POEZIA RELIGIOASA ARGHEZIANA

POEZIA RELIGIOASA ARGHEZIANA

Cu "O suta una poeme" optica poetica se schimba. Revoltei din Psalmi ii ia locul o poezie religioasa in care nu se mai simt dezlantuirile sufletesti, incrancenarea oarba si slabiciunile neputintei. Dramele cunoasterii, dorinta patrunderii denepatrunsului, razboiul marturisit contra Domnului sunt acum inlocuite cu ecoul unei poezii delicate, o poezie a plenitudinii firii, de un paganism sublimat prin candoare si sinceritate.

Puritatea acestor poeme se explica prin faptul ca sunt invocatii sau rugaciuni, dialoguri cu Cerul izvorate acum din acea intelepciune pe care timpul o aduce celui atata vreme nemangaiat. Simtim un acord al implinirii, al pacii sufletesti, al unei atitudini lineare in care denivelarile de traire sunt anulate si oscilatiile se risipesc intr-o curgere lina a gandului acum multumit cu sine.

Harul de la Dumnezeu s-a coborat peste inima inchisa cu lacate, atata vreme zavorata in coltul ei, in sinele ei marginit de duhuri netrebnice, necurate. Creatura a lasat sa intre pacea in tainitele sufletului. Astfel, ea a inteles ca intre cer si pamant nu traieste decat respiratia rugaciunii ce aduce sub lumina dragostei ceresti omul,cel care-si spovedeste marginirea, cel care se bucura acum de sentimentul dependentei de protectie si sprijin, casa a marilor deznadejdi si dureri vane. Dumnezeul mereu necunoscut in marea sa transcendenta ramane pe piedestalul in care i-a fost dintotdeauna locul. Resemnarea poetului ii intareste credinta in singura cale ce i-a fost data sa-l intuiasca: simtirea prezentei substantei numinosului in lucruri ca forma de manifestare a miracolului vietii.

Poema "Ma uit la flori" prezinta reminiscente ale marilor intrebari traite cu voluptate in durere asemenea eminescianei "suferinta dulce". Cautarea lui Dumnezeu cu toate simturile incordate la panda ca-n fugarirea unei pasari de prada ravaseste ordinea Creatiei sale: in flori mai ales, fiinta de foc a Domnului si-ar fi gasit poate locul in acceptia argheziana justificandu-i prin aceasta puritataea, delicatetea, gingasia. Un chin mistuitor "dulce" al tristetii il urmareste si-i apasa, dar ii sporeste trairea si-l inalta.

Umbra Domnului trece inaintea poetului ca un fum. De fiecare data convins ca a ajuns la tinta, poetul s-a apropiat mult mai tarziu. Soptirul vantului intr-un lan de orz este premonitor: vesteste omului propria sa neputinta:

"Ma uit la flori, ma uit la stele

Esti chinul duce al tristetii mele.

Ma uit in mine ca-ntr-o chilie,

Ma uit in ceruri, in imparatie,

Ma uit in gol, ma uit in viziuni

Te caut printre spinii din gradini

..

Privirea iscodotoare, retrospectiva nu intalneste in sine decat golul. Cand eul imaginar arghezian se reflecta pe sine, descopera intotdeauna figuri ale vidului. Tot astfel cand il cauta pe Dumnezeu. Aceste doua cautari ale unui insine absolut si al supraeului absolut debuseaza la fel asupra spatiilor goale, in asemenea reprezentari ale golului nu intalnim nici o emfaza; exista un calm al viziunii care elimina orice redundanta retorica.

"Ma uit la flori" poezie a cautarii divinului dinauntrul si dinafara fiintei, in risipirea interioara si in raspandirile naturii care se regaseste in uimire si in intrebare, in rascolirea lumii si a neintelesului ei. Privirea poetului peste lucruri si patrunderea lui nu e doar contemplatie, e inspirare si cautarea unei libertati sacre. Simturile se implinesc din spectacolul universal, caci impresia unei prezente se sime nevazuta, ca imnul de slava vesnica a naturii, prin ea insasi, catre Creatorul ei.

