FLOARE ALBASTRA

FLOARE ALBASTRA

Context literar. Poezia a fost publicata in "Convorbiri literare', la 1 aprilie 1873.

Specificul speciei. Creatie romantica, Floare albastra este un text complex deoarece prezinta elemente de idila, egloga si meditatie.

Poezia a fost publicata in "Convorbiri literare', la 1 aprilie 1873.

Titlul este alcatuit din doua cuvinte cu valoare de simbol: "floare' reflecta frumusetea, gingasia, sensibilitatea, dar si efemeritatea, "albastra' reprezinta infinitul, cosmicul, perfectiunea sau absolutul.

Motivul "florii albastre' este larg raspandit la romantici, fiecare dandu-i conotatii originale, nuantandu-l. La Novalis "floarea albastra' este iubita proiectata in mod absolut, este un simbol al eternitatii, al fericirii vesnice.

Romanticul italian Giacomo Leopardi a valorificat motivul florii albastre in poezia La ginestra, aceasta fiind o floare rara, care creste pe varfurile inalte ale Alpilor si reprezinta, de asemenea, absolutul, infinitul.

La Eminescu, "floarea albastra' reflecta si absolutul, eternitatea, dar si contingentul. Motivul devine expresia iubirii, fericirii depline, traite .irj^patiul pur si feeric al naturii, dar si al proiectiei acestei stari de,.b^it^dj.n,e spre etern.

Teme motive. Textul este o concretizare a temei preferate de Eminescu: iubirea si natura, careia i se adauga meditatia amara asupra existentei umane. Pe langa motivul florii albastre, descoperim in text si alte motive poetice cu semnificatii deosebite: "campiile asire' si "piramidele-nvechite' care simbolizeaza universul cunoasterii in care creatorul se retrage.

Natura este alcatuita din: codrii - motiv poetic preferat de Eminescu, reprezentand statornicia si vesnicia naturii. Cadrul feeric al naturii este completat de: izvoare - elemente dinamice, flori, stanca, trestia, nelipsind cele doua astre: soarele si luna. Ca si in alte poezii, luna este astrul tutelar, protector si martor al povestii de iubire.

Structura - compozitie. Textul cuprinde patru secvente distincte ca expresie artistica, dar si ideatica.

Prima secventa contine imaginea celui care se adanceste in problemele cunoasterii reprezentate de "stele', "ceruri inalte'.

"campiile asire' si "piramidele-nvechite'. Este chipul contemplatorului, al geniului izolat de frenezia existentiala.

Apare vocea iubitei care isi expune intentia de a-si scoate iubitul din izolare, din lumea abstractiunilor si de a-l atrage in spatiul pur si frumos al codrului, al naturii. Motivatia este exprimata transant: "Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite'.'.

Barbatul, interiorizat si patruns de ganduri, are o reactie uimitoare, recunoscand justetea duiosului repros: "Astfel zise mititica,/ Dulce netezindu-mi parul./ Ah! ea spuse adevarul;/ Eu am ras, n-am zis nimica. '.

Cea de-a doua.secventa cuprinde chemarea tentanta si tandra a "florii albastre' intr-un cadru feeric si salbatic, reprezentat de codru, stanca si "prapastia mareata'.

De fapt, avem in fata o derulare a unui vis de iubire, pentru ca gesturile tandre si intalnirea propriu-zisa au loc la nivel imaginativ, conceptual, urmand sa se petreaca. Starea de beatitudine este totala, patronata de luna si favorizata de liniste si singuratate.

Frumusetea iubitei contine armonia dintre terestru si serafic: este "rosie ca marul' si are parul de aur. Idila este favorizata de noapte, care ii izoleaza pe indragostiti de lume, revarsand asupra intregului spatiu splendoarea misterului si amplificand inefabilul iubirii: "Si sosind l-al portii prag,/ Vom vorbi-n intunecime:/ Grija noastra n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasa ca-mi esti drag? '.

