ABUZURILE PSIHIATRIEI POLITICE DIN ROMANIA - Studiu concret

ABUZURILE PSIHIATRIEI POLITICE DIN ROMANIA

Studiu concret

Vulnerabilitatea psihiatriei romanesti

Asa cum subliniam in capitolele anterioare, folosirea abuziva din ratiuni nemedicale a psihiatriei a atins apogeul in cadrul regimurilor totalitare fasciste si mai ales comuniste. Periodic, acuzatia de abuz poate fi indreptata impotriva oricarui psihiatru, indiferent de unde ar proveni, si este normal, fiecare individ poate gresi. Dar acest fapt apare ca un adevarat sinistru atunci cand cuprinde un intreg sistem profesional din ratiunea de a servi un sistem nemedical - sistemul represiv a unei societati totalitare.

Abuzul politic de psihiatrie nu este, deci, odios pentru ca a existat si nici chiar prin frecventa sa mare, ci pentru faptul ca in tarile comuniste el a fost organizat de catre stat care, prin aceasta, a devenit o adevarata "organizatie criminala", implicand functionari oficiali (activisti de partid, medici in calitate oficiala, organele represive ale statului, inclusiv Magistratura). O asemenea crima organizata de catre stat nu a mai fost cunoscuta in istoria umanitatii.

1. Practica abuzului politic in psihiatrie

Utilizarea psihiatriei in scopuri politice de catre apologetii comunismului romanesc nu este cel putin originala. Acest lucru a fost introdus la noi dupa exemplul sovietic si s-a consolidat pe baza acelei "coloane a cincea", formata din romanii care au devenit din oportunism comunisti intr-o tara in care initial existau 800 de membri de partid.

a. Rolul psihiatrului in abuz

Studiul concret al abuzului psihiatric pe baza lotului de cazuri studiat de noi s-a facut detailat. Prima problema pe care ne-am pus-o era rolul jucat de specialist in represiunea psihiatrica.

Azilul psihiatric romanesc a fost transformat intr-un instrument de persecutie politica si nu a constituit ceva abstract, ci a fost construit de autoritatile comuniste, de tartorii psihiatriei romanesti (denumire pe care am preluat-o din presa), ca un adevarat sistem opresiv. Punerea in practica a unui asemenea sistem opresiv a necesitat insa colaborarea psihiatrilor intr-o masura mai mare sau mai mica, ei acceptand cu usurinta sa fie instrumentul puterii totalitare. Nu se poate concepe abuzul psihiatric fara a vorbi si de rolul psihiatrului.

In urma studiului pe care l-am intreprins ne-a aparut ca pregnanta urmatoarea clasificare care implica si o anumita gradare a responsabilitatii:

1. Psihiatrii care au constituit oficialitatea din psihiatrie (nomenclatura) - in stransa colaborare cu Securitatea si cu organele de partid -, ei insisi ocupand mari functii de conducere in partid si poate si diferite grade in Securitate. Ei sunt aceia care au organizat constient represiunea psihiatrica in teorie si practica.

2. Psihiatrii dizidenti sau opozanti, in numar foarte mic (cel putin cei cunoscuti), intelesi, dar nesustinuti activ de marea masa a psihiatrilor. Ei au criticat sistematic sau sporadic abuzurile sau au initiat propria lor miscare de dezideologizare, neoficial sau cu acoperire, dar toti au criticat psihiatria oficiala si pe exponentii ei.

3. Marea masa a psihiatrilor onesti, dar dezinteresati si dezinformati, tributarii psihologiei "de cusca", alipiti adesea in maniera coloniala "profesorilor" din zona lor geografica, pentru micile avantaje administrative sau pentru o viata linistita.

Din primul grup fac parte putini indivizi, poate o duzina, daca scadem din asa zisii oficiali acele personalitati de cultura pe care comunistii le foloseau mereu ca "papusniki", cum ii numea Lenin, sau mai degraba ca "tovarasi vremelnici de drum". Aceasta duzina de nomenclaturisti ocupa si ocupa si azi toate pozitiile de putere, iar de pe aceste pozitii o colectivitate mica, in jur de 1.000 de persoane, manipula si manipuleaza psihiatria si pe toti psihiatrii. Pentru a face placere partidului, ei au devenit marii teoreticieni, contestatari ai conceptelor psihiatrice moderne venite din Occident. Acest grup a participat la abuz, organizandu-l si recompensand pe cei care s-au erijat in tortionari executanti.

Care era motivatia acestei colaborari cu sistemul politic comunist? Din acest punct de vedere am putut dezvalui urmatoarele motivatii:

1. Motivatia ideologica, sincera sau oportunista, de credinta in idealul comunist si de loialitate fata de partid. Pentru acesti indivizi criticarea partidului sau a socialismului putea constitui un fenomen de inadaptabilitate sociala sau chiar de boala mintala. Din aceste motive ei vor eticheta pe indivizii supusi "tratamentului" lor ca suferinzi de schizofrenie sau paranoia. Trebuie sa subliniem totusi ca la acest grup, adesea, comportamentul avea o baza de convingeri dubioase, ca dovada ca dupa revolutie unii s-au inscris imediat in partide de dreapta sau au devenit apolitici (doar dr. Angheluta a intrat in P.S.M., unde a candidat pentru Senat, fara succes).

2. Dorinta de promovare profesionala, care le dadea putere si influenta, satisfacerea ambitiilor, beneficii pentru o viata mai buna si, adesea, ambitia lor depasea sfera psihiatriei, dorind sa devina ministri, deputati si chiar membri ai Comitetului Central.

3. Calificarea lor politica a determinat numirea in functii, in timp ce calificarea psihiatrica era subsidiara. Din aceste motive trebuia mereu sa-si reinnoiasca dovezile de atasament fata de partid si de ideologie. V. Predescu a fost peste 25 de ani secretar de partid, apoi prorector, deputat in M.A.N., dar asemenea functii politice le avusese si in vremea studiilor in U.R.S.S. Din aceste motive studiul documentelor de partid, al diferitelor schimbari ideologice ocupa la ei cea mai mare parte din timp, problemele profesionale ocupand ultimul loc, pozitia lor sociala nefiind legata de profesionalitate. Problema devenea dramatica atunci cand conducerea partidului (locala sau centrala) se schimba, iar acuzatia de atasament fata de fostul sef de partid putea duce la pierderea functiilor politice care constituiau, de fapt, fundamentul carierei lor profesionale.

4. Partidul va promova cadre devotate si de incredere in primul esalon al psihiatriei pentru a facilita controlul sau si al Securitatii. In prima faza, studiile in U.R.S.S. erau absolut necesare, deoarece la atasamentul fata de partid in acea epoca era neaparat nevoie si de dovedirea atasamentului fata de Uniunea Sovietica.

In acest context, vulnerabilitatea psihiatriei a fost foarte mare, ea ramanand, practic, la discretia puterii politice. Psihiatrii din aceasta categorie trebuia sa aleaga intre partid si pacient, dar pentru prezervarea privilegiilor ei vor alege totdeauna partidul. Colaborand cu partidul si bratul sau inarmat - Securitatea -, inseamna ca aveau un dusman comun -dizidentul. De acum, explicatiile eticii persecutarii dizidentilor erau mult mai simple, asa a decis partidul, care evident nu gresea niciodata. Psihiatrul nomenclaturist stia ca patronul sau este partidul si ca orice abuz este in conformitate cu dorinta acestuia.