"Ma uit la flori, ma uit la stele" implica o rotire de jos in sus, in verticalitatea nuda, coplesita de esente, intre miasme si sclipiri, o "umilinta dulce" si o tristete fara chinuri, ca nostalgia dupa paradisul pierdut. Un punct suspendat in univers, eul, lacas al Domnului, al rugaciunii, "ca-ntr-o chilie" unde desertaciunea lumii nu se zbuciuma, nu se bucura, nu se indurereaza. Legatura cu cerul e in acest dialog dinauntrul fiintei pe care peretii de val de matase ai cerului, de fum si de-nvaluire il acopera pe poet de un dor mistic, sublim. Setea de concret , de atingere nu se mistuie, ci mistuie, se acutizeaza. Poetul pipaie locul urmei "cu zabava", caci in atatea margini de pamant si de cer Dumnezeul viu ar putea sa existe: in buruienile indepartate, in cucuruzul strabatut calare, in vizuini, in locurile adanci ale lumii unde mintea ar sta sa imagineze si doar ochiul ar contempla, in tulpina bobocilor de trandafir in uimirea soaptelor vantului:

"Omul cu soimul cauta mereu

Raspantia lui Dumnezeu.

Noi o vedem in camp si in livede

El singur are ochi si nu o vede."

Un repros al naturii care are in ea Dumnezeul de la raspantie, caci Dumnezeul arghezian este imanent in lucruri, in pretioasele taine ale cosmosului, in paradisul care ne inconjoara cu toata maretia si misterul lui. Regretul poetului este acela de a nu fi partas la nivelul de intelegere al naturii, cea care pastreaza cu juramant de moarte secretul imanentei divinitatii:

"Cu juramantul mortii, cerura iertaciune

Toate il stiu pe Domnul, nici una nu mi-l spune."

Stingher, poetul se simte nedreptatit, marginalizat fata de restul creatiei. El singur nu este primit la masa celor care se infrupta din roadele marelui pom: al stiintei despre Dumnezeu. Radicalitatea schimbarii noii viziuni asupra credintei si tagadei - marile oscilatii, aduc un farmec aparte poeziei argheziene, in Psalmul de cunoastere a Domnului "numai din presimtire" poetul isi exprima gratitudinea. Simtita ca pe o datorie, pornita din constiinta apartenentei la marea Creatie, atitudinea de indatorare vesnica reclama efigia unui alt tip de om, dar si a unui alt tip de credinta. Gandul pornit din incertitudine apare in aceste versuri ca starea unei ingropaciuni, sentiment de moarte, de prabusire. Trairea thanatica a poetului devine plutire si zbor atunci cand harul Sfantului Duh se coboara peste insul ingreunat de povara caderilor interioare.

Chiar daca nu l-a pipait ca sa poata striga cu bucurie rasunatoare "Este!" poetul il simte acum, corespondeaza cu el printr-o intelegere mutuala si fara cuvinte. Coborarea harului divin asupra-i trimiterea gratiei divine l-au fericit astfel:

"Far-a te sti decat din presimtire,

Din marturii si nemarturisire,

M-am pomenit gandindu-ma la tine

Si m-am simtit cu sufletul mai bine.

Poverile-mi parura mai usoare,

Ca dupa binecuvantare,

Si-nsetosat de tine si flamand

M-am ridicat in groapa mea cantand."

Aceasta pomenire, echivalenta a umilirii plina de bucurie este semnul unui dar ingeresc. Zbuciumarile sale tulburate de presimtire si marturisiri ii aduc pacea interioara de multa vreme ravnita. In aceste versuri de impacare, de intelegere si iertare, trairea sentimentului numinos in maretia si miracolul care o definesc spiritualizeaza fiinta si singularizeaza artistul, nu doar prin pasiunea trairii, ci si prin forma ei, expresia. Acest "Dumnezeu viu" propovaduit de Luther este acum forta palpabila prin simturile care se dezmortesc inviind ca din groapa mortii pe acela care s-a sfarsit pentru viata, inchipuirea acestui dor de Dumnezeu ca setea si foamea omului ce traieste in limitare trimite la starea uniunii mistice care sublimeaza fiinta, spre desavarsirea ei.

