Ideologia promovata de revista Dacia literara, asa cum se reflecta intr-o opera literara studiata - Ion Heliade Radulescu, "Sburatorul"

In istoria literaturii romane, perioada cuprinsa intre 1830 si 1860 este cunoscuta sub denumirea de "perioada pasoptista". Generatia noua ce se formeaza "in larma ideilor noua" , folosind chiar cuvintele lui Alecu Russo, face parte din asa-numitul "Romantism national" pe care il creeaza prin opera, idealuri si convingeri. Acest curent este o imbinare eterogena a clasicului, romanticului si realismului.

Revista "Dacia literara" apare in ianuarie 1840 la Iasi; prin articolul-program "Introductie", semnat de Mihail Kogalniceanu vor fi enuntate principalele idei ce au insufletit intreaga miscare culturala pasoptista. Acestea vor fi reluate in aproape toate revistele literare importante din epoca ("Propasirea", "Junimea romana", "Romania literara" s.a).

Intr-o perioada in care putinele publicatii existente prezentau preponderent fapte politice, aceasta revista face nota discordanta si este prima care se angajeaza sa publice doar lucrari literare.

Atat titlul, semnificativ pentru idealul Unirii, cat si dorinta de a lupta pentru ca "romanii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru toti", anticipau rolul pe care aceasta revista urma sa-l aiba in epoca. "Dacia literara" i-a grupat pe cei mai importanti scriitori ai epocii, si anume pe M. Kogalniceanu, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Al. Donici.

In primul numar al revistei, Kogalniceanu publica articolul intitulat "Introductie". Acesta va deveni programul romantismului romanesc, venind ca un raspuns la intrebarea lansata de Gh. Baritiu, doi ani mai devreme: "Dar voi, genii romanilor, unde durmitati?"

Ingrijorat de saracia literaturii romane, Ion Heliade Radulescu lansase un apel catre tinerii scriitori: "Scrieti, baieti, orice, numai scrieti!". Interpretand indemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicatii ale epocii au incurajat o literatura mediocra, adesea imitata dupa scrieri siropoase occidentale. Mihail Kogalniceanu avertizeaza insa pericolul unei astfel de literaturi, care elimina criteriul estetic.

In prima parte a articolului, autorul mentioneaza, in termeni laudativi, cele mai bune reviste ale momentului, insa, datorita nuantei locale si politice a materialelor publicate pana in momentul respectiv, Kogalniceanu argumenteaza necesitatea unei reviste care "s-ar indeletnici cu publicatiile romanesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune". Aceasta revista va fi "Dacia literara".

Ironizand imitarea modelelor straine (care "omoara in noi duhul national"), autorul sintetizeaza nu doar programul revistei, ci si cateva idei care vor directiona intreaga literatura romana. Luand o tinuta morala si obiectiva, autorul pune problema unei interpretari directe a scriiturii ("vom critica cartea, iar nu persoana"), si a unei critici facute fara ura si partinire. De asemenea, in aceasta lucrare, traducerile sunt admise doar daca sunt corect realizate, desi Kogalniceanu mai subliniaza ca "Traductiile nu fac insa o literatura".

In scopul realizarii unei literaturi de specific national, in loc sa imite scriitorii straini, romanii ar putea realiza o literatura autohtona, inspirata din istoria nationala, natura si folclor. Aceasta recomandare, care se incadreaza in ideile de circulatie romantica, se va regasi in operele pasoptistilor.

Balada "Sburatorul" de I. H. Radulescu reprezinta o aplicare a principiului enuntat de Kogalniceanu. Sursa poeziei consta intr-o credinta populara care a generat mitul erotic al Sburatorului. In folclorul romanesc, Sburatorul este o semidivinitate erotica, un demon simbolizand chinurile iubirii. El este conceput ca putandu-se metamorfoza in sarpe, zmeu sau sul de foc spre a patrunde nestiut in casa, unde se transforma intr-un tanar frumos si pasionat, care isi chinuie victima (fata sau femeie matura), tulburand-o pana la epuizare cu senzatia chinuitoare a dragostei neimplinite. In fond el apare in vis, uneori ca semizeu acoperit cu solzi argintii si cu aripi albe pe umeri. Folclorul erotic consacra Sburatorului cantece, farmece, vraji si descantece.

Tema poeziei este zbuciumul sufletesc al unei tinere care traieste primii fiori ai iubirii.

Compozitional, poezia este alcatuita din trei parti: monologul Floricai, pastelul inserarii si venirea Sburatorului, observata de doua femei din sat.