Ca urmare a colaborarii, psihiatrul nomenclaturist primea ca beneficiu un salariu dimensionat la maximum, plecari in strainatate, vile de vacanta, acces la magazine speciale, bunuri de lux si alte recompense pentru serviciile aduse. Din aceste motive, unii dintre ei au devenit adevarati apologeti ai comunismului chiar si pe plan international, prin atitudinea de la diferitele congrese psihiatrice.

Psihiatrii dizidenti au fost si sunt putini la numar si au criticat deschis sau voalat regimul, mai ales utilizarea psihiatriei impotriva dizidentilor politici. Unii au fost pedepsiti sever, altii siliti sa emigreze, li s-au organizat procese publice si chiar inscenari judiciare. Mai ales cei ramasi in tara au fost marginalizati, nu au mai fost promovati, li s-a luat dreptul de a publica. Alti dizidenti s-au grupat in mici grupuri mai mult sau mai putin oficializate si au reusit sa aiba o oarecare activitate in presa, au publicat unele lucrari in regie proprie. S-a platit un mare pret, dar dizidentii si-au asumat acest risc.

Dizidenta "pasiva" a fost, de asemenea, una din caile de lupta. Astfel, multi psihiatri aveau o atitudine binevoitoare si chiar de "fraternizare" cu dizidentii internati, acest lucru fiind afirmat de multi dintre dizidentii internati la psihiatrie.

Psihiatrii neangajati reprezentau majoritatea absoluta. Comportamentul lor de compromis era motivat prin frica, uzand de procedee de denegare si rationalizare pentru a evita dureroasele probleme etice. Dar frica si compromisul caracterizau in fapt intreaga populatie a tarii si poate de aceea reprezentau o scuza si pentru psihiatri.

Psihiatrii conformisti cunosteau normele si convenientele societatii comuniste romanesti si stiau ca un pas gresit era plin de riscuri. De aceea, prima lor grija a fost sa evite a avea de-a face cu dizidentii, iar daca acest lucru nu putea fi evitat, dadeau vina pe "circumstante". Multi au cautat sa raspunda la cererile nomenclaturii printr-o intelegere tacita fata de ceea ce aceasta pretindea. Pe de alta parte, era greu de crezut ca, fiind psihiatri, puteau evita total riscul de a avea de-a face cu dizidentii. Adesea, neputand evita contactul cu ei, puteau juca o sarada de maniera urmatoare: "Stiu ca nu esti bolnav psihic si ca nu trebuie sa te internez, dar gandeste-te ce ai pati daca te-as da pe mana lor si ce rau mi-ai face si mie. Nu pot face mai mult, sefii ma supravegheaza, dar sa stii ca eu urasc mizeria aceasta. Amandoi suntem in aceeasi barca".

Aceasta sarada, in care fiecare il ignora pe celalalt, este in esenta o maniera a conformismului. Este vorba aici de persoane normale intelectual, cu interese si convingeri conventionale. Aceste persoane credeau, de fapt, in nemurirea sistemului comunist si in lipsa de sens a rezistentei. De fapt, ei nu ii intelegeau pe dizidenti, acestia reprezentand pentru ei un fel de luptatori cu morile de vant. Cand ai un apartament, o familie, un serviciu nu merita sa te expui, iar societarea comunista nu agrea nonconformismul. De fapt conformismul domina intreaga societate. Din acest motiv compromisul din psihiatrie face parte dintr-un sistem social pe care il practica majoritatea cetatenilor.

Lipsa de informatie, imposibilitatea de a urmari miscarea ideilor in cadrul stiintelor neurologice au dus la plafonarea si intoxicarea psihiatrilor romani, obligati a citi numai literatura ce purta girul oficial, adica a celor mai putin profesionisti dintre ei. Psihiatria, in conformitate cu aceste manuale, devenise o disciplina cu 9 - 10 boli la care se reducea intreaga complexitate a disciplinei in cadrul unei viziuni eminamente biologice. Chiar studiul "taxonomic" al lui G. Ionescu, facut in disperarea unui nou compromis dupa revolutie, are intentia dizgratioasa de a dovedi ca DSM-urile americane nu fac decat sa confirme conceptia materialist-dialectica si biologizanta pe care ei au practicat-o totdeauna.

In aceste conditii nu este de mirare apatia si chiar lenea intelectuala a psihiatrului mediu, silit sa profeseze 20 -30 de ani intr-o disciplina cu 9 boli si 10 medicamente, stil in care si cadrele medii deveneau rapid "doctori". Timp de peste 45 de ani, psihiatria a fost si mai este dominata de aceasta oribila "elita".

b. Amploarea si formele abuzului

Abuzul psihiatric a constat din privarea de libertate a unui individ care a fost fortat sa fie internat pe baza unui diagnostic fals, internarea contravenind intereselor individului si fiind facuta impotriva vointei acestuia, sub presiunea unor autoritati politice, prin organele de ordine, in scop de intimidare sau de represiune, in numele unei ideologii. Tot abuz este si internarea unui bolnav fara motivatie medicala in acel moment.

In urma studierii cazuisticii de care am beneficiat, a anchetelor intreprinse si a documentelor studiate, am putut alcatui urmatoarea clasificare a abuzului psihiatric care s-a practicat la noi:

1. Internarile legate de evenimentele politice au avut frecventa cea mai mare si au fost cele mai nocive, sicanand si intimidand mase de sute de oameni sanatosi sau limitrofi, inclusiv pacienti in stare de remisiune de ani de zile. Astfel, in spitalul psihiatric, erau internati indivizi sanatosi sau marginali, dar, in toate cazurile, elementul comun era posibilitatea folosirii ocaziei acelui eveniment politic pentru o manifestatie ostila contra regimului. Astfel, la aceste ocazii Securitatea "matura" orasele de sute de "bolnavi mintali", adica de persoane incomode din punct de vedere politic. In acest fel, pe perioade scurte (5 - 10 zile), cohorte de "pacienti" erau aduse de organele M. I. si depuse la spitalele teritoriale, bine pazite si deja supraaglomerate. Dupa consumarea evenimentului politic toti erau eliberati, unii dintre ei chiar fara o formalitate scrisa sau o examinare medicala.

Aici nu este vorba de un abuz psihiatric, ci de un abuz de psihiatrie. Era practic imposibil ca simplu medic sa te opui unei asemenea actiuni care viza sute de oameni si dispunea de o premeditare si o organizare perfecta, in care doar directorii de spitale erau implicati din partea profesionistilor. Opozitia nu numai ca ar fi dus la concediere, dar si la interpretarea politica a gestului.

