AVANTAJELE SI LIMITELE PSIHOTERAPIEI COGNITIV COMPORTAMENTALE

AVANTAJELE SI LIMITELE PSIHOTERAPIEI COGNITIV COMPORTAMENTALE

Psihoterapia cognitiv comportamentala,fiind conceputa ca o psihoterapie scurta are drept caracteristica rapiditatea cu care se obtin un minim de rezultate pozitive.Acest fapt este un puternic motivator pentru pacient de a continua psihoterapia.Obtinerea de efecte benefice relativ rapid face ca psihoterapia cognitiv comportamentala sa fie singura forma de psihoterapie decontata de asigurarile de sanatate din tarile anglo-saxone.

Prin raportare la acelasi factor-timpul-psihanaliza dureaza mult,acest lucru datorandu-se,in principal,procedeului asociatiilor libere, care prin chiar modul in care este conceput a se desfasura nu trebuie intrerupt ci chiar incurajat,stimulat prin diverse intrebari pentru a putea afla modul in care s-au format atitudinile irationale.De altfel Albert Ellis,initiatorul psihoterapiei rational-emotive(REBT) pregatit initial ca psihanalist,domeniu in care a practicat timp de cinci ani a considerat aceasta abordare ca fiind ineficienta si a abandonat-o.Referitor la metoda asociatiilor libere,Ellis considera ca aceasta pune in evidenta tone de materiale bune pentru a scrie un roman,dar nu pentru identificarea rapida a gandurilor irationale.Ea ar obstructiona chestionarea directa,argumentarile si strangerile de dovezi.De asemenea este reconsiderata analiza visurilor.Visul nu mai este considerat calea regala de acces la inconstient ci mai degraba o lada de gunoi a unor fragmente de materiale adunate in zilele anterioare producerii visului.

Psihoterapia cognitiv comportamentala are o durata scurta si din cauza faptului ca psihoterapeutul este instruit sa conduca in asa fel sedinta de psihoterapie incat sa evite furnizarea, de catre client, a unui numar prea mare de detalii legate de evenimentul declansator.Cei mai multi clienti au tendinta sa descrie evenimentul nefericit prin povestiri lungi pline de detalii,care,desi pana la un punct pot avea un efect de catharsis,totusi,nu-ischimba pe pacienti.Aceasta practica ar consuma timp inutil si ar putea produce scufundarea pacientului in nefericirea sa.Clientul obisnuit cu un alt tip de terapie(psihanaliza,de exemplu) poate manifesta tendinta de a reveni obsedant la trairile sale.In    acest caz terapeutul va ghida discutia in asa fel incat pacientul sa evite vorbaria compulsiva cu privire la propriile sale sentimente.

Durata scurta a psihoterapiei cognitiv comportamentale face ca numarul celor care renunta la procesul terapeutic sa fie mai mic decat in cazul psihanalizei care poate dura ani    sau chiar toata viata in anumite situatii.La luarea deciziei de intrerupere contribuie pe de o parte factorul financiar cat si disparitia motivatiei de a sustine ani in sir procesul terapeutic.

In terapia cognitiv comportamentala gandurile si convingerile negative care stau la baza unor comportamente anormale sunt testate si demontate prin tehnica dialogului socratic si a contraargumentarii.In momentul cand pacientul accepta si recunoaste anormalitatea unui gand si implicit a unui comportament determinat de acesta nu se mai poate dezice si intreaga sa atitudine intra pe un fagas de evolutie pozitiva aproape ireversibil.Aceasta contrazicere a propriilor ganduri negative nu il deranjeaza interior, nu ii produce o stare de disconfort interior celui supus psihoterapiei.Spre deosebire de aceasta,psihanaliza se bazeaza pe o continua autodezvaluire a pacientului stimulata de terapeut.Pentru nimeni autodezvaluirea,mai ales atunci cand se refera la propria intimidate,nu este un act deosebit de comod.Facandu-se intr-un singur sens,de la analizand catre analist,unii pacienti il percep ca pe un schimb inechitabil si nu se dezvaluie pana la capat ingreunand procesul psihoterapeutic si lungindu-l.De altfel,continua autodezvaluire ii poate determina,din start,pe unii,sa evite psihanaliza ca si modalitate de rezolvare a propriilor lor probleme interioare si    sa recurga la psihoterapia cognitiv comportamentala care nu foreaza prea mult in adancurile intimitatii.

