelele de imprecatiuni din litera turile straine, cum e al Camiliei din Horaces s.a.
            Macedonele ne descriu frumusetile din tarile locuite de macedoneni si ne poves tesc intamplari din viata lor. In genere personajele sunt pastori si pastorite. Cele mai insemnate: Romanele din Cavaia - San-Marina.
            Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice si anume elegiile sale, care prin frumusetea versurilor si prin sentimentele triste ce inspira au fost foarte pre tuite. Din acestea fac parte: O fata tanara pe patul mortii - Plangerile poetului roman - Scopul omului - Un tanar roman mort in strainatate si altele.
            Aceste diferite grupari sunt cele mai bune lucrari ale lui Bolintineanu. Valoarea lor a fost privita in mod foarte deosebit de critici. Unii au admirat fara rezerva tot ce a scris el, cum este Aron Densusianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru alaturi de Muresanu; altii i-au tagaduit orice valoare, cum face d-l N. Iorga in Istoria literaturii. E drept ca Bolintineanu se citeste din ce in ce mai putin si impresia ce ne produc legendele sale este foarte deosebita de cea produsa generatiei de la 1848. Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar in locu-i sunt discursuri si maxime. S-ar putea zice ca planul tuturor poeziilor de acest fel se poate reduce la un tip: o scurta descriere, un discurs, sau doua discursuri. Limba insasi, in care sunt multe neologisme si cuvinte savante, precum si prea multe diminutive, face ca poeziile acestea sa fie in mare parte monotone. Un merit sigur are Bolintineanu: mestesugul de a face versuri. Versurile sale sunt mult mai bine reusite, vorbim in special de ritm, decat ale tuturor poetilor anteriori si contemporani. Poate ca aceasta calitate, cum si maximele patriotice din scrierile sale, i-au asigurat succesul in prima parte a activitatii sale.
            Dar Bolintineanu nu s-a marginit aci. Luptele politice, dorinta de a avea cat mai multe opere si la urma, nevoia materiala, l-au silit sa scrie mult si in multe genuri: in epopee, in drama, in roman, in satira si fabula.
            Se incearca in epopee si ne da Traianida poema in sapte canturi in care voieste sa celebreze colonizarea Daciei, dar conditiunile epopeii lipsesc. Cu atat mai mult se vede lipsa lor in poema Conrad, unde eroul principal e chiar poetul si unde la tot pasul sunt intercalate poezii lirice.
            Se incearca in drama si ne da o serie de drame istorice, parte in proza, parte in versuri, in care actiunea e rau condusa si interesul slab. Astfel: Mihai condamnat la moarte, - Stefan Gheorghe Voda sau voi face doamnei tale ce ai facut jupanesei mele, - Lapusneanu, dupa nuvela lui C. Negruzzi, - 'Marirea si uciderea lui Mihai' etc. De altfel trebuie sa credem ca nu le-a facut cu gandul de a le reprezenta, pentru ca vedem neintrerupte schimbari de scena, unele tablouri exagerat de scurte si lucruri imposibile pentru reprezentatie.
            Se incearca si in roman si ne da Manoil, in scrisori si Elena, inspirat din romane franceze si plin de declamatiuni si cu caractere nenaturale.
            Se incearca in satira si in fabula, dar nu izbuteste. Lucrarile acestea seamana mai mult a articole de ziar decat de poezii. Mai toate au ton personal, iar cele generale sunt abstracte, declamatorii si uneori indecente. Colectiile se numesc 'Eumenidele', 'Bolin ti neadele', 'Nemesis', un fel de ziare sau reviste. Vom cita ca mai bune dintre satire: Doua Tombatere in care ne infatiseaza doi boieri vechi nemultumiti cu starea de lucruri de sub Cuza; Advocatii, in care satirizeaza pe avocati; Mihai Viteazul in rai, o satira la adresa societatii de atunci; Catre Ion Ghica, contra partidelor politice.