Figura dominanta de stil a primei parti a baladei este antiteza, folosita excesiv pentru a sugera starea de confuzie prin care trece fata sub influenta iubirii. Acest procedeu specific al curentului romantic este corelat cu frecventa punctelor de suspensie, ce sugereaza rasuflarea intretaiata, pauzele consacrate cautarii cuvintelor care sa descrie chinurile de nespus.

Din monologul prin care fata incearca sa-i descrie mamei ei starea in care se afla putem observa pe langa senzatia acuta de durere si o anume desfatare cum mentioneaza si Eugen Simion: "Fior, fulger, nesatiu, tremur, foc sunt imagini ale intensitatii. O intensitate provocata de o energie materiala si desfasurata intr-un regim de neliniste voluptoasa, de nelamurita seductie." Trairile psihice, atat de accentuate incat se manifesta prin plans, sunt concretizate - "Ia pune mana, mama, - pe frunte, ce sudoare!'

Repetitia celei de-a cincea strofe la finalul primei parti a baladei confera simetrie baladei si marcheaza dorinta cu orice pret de a scapa de suferinta la care este supusa. Fata deznadajduita cauta ajutor oriunde. Chinurile sunt atat de mari incat nu are importanta daca alinarea vine prin mijloace divine, oculte sau demonice.

Spre sfarsitul monologului, Florica descrie felul in care pierde notiunea timpului, fiind intr-o continua stare de asteptare. Aceste doua semne demonstreaza faptul ca fata este intr-adevar indragostita, si trece prin stari normale acestei situatii. De asemenea, antiteza versurilor "ce chin nesuferit" si "Ma sperii, dar imi place" arata faptul ca reactia biologica a fetei este normala, insa fiindca i se intampla pentru prima data nu gaseste o explicatie pentru starile prin care trece si implicit ii este teama. Versul "Si ma-sa sta pe ganduri, si fata suspina." sugereaza faptul ca mama ei stie care este cauza starilor fetei, insa prefera sa o lase sa experimenteze singura voluptatea si durerea acestui sentiment.

Partea a doua a baladei este reprezentata de pastelul inserarii. Aceasta parte se caracterizeaza prin multitudinea de imagini vizuale, auditive si motorii care sunt construite cu ajutorul figurii de stil dominante, si anume gradatia ce pregateste cadrul natural pentru venirea Sburatorului.

Atentia focalizata in prima parte asupra monologului Floricai isi largeste campul de perceptie devenind receptiva la agitatia satului la sfarsitul unei zile de munca. Aceasta agitatie preia parca zbuciumul fetei, amplificandu-l la scara colectivitatii rurale, dar creand pe final, pe masura ce activitatea inceteaza, o antiteza cu supremul calm al naturii. Atenuarea tensiunii lirice de atmosfera fermecata a noptii pregateste momentul fantastic din final.

Partea a treia prezinta venirea Sburatorului vazuta prin ochii a doua femei din sat. Pogorarea Sburatorului sub forma unei stele cazatoare reprezinta conceptia populara. Cele doua "surate" ii fac un dublu portret Sburatorului, unul fantastic, demonic ce-l prezinta hiperbolizat: "Balaur de lumina cu coada-nflacarata,/ Si pietre nestimate lucea pe el ca foc". Apoi el ia infatisare umana, comparatiile, epitetele si metaforele descriind un ideal: "Ca brad un flacaiandru, si tras ca prin inel,/ Balai, cu parul d-aur! dar slabele lui vine/ N-au nici un pic de sange, s-un nas - ca vai de el!"

Femeile o compatimesc pe Florica pentru chinurile la care va fi supusa, confirmand astfel ipoteza fetei de la inceputul baladei, si conferind poeziei un caracter circular.

Prin inspiratia din folclor balada "Sburatorul", scrisa de Ion Heliade Radulescu, reprezinta una dintre creatiile de seama ale epocii pasoptiste.

O trasatura definitorie a generatiei pasoptiste este credinta in forta cuvantului scris si in menirea scriitorului de a fi o prezenta activa, vie in viata sociala, contribuind la progresul societatii romanesti. Dupa 1848, romantismul patriotic se stinge treptat, facand loc marilor clasici (Eminescu, Slavici, Caragiale, Creanga) fiecare stabilind un tipar pe genul literar si curentul abordat. Ideile lor vor fi preluate si duse la maturitate de reprezentantii "Junimii".