2. Actiuni ilegale in scopuri politice la persoane care au avut o boala mintala. Din acest punct de vedere, cercetarea noastra a identificat urmatoarele categorii:

a. Diagnostice manipulate din motive politice, referitoare la necesitatea de spitalizare, cum ar fi schizofrenia, paranoia etc. Cu cat simptomele erau mai negative, cu atat mai clar era ca pacientul "nu are constiinta bolii sale".

b. Tratamentul cu neuroleptice sau cu electrosoc fara motivatie medicala. Din cand in cand, detinutilor din inchisorile comuniste sau din spitalele de psihiatrie li se administrau electrosocuri sau neuroleptice, desi acest lucru nu era necesar. O marturie in acest sens a lasat-o deputatul Radu Ciuceanu. El spunea ca era neuroleptizat fara nici un temei medical. Tratamentul se aplica in cazuri similare ca pedeapsa, pentru a-l face pe individ mai supus si nepericulos pentru regimul politic.

c. Sectiile psihiatrice bine pazite, care existau la cele mai multe din spitalele judetene, dar existau si sectii sigure, complet izolate, sectii in care numai personalul medical si oficialii cu regim special aveau acces. Aceste sectii erau destinate doar detinutilor fata de care se practica o psihiatrie abuziva. O asemenea sectie a fiintat si la Spitalul Gh. Marinescu, sub denumirea de sectia a opta, si a fost condusa de dr. Epaminonda Tomorug.

d. Institutii specializate, destinate "tratamentului" special al dizidentilor. In Romania au avut aceasta trista notorietate Spitalul din Gataia (baza clinica a catedrei de la Timisoara a prof. Lazarescu), mai ales in anii '50, spitalele Poiana Mare, P. Groza, Raducaneni, Balaceanca etc. O pozitie aparte, cazul nefiind inca elucidat, o are Centrul de Cercetari Fiziologice din Bucuresti, unde s-ar fi facut experiente cu destructurante ale personalitatii.

e. Abuzul de diagnostic in favoarea bolnavului. Un numar de medici sustin ca in perioada comunismului au practicat false diagnostice pentru a salva pacientii de la o situatie mai proasta care i-ar fi asteptat. Este o situatie inca neclarificata din punctul de vedere al eticii si moralei medicale, mai ales ca in toate aceste cazuri insusi psihiatrul ar fi riscat foarte mult.

3. Legislatia ca factor de incurajare a abuzului a fost, de asemenea, un lucru important. Structurile legale ale anilor de dictatura din Romania erau astfel gandite incat puteau facilita abuzurile psihiatrice. Astfel, chiar Codul penal deschidea usa abuzurilor psihiatrice politice. Astfel, articolele 114, 113 c.p. sunt exemplare in acest sens. Aceste articole presupuneau condamnarea pentru delicte de natura politica sau motivate politic si, in consecinta, asigurau impunerea sanctiunilor sau a privarilor de libertate, inclusiv privarea de anumite drepturi pentru a elimina dizidentul din viata politica sau a-l blama pe el si ideile sale. Aceste masuri includeau tratamentul obligatoriu intr-o institutie spitaliceasca sau ambulatorie inainte sau dupa condamnare, interzicerea practicarii unei profesii sau functii publice.

Alte legi specifice, cum ar fi retragerea dreptului de a conduce automobilul, erau la fel de dure.

Intr-adevar, potentele abuzive sunt incurajate de legile privitoare la declararea incapacitatii mentale a unui individ. Acest lucru este deosebit de evident in Legea nr. 3/1978 care permite sechestrarea in caz de urgenta medicala. Astfel, asa-zisele urgente medicale erau transformate in urgente de ordin politic si aceasta pe temeiul retinerii pe motiv de boala.

Decretul 12/1965 prevedea internarea pentru "periculozitate" pe baza unor declaratii luate de la vecini sau de la membrii familiei, fara ca individul sa poata face recurs fata de aceste acuzatii. Tribunalul judeca in sedinta inchisa, fara a asigura apararea sau probatoriul. Acuzatiile puteau fi aduse de catre rude, prieteni, dar si de autoritati. La fel, Decretul 313/1980 prevede posibilitatea tratamentului obligatoriu la indicatia unui singur psihiatru, care putea fi usor supus presiunilor autoritatilor. Mai mult, in cazul acestui decret, intreaga actiune de privare de libertate a individului era delegata organului sanitar, in timp ce Securitatea dirija din umbra, asta ca urmare a criticilor aduse Decretului 12/1965.

O problema delicata se referea la natura si durata detentiei in unitatea psihiatrica, conform ordinelor M.S. 56/1976 si 261/1987. Riscul implicat consta in faptul ca procedurile legale, destul de imprecise, duc la retinerea pe motive de sanatate a persoanelor care au nevoie de tratament (inclusiv a opozantilor politici).

Un alt aspect al suspiciunilor l-a constituit asa-numita raspundere colectiva in expertizele psihiatrice care implicau sau nu un abuz politic. Era aici un perfid amestec intre formal - legal si flagrant - discretional. Deoarece formularea deciziei apartinea unei comisii, ea nu putea fi contestata oficial.

Dar toate comisiile de expertiza psihiatrica erau formate din membri care obtinusera obligatoriu avizul Securitatii si formal si al Ministerului de Justitie, ceea ce denota faptul ca era vorba de persoane selectionate si verificate politic. Mai mult, comisia de supraexpertiza care in final dadea decizia definitiva, avea ca presedinte perpetuu pe V. Predescu.

4. Declaratii sperjure motivate politic. O grea problema se ridica atunci cand diagnosticul se stabilea pe baza unor "marturii" in care se implicau diferite persoane oficiale si care se prezentau cu propria lor versiune privind faptele. Neexistand probe care sa dovedeasca contrariul, persoana in cauza era spitalizata numai in conformitate cu declaratiile organului represiv. Iata o maniera foarte relativa de a aprecia un bolnav psihic. Insa pe zi ce trece, o asemena eticheta era tot mai greu de dezmintit, devenea de acum "eveniment" in foile de observatie si prin aceasta devenea indubitabila.

5. Ignorarea psihiatriei in contextul mizeriei economice a tarii. Pauperizarea societatii romane a facut ca psihiatria sa fie considerata Cenusareasa medicinii. Personalul de ingrijire din spitalele de psihiatrie era insuficient pentru a face fata numarului mare de pacienti, asistentele specializate in psihiatrie erau foarte putine, asistentii sociali fusesera de mult desfiintati ca functie din schema de personal. Cladirile spitalelor erau darapanate, facilitatile sanitare inexistente, sapunul si detergentii aproape imposibil de obtinut, mancarea inadecvata si in cantitate redusa.

Este greu sa acuzam psihiatria de aceste conditii, de suferintele determinate de acesti factori, factori care de fapt reprezentau o anumita mentalitate politica. Profanarea psihiatriei, in conditiile date, nu era un abuz al practicarii psihiatriei, ci unul al autoritatilor politice asupra institutiei psihiatrice.

2. Prelucrarea materialului studiat

Studierea detaliata a lotului de cazuri de care ne-am ocupat a pus in evidenta urmatoarele aspecte importante, pe care le vom prezenta in continuare:

a. Internarea abuziva

Evaluarea cat mai exacta a numarului de victime are in sine o mica importanta, intolerabil fiind abuzul in sine, chiar daca ar fi vorba si de un singur individ. Totusi, evaluarea numarului de victime poate permite o vedere de ansamblu asupra abuzului psihiatric. Dar o asemenea intreprindere este foarte greu de facut in Romania.

In ciuda acestor adversitati am reusit sa cuprindem in studiul nostru peste 60 de cazuri, un numar suficient pentru a putea demonstra utilizarea sistematica a psihiatriei in scopurile partidului comunist.

In privinta internarilor din spitalele speciale (fiefurile psihiatriei represive comuniste), opozitia autoritatilor a fost totala si eficienta, motiv pentru care nu dispunem de date oficiale. A.F.D.P. din judetul Dolj a furnizat totusi o serie de date privind detinutii politici internati la Poiana Mare, pe care i-a apreciat la 20 de cazuri, dar a constatat ca imediat dupa revolutie au disparut de acolo, fara nici o forma legala, 40 de cazuri. Credem ca acesti 60 de pacienti ne pot ajuta a ne forma o idee privind amploarea internarilor politice, chiar daca numarul se refera la un singur spital din Romania.

In ceea ce priveste internarea pe criterii politice in spitalele de psihiatrie obisnuite, este iluzoriu sa speram ca vom obtine vreodata date atata timp cat aceste spitale, in marea lor majoritate, sunt conduse de fostii vinovati. S-a vorbit foarte serios de o actiune de distrugere a dosarelor de internare a dizidentilor sau de refacerea lor.