Gandul sau, ca o separare de sine se apropie fara sa-l cunoasca de cel ce locuieste in necunoscut. El pare irational atras de o forta miscatoare si misterioasa de la care cere indurare, sprijin si putere. Putem vorbi de revenirea la viata a fiintei dintr-un gand, varianta a unei renasteri sau a trezirii dintr-un somn profund, nelinistit al mortii, din adancirea si pierderea caruia poetul nu-si poate aduna fotele sale cele mai trainice:

"De-ajuns a fost ca, nezarit

Sa te gandesc, si-am tresarit"

Binecuvantarile ceresti se revarsa in torente din preaplinul de iubire al omului. Fiinta argheziana le primeste cu un fior de recunostinta pentru cel care stie mai bine decat el insusi de substantiala sa neimplinire:

"Hambarul ti-este plin imparateste

Pe cat il scalzi, mai mult se implineste

Si de la sine sacul ce se scoate,

Se insuteste cu bucate.

Dai voie buna, voia buna creste

Dai dragoste, si dragostea sporeste."

Dumnezeul "din presimtire" apare ca o nesfarsita comoara magica, limitata pentru cel care toarce si impanzeste fum impartind cu dreptate din dragostea sa, din "bunurile" sale:

"Izvor imbelsugat a toate

Tu nu dai nici un bun pe jumatate

Sau nu-l dai nicidecum

Aceluia ce toarce si impanzeste fum"

Calator ascuns intre salcii pe drumul dintre viata si moarte, poetul asteapta sa vina din noapte binefacatorul sau. Gratitudinea celui renascut din groapa sa ca insasi Pheonix din propria cenusa se intalneste cu sentimentul impacarii si al pacii sufletesti.Pentru ceea ce este acum, poetul insusi se intreaba, "bucuria mea cine ar putea sa o descrie acum!". Tot astfel in poezia "Tu", dupa atatea zbuciumari si intrebari ramase fara raspuns in bezna lumii poetul devine un prieten al cerului din lumea profana. Formula de adresare exprima o atitudine familiara, intima fata de cer.

Lumea, in intelegerea ei limitata si aspirand spre adorarea unei fiinte de lut a creat dincolo de abstractiune un simbol al paternitatii. Coplesita de tacerea, departarea dar si puterea Domnului si uitand vesnica incrancenare, dispusa a-si recunoaste nimicnicia si traind pe deplin starea plina de umilinta si prosternare a creatorului cum este fiinta in esenta ei, lumea i-a acceptat Domnului solutia imparatirii, a stapinirii, dar si a iubirii, rolul de binecuvantator al casei, a familiei, tatal care isi protejeaza pruncii, ii apara dar ai si cearta, aratandu-le calea. Mahnirea omului se impune a fi inlocuita cu pacea din coltul de imparatie unde fiecare sa-si gaseasca culcusul:

"Nemaiputand sa-ti rabde nici tacerea,

Nici departarea, nici puterea,

Si in nestare a trai uitata

Mahnita lume te alese tata.

Asa-nrudita-n pripegie tie,

Cerea culcus un colt de-mparatie.

