CE ESTE LOGOPEDIA?

CE ESTE LOGOPEDIA?

Logopedia, dupa M. Gutu, se contureaza ca o disciplina a stiintelor psihopedagogice, care studiaza problemele speciale de natura psihologica, pedagogica, sociologica si medicala privind prevenirea si corectarea tulburarilor de limbaj (Gutu, 1975, p.5).

Logopedia, prin varietatea si frecventa tulburarilor de la nivelul limbajului, vizeaza toate categoriile de varsta (copii, adulti, batrani) la care, in urma unor procese patologice pot sa apara unele tulburari de limbaj - afazie, dizartrie, logonevroze s.a. - ce vor avea urmari grave asupra personalitatii si indirect, vor determina dificultati in adaptarea sociala.

Pentru a putea fi intelese mecanismele functionarii limbajului normal si ale tulburarilor ce apar in limbaj, sunt necesare cunostinte din domeniul fiziologiei si al patologiei. In elaborarea unui diagnostic corect privind stadiul dezvoltarii limbajului si defectele prezente sub aspect manifest sunt necesare cunostinte de fonologie si fonetica.

Numeroase boli care apar la copiii mici sunt insotite de anumite tulburari de limbaj care se manifesta si printr-o exprimare verbala defectuoasa. Pentru a le putea corecta este necesara cunoasterea cauzei aparitiei acestora in vederea utilizarii metodei optime.

In unele situatii, persoanele pot manifesta simptome care sa duca spre o zona a patologiei limbajului, dar care, de fapt sa fie manifestari izolate, de moment, fara a influenta calitatea voebirii in general. Cateva exemple, in acest sens, pot constitui anumite situatii stresante- spaima, frica- in care caz, unele persoane se vor balbai, sau factori nefavorabili- oboseala, hiperexcitabilitate - care pot da nastere la greseli in pronuntie sau in scriere. Aceste situatii nu vor avea semnificatie defectologica, deoarece aparitia acestor fenomene este aleatorie si de cele mai multe ori ele trec neobservate.

Vocalele limbii romane sunt

1. Dupa gradul de deschidere a gurii, vocalele se impart in trei grupe:

-inchise: i, i, u

-mijlocii: e, a, o

-deschise: a

2. Dupa locul de articulare al limbii:

-anterioare sau palatale: i, e

-mediale: i, a, a

-posterioare sau velare: u, o.

3.Dupa participarea buzelor:

-prin rotunjirea buzelor, vocalele posterioare: u, o

-prin nerotunjirea buzelor: anterioare i, e si mediale i, a, a.

Locul de formare al consoanelor este cavitatea bucala. In emisia acestora, are loc inchiderea si deschiderea brusca a canalului de emisie.

Consoanele sunt sunetele care se produc in diferite puncte ale canalului fonator, in urma inchiderii totale si a deschiderii bruste sau a stramtarii acestuia.

Consoanele nesonante sunt reprezentate de sunetele formate in urma deschiderii bruste sau ingustarii canalului vorbitor, in timpul trecerii curentului de aer.

Consoanele nesonante se clasifica in:

-ocluzive sau explozive

-semiocluzive sau africate

-constrictive sau fricative

1. Inchiderea totala a canalului fonator, urmata de o deschidere brusca, determina explozia curentului de aer insotita de anumite zgomote .Consoanele explozive sunt: p, b, t, d, c, g, che, chi, ghe, ghi.

2. Semiocluziunea initiala a canalului vorbitor urmata de stramtare, determina prin frecarea aerului de peretii canalului vorbitor stramtat, un zgomot cu caracteristici specifice. Sunetele obtinute astfel poarta denumirea de africate sau semiocluzive: t, ce, ci, ge, gi

3. Constrictia canalului vorbitor imprima aerului un zgomot de frecare.Sunetele produse se numesc constrictive sau fricative: f, v, s, z, s, j, h.

Consoanele pot fi clasificate dupa locul de articulare:

-bilabiale: p, b

-dentale-alveolare: t, d

-velare: ce, ci, ge, gi (prepalatale), che, chi, ghe, ghi (palatale)

-semiocluzive dentale-alveolare: t

-semiocluzive prepalatale: ce, ci, ge, gi.

Clasificarea consoanelor dupa vibrarea sau nevibrarea coardelor vocale: consoane surde si consoane sonore.

1.Consoanele nesonante pot fi consoane surde si consoane sonore.Consoanele sonore sunt insotite de vibrarea coardelor vocale datorita inchiderii glotei, ca pentru emisia vocii. Perechi de consoane omorganice, prima surda a doua sonora: p-b, t-d, c-g, che-ghe, chi-ghi, ce-ge, ci-gi, f-v, s-z, s-j.