            In toate aceste productiuni il vedem slab si se simte marele lui defect: putina cultura ce a avut. De aceea se repeta des si intalnim in operele lui din urma idei si versuri din cele anterioare. Lipsa de cultura intinsa este si mai aparenta in scrierile istorice, ca Viata lui Stefan, Viata lui Traian etc., care cer cunostinte intinse si cer ce tari indelungate si de aceea cu dreptate sunt azi date uitarii. Singura Viata lui Cuza prezinta oarecare interes, ca scrisa de un contemporan care a cunoscut de aproape toate evenimentele.
            Alecsandri compune acum poeziile sale de amor, pe care le va reuni - im preuna cu altele de mai tarziu -, in 1852 sub titlul de Lacramioare. Logodit cu tanara Elena Negri, sora amicului sau, el a avut durerea s-o vada suferind si stingan du-se pe bratele sale. Prima poezie din acest ciclu poarta ca titlu data de 8 martie 1845, cand el este convins ca amorul sau este impartasit. Dupa cateva altele in care canta planuri pentru viitor si cele mai frumoase nadejdi de fericire, se vede ca se desparte de iubita sa, care se duce in Italia pentru a-si ingriji de sanatate. Dupa o scurta calatorie in Orient, o gaseste in Venetia, dar nevoile ingrijirii o silesc sa plece in sud, la Neapole, La Palermo si apoi la Constantinopol. In fine, ea moare in drum, in 1847, pe un vapor si este inmormantata in cimitirul unei biserici grecesti din capitala Turciei. Acest scurt roman cum si amintirile despre iubita lui 'Ninita' formeaza cuprinsul colectiei pe care o pomeniram si care are in frunte o 'Dedicatie' devenita celebra mai ales prin melodia ce i s-a compus:
           
            Tu care esti pierduta in neagra vesnicie
            Stea dulce si iubita a sufletului meu
            Si care odinioara luciai atat de vie
            Pe cand eram in lume tu singura si eu

*

            Astfel anii acestia nu ne dau o productie poetica prea bogata. Revistele timpului, afara de rare productii ale lui Negruzii, C.A. Rosetti, Sion sunt ocupate de poezii ale unor debutanti care nu s-au impus niciodata atentiei publicului.
            Heliade insusi produce acum putine poezii. Situatia sa de arbitru al miscarii lite rare din Tara Romaneasca ii impune indatoriri noi acum cand aceia pe care ii incu rajase sau ii scosese el singur la lumina aveau porniri de emancipare fata de dansul. El trebuie sa devina acum critic literar in adevaratul inteles al cuvantului. Incearca, isi propune un plan maret: un fel de revista a tuturor productiilor romanesti pana in anul 1847 si incepe cu critica propriei sale lucrari, vestita Gramatica din 1828, careia voieste sa-i stabileasca insusi rolul de capetenie in miscarea culturala a secolului. Prin aceasta, arata tinerilor ca el este incepatorul, parintele, si-i cheama oarecum la respect. Din nenorocire, articolele despre gramatica se inmultira, evenimentele adusera miscarea din 1848, 'Curierul' inceta, iar Heliade fu chemat in alte indatoriri si fu prins de alte preocupari, asa ca planul sau ramase fara realizare.

*

            In Moldova critica este reprezentata, in acelasi timp cu Heliade, de Asachi si de M. Kogalniceanmu.
            Critica lui Kogalniceanu se manifesta prin diferite notite in care aflam aprecieri despre scrierile si autorii timpului, si prin articole mai cuprinzatoare. Intre acestea se poate cita prefata colectiei de poezii a lui Hrisoverghi (1845). Cercetandu-i activitatea literara, el ii lauda cu exageratie meritele; dar in treacat vorbeste si despre miscarea literara din Moldova dintre 1830-1840. Aci arata superioritatea productiilor poetice din Muntenia, ilustrata prin Vacarescu, Heliade, Carlova si prin 'marele poet' Gr. Alexandrescu, fata de cea din Moldova, unde se publicau numai 'proaste traduceri sau imitatii rele dupa originaluri straine'.
