CONSTIINTA

Desi uneori afirmata, alteori negata cu vehementa, constiinta este una dintre cele mai importante ipostaze ale vietii psihice. Introspectionistii afirmau ca toata viata psihica este constienta, iar behavioristii au eliminat constiinta din psihologie, considerand ca aceasta nu are nici o insemnatate. Astazi, termenul de "constiinta" si problematica fascinanta a constiintei fac obiectul predilect al "stiintelor spiritului", al psihologiei cognitive si al neurostiintelor.

Etape in definirea constiintei

Dupa opinia lui Sillamy, constiinta este "locul senzatiilor si al perceptiilor noastre, realitatea subiectiva a acestora, materia prima a vietii noastre psihice: ea organizeaza datele simturilor, ne situeaza in timp si spatiu, este cunoasterea a ceea ce insoteste activitatea spiritului".

Constiinta este greu de definit datorita subiectivitatii pure, datorita faptului ca se manifesta in experientele personale, nefiind accesibila altor persoane. Zlate considera ca in definirea constiintei au fost parcurse trei mari etape:

prima etapa include perioada de la inceputurile psihologiei si pana prin anii '30;

a doua etapa cuprinde perioada anilor '40-'60;

a treia etapa incepe cu anii '70 si se continua si astazi.

Prima etapa

Vasile Pavelcu, in lucrarea Constiinta si inconstient, publicata in 1941, incearca sa raspunda la intrebarea: "Ce inseamna a fi constient?" Astfel, el da urmatoarele raspunsuri:

a fi constient inseamna a gandi, a stabili relatii;

a fi constient inseamna a dispune de capacitatea de a face sinteze;

a fi constient inseamna a te putea autosupraveghea;

a fi constient inseamna a te adapta cu suplete la noile solicitari.

A doua etapa

O contributie deosebita la definirea constiintei in aceasta perioada a avut-o Henry Ey, prin cele doua lucrari Constiinta (1963) si Manual de psihiatrie (1967).

Ey arata ca "a fi constient inseamna a dispune de un model personal al lumii". Individul isi incorporeaza un model al lumii in care sunt incluse propriile sale experiente si de care el dispune, in mod liber, ca persoana.

A treia etapa se axeaza pe caracteristicile psihologice ale constiintei. Jean Piaget, in incercarea de a descrie constiinta, diferentiaza o "constiinta in act" (cunoastere anterioara prizei de constiinta) si "constiinta reflexiva" (echivalenta cu ceea ce el numea "priza de constiinta"). Cand un individ este rugat sa-si descrie actiunile, o mare parte din cunostintele lui nu sunt verbalizate imediat, deoarece ele nua au fost constientizate.

Priza de constiinta inseamna o noua elaborare a cunostintelor prin trecerea de la un plan psihologic la altul (din planul actiunii in cel al reprezentarii, de la cel al reprezentarii concrete la cel al reprezentarilor formale).

In timp ce Piaget se orienteaza in definirea constiintei pe reflexivitate, alti autori pun accentul pe simtire si afectivitate. Astfel, Humphrey, in 1992, spune: "A fi constient inseamna in mod esential a avea senzatii: adica a vea reprezentari mintale incarcate de afectivitate a ceva ce mi se intampla aici si acum".

Nu exista deocamdata un acord comun asupra definirii termenului. Numeroase texte definesc constiinta ca fiind "cunostinta individului despre stimulii interni si externi, despre evenimentele din mediul inconjurator, senzatiile corporale, amintirile si gandurile sale". Aceasta definitie ignora faptul ca suntem constienti cand incercam sa rezolvam o problema, sau cand alegem deliberat o cale de actiune dintre multe altele ca raspuns la imprejurarile de mediu sau la scopurile personale. Astfel, suntem constienti cand monitorizam mediul (intern sau extern), cand cautam sa ne controlam pe noi insine sau mediul nostru. Constiinta implica:

monitorizarea (vizualizare directa) - procesarea informatiei din mediu este principala functie a sistemelor senzoriale ale organismului, este cea care ne conduce la cunostinta a ceea ce se petrece in jurul nostru, precum si in propriul nostru corp. Insa nu putem sa fim atenti la toti stimulii care bombardeaza simturile noastre; constiinta se concentreaza pe anumiti stimuli si ii ignora pe altii. Daca avem senzatia de foame, este dificil sa ne concentram asupra studiului; daca avem o durere neasteptata punem orice alte ganduri in afara constiintei, pana cand facem ceva care sa ne scape de durere;

controlul - o alta functie a constiintei este programarea, initierea si ghidarea actiunilor personale. Prin functia de programare, evenimentele care nu au avut loc pot fi reprezentate in constiinta ca posibilitati viitoare. Dar, nu toate solutiile pentru diverse probleme sunt elaborate la nivel constient. Una dintre ideile psihologiei moderne este aceea ca evenimentele mentale implica ambele procese: constiente si non-constiente si ca multe decizii sunt conduse in intregime din afara sferei constiintei. Solutia la o problema poate aparea "din senin" fara sa ne dam seama ca ne-am gandit la ea.

