MORGENSTIMMUNG

MORGENSTIMMUNG

Context literar. Poezia face parte din volumul Cuvinte potrivite si se inscrie in lirica erotica argheziana de inceput in care sentimentul aduce starea de incertitudine si susceptibilitate. Se resimt inflexiuni eminesciene de factura romantica, dar nu de-asa maniera incat sa fie vorba de epigonism, autorul reusind sa imprime nota personala atat la nivelul formei, cat si la cel al continutului.

Titlul are o sonoritate aparte in germana, iar semantic ar avea drept echivalenta sensul de dispozitie aurorala, starea generata de posesia sentimentului, starea proprie unui inceput, descoperirii lumii in lumina iubirii.

Tema poeziei este dragostea, definirea poetica a starii de indragostit sub forma sonora a cantecului care iti invadeaza spatiul interior si te transforma in asa fel ca nu te mai recunosti, iti pierzi echilibrul, stabilitatea. Dragostea apare cu referire, reciproca, eu si tu relationeaza fluctuant, cu alternanta de inchidere (refuzul sentimentului), deschidere (acceptarea lui chiar fara voie) sugerand tulburarea pe care o provoaca noile trairi, dar si armonia dintre cei doi.

Structura - compozitie. Prima strofa debuteaza adresativ, semn al unui dialog monologat. Intimizarea confesiunii se obtine prin imaginea artistica a unei realitati invizibile care inunda un "univers inchis'. Cantecul, muzica sferelor miscate de iubire, patrunde in mine, adica in forul interior a! eului liric. Momentul ales este unul pe masura, dupa-amiaza, vreme a lentorii. a vulnerabilitatii, cand "fereastra sufletului' se deschide ca dintr-o intamplare, semn al fortuitului, mimare a declicului din momentul indragostirii care se produce spontan {"fara sa stiu'), fara a-i putea gasi o explicatie rationala. Spontaneitatea este sugerata si de sintagma "au sarit zavoarele'. Privirea este cea care interiorizeaza imagini si interpretari ale imaginilor in functie de cum rezoneaza subiectul privitor.

Metafora "suflet-mahastire ' sugereaza imaginea poetului retras in sine, deschis contemplatiei si nu consumarii, arderii pasiunii. Dar, o data atins de fiorul cantecului, nu ii mai poate rezista si se simte neputincios in fata invaziei care ii umple golurile de diverse forme din suflet {sertare, cutii), ii impregneaza trupul (covoarele) intr-un fel de acumulare in straturi pe verticala si pe orizontala a unui univers ce acapareaza cu totul pe dinauntru si din care nu te mai poti desprinde.

Folosindu-se de sinestezie poetul isi descrie starea duala, tulburatoare: erosul presupune o stare nedefinita, care aici se concretizeaza in ,.lavanda sonora' ce inunda sufletul cetate al poetului, descatusand senzatii uitate sau nestiute. Cantecul dobandeste in poem insusiri palpabile, metafora "mierle pe clape' te duce cu gandul la pian, clavecin, la delicatetea cantecului iubitei, la miscarea armonioasa a bratului ce manuieste clapele. Femeia, ca si la Eminescu, este mai mult sugerata decat prezenta, ea apare prin mici detalii metonimice, in cazul nostru prin deget, detaliu fulgurant, prin intreaga faptura - se creeaza senzatia de diafan, de tandrete, de gingasie. Ea este o prezenta serafica, ca o adiere, care zguduie si aduce linistea in acelasi timp. 7m-u1 este sub semnul impalpabilului, intre fiinta si umbra, femeia este si nu este, cand are corporalitate, cand e ideala; deschidere si inchidere, ea provoaca sentimente contradictorii. Totodata iubirea este asociata cantecului.

indragostirea se intampla pe neasteptate, cutremura fiinta, aproape ca ii disloca structurile, fapt sugerat prin metafora sonora a furtunii si diversitatea luxurianta de elemente ale naturii, o natura domesticita, imblanzita. Starea de confuzie, debusolare, infrigurare, ravasire (,, Cu tunetul se prabusira nori, subrede barne ca foile florii') este secondata de impresia de plutirf, de atingeri ale unei adieri delicate, de zbor (cocorii, albinele, frunzele). Se figureaza astfel nehotararea intre reticenta, uimire si acceptare a ceea ce i se intampla. Totodata dragostea este vazuta ca impuls inaltator, ea da aripi.