Insightul obtinut in urma psihoterapiilor dinamice are mai degraba un caracter cognitiv,intelectual,pacientul constientizand ce eveniment din istoria sa personala sta la baza unor comportamente gresite pe care le manifesta.El se prezinta mai mult ca o iluminare interioara,urmand a invata treptat un nou mod de comportament potrivit cu noua situatie dezvaluita prin procesul psihanalitic.Dimpotriva, in psihoterapiile cognitiv comportamentale insightul este de natura emotionala si implicit comportamentala,pacientul adoptand imediat un comportament nou,adecvat.

Pe de alta parte,abordarea mai abrupta realizata de terapiile cognitiv comportamentale,poate favoriza renuntarea la terapie de catre unii pacienti mai repede decat daca ar fi supusi psihanalizei,de exemplu,care datorita intinderii mari lasa timp pacientilor pentru adaptarea cu psihoterapeutul si cu metodele sale de lucru.

Desi,in tratarea anumitor afectiuni,pot recurge la stimularea artificiala a anxietatii psihoterapiile cognitiv comportamentale pot intampina dificultati atunci cand metodele de lucru presupun expunerea intentionata a clientului la situatii anxiogene(de pilda la situatia in care ar putea fi respins sa ceara o favoare,sa ceara o intalnire,sa solicite ceva etc.) subiectul manifestand tendinta sa le tergiverseze.Neutilizand asemenea metode psihanaliza nu intampina greutati de acest gen.Exceptie face doar psihoterapia de scurta durata prin provocarea anxietatii(STAPP),a lui Peter Sifneos,profesor de psihiatrie la Universitatea Harvard,care se bazeaza tocmai pe stimularea controlata a anxietatii.Sifneos considera ca anxietatea puternica reprezinta in acelasi timp o motivatie puternica de a iesi din criza pacientul dorindu-si sa iasa cat mai grabnic din ea.Psihiatrul american a elaborat,de fapt,doua modele psihoterapeutice,unul anxiolitic,iar celalalt anxiogen adresate unor categorii diferite de populatie.Utilizarea incorecta a celor doua modele ar putea duce la situatii nedorite.De pilda,daca terapeutul supraestimeaza forta ego-ului pacientului,abordandu-l frontal,acesta va suferi o cadere psihica.Dimpotriva,daca va subestima forta clientului si il va sustine afectiv,acesta se va refugia in starea patologica stimulat de beneficiul secundar de a fi protejat de catre psihoterapeut.

Terapia cognitiv comportamentala este dezavantajata,de asemenea,in cazul pacientilor care s-au obisnuit cu modurile anormale de comportament si care vor manifesta opunere la schimbare.Sarcinile pentru acasa,practicarea relaxarii,a miscarilor fizice,sportului,ca tehnici de lucru ,in anumite cazuri pot determina pe unii sa renunte la terapia cognitiv comportamentala,sarcinile fiind resimtite ca niste constrangeri inutile imposibil de acceptat si de executat.In aceste cazuri psihanaliza prin metodele sale de abordare a pacientului, care exclud orice fel de constrangeri,pare net avantajata.

Dintr-o alta perspectiva,datorita duratei scurte de timp in care se desfasoara,terapia cognitiv comportamentala reusita genereaza o autonomie relativ rapida a clientului fata de terapeut.Spre deosebire de aceasta psihoterapiile dinamice pot produce pentru o buna bucata din durata lor,din contra,dependenta analizandului fata de analist,in special datorita fenomenelor de transfer si contratransfer care apar pe parcursul derularii psihanalizei.Pacientul va realiza singur,dupa un timp mai lung sau mai scurt,in functie de evolutia procesului psihanalitic irationalitatea gandurilor si comportamentelor sale si va cauta desprinderea de psihoterapeut.

Psihoterapiile cognitiv comportamentale au o plaja mai larga de adresabilitate,acoperind aproape toate tipurile de disfunctionalitati,spre deosebire de psihoterapiile dinamice de scurta durata la care nu sunt acceptati,de pilda,pacienti care au prezentat tentative grave de suicid,toxicomanie,spitalizare pe termen lung,alcoolism cronic,simptomatica obsesionala severa cronica cu incapacitate,fobii severe,trecere la acte de autodistrugere sau de violenta.

Alegerea uneia sau alteia dintre variantele de psihoterapie este pana la urma o problema de alegere personala,insa daca psihoterapeutul constata o orientare gresita a pacientului are datoria morala de a-l indruma catre varianta de terapie pe care el,ca si persoana calificata in domeniu, o considera ca fiind cea mai adecvata personalitatii si problemei cu care se prezinta pacientul.