Clivaj (al eului, al obiectului)

Clivaj (al eului, al obiectului)

Definitie

Actiunea de separare, de divizare a eului (clivajul eului) sau a obiectului (clivajul obiectului) sub influenta unei amenintari angoasante, actiune avand ca rezultat coexistenta celor doua parti astfel separate care nu se cunosc intre ele, in conditiile in care formatia de compromis este imposibila.

Discutarea definitiei

Fie ca are loc in interiorul eului sau se produce in raport cu obiectul, mecanismul clivajului raspunde unei nevoi a subiectului de a-si domina angoasa prin doua reactii simultane si opuse, una cautand satisfacerea, cealalta tinand cont de realitatea frustranta. Acest procedeu care serveste ca solutie in caz de ambivalenta conflictuala este in general reversibil si temporar, aparand in mod normal inca de la inceputurile vietii psihice. El joaca un rol organizator important, dar, impins Ia extrem, poate avea un caracter destructurant si periculos.

Gratie capacitatii de discriminare si de atentie pe care o dezvolta, clivajul permite organizarea emotiilor, a senzatiilor, a gandurilor sau obiectelor, conditie prealabila a oricarui proces de integrare si socializare. Mecanism ce elimina confuzia, intrucat instaureaza o prima separare, clivajul ocupa un loc special de-a lungul intregii vieti, fiind implicat, de pilda, in posibilitatea de a observa o emotie sau de a o da pur si simplu deoparte pentru a putea gandi sau pentru a construi o judecata. Mai mult decat in cazul altor mecanisme de aparare, rolul sau este eminamente pozitiv in structurarea vietii psihice, ca si in instaurarea de moduri relationale.

Proces de separare, clivajul inaugureaza demarcatia dintre un aparat psihic diferentiat si primele relatii obiectuale marcate de ambivalenta.

Sa amintim aici ca, descriind originea lumii, Facerea incepe cu separarea primordiala, aceea a pamantului de ape.

Asa cum subliniaza Laplanche si Pontalis (1967), clivajul nu este la drept vorbind o simpla aparare, ci mai degraba o modalitate de a asigura coexistenta a doua procedee de aparare. Acest fapt presupune oare o intarire sau o slabire a clivajului, vazut ca aparare? Este de presupus ca prevalenta rolului structurant sau defensiv, in functie de circumstante, va face din clivajul "reusit" un motor al dezvoltarii sau un obstacol in calea progresului psihic si relational.

Istoric

Chestiunea subiectului divizat a fost abordata in 1889 de Janet, apoi, in 1895, de Freud si Breuer, in legatura cu isteria sau hipnoza, pe seama carora acestia din urma pun clivajul constiintei, explicand astfel rezistenta la rememorarea amintirilor, ca si faimoasele dedublari ale personalitatii. Dupa Freud si Breuer, "clivajul continuturilor constiintei este consecinta unui act de vointa din partea bolnavului".

Intr-o conceptie diferita, psihiatrii, si mai ales Bleuler, se sprijina pe conceptul de Spaltung pentru a descrie disocierea proprie schizofreniilor.

Abia spre sfarsitul vietii, Freud va conceptualiza notiunea de clivaj, mai precis aceea de clivaj al eului, definit, intr-o perspectiva structurala, ca un proces prin care eul se poate scinda pentru a face fata unei realitati periculoase. Lui Mannoni (1969) i se datoreaza faptul de a fi evidentiat realitatea si frecventa unei asemenea atitudini, observabila, de exemplu, in expresia: "Sunt sigur, d..", care, reflectand un eu aflat in stare de clivaj, este formulata in doi timpi, separati in punctuatie printr-o virgula.

Freud consacra clivajului un articol intitulat "Fetisismul" (1927b/1985), in care arata ca acest mecanism apare atat in nevroza obsesionala, cat si in psihoza. In 1938, articolul sau "Clivajul eului in procesul de aparare" se refera la acelasi mecanism, pe care il va comenta si in Compendiu de psihanaliza (1940/1967).