Interogatia din strofa finala este o expresie a starii de nesiguranta in fata inexplicabilului, a incercarii de rezistenta a eului in fata cantecul sirenei ca ispita a dragostei, insa nu exista cale de intoarcere deoarece contopirea cu sentimentul este ireversibila, el a patruns si visceralul, in sens concret si abstract deopotriva, un fel de taina a impartasirii din celalalt suprapusa peste unicizarea, compactizarea cuplului de indragostiti ("te-ai dumicat in mine vaporos'). Termenul vaporos transmite senzatia de bine, de euforie ce se produce in momentul intalnirii/misterioase a contrariilor, a lumii de sus si a celei de jos, intre concret (jos, viata) si abstract (sus, moarte). Dragostea este astfel invingatoare o data cu recunoasterea, intalnirea celor doi, antiteza finala trimitand la ideea-ca dragostea integreaza moartea vietii, e o forta unificatoare.

Versificatia este la fel ca si in cazul celorlalte poezii analizate mai sus, cu rima prezenta si ritm neregulat. Rima este incrucisata, iar ritmul este dat de gandirea poetica, de punctuatia cu implicatii semantice prezentata la nivelul morfo-sintactic: pauze, interogatii, coordonari.

Analiza stilistica

Nivelul fonetic este implicat semnificativ prin vocala a, a. carei prezenta da senzatia de tresarire la adierea sentimentului ce se strecoara neobservat, pe negandite, si prin vocala /', predominanta in strofa a cincea unde accentueaza sonor starea de neliniste, haosul interior, impactul debusolant al iubirii.

Morfo-sintactic se remarca inversiunea "mi-s subrede', preponderenta raporturilor de coordonare marcate prin virgula sau conjunctie, linia de pauza din strofa a treia individualizeaza versul final, iar cea din strofa a patra separa adverbul nedespartit accentuand ideea de unitate, de plenitudine data de sentimentul iubirii. Punctele de suspensie din strofa a patra amplifica imaginea acumularii elementelor naturii in valtoarea furtunii. Interogatia retorica din strofa finala traduce nelinistea poetului.

Timpurile verbale sunt variate. Apare perfectul compus, mai mult ca perfectul, si perfectul simplu cu referire la gradualitatea infiltrarii muzicalitatii cantecului in sufletul poetului si la efectul spontan, nebanuit al acestei infiltrari (ti-ai strecurat, se deschisese, a umplut, au sarit, a ramas, se prabusira, aduse); imperfectul (intra, pipaia) impreuna cu conjunctivul prezent redau acuitatea cu care eul resimte invazia cantecului care inunda cu hotarare fiinta careia ii sondeaza strafundurile (sa sape). in strofa finala perfectul compus subliniaza efectul acestei invazii, uimirea in fata starii inexprimabile, iar imperfectul accentueaza misterul intalnirii celor doi. Conditionalul trecut alaturi de negatia ce il insoteste ("nu ar fi fost nimic') aduce in prim plan impactul profund al emotiei iubirii care, o data simtita, isi infige radacinile adanc in cel atins.

De asemenea, intalnim un cumul de complemente directe cu valoare apozitionala (sertarele, cutii/e, covoarele), cu rolul de a accentua ungherele trupului si sufletului cotropite de emotie, afectivitate si complementul direct dezvoltat ("cocorii,/ Albinele, frunzele') care sugereaza aglomerarea de elemente care navalesc si amplifica dezordinea din suflet. in ultimele doua versuri ale poeziei sesizam prezenta paralelismului sintactic prin care se surprinde intalnirea miraculoasa a celor doi.

in plan lexico-semantic se impun cu autoritate expresiva persoana I si a Ii-a, fie sub forma pronumelui personal, fie in forma verbala. Concentrarea metaforica migreaza catre cuvantul cheie cantecul, care in text capata diverse valente stilistice, punctand realitati legate de forta sentimentului dragostei, asa cum il inregistreaza subiectivitatea confesiva.

Stilistic, poezia detine un imaginar poetic axat pe cateva coordonate: iubita care apare sub forma pronumelui personal la persoana a doua si a treia si a cantecului care se metamorfozeaza si transforma ceea ce atinge in diversele ipostaze in care apare; eul poetic care este figurat prin metafora sufletului-manastire. si prin persoana I pronominala.

Receptare critica

"Sa luam spre exemplu poezia Morgenstimmung, un rar moment al liricii argheziene, in care ni se evoca patrunderea treptata in sufletul poetului a unei fiinte care a stiut sa se insinueze folosind arma periculoasa a seductiei aparent benigne.'

(Alexandru George, Marele Alpha)

"in jurul aceluiasi paienjenis de lumina si umbra, cu ingemanare statornica de aspru si suav, poezia de iubire argheziana instruneaza un acord larg, in care se zbat, deopotriva, mandria si supunerea.'

(Pompiliu Constantinescu, Scrieri) (V.R.)