A vii nadejdea sa te faca om

Un mormoloc, un gnom

Omul nu mai vrea sa-si simta singuratatea povara si nici sa masoare in suferinta departarea de cer. Culcusur din coltul imparatiei ceresti e ravnit acum cu ardoare si speranta. Dar fara sa stie, neintarit in credinta, omul l-a interpretat ca sentinta, ca valoare gnomica, substituindu-l unui mormoloc, raportandu-l la om. Numele sfant al Domnului a aparut de-a lungul vietii spiritului umanitatii in tovarasia suferintei si a bucuriei sale, in prieteniile si deznadejdile desartei lumi, facand pacatul de a.l ponegri, de a-l huli prin juramant:

"Si a jurat pe numele tau sfant,

Si stramb si drept, cum jura pre pamant

Sau antrenandu-se in declaratii:

"El a stiut cum esti, ce esti si unde

Faptura ta suava se ascunde

Din cate spite, si in cate cel ce taci

Te faci si te desfaci"

Poetul infatiseaza maretia omului prin statutul lui de fiinta sublima, cea mai inalta dintre creaturi, cea care a primit sa stie voia Domnului "pe piatra, pe icoane, pe campie" si nu fara o nota ironic-ludica, el chezasuieste in cetatea Domnului ca-n cimitire locurile cumparate, in final, portretul Creatorului nu se naste din lut, din pipaire, nu e opac si e de neinteles, nu vine de nicaieri si se termina nu se stie unde. Poetul il imagineaza ca pe o tulpina "fara radacina", un fel de raspandire spre inalt prin care curge esenta lumii de dincolo. Vederea Dumnezeului arghezian antreneaza simtul olfactiv si un fel de simtire care depaseste firea. Este misterul coplesitor al unei invaluiri de lumina, un paradis odihnitor inexprimabil, acel "ascinans" de care vorbeste Otto Rudolf in "Sacrul":

"Esti o tulpina fara radacina

Si semeni a mireasma si lumina

Creat din lutul pamantului Dumnezeul arghezian raspandeste mireasma si lumina care apropie creatura de lumea nevazuta a cerului.

Aceasta noua atitudine a celui care se adreseaza divinitatii de a trai in comuniune mistica se regaseste si in poezia "Rugaciune". Autorul cauta starea de rugaciune, caci astfel i se intaresc simturile si forta, astfel ii sunt declansate energiile firii care se vrea reintregita prin efortul cautarii. Sublimarea firii "ne-ngenunchiata pe pamant" este inceputul unei alte trairi mistice, mistica dezlegarii tainelor si in acest nucleu prim al dorintei necenzurate de nimic, Arghezi se apropie de spiritualitatea gnostica, neincrezatoare in dogmele instaurate, sperand sa descifreze misterul divin ascuns in textele sacre. El nu respecta regulile credintei institutionalizate, afisand din acest punct de vedere o atitudine eretica pentru ca nu respecta indemnul "crede si nu cerceta", in fiinta poetului se asociaza astfel credinciosului geniul iscoditor si nelinistit specific secolului XX.

Prin poezia argheziana se contureaza un alt proces: pe masura ce intrebarile asupra tainelor precumpanesc, reprezentarea simbolica a substantei numinoase "urca" definitiva in trascendent. Daca n-ar fi poezia intuitiei prin simtire a divinitatii, poetul ar putea fi etichetat ca spiritualitate deista, adica drept credincios care si-a permanentizat reprezentarea transcendenta a substantei numinoase. Dumnezeu s-a izolat din inceputuri in Tarii, refuzandu-se oricaror intrebari. Viziunea distantarii spatiale si temporale este enorma:

"Tu ai ramas de-a pururi si viata noastra piere

Te multumesti cu-atata mangaiere

Ca singur, intre neguri esti vesnic:sorocit

Prin marturia celor ce-au murit."

Pentru Arghezi transcendentul si imanentul abia intrezarit prin simturi si prin lucruri se vrea cunoscut integral spre a aduce certitudinile nu numai asupra existentei sale ca absolut al vietii, ci si asupra temeiniciei propriei credinte. Recunoscandu-si marginirea, impacat si invatand sa ierte, poetul, cea mai vie expresie a omului modern inalta prin rugaciune mesajul bucuriei de a fi gasit in Tatal ceresc raspunsul la strigatul si zborul in sus cel mai inalt:

"De cand te-ai murdarit pe degete cu lut

Vremelnic si plapand tu m-ai facut

Poti cere o durata aceluia-njghebat

Din tina trup si suflet cu scuipat?"