Primul pas in abuzul politic psihiatric l-a constituit internarea abuziva. Internarea abuziva a survenit in momentul cand dizidentul a venit in conflict cu sistemul politic comunist si cand securistul chema pe psihiatru sa se pronunte daca acest comportament poate fi considerat ca anormal. Din moment ce acest aviz era dat, statutul dizidentului se schimba, el devenind un bolnav mintal caruia i se puteau aplica masurile de internare fortata, electrosocuri, neuroleptice, masuri de contentie etc.

Comportamentul dizidentului la primul contact cu personalul avea o mare importanta asupra felului cum va fi tratat ulterior (era dat la agitati, inchis sau lasat liber, uneori lasat cu tratament ambulatoriu).

De fapt, soarta acestor dizidenti era mai mult in mainile organelor de represiune, dar relatiile cu personalul de ingrijire era si el important.

In mod normal, cazurile erau aduse la psihiatru in mai multe feluri:

1. Procedura civila cu internarea directa "curata" pentru actul de dizidenta pe care psihiatrul il transforma intr-un fenomen psihopatologic. In aceste situatii puteau aparea urmatoarele categorii:

- dizidentul facea o anumita fapta, era dovedit, arestat si internat in spital, iar apoi supus unei expertize psihiatrice pentru a se confirma "boala psihica". Pentru aceasta Securitatea putea face o cerere formala, dar de cele mai multe ori aducerea dizidentului la spital era suficienta pentru psihiatrul conformist care intelegea ce trebuie facut;

- dizidentul era reclamat de vecini, rude si chiar de sotie. Era chemata Militia, dizidentul era dus la sectie, unde ofiterul de serviciu isi dadea avizul si persoana era dusa la spital impotriva vointei sale.;

- rapiri de pe strada, de la locul de munca sau domiciliu, fara mandat de arestare. Persoana era dusa la spitalul de psihiatrie fara explicatii si fara un consult medical prealabil.

2. Procedura penala - cand dizidentul era arestat pentru o presupusa fapta de drept comun si transferat la psihiatrie pentru scopuri 'medicale'.

3. Procedura prin care dizidentul era judecat si condamnat pentru fapte presupuse a fi de drept comun, dar transferat ulterior din inchisoare in spitalul de boli psihice.

Daca aceste metode priveau mai ales prima internare, internarile ulterioare puteau fi facute din cauza 'deteriorarii starii sale de sanatate". De multe ori actiunea era prezentata ca o actiune pur medicala, de preventie. Aceste internari erau mai ales legate de diferite evenimente, cand dizidentii erau adunati in asa-numitele spitale 'magazie' de tipul spitalelor Cula, Gataia, Zam, Balaceanca etc. Desi peste tot se folosea termenul de bolnav psihic periculos, nici unul dintre cazurile studiate de noi nu se incadra in aceasta categorie, fara a mai vorbi de dizidentii complet sanatosi. Cu toate acestea, pe foile lor de observatie erau trecute simptome ca: manifestari suicidale, agitatie, delir etc. Responsabilitatea pentru toate aceste fapte cade indubitabil asupra psihiatrului, care a acceptat sa joace acest rol impotriva eticii profesionale.

b. Evenimentele care au determinat internarea

Elementul comun al acestor internari abuzive a fost acela ca cetatenii respectivi au dorit sa-si exercite drepturile garantate de Constitutie in mod pasnic (dreptul de a manifesta, dreptul la credinta, la crez politic, la petitionare), dar organele de represiune, servind scopurile totalitarismului, s-au opus exercitarii libere si pasnice a acestor drepturi. Pe baza studiului efectuat, s-au putut sistematiza principalele tipuri de acte justificative ale internarilor.

# Activitati cu caracter politic. Constitutia comunista nu se opunea formal exercitarii de catre cetateni a activitatilor politice. Totusi, in practica, orice activitate politica, cu exceptia celor dirijate de catre partid, erau interzise. Iata cateva exemple de motivare politica a internarilor: activitati pentru apararea drepturilor omului; formarea unor organizatii sindicale sau a unor partide hibride de 3 - 4 membri; critici verbale sau in scris la adresa politicii partidului comunist sau a unor conducatori de partid si de stat; criticarea violarii drepturilor muncitorilor (salarii, orar de munca, activitati voluntare etc; afisarea de lozinci, tiparirea de manifeste in care se exprimau opinii critice; citirea unor carti sau reviste interzise de autoritati.

# Cereri insistente de emigrare. Foarte multi dizidenti au fost internati pentru incercari repetate de a trece granita si chiar pentru insistentele deosebite de a emigra. De asemenea, insistenta de a patrunde in ambasade putea sa fie considerata o boala mentala.

# Activitati religioase - practicarea unor religii altfel decat in tacere si in localurile de cult era condamnat fie ca delict (propaganda religioasa), fie era considerat ca un fenomen psihopatologic - paranoia. Aici au intrat, in special, membrii ai cultelor baptiste, adventiste, penticostale. Uneori internarea putea cuprinde o intreaga familie.

# Formularea unor memorii sau petitii putea fi catalogata si ca o boala psihica. Desi regimul raspundea rar la memorii si petitii, cele cu caracter poliltic erau imediat trimise Securitatii care, adesea, se folosea si de arma psihiatriei. Lipsa de colaborare cu Securitatea putea fi un alt motiv pentru utilizarea psihiatriei. De multe ori cetatenii care faceau memorii erau internati cateva zile la psihiatrie cu justificarea ca li se face un scurt control medical psihiatric, acest lucru fiind facut pentru a intimida.

Cazurile supuse abuzurilor psihiatrice din cercetarea noastra au fost arestate de Securitate sau Militie in mod direct si in toate cazurile persoanele erau subiectul unor actiuni cu caracter politic. Foarte multi dintre cei cercetati au mai avut de-a face cu Militia si Securitatea cu mult timp inaintea primului lor contact cu psihiatria.

Majoritatea, cu aceasta ocazie, fusesera supusi unor lungi interogatorii, uneori chiar torturati. In cadrul unor interogatorii s-au folosit si electrosocurile.

Legislatia pe baza careia s-a facut internarea fortata a fost fie Decretul 12, fie Decretul 313, dar in majoritatea cazurilor nu se mai facea apel la lege, internarea fiind facuta fara nici o justificare legala. De asemenea, securitatea folosea amenintarea cu internarea la psihiatrie pentru a determina cooperarea dizidentului. De putine ori internarea s-a facut dupa un proces sau dupa pronuntarea unei sentinte. In majoritatea cazurilor Securitatea si nu psihiatrul ordona internarea dizidentilor.

Pentru psihiatru, prima problema care trebuia rezolvata era aceea de a considera dizidentul supus internarii drept un pericol social, un individ violent in relatie cu cei din jur sau cu el insusi. Acest lucru insa era foarte greu de dovedit. Tocmai aici intervenea proba de 'fidelitate' a psihiatrului fata de partid si Securitate. Din acest motiv, in foarte multe cazuri se folosea formula 'pacientul reprezinta un risc pentru sistemul social', lucru infinit mai usor de afirmat.

