ION CREANGA - 'Amintiri din copilarie'

ION CREANGA - 'Amintiri din copilarie'

'Amintiri din copilarie', opera capitala a lui Creanga, e scrisa la maturitate, dupa ce autorul încheiase ciclul povestilor. Lucrarea e structurata în patru parti si este dedicata Liviei Maiorescu, fiica ilustrului critic de la Junimea. Ca si celelalte scrieri, apare mai întâi în revista Convorbiri literare: primele doua parti în 1881, în numerele din ianuarie si aprilie, reproduse apoi de Eminescu si în ziarul Timpul, iar partea a treia în 1882, în numarul din martie. Partea a patra a fost citita în cercul condus de N. Beldiceanu, tot la Iasi (1888), dar a fost publicata postum, împreuna cu întregul operei, în volumul al doilea al primei editii Creanga (Iasi, 1892).

Fata de încercarile memorialistice ale scriitorilor pasoptisti, care nu au neglijat deloc genul (C. Negruzzi - Cum am învatat româneste, Alecu Russo - Amintiri, V. Alecsandri - Vasile Porojan, Ion Ghica - Scrisori catre V. Alecsandri), “Amintiri din copilarie” este cu totul altceva. Scrierea nu mai are caracter fragmentar si predomina fictiunea în raport cu aspectul documentar biografic. Nica este, în primul rând, un personaj, iar ceilalti eroi nu sunt scosi nici o clipa din timpul lor, care este timpul epic, nu timpul istoric. Despre toti acestia autorul nu furnizezaa informatii complete, nu aflam bunaoara ce au devenit ei în continuare (cum face Alecsandri cu Vasile Porojan, spre exemplu).

Astfel ca, desi scriere de tip memorialistic, 'Amintiri din copilarie' trebuie lecturata ca un roman, cum presimitise înca T. Maiorescu. Faptul ca autorul ne-a lasat si un fragment de 'Autobiografie' nu pare sa fie de tot lipsit de tâlc. E o masura de a preveni eventuala confuzie între planul fictiunii si planul realitatii obiective. Autorul descrie deci în 'Amintiri' nu copilaria în sens biografic, ci o copilarie ideala, pe care el n-a trait-o întocmai, dar pe care ar fi dorit poate s-o traiasca, de ar mai fi fost o data copil. Ca e vorba de copilaria însasi, luata în sens paradigmatic, ne avertizeaza chiar Creanga, într-o interventie auctoriala directa în text: 'Asa eram eu la vârsta cea fericita, si asa cred ca au fost toti copiii, de când îi lumea asta si pamântul, macar sa zica cine cea zice'. Nu mai putin ludicul, înclinatia naturala spre joc, e un aspect existential inerent continutului acestei lumi simple, elementare ('Daca-i copil, sa se joace; daca-i cal, sa traga; daca-i popa, sa ceteasca'), deci nu o trasatura a viziunii artistice. La fel si carnavalescul, supralicitat de unele interpretari critice. Povestitorul are doar nostalgia vârstei fericite a jocului, nu etaleaza el însusi o înclinatie ludica retardatara, în sensul în care 'joaca' oamenilor mari are întotdeauna si ceva ridicol.