In rugaciunea sa, omul arghezian patrunde la esente. El nu doar cere si se impaca cu sine, dar si multumeste bucurandu-se de coplesitoarea putere a Celui-de-Sus. In aceasta faza prin cunoastere omenirea a castigat lupta cu sine devenind invingatoare. Dumnezeul care transforma matasea in scama, pierzandu-si prin aceasta frumusetea e acelasi care din buturuga a dat glas muzicii de vioara a carei melodie prefigureaza trecerea in lumea de dincolo. Dumnezeul arghezian stapaneste toate lumile vazute si nevazute. El este tata al Timpului, l duratei fara masura.

In poezia "M-au intrebat" exista un dialog cu forte care nu se exprima, doar se subinteleg. Apare numai raspicat comentariul autorului pe marginea faptelor. Acesta este inscris intr-un "catastiv" si e mirat de importanta acordata propriei existente:

"Ca nu-s doar cine stie ce in sat

Si carte nici n-am prea invatat."

El are experienta primitiva a pamantului, a taranii, a apropierii de brazda. Campul inseamna praxis, orizontul de cuprindere al cunoasterii, al stiintei. Natura intreaga devine spatiul sacru al initierii:

"Scoala mi-e campul, dascal mi-e padurea

Si iscalesc fratia cu securea"

Stiinta sa, izvorata din nestiinta cum vrea poetul sa sugereze este, de fapt, taramul transformarii continue, ea se inmulteste, se multiplica,

"slovele sale cresc si-i dau tulpini si foi

De carti infasurate strans, de papusoi"

Autoironia poetului nu provine din necunoasterea valorii sale ci, dimpotriva, din constiinta nivelului vast al cuprinderii lumii prin rascolirea universului rural, cel mai aproape de esenta, de comuniunea cu Dumnezeu.

Poetul se integreaza intr-o lume in care se simte apropiat si prieten, care se accepta asa cum este si nu admite schimbarea. La el regulile se manifesta intr-o libertate pe care cantareata si ispitirea "pe incetineala" nu o pot ingradi. Principiile morale se bazeaza pe dulceata vietii si indepartarea starilor de dezgust:

"Ce-i dulce sug, si scuip ce-mi face greata

Atat in batatura mea se-nvata."

"Inscriptia pe catapeteasma" este semnul lasat in adorare. Un sarut de milenii a pastrat urma unei vesnice prosternari. Legatura cu cerul a ramas peste timp neinvinsa. Mai adanc s-a sfintit acel sarut in locul atingerii pe icoana imparateasca. Pe catapeteasma imaginea divina a ramas permanentizarea intalnirii dintre cer si pamant:

" Pe icoana imparateasca

Neagra ca un lemn de iasca,

E o pata cat rasura

Unde iti ajunge gura

Mii de mii de buze-n leat

Locul ei l-au sarutat"

Inscriptia e semnul care arata drumul luminii, al sensului, al vietii, calea, adevarul, tabla legii. Paraclisul care este locul de rugaciune, o biserica, o capela adaposteste cuvantul Domnului, in aceste versuri transpare religiozitatea argheziana cu nota ei de incredintare, de siguranta.

"In altar sfarsesc si-ncep

Toate ce nu se pricep."

Poetul trimite la exprimarea numinosului lui Otto Rudolf si a relatiei creaturii cu acesta. Trairea religioasa inseamna participare, dar si ritual. "Cele ce nu se pricep" sunt ascunse de privirea comuna si numai ochiul launtric ingenuncheat si smerit o simte. Prin harul Sfantului Duh simbolistica devine revelatie si adevar, in altar numinosul se revarsa si se risipeste im curgerea de lumina sfanta fara ca fiinta comuna, creatura sa o poata intelege. Inscriptia pe paraclis este un semn despre intelegerea rostului casei Domnului si mai ales a incaperii in care rugaciunea pastreaza permanenta triumfului asupra celor ce apartin lumii.