            Nota distinctiva a criticii sale pare a fi incurajarea producerilor romanesti originale si inlaturarea traducerilor. Zicem 'pare', fiindca el nu urmeaza multa vreme pe acest camp de activitate, ci il atrag alte preocupari. In vremea de care vorbim, Kogal niceanu se da din ce in ce mai mult istoriografiei. Acum aduna el un mare numar de manuscrise ale cronicarilor moldovenesti si incepe a le compara, pentru a gasi tipul cel mai curat pentru fiecare cronica. Daca stiinta moderna poate critica unele incheieri ale lui, ea recunoaste ca el a supus imensul material de care dispunea unei cercetari serioase si a facut o lucrare de un mare pret pentru vremea aceea.
            Dupa ce tipareste in frantuzeste cateva extrase din cronici (Iasi, 1845), incepe tipa rirea Letopisetelor. Aceasta lucrare a tinut peste 7 ani. Intai a aparut tomul al doi lea (1845) si al treilea (1846) si mai tarziu tomul intai (1852).
            E de prisos sa se mai arate insemnatatea culegerii lui Kogalniceanu. Ea a fost o conditie esentiala a dezvoltarii ce au luat studiile si cercetarile istorice din tara noastra. Sincai, care cunoscuse mai toate cronicile muntenesti si moldovenesti, publicase numai extrase si opera lui inca nu se tiparise intreaga. Este deci meritul lui Kogalniceanu ca a pus la indemana tuturor icoana trecutului Moldovei, asa cum se infatiseaza in cro nicarii din veacul XVII si XVIII.
            Valoarea publicatiei lui Kogalniceanu nu se poate compara decat cu a revistei pe care o incep in Bucuresti Balcescu si Laurian.
            Intre 1845 si 1848 aparura cinci volume, care au ramas pana in anii din urma singurele izvoare pentru istoriografia cronicarilor munteni. In aceste volume se publi cara si o mare parte din articolele lui Balcescu si cateva ale tovarasului sau. E locul aici de a vorbi mai pe larg despre cel dintai.
            Nicolae Balcescu (1819-1852) e nascut in Bucuresti unde a si invatat la Sf. Sava si in particular cu banateanul Murgu. E fiul unui boiernas, care nu a lasat copiilor sai avere insemnata. Amanunte biografice a dat asupra-i Ion Ghica, dar numai pentru tineretea lui, asa ca pana acum o noua lucrare asupra-i, dupa studiul lui Gr. Tocilescu (1876) nu s-a facut.
            Chiar din vremea cand era scolar, se ocupa cu istoria in mod deosebit si din cu noasterea trecutului poporului sau s-a ales cu o mare iubire pentru oaste. A voit chiar sa fie ostas. A intrat in militia ce se organizase conform Regulamentului si a servit catva ca ofiter. Iesind apoi din armata, a luat parte la miscarea politica secreta care in 1838-1840 voia sa provoace o schimbare in felul de carmuire al tarii. Fruntasii aces tei actiuni, Ion Campineanu, Balcescu, Mitica Filipescu s.a. intelesera de atunci ca viitorul romanilor nu se poate asigura decat prin unirea principatelor si prin alegerea unui principe strain. Incercarea lor n-a reusit, cu toata rugaciunea lui Campineanu pe la cabinetele Europei, unde voia sa provoace un curent favorabil pentru romani. Con ducatorii au fost arestati pe la manastiri si numai venirea lui Bibescu i-a scapat.
            Debutul lui ca scriitor am vazut ca s-a facut in 'Propasirea' din Iasi (1844) cu un articol despre puterea armata a romanilor, pe care-l saluta Heliade in 'Curierul romanesc' (no. 87 an 1844) laudand 'talentul eminent' al autorului, in care 'va avea patria un adevarat istoric al sau'.