2.Consoanele sonante se caracterizeaza prin zgomote produse de explozia sau frecarea aerului: m, n, l, si r. Curentul fonator trece liber prin nas in timpul emisiei consoanelor m si n, se scurge prin partile laterale ale gurii la emiterea consoanei l, si iese afara prin scurte intermitente in emiterea consoanei r (Manolache, 1980, p. 63-65).

Verificarea limbajului scris

La copiii care manifesta retard in dezvoltarea vorbirii si defecte de pronuntie trebuie examinat modul in care si-au insusit scrierea si citirea. De cele mai multe ori, vor apare disfunctii de tip dislexic-disgrafic, la copiii cu dislalii nerezolvate.

Identificarea tulburarilor la nivelul scrierii se va realiza prin probe de scriere spontana, dictare si copiere pentru a se evidentia natura tulburarilor ( de perceptie, memorie vizuala, orientare spatiala, memorie auditiva). Materialele folosite in examinarea scrisa, vor fi in concordanta cu cerintele nivelului de scolarizare la care se gaseste copilul.

Examinarea citirii

Aceasta se realizeaza, in prima faza, printr-o proba de recunoastere a literelor ; etapa urmatoare consta in verificarea citirii silabelor, urmata de citirea cuvintelor. Se incepe cu cuvinte scurte si simple, urmand ca, trptat, gradul de complexitate al cuvintelor sa sporeasca progresiv. Etapa finala este reprezentata de lecturarea unui text de dificultate obisnuita, asemanator cu textele intalnite in clasa, atentia fiind indreptata spre unele probleme care apar in legarea silabelor, inlocuirea unor litere, intelegerea semnificatiei textului citit.

Stabilirea diagnosticului de dislexico-disgrafie este necesara investigarea privind dezvoltarea schemei corporale, orientarea spatiala, lateralitatea, auz fonematic. Proba de verificare a schemei corporale poate consta in recunoasterea mainii stangi si a celei drepte, indicarea partilor corpului, sa alcatuiasca un desen care sa reprezinte un om cu toate partile componente ale corpului sau (Gutu, 1975, p.101-106, 111-114).

Auzul fonematic

Tulburarile de auz fonematic sunt reprezentate de incapacitatea de diferentiere precisa a sunetelor.

Dupa Stanica si Vrasmas, auzul fonematic este o particularitate a auzului uman prin care sunetele vorbirii sunt percepute ca elemente semantice sau foneme. Tulburarile auzului fonematic se refera la lipsa de maturizare a acestei particularitati si la lipsa de exersare a laturii expresive a limbajului verbal. (Stanica, Vrasmas, p.43, 1994).

Tulburarile de vorbire au cauze diferite si de aceea trebuie tratate in functie de cauzele care le determina. Tulburarile auzului fonematic se manifesta asemanator dislaliilor. In cazul dislaliilor, incapacitatea emisiei anumitor foneme este data de incapacitatea motrica necesara emisiei corecte a sunetelor.

In cazul tulburarilor de auz fonematic, dificultatile de pronuntie nu se gasesc in organele de articulatie. Inainte de a ajunge sa le rosteasca, copiii aud sunetele de foarte multe ori. In incercarea de a le pronunta, copilul va asculta modelul dupa care, prin imitatie, il va reproduce. Demersul reproducerii presupune ascultarea modelului si compararea acestuia cu forma emisa (de catre copil). Pe baza autocontrolului auditiv se produce o legatura inversa de la efectul acustic spre dirijarea miscarilor de articulatie a sunetelor. Ulterior se formeaza deprinderea de a vorbi conform cu modelele externe.

La copii, la care maturizarea proceselor neurologice este mai lenta, in perioada insusirii sistemului fonetic al vorbirii, apar frecvent tulburari in pronuntia anumitor sunete.

Copiii cu tulburari de auz fonematic prezinta o intarziere in dezvoltarea perceptiei si discriminarii auditive si daca acestia nu sunt ajutati sa-si corecteze emisia gresita a fonemelor cat mai repede, se vor obisnui cu forma eronata. Corectarea, cu cat este realizata mai repede, cu atat efortul necesar acesteia este mai mic. Daca se ajunge in scoala cu aceasta tulburare, copilului ii va fi foarte dificil sa invete forma corecta a anumitor cuvinte dupa care va trebui sa inlocuiasca aspectele defectuoase din limbaj cu cele corecte.

Obiectivele educarii auzului fonematic sunt:

formarea capacitatii de diferentiere fonematica prin distingerea si discriminarea sunetelor si cuvintelor

formarea perceptiei fonematice corecte

analiza fonematica acustica, ce poate facilita trecerea de la fraza, propozitie, la cuvant, silaba si sunet

educarea pronuntiei ritmice

educarea pronuntiei melodice (Stanica, Vrasmas, p.43, 1994).

In educarea auzului fonematic este foarte importanta realizarea analizei sunetului si exersarea acestuia atat singur cat si in cuvinte.