In textul intitulat "Clivajul eului in procesul de aparare" (1938/1987), Freud subliniaza producerea clivajului sub influenta unui traumatism psihic, atunci cand eul copilului este amenintat de o revendicare pulsionala prea puternica, indeosebi la apogeul atins de angoasele de castrare. Cele doua reactii contradictorii care sunt, pe de o parte, realizarea dorintei de masturbare si, pe de alta parte, recunoasterea unei amenintari "se mentin ca nucleu al unui clivaj al eului". Freud subliniaza eficacitatea acestei aparari, desi "succesul sau a fost atins cu pretul unei scindari a eului, al unei rupturi care nu se va mai vindeca niciodata, ci dimpotriva, va creste o data cu trecerea timpului ".

Sa remarcam in trecere ca, impartit in doua, Freud (1938/1987) se afla el insusi, in mod inconstient, intr-o pozitie de clivaj atunci cand vorbeste despre propriile ipoteze in legatura cu acest mecanism: "Pentru moment, ma aflu in interesanta pozitie de a nu sti daca ce vreau sa comunic trebuie considerat un lucru de mult stiut si de la sine inteles ori un aspect absolut nou si deconcertant. Si cred, mai degraba, ca e vorba de ultima varianta ".

In Compendiu de psihanaliza (Freud, 1940/1967), aceasta metoda de aparare este aplicata psihozei, pe motiv ca subiectul psihotic tine cont de realitate, macar partial, chiar si in starea de delir. Una dintre pozitii este datorata sinelui (delirul), in timp ce a doua trebuie pusa pe seama eului (mentinerea contactului cu realitatea). In opinia lui Freud, "chiar si dupa ce au trecut prin stari halucinatorii confuzionale, o data vindecati, bolnavii declara ca, intr-un colt al mintii lor, dupa expresia folosita de ei, statuse ascunsa o persoana normala, lasand sa se deruleze in fata ei, ca un observator dezinteresat, toata fantasmagoria morbida".

Daca, in viziunea lui Freud, clivajul eului apartine unei realitati topice,

M. Klein (1946/1980) va descrie, in prelungirea cercetarilor freudiene despre a doua teorie a pulsiunilor, o alta modalitate de clivaj, af1ata la originea relatiei subiect - obiect si numita de autoare clivaj al obiectului. Este cel mai primitiv mecanism de aparare impotriva angoasei, destinat sa aduca eul la o mai mare coerenta si sa stabilizeze turbulentele relationale care il agita. Dupa M. Klein, dat fiind faptul ca relatiile obiectuale exista de la inceput, primul obiect, sanul mamei, ar cunoaste pentru copil un clivaj in "obiect bun", sursa de placere pastrata in interior, si in "obiect rau", sursa de frustrare proiectata in afara. De aici decurg idealizarea si persecutia care ar insoti viata fantasmatica a bebelusului, indeosebi in timpul pozitiei schizoparanoide. Klein considera astfel ca clivajul obiectului este concomitent cu clivajul eului explicat de Freud: "Cred ca eul este incapabil sa realizeze un clivaj al obiectului - intern si extern - fara ca un clivaj corespondent sa se produca in chiar interiorul sau. Iata de ce fantasmele si sentimentele privitoare la starea obiectului intern inf1uenteaza fundamental structura eului".

Cercetarile consacrate clivajului obiectului s-au dezvoltat pe baza studiilor clinice, individuale si de grup, mai cu seama datorita contributiilor aduse de autorii de dupa M. Klein (Bion, 1950; Bick, 1964; Meltzer, 1972; Tustin, 1986), precum si de Winnicott (1962/1980).

Exemple

Propunem doua exemple, primul destinat sa ilustreze clivajul eului, iar al doilea, clivajul obiectului.

Balier (1988) relateaza acest graitor "fapt divers":

Un "om obisnuit", sot si tata exemplar, muncitor bun, despre care nu se stia sa aiba vreun trecut psihiatric sau judiciar, a strangulat mai multe prostituate intr-un interval de cateva luni, "dupa care s-a autodenuntat, in speranta ca astfel va pune capat cosmarurilor in care i se aratau acele femei, vii. A fost arestat imediat, spre marea Iui mirare, intrucat nu credea sa fi savarsit o fapta grava". Acest barbat avusese carente familiale infantile si trecea prin unele probleme conjugale, ceea ce nu lamurea insa cu nimic motivatiile unor asemenea crime, pe care nici el nu le cunostea.