Sub aspect epic, evocarea e scurta si concentrata. Fiecare parte începe melancolic si sfârseste ironic, în registrul firesc de jovialitate si buna dispozitie, atât de caracteristic operei lui Creanga. Absolut normal ni se pare si începutul de capitol (incriminat de G. Calinescu pentru lirismul de “un perfect prost gust” si pentru reminescentele didactice de manual scolar). Ni se pare firesc, deoarece “eroul”, în acest moment, e povestitorul însusi în carne si oase: de unde starea melancolica traita, nu jucata (simulata epic). Apoi el se retrage în sine si în fictiune, facând loc lui Nica, personajul, si pataniilor acestuia. Rolul povestitorului nu se încheie cu totul, el fiind chiar mai tiranic decât în Povestea lui Harap-Alb, dar se obiectiveaza, ca în roman. Finalul, de fiecare data, marcheaza iesirea din timpul epic (romanesc), asa cum finalul ironic în povesti marcheaza, iesirea din timpul mitic paradigmatic al lui “a fost odata…”. Prin extinderea rolului povestitorului, care pe alocuri mai reduce din dialog, fara sa diminueze însa oralitatea sau spectacolul de reprezentatiune scenica, se poate vorbi în “Amintiri”, si mai apasat decât în povesti, de un stil auctorial autentic. Creanga însusi marturiseste, mai mult printre rânduri, ca e “om din doi oameni”, iar G. Calinescu crede ca eroul-actor se caracterizeaza, de fapt, singur: “Tot textul Amintirilor este distribuit monologic si dialogic la povestitor ca erou subiectiv si la personaje ca eroi obiectivi, jucati însa de povestitorul însusi. Sunt mai valoroase partile cu o umoare verbala mai vie, mai învederata. Deosebire de structura nu exista”.

Valoarea de document a “Amintirilor” e relativa si nu trebuie supralicitata. Ea tine mai mult de povestirea-cadru, de rama naratiunilor autonome avându-l ca erou pe Nica si care se pot desprinde cu usurinta ca texte independente: “La scaldat”, La cirese”, “Pupaza din tei” etc. Evocarea exterioara a mediului cu date etnografice, obiceiuri, institutii sau unele elemente de peisaj geografic sentimentalizat constituie, în primul rând, pretext si fundal de fictiune, în care recunoastem procedeul epic al povestirii în povestire. Autorul încearca sa reînvie o lume fermecatoare si, totusi, aspra, creând iluzia ca nu s-a înstrainat de tot de ea. Tarania e disimulata, cu toate acestea, ca si prostia, cu o fina ironie: “nu mi-ar fi ciuda încaltea, când ai fi si tu ceva si de te mieri unde, îmi zice cugetul meu; dar asa, un bot cu ochi ce te gasesti, o bucata de huma însufletita din sat de la noi, si nu te lasa inima sa taci, asurzesti lumea cu taraniile tale!”. Poate ca în sinea lui, Creanga gândea despre conditia taranului la fel ca Trasnea: “Decât taran, mai bine sa mori!”. O asemenea “filosofie” de viata apara de idilism si da frâu liber, în schimb, fanteziei, propensiunii spre fantastic. Daca în povesti, fantasticul era micsorat, de asta data pataniile lui Nica primesc o aura de exagerare, iar eroii sunt monumentalizati. Placerea de a fabula, de a inventa este inepuizabila. Nica, urmarit de niste “hojmalai” de scolari, se ascunde incredibil în tarâna de la tufa unui “cuib de popusoi”; fugarit, altadata, prin gradina de matusa Marioara, face toata cânepa “palanca la pamânt”, mama are puteri vrajitoresti, Oslobanu duce – asemenea lui Chirica din “Povestea lui Stan Patitul” – o caruta de lemne în spinare, iar catihetii se cearta în casa lui Pavel Ciubotariul ca uriasii închisi în Casa de arama din 'Povestea lui Harap-Alb'. Fiindca cele mai multe sunt colective, pataniile lui Nica se pot atribui oricarui copil, dar si ceilalti eroi simbolizeaza însusiri elementare stereotipice. Mama este cu dragoste pentru copii si vrea sa-si vada neaparat baiatul preot; tatal e taranul gospodar, întreg la minte si la fire; popa Ciucalau este betiv, matusa Marioara bârfitoare si zgârcita, unchiul Vasile pestrit la inima, Mogorogea egoist, popa Oslobanu “pâclisit”, Trasnea idiot. Nica însusi este copilul pur si simplu. Îi place sa se joace, sa smântâneasca oalele, fuge la scaldat peste cuvântul mamei, iar apoi vine spasit sa-l ierte, fuge si de la scoala, surpa casa Irinucai, omorându-i caprele, si înca atâtea altele. Toate la un loc alcatuiesc un “roman al copilariei copilului universal” (G. Calinescu).