Secventa a treia este expresia exaltarii in fata frumusetii fiintei iubite. Disparitia iubitei, din spatiul concret sau ideatic, produce starea de incremenire, de nemiscare totala sau temporara: ,, Ca un stalp eu stau in luna!'. Exclamatia retorica si prepozitia in (luna) creeaza starea de uimire si de intristare maxima. Sintaghra ,,in luna' reda transcenderea eului contemplativ intr-un alt spatiu, total diferit de cel teluric.

Cealalta exclamatie "Ce frumoasa, ce nebuna/E albastra-mi, dulce
floare!' traduce starea de exaltare, dar si de tristete profunda cauzata
de pierderea sau disparitia iubitei. Aici, identificarea floare - iubita
este evidenta, iar epitetul "nebuna' reflecta cochetaria, feminitatea,
jovialitatea fiintei dragi.

Ultima secventa, reprezentata de strofa finala si marcata de insusi eul poetic, este o meditatie asupra existentei umane.

Meditatia trista este determinata de pierderea iubitei, tonul este grav, marcat de tristetea indragostitului care se converteste intr-un fel de lamentatie: "Si te-ai dus, dulce minune,/ S-a murit iubirea noastra -/ Floare-albastra! floare-albastra!/ Totusi este trist in lume!'.

Neimplinirea visului de iubire inseamna revenirea la starea de contemplatie, meditatie, ajungandu-se la amara constatare ca totul este efemer in cadrul limitat al existentei.

Analiza stilistica

Nivelul morfo-sintactic. Verbele au o functie stilistica remarcabila in textele eminesciene, marcand cele doua planuri: real si imaginar. Cand descrie natura sau prezinta universul cunoasterii poetul utilizeaza timpul prezent: "gramadesti', "urca', "izvoare plang', ..stanca sta sa se pravale'. Visul de iubire este redat prin forme verbale la viitor, conjunctiv, reflectand dorinta, dar si faptul ca totul se deruleaza intr-un spatiu fictiv, nu in plan concret: vom sedea, voi cerca, oi desface, oi tinea, ne-om da, vom vorbi, n-a s-o stie, sa astup.

Adresarea directa este marcata de vocative: "Sufletul vietii mele', "iubite', de verbul la imperativ: "nu cata', sau de interjectia cu valoare predicativa "Hai'.

Nivelul lexico-semantic. Predominante sunt elementele din limbajul popular care contureaza o atmosfera intima, apropiata, specifica relatiilor dintre indragostiti: incalte, sa se pravale, romanita, mi-i da o sarutare, crengi, subsuoara, prag, nime.

Cele cateva neologisme marcheaza planul cunoasterii, diferit de cel existential, al iubirii: "campiile asire', "piramidele-nvechite'.

Nivelul figurilor de stil. Pseudodialogul sau adresarea directa este procedeul de baza al textului prin care iubita vrea sa-l atraga pe barbat intr-un spatiu teluric, fermecator, reprezentat de natura, detasandu-l de universul abstractiunilor. Acest univers este desemnat de sintagmele metaforice: "ceruri inalte', "campiile asire', "intunecata mare', "Piramidele-nvechite'.

Predomina epitetul dulce: "Dulce netezindu-mi parul', "sarutari dulci', "dulce minune', "dulce floare', care exprima suavitatea gesturilor tandre, dar si frumusetea si gingasia iubitei. Sintagma "dulce minune' sintetizeaza calitatile iubitei, dar si imensitatea iubirii traite plenar, iubire vazuta ca un miracol.

Comparatia sarutarilor cu florile releva delicatetea si gingasia
gesturilor indragostitilor: ,, Ne-om da sarutari pe cale,/ Dulci ca florile
ascunse.'.

Concluzia trista din final, "Totusi este trist in lume!', enuntata intr-o exclamatie retorica, contine acest adverb, Totusi, care vine sa argumenteze cat de mare si devastatoare este discrepanta dintre vis si realitate, dintre idealul urmarit sl implinirea lui.

Receptare critica

"Atat de intim sunt intretesute iubirea si natura in poezia lui Eminescu incat ele ajung sa se contopeasca in asa fel incat amanuntele vietii naturii, miscari abia simtite ale ramurilor, luciri stelare, rasfrangeri ale lunii devin limbajul.tainic, delicat si august al dragostei poetului.'

(Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu) (L.C.N.)