Clivajul eului poate explica partial aceasta conduita agresiva exagerata si absurda. Se observa aici coexistenta a doua pozitii antagoniste ce raman straine una alteia: prima tine cont de realitate, iar cealalta, sub influenta pulsiunilor, "desprinde eul de realitate" (Freud, 1938/1987). In concluzie, exista doua persoane in una singura, persoane care se ignora reciproc: cea care trece la act, in cea mai brutala realizare pulsionala a sa, si cea care, tinand cont de realitate, traieste "ca toata lumea" si, haituita in vis de imaginea victimelor sale, se prezinta la organele de politie. Cu prilejul proceselor sau expertizelor judiciare, multi subiecti marturisesc ca nu se recunosc in actul criminal, ca si cum ar fi vorba despre o cu totul alta persoana, fapt care depaseste cu mult limitele unei deculpabilizari utilitare. In acest cadru ar putea fi evocata si relatarea lui Althusser(1992), care si-a strangulat sotia in timpul unui raptus.

Exemplul citat de Balier (1988) demonstreaza capacitatea de delimitare a pulsiunilor proprie acestui mecanism de aparare care, in cazul de fata, a esuat in cele din urina, intentionand sa separe prea net violenta fundamentala de restul economiei psihice. Iata de ce un clivaj reusit ar trebui sa mentina intr-un mod cat mai flexibil si cat mai apropiate cele doua componente aflate fata in fata. Distanta stabilita ar putea fi un criteriu pentru evaluarea caracterului sau patologic.

Prezentat de obicei in maniera spatiala (punctul de vedere topic al metapsihologiei freudiene), clivajul poate face trimitere, ca in exemplul urmator, si la aspecte care tin de un clivaj temporal intre doua moduri de functionare a psihicului.

Pentru a ilustra acest clivaj al obiectului, sa ne inspiram din rezumatul clinic al terapiei aplicate unui copil (Winnicott, 1977/ 1980):

Gabrielle (doi ani si patru luni) are o sora mai mica, in varsta de sapte luni. "The Piggle" ("Chip frumos"), cum o supranumeste cu afectiune familia, isi ingrijoreaza anturajul prin timiditate, tulburari de somn si "framantari" care o tin treaza toata noaptea: dupa spusele fetitei, o "mama neagra" vine si o persecuta, vrea s-o alunge din pat, s-o arunce in toaleta.

Gabrielle explica foarte bine coexistenta in ea a unei mame binevoitoare alaturi de mama "cu fata neagra, tare, tare urata". La intrebarea psihanalistului daca fetita detesta acest personaj malefic, ea raspunde: "Mama stie bine", apoi adauga: "Nu stiu ce mi se-ntampla. Doamne, sunt alungata din pat de mama neagra si am un pat asa de bun (nice). Nu, Piggle, n-ai un pat bun. Nu, Piggle, n-ai un pat bun". Winnicott remarca faptul ca, in timp ce face aceasta evocare, Gabrielle, infuriata impotriva mamei, se afla in lumea ei imaginara.

Este usor sa recunoastem clivajul obiectului (asa cum l-a descris M. Klein) ca urmare a fricii de obiectul matern in chiar aceasta reprezentare a unei "mame negre", aspect "rau" contopind mama imaginara cu cea reala, partea "rea" separata de partea "buna" cu care copilul este in masura sa pastreze in mod real un contact pozitiv in cotidian. Copilul judeca bine, distingand-o in discursul sau pe adevarata mama, care "stie" de infioratoarea mama imaginara. Putem nota justa intuitie a copilului, care simte ca aceasta mama "rea" este o productie a propriei sale vieti psihice, de vreme ce, intr-o scrisoare a mamei ce reda spusele fetitei, "mama neagra traieste in burta copilului, putem vorbi cu ea la telefon, de multe ori este bolnava si se insanatoseste greu". Astfel este necesar un "obiect bun", salvator, care, in persoana lui Winnicott, ajuta copilul sa-si constituie niste bune imagini parentale. Pe masura ce starea copilului se va imbunatati, vom asista la disiparea proiectiilor acestor personaje fantasmatice inspaimantatoare rezultand din clivaj, care parazitau relatia mama - copil.