Daca in versurile de razvratire si de tagada poetul se intreba daca Dumnezeu exista sau nu si cauta sa-i inteleaga judecatile, prezentandu-se ca invins, in poemul "Inscriptie pe biserica" se simte schimbarea atitudinii sale in ipostaza de invingator. Aici o filozofie a impacarii nascuta din contemplatia maretiei divine, acolo nestiinta, tulburare si incertitudine. Acolo cautare, aici regasire. Dumnezeul etern si viu care stapaneste peste toate lumile este in infinitul timpului. "Eu sunt cel ce sunt" spune Domnul, el e "tulpina fara radacina." Dumnezeul din lucruri, din natura, din om, din cele care exista si se vad si din cele care exista si nu se vad, Dumnezeul care coboara si se revarsa, Dumnezeul care ne urca smerindu-ne fruntea, acesta e Dumnezeul care este. Salasul Domnului e in cer, al tuturora in pamant. Cerul e vesnic, nu are inceput si sfirsit pentru ca el e din totdeauna; pamantul e creatia Domnului la margine de timp. Lumea, noi, omul toate cele trecatoare nu au prezentul, prima lor zi devine ieri. Cerul, Domnul, cele vesnice sunt nemuritoare.

Aceasta e filozofia impacarii marelui poet si stiinta lumii, sensul ei, "evrica". Aceste versuri, la capatul unei vieti exprima intelegerea ei. Insciptia de pe biserica e marturia religiei crestine, esenta si universalitatea ei. Si vesnicia ei. Foarte importanta ca meditatie asupra destinului poetului religios este scurta si lapidara "inscriptie pe usa poetului",. Spre a se regasi transfigurat prin comuniune cu Dumnezeu poetul trebuie sa se nasca din nou, dupa ce a "murit" de patru ori. El a "muritintr-o viata de-o durata", atunci cand a vrut sa stie, cand a vrut sa traiasca plenar, a murit de necunoscut si de alte "morti tarzii si timpurii". Ca de obicei cuvintele aparent banale au forta aluziva. Calea cunoasterii rationale, cea a vietii elementare, cea a ratarii drumului spre necunoscut, toate au fost depasite prin experienta spirituala. Mortile tarzii sau timpurii ca lepadare de sine si indepartare de viata naturala sunt trepte ale spiritualizarii. Dupa ce au fost depasite, poate sa se nasca poetul:

"Amintirile treptat

Au scazut, si-ncet, pe-ncetul

S-a iscat din morti poetul

Ca un cerc intr-unpatrat"

O cu totul alta interpretare a simbolului ne ofera psihanaliza. Pentru Cari Gustav Jung cvadratura cercului sau simbolul cuaternitatii sunt "elemente ce tin deopotriva de aspectul religios al anumitor fenomene psihice" dar si de o simbolistica straveche, probabil preistorica, intotdeauna in relatie cu imaginea arhetipala a reprezentarii divinitatii creatoare in lume. Se poate presupune ca reprezentarea cercului "dintr-un patrat" ca simbol arhetipal al lui Dumnezeu i s-a revelat fie prin identificarea imaginii latente din inconstientul colectiv si constientizata in procesul cautarilor de sine, fie gratie clipei intensificate a inspiratiei, ori printr-un simplu vis in care imaginea i s-a parut relevanta.

Oricum s-ar fi impus constiintei creatoare, simbolistica cvadraturii cercului sau a numarului, citita prin motivatia lui Carl Gustav Jung sugereaza un "semn" pentru o interpretare cu o exceptionala capacitate de sugestie. Cautarea sensului unic nu trebuie sa rateze clipa cand este posibila intrarea "din lumea numarului patrat in cea eterna". Poetul se "isca" , se naste ca scanteie, foc purificat, spirit "din morti", crescand "ca un cerc dintr-un patrat" identificandu-se astfel cu emblema arhetipala a divinitatii. Marin Besteliu o considera cea mai abstracta si mai pura traire a numinosului din poezia argheziana, afisata ca o hieroglifa la intrarea spre sufletul religios care-si incepe astfel, printr-o meditatie esoterica, dialogul cu Dumnezeu.