Dar tot Calinescu avertiza ca eroii din “Amintiri” nu pot fi diferentiati dupa caracterul interior sau esenta lor morala, ci mai mult “dupa debitul verbal”. Creanga observa si creeaza cu adevarat numai când pune pe altii sa vorbeasca, atunci “notatiunea dialogului este magistrala si totdeauna fara gres”. Vrea sa spuna criticul ca gesturile eroilor sunt incluse în vorbirea lor. Tot talentul humulesteanului “sta în a auzi bine vorbirea taraneasca”, contestând – ca atâtia altii – orice influenta citadina autentica asupra scriitorului. E sigur ca acesta ar fi ratat, daca ar fi prelungit evocarea si în mediul de mahala de la Iasi. Numai Iacob Negruzzi regreta ca “Amintirile” ar fi ramas neîncheiate, nesesizând ca scrierea e unitara si fiindca evoca o lume unitara, omogena, cuprinsa într-un limbaj specific. Cum observa Pompiliu Constantinescu: “Satul lui Creanga este anterior, ca psihologie si asezare sociala, fata de orasul ciocoilor lui Filimon, iar amândoi sunt ctitori a doua structuri si traditii de sensibilitate în proza româneasca”. Acelasi critic vedea în Creanga “cel dintâi si cel mai complex creator al pshihologiei copilului de tara”, subliniind ca “fantezia, curiozitatea, cruzimea, instinctul libertatii, sentimentul nostalgic pentru sat si parinti, sunt tot atâtea intuitii etice, tot atâtea caractere permanente ale sufletului infantil”. Poate ca tocmai acesta e punctul magic al scriitorului de întâlnire cu sine însusi (Luigi Salvini), dupa ce a trecut prin atâtea experiente de viata si cultura. Ceva din Creanga institutorul sau mahalagiul ghidusar va supravietui în scrieri ca “Popa Duhu” sau “Mos Nichifor Cotcariul”, dar nu în “Amintiri”. În prea mica masura poet al naturii, Creanga ramâne exclusiv un observator al naturii umane, în maniera în care “geniul lui lucid, muscator, spiritul realist si umorul lui melancolic – revela un moralist” (tot Pompiliu Constantinescu).

Revenind la cadrul documentar si, deci, la atmosfera satului, spatiul placentar din care se naste aceasta opera, Cornel Regman nu ezita sa-l considere pe Creanga drept “creatorul satului unanimist”. Punctul de pornire îl constituie o notatie a lui R. M. Albérčs în a sa “Panorama a literaturii europene” (editia a treia, 1969): “La technique réaliste se fait dyonisiaque et lyrique chez le Roumain ION CREANGA, créateur avant Jules Romains du village unanimiste”. Unanimismul ca formula epica înseamna a privilegia “ideea, sentimentul grupului”, adica interesul pentru comunicarea de grup, pentru colectivitatile umane (“sufletul unanim si multiplu”), care se manifesta cu egala disponibilitate “în râs si rit” (C. Regman îl citeaza, de asta data, pe Jules Pivet). Exluzând asadar prezumtia unor elemente de Bildungsroman în “Amintiri”, “care ar presupune o constiinta în procesul formarii”, accentul cade pe surprinderea sufletului colectiv inconstient si al psihologiilor sociale ritualizate în formule eterne, cu multimea de personaje surprinse în “tumultul, sarbatorile si miscarea lenta a vietii cotidiene” (ca si la Jules Romains). Concluzia criticului român merita, de acum înainte, toate atentia: “Si de fapt Creanga chiar reuseste aceasta marturie inocenta care-l ajuta, în cea mai marunta ascapada a eroului sau, sa faca sa se perinde prin fata noastra o sumedenie de figuri si spectacole sociale pitoresti antrenate în scene discontinui din care reconstituim în chipul cel mai neprevenit epoca, o întreaga lume si civilizatie bine strcuturate”.