            In anul urmator incepu a redacta 'Magazinul' de care vorbiram, deschizand seria articolelor printr-un studiu asupra 'izvoarelor istoriei romanilor' care examineaza chestiunea din toate punctele de vedere si pune in curent pe cititor cu starea de lucruri din acel moment.
            Fu unul dintre fruntasii revolutiunii din 1848 si, cand se constitui guvernul provi zoriu, i se dete insarcinarea de secretar al statului impreuna cu Rosetti si I.C. Bratianu.
            Dupa caderea revolutiunii, in septembrie, exilat, se duse in Transilvania, unde tocmai se incepuse lupta romanilor, aliati cu Austria, contra ungurilor. Vazand ca ungurii s-au ridicat in contra tiraniei austriece, in numele principiilor proclamate de revolutiunea franceza, multi dintre emigrati crezura ca e bine ca romanii sa se impace cu ei si impreuna sa lupte contra Austriei si Rusiei. Intelegand rau situatia de peste munti, exilatii nostri socotira ca indeplinesc o datorie de patriotism staruind sa inceteze razboiul; de aceea ei detera speciala insarcinare lui Balcescu sa trateze cu capeteniile ungurilor ca sa stabileasca un mod de impacare. Tractarile nu au putut ajunge la nici un rezultat bun pentru ca ungurii nu voiau sa recunoasca existenta romanilor ca natiune si nu renuntau la ideea, pe care au urmarit-o pana la infrangerea din 1918, de a face un stat maghiar unitar. Concesiunile admise de ei nu putura fi primite de comitetul national roman si in cele din urma recunoscu insusi Balcescu ca concilatiunea nu se poate indeplini si vazu ca transilvanenii au dreptate. Acest lucru il marturiseste intr-o scrisoare catre Ion Ghica, in care zice: 'Pana cand un popor nu va exista ca natiune, n-are ce face cu libertatea'.
            Dupa aceste evenimente, atins de oftica din cauza vietii zdruncinate ce dusese, trai cand in Franta cand in Italia si muri in Palermo, intr-o extrema saracie. Singur si departe de tara, el s-a stins cu numele ei pe buze. Minunat ne-a povestit Alecsandri ultimele momente ale vietii nenorocitului exilat, in poezia Nicolae Balcescu murind, care se termina cu strofa urmatoare:
           
            Du-te, raza stralucita, Iar tu nour de rodire,
            Du-te mica pasarea Fa sa creasca-n sanul sau
            Si pe tara mea iubita Cu verzi lauri de marire
            Mangaiati-o-n lipsa mea. Floarea sufletului meu.
           
            Scrierile lui Balcescu nu sunt prea multe, dar sunt foarte importante. nu numai pentru timpul in care s-au scris, ci si ca valoare proprie.
            El incepe seria lucrarilor sale, declarand ca voieste sa schimbe modul de a se face istoria, caci pana atunci toti se ocupau numai de razboaie si studiau numai biografia suveranilor. Trebuie sa cercetam institutiunile trecutului, caci numai asa vom pricepe faptele. Aceasta cercetare isi propune sa o incerce el, luand ca punct de plecare institutia militara, pentru ca acesteia se datoreste marirea trecuta a romanilor. Astfel dete Puterea armata, importanta inca prin aceea ca intreprinde studiul nu numai pe baza autorilor romani si straini, dar si pe baza hrisoavelor. In primul articol imparte studiul asupra armatei Valahiei in doua parti: de la intemeierea principatului pana la fanarioti, - de la fanarioti pana in timpul sau, adica sub regimul regulamentar. Examineaza organizarea in aceste diferite epoci, cum si arta militara, dand detalii foarte intersante, dar avand defectul ca nu deosebeste bine epocile si confunda institutii din doua momente diferite. Al doilea articol arata cum era armata moldoveneasca in timpii de marire. Primul articol e publicat in 'Propasirea' (1844); celalalt in 'Magazin istoric' (1846).