Dizidentul arestat pierdea, in practica, orice drept. Conform legislatiei penale, el avea doar dreptul la o judecata echitabila, lucru care in practica se intampla foarte rar. Anchetatorii sai sau judecatorul puteau cere acum o expertiza psihiatrica, dar nu erau obligati sa anunte detinutul de aceasta sau sa-i comunice rezultatul expertizei ori recomandarile medicale. Acuzatul nu avea voie sa-si cunoasca dosarul sau concluziile anchetei penale. Dreptul de a avea un avocat era adesea eludat in practica si oricum avocatul nu era ales de acuzat si nu exista obligatia ca avocatul sa se intalneasca cu acuzatul.

c. Lungimea perioadei internarii

In cazurile studiate de noi lungimea internarii a oscilat de la carteva zile la cativa ani. Exista o legatura intre ratiunea politica a internarii si lungimea acesteia. Cei mai multi dintre dizidenti au fost internati mai ales pe termene scurte, cu ocazia unor evenimente.

In fond, alegerea internarii si lungimea sa era o problema tactica pentru autoritati. Utilizarea psihiatriei avea avantajul discretiei si faptul ca era foarte expeditiva. Era pusa in discutie aici nu numai victima, dar si ideile sale 'nebune'. Se pune insa intrebarea pentru ce unii dizidenti erau internati la psihiatrie, iar altii mai degraba la inchisoare. Este foarte greu de stabilit ratiunile acestui comportament. Dupa opinia noastra, spitalul de psihiatrie trebuia rezervat pentru dizidentii cei mai refractari - exemplu V. Paraschiv -, care erau greu de supus sau pentru aceia care aveau revendicari politice pure. In locul unei judecati dificile (dizidentii de fapt nu incalcau Constitutia), prin psihiatrie ei erau lichidati sumar, fara a se lua in discutie ideile lor, ci doar pretinsa lor iresponsabilitate. In multe situatii 'acuzatul' nici nu era prezentat la asa-zisul proces. Riscul unor manifestatii la tribunal, a prezentei ziaristilor straini nu mai exista.

De asemenea, dizidentii internati la psihiatrie erau dusi in locuri secrete pentru familie, la sute de kilometri, iar cu ajutorul neurolepticelor si a unei asa-zise 'psihoterapii' se incerca spalarea creierelor acestor indivizi.

Dizidentul psihiatrizat nu mai avea nici o speranta, el nu stia nici cat mai are de stat in spital (totul depindea de cum renunta la ideile sale), nu avea nici un sprijin, fiind internat in aceleasi saloane cu bolnavii psihici periculosi, deci intr-un permanent pericol ziua si noaptea.

Tortura prin tratament psihiatric-neuroleptic si electrosocuri era odioasa si impreuna cu internarea de lunga durata erau menite sa provoace modificari ale personalitatii, adesea cu caracter ireversibil. Mai mult, aceste internari aveau si rol de intimidare asupra grupului din care dizidentul facea parte.

Nereusita robotizarii dizidentului era imputata psihiatrului, motiv pentru care, adesea, acesta facea exces de zel, in ciuda pericolului unor mari complicatii.

Ratiunea internarilor intr-un spital de psihiatrie obisnuit o constituia mai ales prezumtia unei internari mai scurte, atunci cand Securitatea aprecia ca doar o simpla internare ar fi suficienta. De asemenea, tot in aceste spitale erau tratate delictele minore -petitii, altercatii cu sefii etc.

Internarea de scurta durata se practica mai ales in anii '80, aceasta modalitate nepermitand aparitia unor campanii in Occident si, oricum, cand acest lucru aparea dizidentul era de mult eliberat. Tot in spitalele obisnuie, pentru scurta durata se faceau acele internari in masa a dizidentilor cu ocazia unor evenimente politice, vizite de stat etc.

d. Locul si conditiile de detentie (internare)

Daca spitalele de psihiatrie speciale si-au mentinut tot timpul oficial aspectul de inchisoare, spitalele psihiatrice obisnuite aveau aspect azilar, ceea ce in practica era aproape identic. Am aratat anterior in ce conditii functionau aceste spitale.

In cele ce urmeaza vom sistematiza, pe baza anchetei noastre, principalele aspecte care caractereizau viata in aceste spitale in care erau inchisi dizidentii.

Supraaglomeratia si lipsa conditiilor elementare de igiena. Toate spitalele de psihiatrie (obisnuite sau speciale) erau suprapopulate cu cate doi bolnavi intr-un pat, in saloane de 30 - 40 de paturi, cu mirosuri pestilentiale, fara grupuri sanitare corespunzatoare (uneori chiar cu tinete). Viata bolnavului era ca a unui prizonier. Frigul, tantarii, umezeala, igrasia erau conditiile obisnuite. Iesirea din salon chiar pe coridor trebuia supravegheata de personal. Alimentele erau servite adesea in saloane sau sufragerii insalubre, in vesela metalica. Adesea o cana servea la 2 - 3 bolnavi. Lipsa bailor, prezenta parazitilor, a afectiunilor dermatologice era regula. Uniformele de spital erau rupte si murdare, cearsafurile se schimbau rar si erau de calitate execrabila. La aceasta se mai adaugau desele imobilizari la pat pentru cele mai mici abateri de la disciplina impusa de infirmieri.

Restrictiile si cenzura constau intr-un regim drastic al corespondentei, vizitelor, primirii pachetelor, lipsa permisiunii de a avea unele obiecte personale. Adesea, in spitalele speciale, medicii aprobau sau nu dreptul la corespondenta. Activitatile intelectuale ca cititul, scrisul erau practic imposibile. O adevarata cenzura era instituita si nimic din ceea ce se intampla in spital nu trebuia sa razbata in exterior.

Violenta fata de bolnavi, personalul de ingrijire avand practic autorizatia de a lega pacientii, de a le face electrosoc. Dizidentii au reclamat mai ales despotismul personalului, lipsa de calificare si recoltarea acestuia din randul persoanelor tarate, a detinutilor de drept comun, alcoolicilor, psihopatilor, fostilor bolnavi psihici. Uneori se aplicau batai sadice. De multe ori 'detinutii' aveau senzatia ca acest personal avea dreptul de viata si de moarte asupra lor. Daca personalul medical statea putin printre bolnavi, infirmierii stateau practic tot timpul, formand adevarate clanuri, ajutandu-se intre ei.

De fapt, medicii si infirmierii erau solitari in ceea ce priveste practicarea violentei; chiar daca medicul nu lovea, reclamarea infirmierilor nu a declansat anchete, motivul fiind invariabil - bolnavul era agitat. Foarte frecvent pedepsele constau si din cresterea dozelor de neuroleptice sau practicarea de electrosocuri. Mentinerea unei discipline de fier era mai ales caracteristica spitalelor speciale, unde scopul parea sa fie dezumanizarea pacientilor, cu exterminarea in ei a oricarei gandiri libere, a oricarei constiinte politice.

Presiunile morale si tentativele de modificare a convingerilor politice se exercitau in permanenta in spitalele speciale. Adeseori asemenea actiuni aveau ca acoperire sedinta de psihoterapie. Dintre principalele actiuni psihologice notam:

- izolarea aberanta in spitale speciale sau in saloane de agitati sub cheie. La aceasta se adauga interzicerea vizitelor, animozitatile dintre psihiatri si familiile bolnavilor etc.;

- absenta oricarei cai de recurs sau de protectie legala, cenzura, controlul permanent asupra detinutului, controlul relatiilor sale cu alti pacienti. In spitalul psihiatric personalul oficial nu avea nici o obligatie legala de a face sa parvina plangerile pacientilor la un procuror, iar plangerile familiilor nu erau luate in seama;

- spitalizarea era pe durata nedeterminata, nici un dizident nu putea sti cat va ramane in spital, numai renuntarea la dizidenta era un argument pentru a obtine eliberarea. Nici chiar la cei incadrati in decretele 12 sau 313 nu li se respecta dreptul de a fi reexaminati la 6 luni.