In incercarea de a da o definitie comprehensiva a constiintei s-a recurs la evidentierea principalelor caracteristici ale re-producerii constiente, concomitent cu functiile care deriva din ele:

etimologia cuvantului (con-scientia) arata ca organizarea constienta este o re-producere cu stiinta. Sub raport psihologic omul isi da seama de "ceva" anume si il reproduce in subiectivitatea sa sub forma de imagini, notiuni, impresii. Constiinta presupune includerea particularului in general si identificarea generalului in particular. Aceasta particularitate evidentiaza functia informational-cognitiva a constiintei;

re-producerea constienta este cu scop sau orientata spre scop. Scopurile izvorasc din realitate, din interactiunea individului cu lumea, sau din propria constiinta. Re-producerea cu scop indica functia finalista a constiintei;

omul prin constiinta are capacitatea de a anticipa rezultatul actiunilor sale, de a-l stabili mintal inainte de a-l realiza in forma sa concreta. Asadar, constiinta este o re-producere anticipativa a realitatii, caracteristica ce evidentiaza functia ei anticipativ-predictiva;

omul, pentru a putea realiza ceva, are nevoie de o organizare mintala a activitatii (structurarea, desfasurarea, ierarhia in raport cu alte activitati) ceea ce reliefeaza caracterul planificat al organizarii constiente, care exprima functia reglatoare a constiintei;

omul nu re-produce realitatea doar pentru a o re-produce, ci cu scopul de a o modifica, schimba, adapta necesitatilor sale, ceea ce desemneaza caracterul creator al constiintei, implicit functia sa creativ-proiectiva.

Particularitatile organizarii constiente demonstreaza complexitatea acesteia, caracterul ei specific uman.

Subconstientul ca ipostaza a psihicului

Termenul "subconstient" a aparut la sfarsitul sec. al XIX-lea si inceputul sec. XX, fiind considerat cand o preconstiinta, cand o postconstiinta.

Grand dictionnaire de la psychologie defineste subconstientul ca fiind "ansamblul starilor psihice de care subiectul nu este constient, dar care influenteaza comportamentul sau".

Notiunea de subconstient, sub o forma sau alta, cu o denumire sau alta, se pastreaza si este utilizata in psihlologie si astazi. El reprezinta una dintre ipostazele importante ale psihicului care nu poate fi redusa sau identificata cu alte ipostaze ale acestuia.

Subconstientul este o formatiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost candva constiente, dar care in prezent se desfasoara in afara controlului constient. El este rezervorul unde se conserva amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate actele ce au trecut candva prin filtrul constiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla intr-o stare latenta, de virtualitate psihica, putand insa sa redevina oricand active, sa paseasca pragul constiintei.

Multe amintiri si ganduri ce nu fac parte din constiinta la un moment dat pot fi aduse in constiintaatunci cand este nevoie. In prezent, e posibil sa nu fii constient de vacanta petrecuta vara trecuta, insa amintirile sunt accesibile daca doresti sa le retraiesti; ele devin o parte vie a constiintei tale. Amintirile accesibile constiintei sunt denumite amintiri preconstiente. Acestea includ amintiri specifice ale unor evenimente personale, precum si informatiile acumulate de-a lungul vietii, cum ar fi: cunostinte despre semnificatia cuvintelor, asezarea strazilor unui oras sau localozarea unei tari anume.

Henri Wallon afirma ca subconstientul este un mediu inert unde se adapostesc perceptiile resimtite pana in momentul in care trebuie evocate din nou printr-o atractie a constiintei.

Caracteristicile si rolurile subconstientului

Datorita amplasarii intre constient si inconstient au fost determinate principalele trasaturi ale subconstientului, si anume:

v     latenta si potentialitatea (continuturile subconstientului se mentin intr-o stare latenta pana cand vor fi reactivate si disponibilizate de catre constiinta);

v     coexistenta cu constiinta (continuturile subconstientului coexista cu continuturile constiintei, cu toate ca expresia continuturilor subconstientului poate fi mai concentrata, mai condensata);

v     facilitatea, servirea constiintei (subconstientul se pune in slujba constiintei);

v     filtrarea si medierea continuturilor care trec dintr-un nivel in altul (statie de tranzit).

Subconstientul nu trebuie vazut ca un simplu rezervor si pastrator al faptelor de constiinta, ci isi are propriile lui mecanisme. El poate prelucra, restructura, crea. Acele amintiri, automatisme, deprinderi care sunt "scoase" la suprafata nu sunt identice cu cele care au "intrat" in subconstient. Sub influenta unor factori (timpul, emotiile puternice, distragerea de la activitatea respectiva), amintirile, automatismele, deprinderile vor fi modificate de subconstient datorita noilor relatii in care acestea intra.