            Ca lucrari mai mici publicate mai toate in 'Magazin', vom cita: despre miscarea din Ardeal, despre izvoarele istoriei romane si cateva biografii.
            Tot in 'Magazinul istoric' (vol. II) publica el: Despre starea sociala a munci torilor plugari in principatele romane in diferite timpuri, in care studiaza pentru prima oara aceasta chestiune, bazat pe documente.
            Porneste de la ideea ca, la intemeierea principatelor tarile erau locuite si aveau un insemnat numar de proprietati private, astfel ca drept loc domnesc (dominium principis) se puteau privi numai locurile pustii si cuprinsul targurilor. Prin urmare, numai pe acestea puteau domnii sa le daruiasca boierilor ca proprietati. Arata cum, din cauza razboaielor si a saraciei, locuitorii proprietari pe mici intinderi de pamant (mosneni, razesi) au trebuit sa renunte la proprietatile lor si sa devie vecini (rumani) pe mosiile proprietarilor celor mai mari. Examineaza apoi actele de emancipare ale lui Constantin Mavrocordat, sustinand ca ele n-au putut sa imbunatateasca in mod real soarta taranilor, de vreme ce le-au liberat persoana fara sa le dea mijloc de trai. Termi nand, arata cat de mare insemnatate are stabilirea relatiilor juste intre muncitori si patura dominanta si zice ca trebuie sa ridicam clasele de jos, sa le dam drepturi egale si sa le imbunatatim starea materiala, 'caci vai de acele natii unde un mic numar de cetateni isi intemeiaza puterea si fericirea lor pe robirea gloatelor. Ele pier!'.
            Preocupat de aceleasi idei, tipareste la Paris o lucrare intitulata Question cono mique des Principauts Danubiennes (1850) in care zugraveste reaua stare a taranilor, propune infiintarea de credite pentru cumparare de vite si instrumente agricole si sfarseste declarand ca boierimea nu cauta decat interesul sau, ca se opune la imbunata tiri si 'prin urmare nu pe boieri se reazema mantuirea principatelor'.
            Opera de capetenie a lui Balcescu pe care n-a putut insa s-o termine este Istoria romanilor sub Mihai Viteazul, - publicata de Academia Romana, sub ingrijirea lui A. Odobescu (1878).
            La inceput e o introducere in care isi propune a face un tablou sumar al istoriei romanilor si o privire filozofica asupra principiilor ce trebuie sa calauzeasca natiunea noastra in drumul spre reorganizare, dar n-a putut s-o termine si unele puncte sunt atinse foarte pe scurt sau numai indicate. Lucrarea e impartita in sase carti, a sasea neinceputa si a cincea neterminata. I. Libertatea nationala; venirea pe tron a lui Mihai si primele lupte. II. Calugarenii. III. Robirea taranului; diferitele razboaie si asezamantul. IV Uni tatea Nationala; luptele din Transilvania si Moldova, unirea temporara a tarilor. V.Miraslau: nenorocita lupta de acolo, unde Mihai e invins.
            Balcescu a consultat peste 500 de opere si a voit sa faca nu numai o lucrare stiintifica, dar si o lucrare nationala. Iubirea de patrie si de libertate incalzeste aceasta opera, scrisa intr-un stil plin de frumusete si de energie. Povesteste evenimentele asa, ca sa le faca interesante, dar nu se multumeste cu aceasta, ci le judeca, pastrand o abso luta nepartinire: precum lauda calitatile si faptele mari, asa critica defectele si greselile.
            Rapit prea curand de moarte, Balcescu ramane unul din cei mai mari scriitori ai nostri si mai presus de toate ca imaginea deplina a adevaratului liberal si patriot, care a murit cu convingerea ca se va implini intr-o zi 'visarea vietii sale', adica 'Ro manii vor fi una, liberi si frati'.