In Pisanie (intre drumuri si castani) se aude vocea Domnului, in versul poetului se oglindeste Cerul si religia cea noua a iubirii. Venirea Fiului in lume a adus cu sine intelegere, deschidere, dragoste, iertare. "Usa pururi deschisa" e semnul binecuvantarii omului de catre Dumnezeu.

"Pune mana, usa scrisa

Mi-e de-a pururea deschisa

Intra, cum te-am mai primit

Ori trufas, ori biruit."

Astfel si-a inteles poetul rolul sau si rostul pe care.l are in lume, asfel a masurat distanta dintre cer si pamant, gasind-o infinita, astfel a simtit revarsandu-se din iubire bunatatea Domnului peste sufletul trufas sau biruit. Umilinta care inalta si desfata duhovniceste, smerenia reprezinta atitudinea pe care Dumnezeu o cere de la poporul sau. In aceasta "Pisanie", imaginea eristica propovaduieste izbavirea prin iertare si iubire. Semnificatia religioasa a acestor versuri este indiscutabila.

In aceste versuri nu mai e nici o tulburare, nici un chin, nici dezamagire, nici incrancenare, nici tagada, nici blasfemie, nici desertaciune, nici hula:

"Da-mi durere si prigoana,

Da-mi otrava cat iti place

Tine: mila si pomana.

Tine har si tine pace"

Aceste versuri traduc religiozitatea pura. Poetul a inteles sensul vietii. El si-a platit cu sange si lacrimi credinta, dar a gasit-o; caci harul Sfantului Duh l-a invaluit in mantia lui senina. Linistea si impacarea cereasca au coborat deasupra-i din cerul sfant. Poetul a inteles pana acum rostul vietii sale si l-a exprimat in versuri de o emotionanta traire. Artistul si-a implinit fiinta si crezul artistic insa acum, ceea ce i-a mai ramas este impartasirea bucuriei sale tuturor celor ce se pierd. El simte durere pentru intreaga umanitate al carei se vrea, caci in ea s-a inaltat, smerindu-se. In poezia "Omule" o voce dureroasa, un suflet chinuit de remuscareExclamatia poetului este durerea pocaitului care-si plange pacatele. Poetul prezinta in acest poem faptele necredinciosului care in loc sa stranga comori in cer isi aduna pe pamant bogatiile lumii desarte. Pentru omul necredincios viata se termina in moarte. Dupa moarte o alta viata nu mai exista. De aceea el strange cu neindurare, cazneste, fura, surpa si nimicnicia lumii, stralucirea si infatisarea ei uimitoare dar si mincinoasa il atrag intr-o gaura neagra a pierzaniei. Necredinciosul nu vrea sa stie ca toate sunt "morminte, omule, morminte". Modul de adresare al poetului este rasunetul vocii oraculare:

"Olacomie crancena, nebuna,

Aduna,omule,aduna,

Cazneste, fura, surpa si omoara

Iti trebuiesc putere si comoara

Iti trebuiesc palate si vesminte

Sa-ti zaca-n ele hoit si oseminte."

Ca si-n experianta necredintei, versul sau este neindurator. El arata fata lumii si marea ei inselare, cu o durere traita cu voluptate:

"Avida, mana ta se strange,

Storci aur si se scurge sange

Nadejde,sange, har ca un burete

Se soarbe aurul cu sete."

Impartasind soarta umanitatii inselate, poetul deplange orbirea semenilor sai si pe a lui insusi in versuri de o tulburatoare expresie. Smerit, capul sau se pleaca in fata Celui-prea-inalt. Abia acum ingerii canta.