Promiscuitatea legata de amestecul de persoane de varste, grade de cultura deosebite, amestecul cu bolnavi psihici reali. Dupa externare pacientul era 'dispensarizat', supus de acum nu numai supravegherii Securitatii, dar si organelor sanitare teritoriale, neuroleptizat ambulatoriu. Din acest motiv, dizidentul declarat 'bolnav psihic' putea fi oricand rapit de acasa sau de pe strada, fara alte formalitati pe' baza antecedentelor' sale.

e. Diagnosticul

Psihiatrii romani nu au avut acces la literatura de specialitate occidentala si s-au instruit numai dupa manualele de psihiatrie din tara, toate editate de tartorii psihiatriei totalitare si dupa indicatii 'programatice' ale directorilor sau profesorilor. Din aceste motive, diagnosticul psihiatric in practica a devenit o adevarata farsa simplista si usor de indeplinit.

Spuneam mai sus ca psihiatria a devenit o diciplina cu 9 boli si 9 medicamente. Iata aceste diagnostice, asa cum au fost ele preluate si introduse prin ucaz, lista care era pe masa oricarui psihiatru, inclusiv cu codul necesar prelucrarii statistice:

Cod

1. Stari psihotice organice senile si presenile 210

2. Psihoze schizofrenice    211

3. Psihoze afective    212

4. Psihoze alcoolice    213

5. Tulburari nevrotice 214.0

6. Tulburari ale personalitatii 214.1

7. Alcoolismul    215

8. Dependenta de drog 216

9. Intarzierea mintala 217

10. Alte tulburari mintale 219

Inconsistenta reperelor de diagnostic si modul aleator al practicii apar ca factori care faciliteaza imixiunea unor criterii extraprofesionale in special ideologice. Un exemplu: preocuparea oficialitatilor de a masca alcoolismul s-a soldat cu inventarea unor formulari diagnostice (exact cum Ministerul Sanatatii ascundea holera sub titulatura de boala diareica). Cu exceptia cazurilor de delirium tremens sau de psihoza etilica, nici o alta forma de patologie legata de alcool nu se mai consemna. Este un exemplu tipic de transgresare a psihicului si de limitare a instituirii precoce a tratamentului. In aceleasi conditii s-au aflat si diagnosticele de complezenta puse cu scopul intreruperilor de sarcina. Sa nu uitam, insa, decizia protejarii sau neprotejarii bolnavului prin diagnostic eufemistic ramane constant la dispozitia psihiatrului, caruia i s-ar fi pus la incercare sau, eventual, chiar valida o putere discretionala. Nu putem ignora mijloacele, motivatia si beneficiul, dupa cum nu putem ignora faptul ca un diagnostic psihiatric superflu poate deveni proba in justitie chiar impotriva beneficiarului (un diagnostic care permitea intreruperea sarcinii putea ulterior sa fie o proba temeinica de divort).

Par stranii in acest context declaratiile publice ale lui M. Lazarescu, cum ca in clinica si sistemul psihiatric din Timisoara, de care raspundea el, ar fi existat in timpul regimului comunist zeci si zeci de cazuri de dizidenti 'protejati' prin diagnostice de complezenta puse de dumnealui, acestia alcatuind acolo o adevarata 'academie' - unii isi faceau doctoratul, altii faceau cercetari stiintifice - o adevarata 'Socola Rosie' condusa de Lazaresacu. Dar cum ramane cu afirmatiile lui M. L. care au contribuit la promovare ideii ca, in Romania, in psihiatrie nu existau dizidenti internati abuziv, cand acum spune ca avea zeci de dizidenti pe care ii proteja cu diagnostice de complezenta datorita sufletului sau atat de bun. Dar ce ar putea spune despre cei 100 de mineri internati la Zam doar pentru ca au avut 'boala grevei'. De buna seama, M. L. aplica teoria leninista a adevarului relativ: 'ce este adevarat pentru unul este neadevarat pentru altul' - curat logica profesorala.

Se pune deci, din punct de vedere etic, intrebarea: in ce masura un psihiatru isi poate folosi 'puterea medicala' si in ce masura, crezand ca face bine, exercita de fapt o adevarata dictatura a puterii medicale? Noi am numi acesta filantropie tot abuz si fals, adica lipsa de etica medicala. Puterea medicala nu ne este data de societate pentru a face din ea o dictatura. Este clar ca prin toate acestea asistam de fapt la o iesire din cadrul sistemului de referinta a psihiatriei. Aceste practici de a falsifica diagnostice tind a deveni ulterior contagioase, caci ceea ce este permis lui M. L. isi poate permite oricare alt psihiatru.   

Dar diagnosticul fictiv pus pentru pensionare, intrerupere de sarcina etc., cu ignorarea criteriilor medicale, nu a fost sanctionat juridic in mod tacit de catre putere, prin aceasta insa orice alta situatie clinica devenind posibil a fi mistificata. Astfel, s-a practicat indistinctia dintre psihiatrie si extrapsihiatrie si in ultima instanta proliferarea omnipotentei si liberului arbitru a unor medici care prin functia lor, mai ales aceea politica, puteau eluda normele etice si legea in general. Deci, de ce nu orice fel de lege? Numai in acest context a fost posibil abuzul malign. Dar abuzurile mici sau mari sunt congenere, se interconditioneaza si se faciliteaza reciproc, in matca aceleiasi imoralitati profesionale.

Suprainvestirea cu puteri dictatoriale si discretionale a unor false personalitati stiintifice a fost determinata de agenezia unui intreg sistem etic. Spre deosebire de alte specialitati medicale - unde rationamentul etic si decizia deontologica succed rationamentul si decizia profesionala -,. in psihiatria romaneasca totalitara, caracterul vag si inconsistent al sistemului conceptual a dus nu de putine ori la aberatii. Judecata etica si decizia deontologica ce ar trebui sa se raporteze la un fel de norme - validate demult in tarile democrate - s-au aflat aprioric in vid, fara alte elemente de referinta decat cele ale 'marelui frate de la rasarit', ramanand necunoscute pentru destui specialisti pana si reglementarile din 1973 ale Asociatiei Mondiale a Medicilor.

Studii vechi ale abuzului psihiatric din Rusia au atestat utilizarea in special a diagnosticului de 'schizofrenie inaparenta' in cazul dizidentilor. Acest lucru se potrivea si din motivul ca in marea lor majoritate acesti dizidenti erau barbati de varsta mijlocie. Pentru a pune acest diagnostic nu era nevoie de prezenta unor simptome clare, asa cum e cazul in schizofrenia obisnuita (autism, comportament bizar, prezenta halucinatiilor sau a ideilor delirante). In conformitate cu descrierile lui Snejnevski (ideologul abuzului psihiatric in Uniunea Sovietica), individul cu aceasta boala pare sanatos. Comportamentul patologic se manifesta prin 'aberatii' cum ar fi ideile de autoimportanta, ideile de grandoare sau reforma. Din acest motiv, spunea ideologul, o schizofrenie inaparenta nu poate fi depistata decat de psihiatri experimentati. Entitatea pe care psihiatrii occidentali nu au recunoscut-o niciodata si care a fost botezata cu termenul de - sovietofrenie - a devenit diagnosticul curent pentru dizidentii politici. Treptat, insa, acest diagnostic aberant a suferit o uzura morala. Psihiatria 'sora' cubaneza, de exemplu, era mult mai directa, folosind diagnostice ca delirul de lupta pentru drepturile omului sau apatie pentru socialism. In multe cazuri, in Cuba, nici nu se mai considera necesar a se stabili un diagnostic, abuzul fiind practic recunoscut oficial.