            Laurian, tovarasul lui Balcescu, a avut viata mai lunga si activitate mai variata.
            August Treb. Laurian (1810-1881) a invatat la Sibiu, la Cluj si la Viena. Studiile sale se pare ca au fost foarte variate; filozofie, matematica, filologie, istorie. Amanunte sigure nu avem, fiindca nu avem despre el nici un studiu biografic si documentat.
            Stim ca prima lui publicatie a fost opera filologica Tentamen criticum in origi nem, derivationem et formam linguae romanae, tiparita la Viena (1840), in care in cearca a reconstitui limba romaneasca intr-o faza primitiva - cam prin sec. XII - dar incercarea lui este o alcatuire cu totul teoretica, intrucat nu exista nici un fel de urma de limba din acel timp, este neizbutita si se infatiseaza ca o simpla curiozitate.
            Probabil, dupa aceasta publicare, a venit in Bucuresti, unde a ocupat catedra de filozofie de la Sf. Sava. In 1848 insa, cand fratii sai din Ardeal au inceput a se misca impotriva ungurilor, a alergat acolo si a fost unul dintre conducatorii luptelor. Membru in cele mai importante comitete de actiune, a fost dintre delegatii ce s-au dus la Viena sa infatiseze imparatului cererile romanilor.
            Dupa revolutie se duse in Moldova ca inspector general al scoalelor. Trecand in Bucuresti, fu unul din factorii de capetenie ai activitatii scolare si filologice. Profesor la facultatea de litere, efor al scoalelor, membru in consiliul superior al instructiei, fondator al Academiei si multi ani prezident al ei, profesor al regelui Carol, Laurian fu o personalitate mare in toata epoca aceasta a vietii sale. In Academie avea cuvantul hotarator; de aceea el redacta, ajutat de Massim si de alti membri, marele Dictionar al limbei romane si Glosariul (1871-1876), care fu culminatia curentului latinist, dar care si contribui la prabusirea lui.
            Laurian a fost un fecund autor didactic, iar ca tovaras al lui Balcescu, el a publicat in 'Magazin' articole de istorie (Temisana etc.) si de epigrafie, primele de acest fel in literatura romana.

*

              In afara de scrierile lui Laurian, literatura didactica este, si in acest timp, imbo gatita si de alti scriitori, iar scoalele fac progrese insemnate. Pe langa profesorii ardeleni, mai de mult veniti in principate, se adauga altii, intre care locul de frunte il ocupa Munteanu si Ion Maiorescu.
            Gavriil Munteanu (1812-1869) profeseaza in Buzau (la seminar) si in Bucuresti pana la 1848, iar dupa acest an se intoarce in provincia sa si devine fundatorul gimnaziului din Brasov.
            De la el au ramas cateva traduceri literare, ca Suferintele junelui Werther (Buc. 1842) si carti de scoala. Cea mai insemnata lucrare este traducerea scrierilor lui Tacit (Sibiu 1871), despre care regretam ca e scrisa intr-o limba prea latinizata. Aceasta ii deschise portile Academiei in 1866.
            Mai importanta si mai indelungata activitate didactica are Ion Maiorescu. Acti vitatea lui este acum mai bine cunoscuta prin publicatiile ce s-au facut cu ocazia im plinirii a 100 de ani de la nastere.
            Ion Maiorescu (1811-1864), nascut intr-un sat langa Blaj, a studiat la Blaj, Cluj, la Pesta si la Viena. A venit in Tara Romaneasca in 1837, ca un profesor la o scoala ce s-a intemeiat atunci in oraselul Cerneti, dintr-un fond particular. A trecut apoi profesor la un colegiu din Craiova si inspector al scoalelor din acel oras. Fiind aci, a avut in anul 1839, un mare conflict cu conducatorii scoalelor din tara, din pricina unui articol publicat in 'Gazeta de Transilvania'. In acel articol el critica si viata sociala si culturala si literatura din Tara Romaneasca. O suma de glasuri de protestare se ridicara, intre care si al lui Heliade; autoritatea scolara, in fruntea careia se afla Petrache Poenaru, il sili sa paraseasca postul pe care nu-l relua decat dupa o scrisoare de retractare.