Alti critici au fost tentati sa vada în faimoasele introduceri, atât de dense sub aspect documentar, mai ales la primele trei parti ale “Amintirilor”, ceva mult mai complicat: si anume veritabile “matrici narative”, sustine Ioan Holban, producatoare de “situatii narative, materie epica, textualitate”. Cu alte cuvinte, se afla aici cuprins chiar germenele operei în stare virtuala: “este însasi opera în stare embrionara, nucleul intentionalitatii creatoare”. Acelasi critic analizeaza în detaliu, “relatia autobiografica” (autor – narator – erou), utilizând mai ales distinctia facuta de G. Genette între “tipul autodiegetic” de naratiune (cantitatea minima de informatie, dar prezenta maxima a informatorului în text), si “tipul mimetic” (cantitate maxima de informatie si prezenta minima a informatorului în text). “Amintirile” se constituie aproape exclusiv din “scene”, secvente evenimetiale, dar ramâne constanta prezenta naratorului ca organizator al textului, pe masura unui raport nunatat între mimesis si diegesis. Eul-narator si eul-erou sunt cele doua voci care organizeaza discursul, iar figura retorica folosita cu precadere este hipotipoza, care transforma povestirea în “tablou” sau “chiar în scena animata”. În sfârsit, pornind de la teoria lui Philippe Lejeune despre “pactul autobiografic” si “pactul romanesc”, criticul, dupa ce resemantizeaza de-o maniera moderna clasicul raport dintre real si fabulos, descrie cele trei tipuri de structuri narative, utilizabile în analiza noastra: povestea (minciuna, ceea ce nu poate fi crezut), romanul (verosimil, ceea ce poate fi crezut) si autobiografia (adevar, ceea ce trebuie crezut). Concluzia, dupa ce descrie principalele structuri temporale în povestire si identifica si un anume cod cultural specific, inerent unei întelegeri adecvate – concluzia, asadar, este ca “Amintirile” se înscriu pe coordonatele procesului de deromantizare a prozei noastre”, la sfârsitul secolului al XIX-lea. (Ioan Holban, “Ion Creanga – Spatiul memoriei”).

Ni se pare însa excesiva alaturarea lui Creanga de Marcel Proust si André Gide. În “Amintiri” caracteristic e registrul eroic si de buna dispozitie în care sunt evocate atât întâmplarile placute cât si cele neplacute. S-ar zice chiar ca amintiri neplacute nici nu exista, din moment ce apar transfigurate de fiorul nostalgic al copilariei ca utopie morala regeneratoare. Miscarea epica în “Amintiri” nu e deci una de surpare (VI. Streianu). Se stie ca orice rememorare dusa pâna la capat culpabilizeaza. Nu e cazul în “Amintiri din copilarie” care respira o alta atmosfera, paradisiaca, izvorâta din firea luminoasa si nealterata a omului simplu. De aici “farmecul lecturii” si “eroul fermecator”, cum scrie cu îndreptatire C. Regman. Acest chiasm critic exprima însasi formula unei lecturi în chiar litera si spiritul autentic al textului “Amintirilor”, locul magic al autorului, si desigur si al cititorului, de întâlnire, macar o clipa, cu sine însusi.

BIBLIOGRAFIE: Calinescu, G., Viata si opera lui Ion Creanga, Editie noua revizuita, E.P.L., Bucuresti, 1964; Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, II, E.P.L., Bucuresti, 1967; Holban, Ioan, Ion Creanga – Spatiul memoriei, Ed. Junimea, Iasi, 1984; Regman, Cornel, Ion Creanga. O biografie a operei, Ed. Demiurg, Bucuresti, 1995.