In Romania, pe baza studiului experientei sovietice si respingand si o recunoastere cinstita de tip cubanez, diagnosticul a fost psihiatrizat. Astfel, la primele internari, diagnosticul oscila intre psihopatie (65%) si schizofrenie (35%), iar termenii de paranoid sau paranoic veneau sa coloreze diagnosticul.   

Este interesant ca, desi statisticile arata o mare diferenta privind maniera in care psihiatrii pun diagnosticele, in privinta dizidentilor paleta era foarte limitata, tortionarii intelegandu-se perfect intre ei in acest domeniu (schizofrenie paranoida, delir sistematizat nehalucinator sau parafrenie). Adoptand formula lui Ceausescu, ca in Romania numai nebunii se opun socialismului, tortionarii autohtoni au transpus aceasta indicatie in cadrul unui context nosologic limitat. Tratamentul aplicat nu avea in general legatura cu boala.

f. Abuzul de terapie electro-convulsivanta

Exista psihiatri care mai recunosc o oarecare valoare electrosocului in terapia psihiatrica. In tarile civilizate se face cu anestezie si sub miorelaxante, pentru a preveni complicatiile.    Se fac sase - noua sedinte, cam doua - trei pe saptamana.

Dictaturile din toata lumea au adoptat aceasta tehnica pentru torturarea dizidentilor. In cadrul electrosocului (ES) individul este pus intr-o stare de stres vital, o situatie care simuleaza amenintarea iminenta a vietii.

Pe lotul studiat de noi, ES s-a folosit ca metoda represiva cu scop de pedeapsa si s-a efectuat numai in maniera fortata. Adeseori s-a facut chiar in absenta unui medic. S-au facut intre trei si douazeci de ES, iar diagnosticul nu a avut nici un rol de selectie. Nici dizidentii si nici familiile lor nu au fost intrebati. Nu s-a facut nici o notatie privind ES. In general 'pacientul' era luat cu forta de catre doi - trei indivizi, adeseori urmand dupa alti pacienti, uneori chiar in urina sau fecalele celor dinainte. Nu a existat nici o protectie, de cele mai multe ori nu li se punea in gura nimic, motiv pentru care multi si-au zdrobit dintii sau si-au muscat limba. De asemenea, ES nu s-a facut totdeauna in regiunea capului, adesea pe alte parti ale corpului, iar uneori erau fortati sa asiste la sedintele de ES ale altor persoane.

g. Abuzul de neuroleptice

Toti dizidentii din lotul nostru nu au avut dreptul sa-si aleaga medicul, care, la randul sau, nu avea nici datoria de a-si declina identitatea. Nici pacientul si nici familia nu aveau nici o influenta asupra tipului de tratament aplicat. De obicei, se foloseau medicamente foarte puternice (haldol, clorpromazina, trifluoperazina, majeptilul). Desi aceste medicamente se folosesc in mod specific numai pentru anumite boli, dizidentii le primeau in mod nedeterminat. Astfel de tratamente aveau insa efecte secundare nocive, cum ar fi scaderea tensiunii arteriale, modificari sangvine si fenomene extrapiramidale pana la aparitia unei adevarate boli parkinsoniene. La dizidenti asocierea medicamentelor care sa combata aceste efecte era de cele mai multe ori uitata. Adeseori justificarea utilizarii de medicamente se facea doar pentru a fi in concordanta cu 'diagnosticul' care se stabilea individului.

Existau, asa cum am aratat mai sus, deja pregatite o serie de cocteiluri pentru dizidenti. Acestea erau adevarate patente ale unor medici sefi de sectie, pe care le aplicau automat chiar cadrele medii sau infirmierii.

De fapt, acest tratament si maniera lui de aplicare avea drept scop de a convinge dizidentul sa-si abandoneze convingerile, acreditand ideea ca el este total la discretia tortionarilor sai. In scurt timp, persoanele studiate de noi declarau ca deveneau de nerecunoscut chiar si de catre membrii lor de familie, pacientii avand acum alura oricarui bolnav psihic (facies fijat, supunere automata, privirea in jos, lipsa oricarei opozitii, ca un adevarat robot sau, ca sa fim in ton cu tortionarii, erau transformati intr-o "papusa psihiatrica").

O adevarata ororare pentru dizidentii internati a constituit-o legarea, contentia. La cel mai mic act de ' indisciplina' i se arunca peste cap un cearsaf, dupa care era inhamat cu legaturi la maini si picioare si 'intins' cu o legatura sub axile. In aceasta situatie pacientul nu mai putea face nici o miscare, fiind adesea uitat asa ore intregi sau pana declara ca nu va mai face opozitie.

Maniera de comportare fata de dizidenti era deosebita in spitalele obisnuite fata de cele speciale, unde tratamentul era mult mai dur.

Spitalele psihiatrice speciale erau destinate bolnavilor psihici periculosi sau condamnati conform Codului penal la internare, pana la completa vindecare. Din pacate, aici erau internati si cei mai 'periculosi' dizidenti. Nici un cod juridic nu reglementa conditiile de detentie in aceste locuri. Atat pacientii adevarati, cat si dizidentii nu aveau nici un drept recunoscut, aici nu se putea protesta, cu toate ca, oficial, si acesti oameni erau cetateni ai tarii. Nici o procedura nu putea corecta erorile sau abuzurile psihiatrice sau judiciare. Nu exista posibilitatea unui contact cu autoritatile judiciare; practic acesti oameni erau total separati de lumea exteriora, fiind numai la discretia administratiei, a psihiatrilor si adesea a ofiterilor de securitate. Institutiile acestea erau plasate adesea sub dubla autoritate - M.I. si M.S. -, transformandu-se de fapt in adevarate inchisori (garduri inalte, paza militara in exterior, uniforme speciale etc.).

Spitalele psihiatrice obisnuite aveau toate o organizare azilara, adica o organizare carcerala. In aceste spitale pacientii nu stateau prea mult si erau sub tutela M.S.

Desi, comparativ cu unitatile speciale, aici tratamentul era mai bland, existau mari diferente, in functie de atasamentul sefilor de sectie fata de partid sau chiar in functie de personalitatea    lor, adeseori niste marginali. Unii priveau intuitiv cu ura pe orice dizident.

Atat spitalele speciale, cat si cele obisnuite nu anticipau niciodata durata de internare. Chiar si externat, dizidentul va fi de acum stigmatizat ca bolnav psihic, fiind supus obligatoriu 'dispensarizarii'. Astfel, el era luat in evidenta de catre policlinici si amenintat ca va fi reinternat fortat in orice moment in care vor decide organele de securitate sau la orice manifestare de opozitie fata de regim.

Dizidentii politici erau supusi unei permanente segregari privind detinerea unui loc de munca, promovari, drepturi salariale. In acest context, inclinatia de a protesta era aproape normala si o data cu aceasta crestea si pericolul unor noi internari.

3. Incalcarea drepturilor pacientilor

Desi dizidentii erau internati la psihiatrie in circumstante diferite, elementul comun il reprezenta tendita de a-si exercita acele libertati elementare cunoscute sub denumirea de drepturile omului. Era vorba mai ales de expresii scrise sau orale, de opinii critice privind practici guvernamentale, petitii fata de autoritati, participari la manifestatii neagreate oficial, apartenenta la grupuri neoficiale, participari la manifestari religioase, incercari repetate de a emigra, incercari de a trece ilegal frontiera.