            E probabil ca a fost profesor la seminarul 'Veniamin' din Iasi, daca il identificam cu Ion Maior pe care-l pomenesc actele scoalei din 1842 si 1843, ceea ce se poate face tinand socoteala ca intre acuzatiile pe care i le aduce Heliade este si aceea ca si-a schimbat numele din Maior in Maiorescu, pe cand Lazar nu s-a facut Lazarescu.
            Furtuna aceasta s-a potolit si Maiorescu a avut legaturi cu toti fruntasii miscarii din 1848. Aflandu-se in Ardeal, unde se dusese sa ia parte la luptele fratilor sai, el a fost delegat de catre guvernul provizoriu sa reprezinte dietei Germaniei, din Frankfurt, memorii, in care arata motivele miscarilor din principate.
            Mai tarziu s-a intors in Tara Romaneasca si s-a ocupat cu administratia invatamantului, fiind mai multi ani director al eforiei scoalelor. In aceasta calitate el a publicat dari de seama asupra mersului institutiilor culturale, puse sub obladuirea eforiei.
            In 1857 a facut o calatorie in Istria unde a gasit sate romanesti si a cercetat starea romanilor precum si dialectul vorbit de acestia. Lucrarea s-a tiparit dupa moartea autorului de catre fiul sau (1874).

*

            Pentru a incheia cu aceasta epoca, ne ramane sa pomenim despre literatura poporana si despre teatru.
            Scriitorul popular Anton Pann tipareste acum o colectie de Poezii populare (Buc. 1864) si da la lumina primul volum din culegerea de Proverburi sau povestea vorbei (Buc. 1847).
            El ramane insa tot izolat si necunoscut de lumea scriitorilor, pe care n-o poate inte resa la acest gen de publicatii. In Moldova insa se vede nasterea unui spirit nou, care pretuieste produceri ale poporului, reprezentat prin Alexandru Russo si prin Alecsandri.
            Literatura dramatica este reprezentata in acest timp prin cateva comedii ale lui C. Balcescu (O buna educatie, 1845), T. Codrescu (Soldatul prujitor, 1846), C.Halepliu (Cumplitul amagit 1847), C. Caragiale (O soarea la mahala 1847) si mai ales prin piesele lui Alecsandri: Creditorii (1845), Ramasagul (1846); Iasii in carnaval (1845), Piatra din casa (1847); Iorgu de la Sadagura tiparita in 1844 si Nunta taraneasca (1848). Cea mai insemnata din ele este Iorgu de la Sadagura in care, pe langa partea comica, se vede dezvoltata si o idee: lupta intre batrani si tineri. Aici el infatiseaza sub o lumina favorabila pe boierii batrani care trimit pe fiii lor in strainatate si face o figura ridicola din Iorgu, care a stat catva timp la Sadagura si nu mai poate suferi nici viata, nici obiceiurile din Moldova. Incheierea piesei este patriotica si spre lauda batranilor, caci Iorgu vede si el, nu numai ca interesul sau personal este sa fie de aceeasi parere cu unchiul sau, dar ca datoria tinerilor care au facut studii in tari straine este sa puna toata invatatura si toata puterea lor in serviciul patriei.
            Iasii in carnaval este ca si cealalta alcatuita din mai multe acte. Aci el face satira vietii din Capitala, aratand, cu ocazia petrecerilor din carnaval, o suma de obiceiuri rele, abuzuri ale administratiei s.a. Este una din pledoariile cele mai elocvente pentru ideile politice ale tinerimii.