In multe situatii, dizidentii fusesera mereu avertizati anterior, iar faptul ca dizidentul nu recunostea ca este bolnav era din cauza 'lipsei sale de constiinta a bolii'.

In ultimele doua secole, lumea psihiatrilor a trebuit sa accepte, treptat, ca pacientii din spitalele de psihiatrie au niste drepturi si ca ei trebuie feriti de anumite abuzuri. Astfel internarea obligatorie a fost supusa unor restrictii severe, s-a scos in evidenta dreptul pacientilor la individualizarea tratamentului, dreptul de a fi tratat corespunzator si intr-o perioada rezonabila de timp, dreptul la un mediu inconjurator acceptabil, dreptul la un standard de igiena, dreptul de a refuza un tratament sau o persoana care il trata, de a refuza un experiment, dreptul de a fi tratat de persoane calificate, dreptul la securitate in spital.

Foarte putine dintre aceste drepturi s-au respectat la noi in perioada comunista.

Tratamentul, asa cum am aratat, nu era corespunzator si era aplicat abuziv, saloanele au fost descrise ca adevarate inchisori in care se practica violenta, atat din partea personalului, cat si din partea unor bolnavi psihici reali. Tratamentul nu putea fi refuzat, si din acest motiv el aparea mai mult ca o pedeapsa. Internarile psihiatrice se faceau abuziv in cadrul lotului nostru, iar afirmatia se poate baza pe argumentele enumerate mai jos.

O serie de dizidenti (V. Paraschiv, dr. Cana) au fost reexaminati in Occident si au fost gasiti sanatosi.

Absenta actelor de violenta ale dizidentilor, recunoscute de Securitate. Uneori mase intregi de oameni erau declarate ca suferind de boli psihice - exemplu dupa greva minerilor din 1977 - or, era imposibil si incredibil ca o masa de sute de oameni, un grup profesional sa se imbolnaveasca psihiatric spontan.

Expertizele medico-legale psihiatrice erau superficiale si inadecvate. Acestea se rezumau, adesea, la cateva intrebari, totul durand doar cateva minute, dupa care comisia decidea soarta bolnavului. Diagnosticele se stabileau pe baza unor notatii subiective si mai ales dupa cele din dosarul sau 'penal' alcatuit de Securitate.

Situatia ambigua a personalului care lucreaza la psihiatrie, intr-un sistem centralizat de stat, motiv pentru care el poate fi utilizat de organele statului si mai ales de Securitate, care doreste sa intareasca controlul politic asupra populatiei. Psihiatrii din comisiile de expertiza erau selectionati de catre organele represive dupa criteriile de loialitate si de obedienta fata de ei. Niciodata dizidentul nu-si putea alege un psihiatru in aceste comisii oficiale. Foarte frecvent psihiatrii din comisiile de expertiza isi ascundau numele fata de dizident. La fel era ascunse diagnosticul si decizia pe care o luau privind soarta bolnavului.

4. Abuzul ca forma de tortura

In acord cu comunitatea internationala, tortura este definita ca un act de provocare a unei suferinte fizice sau psihice in mod intentionat, cu scopul obtinerii de informatii sau confesiuni pentru a pedepsi individul pentru un act al sau sau pentru a santaja o a treia persoana. Aceste actiuni au fost facute de functionari publici sau de alte persoane care actioneaza in functie oficiala.

Pentru a atesta fenomenul de tortura, statul trebuie sa joace un rol in tolerarea si incurajarea acestor practici. Nu sadismul tortionarului, ci faptul ca aceasta se face printr-o masinarie controlata de stat, pentru a pedepsi sau suprima pe dizident, este important.

A face tortura cu electrosocuri sau seringa a fost sub comunisti o actiune dirijata de catre stat. Exista cateva criterii pentru a determina daca un act poate fi definit ca tortura (dupa Amnisty International):

- severitatea abuzului fizic si psihic;

- faptul ca actul este premeditat;

- implicarea oficiala a statului;

- deliberarea actului.

Astfel, folosirea excesiva a ES este o forma de tortura care s-a folosit frecvent. In acest context intra si folosirea nejustificata a neurolepticelor.

Niciunul din drepturile unui adevarat pacient nu a fost respectat: standarde de igiena, dreptul de a refuza tratamentul sau persoana care il administraza, garantarea securitatii etc. Dizidentii erau amestecati cu bolnavii psihici reali, iar disciplina se asigura prin bataie, ES, supradoze de neuroleptice, contentie, restrangerea vizitelor.

Considerand aceste actiuni ca tortura, Amnisty International argumenteaza acest lucru pe baza urmatoarelor criterii:

1. Victimele erau internate sub dubla responsabilitate a organelor medicale si de securitate.

2. Tortionarii au avut tot timpul controlul fizic asupra victimelor.

3. Victima era supusa suferintelor fizice si psihice.

4. Procesul victimizarii era deliberat, sistematic si era in fapt, scopul activitatii.

5. Scopul victimizarii 'terapeutice' nu era de a scadea o suferinta, ci de a obtine o informatie, o confesiune, umilirea si distrugerea vietii, personalitatii, determinand dizidentul sa renunte la lupta.

6. Procesele psihiatrice nu sunt numai pentru pedepsirea victimei, ci si pentru a inspaimanta pe alti dizidenti siliti astfel sa renunte la convingerile lor politice.

7. Statul participa direct sau indirect la organizarea torturii care va avea loc intr-o institutie de stat, pusa in scena de catre medici salariati ai statului si de catre agentii de securitate ai statului comunist.

Rezumand, putem spune ca abuzul politic din psihiatrie a vizat in Romania urmatoarele categorii de dizidenti:

- dizidentii fara antecedente psihiatrice, fara a prezenta semne de boala psihica, dar care au avut 'nebunia' de a critica in mod public regimul. ES, contentia, neurolepticele in acest context au constituit o pedeapsa pentru activitatea lor politica;

- acelasi tip de dizidenti, care nu au criticat public regimul, dar au deranjat puterea pe linie administrativa, la diferite niveluri. Internarea lor s-a facut in scop de demoralizare si infricosare, pentru a evita un proces penal;

- dizidentii sanatosi, dar neinfricati in activitatea lor politica, internati in scopul de a fi pedepsiti, pentru a evita un proces si o campanie de protest in Occident;

- dizidenti nevrozati de persecutiile la care au fost supusi, prezentand doar tulburari usoare si care nu ar fi necesitat internarea. Internarea si tratamentul abuziv s-ar fi facut in scop de intimidare;

- persoane cu tulburari psihice reale, dar cu tematica politica si manifestari indezirabile (delir politic, religios, de reforma sociala etc.), dar care adesea erau internati din ratiuni nemedicale pentru a nu se manifesta in public, mai ales in prejma unor evenimente si mai ales pentru a nu deveni contagiosi.

Aceste abuzuri, asa cum se va vedea mai jos, s-au facut prin internari fortate, cu sau fara justificare medicala, persoanele fiind aduse de Securitate sau de organele medicale.

In depistarea cazuisticii la care ne vom referi, un mare rol l-a avut Comisia pentru Cercetarea Abuzurilor in Psihiatrie din Bucuresti, condusa de S. Diacicov. Dupa concedierea sa si numirea de catre Mincu a profesorului Ionescu, asemenea cazuri, brusc, 'nu au mai existat'. Din 200 de cazuri pe care comisia Diacicov le-a cercetat, 60 s-au dovedit a fi abuzuri psihiatrice. Comisiile judetiene fie ca nici nu s-au constituit, fie ca au fost dirijate de fostii tortionari si, firesc, nu au avut cazuri de raportat.