Prin procesul clivajului, terapeutul poate deveni purtatorul unor aspecte negative ale obiectului, in scopul protejarii parintelui "bun", extern sau intern. Declaratiile Melaniei Klein (1932/1978), evocand experienta sa de terapeut cu micuta Ruth, sunt revelatoare in aceasta privinta: "Cand era lasata singura cu mine, i se parea ca mama cea buna o abandona, iar spaima fata de mama care o pedepsea trecea asupra mea". Meltzer (1967/ 1971) subliniaza ca, in anumite momente, tocmai din cauza acestui profund clivaj al obiectului, "psihanalistul este doar un W.C." (toiled-breast, adica un san-toaleta), in vreme ce toate elementele "bune" vin din partea mamei, a stapanului, a fratilor si surorilor, precum si din partea prietenilor copilului.

Aceste diferite exemple tind sa arate in ce masura ambivalenta iubire -ura este la originea clivajului obiectului, oricare ar fi el.

Relatiile cu alte mecanisme de aparare

Clivajul se afla la originea miscarii complementare a introiectiei si proiectiei (Heimann, 1952; Bion, 1962; Meltzer, 1967) si, in consecinta, se gaseste si la baza refularii. De altfel, putem estima ca acest ultim mecanism este in sine un clivaj al eului, demarcand constientul de inconstient. Totusi, spre deosebire de refulare, clivajul poate antrena o dezintegrare a eului, pe cand refularea excesiva antreneaza doar formatiuni de compromis inofensive sau mai putin periculoase, cum ar fi visul sau simptomul. Versantul patologic ~opune deci aceste doua mecanisme de aparare care functioneaza de obicei in mod integrat (Le Guen et. al., 1985; Dorey, 1989).

In cazul unui clivaj excesiv al obiectului, proiectia exagerata a partilor bune sau rele ale mamei poate antrena o functionare abuziva a identificarii proiective, prin externalizarea conflictelor interne, fapt ce are drept consecinta o saracire a eului.

Mecanismul clivajului intretine cea mai reusita relatie de coinplementa-ritate cu refuzul, dupa cum o demonstreaza de la bun inceput studiul lui Freud dedicat fetisismului. Gratie clivajului, fetisistul refuza realitatea -cea a absentei penisului la femeie -, dar si-l salveaza pe al sau recurgand Ia fetis. Prin urmare, alaturi de acceptarea intelectuala a unei realitati, clivajul implica in mod necesar acest refuz al unei alte parti a aceleiasi realitati dureroase.

Mai putem evoca in acest context si izolarea, care rezulta dintr-un clivaj intre afect si reprezentare. O persoana care a asistat la dialogurile cu A.Freud (Sandler, 1985/1989) relateaza cazul unui pacient care, povestind o experienta dureroasa fara a-si aminti ceea ce traise la momentul respectiv, a varsat o lacrima pe care a justificat-o atribuind-o unei alergii. Izolarea afectului se sprijina aici pe mecanismul clivajului.

Semnificatia pentru patologie

Un clivaj excesiv sau rigid poate fi reperat in prezent in ansamblul psihopatologiei, fie ca este vorba despre perversiune, nevroza sau psihoza. Clivajul reprezinta mobilizarea defensiva prin excelenta in cazul functionarii perverse si protejeaza subiectul, intr-un mod relativ eficient, in fata angoasei de castrare. K. Abraham (1912/1973) descrie in aceasta privinta o remarcabila observatie a unui fetisist al piciorului ale carei conduite perverse trebuie puse pe seama unei angoase de castrare si a unei fixatii incestuoase fata de mama.

Apararea prin clivaj se regaseste si in domeniul nevrozelor, mai ales in nevroza obsesionala, ca urmare a inrudirii acestui mecanism in special cu izolarea. Sandler (1985/1989) relateaza cazul unei paciente care mentinuse in afara analizei "o nevroza obsesionala perfect dezvoltata, dar care se limita la spatiul dormitorului". Cand psihanalistul a vrut sa "se ocupe" de acest sector, pacienta, cuprinsa de o puternica furie, i-a spus ca este un subiect care nu-l priveste. "Apararea sa avea forta unei refulari, cu deosebire pacienta era constienta de bucata pe care o apara. Intr-un anumit sens, ea isi separase constiinta si viata in doua zone." In acest caz, controlul obsesional uzeaza de clivaj pentru a alimenta rezistenta individului.

Fenomenul conversiei isterice poate decurge din procesul de clivaj, intr-un mod care-i este propriu. Anumite tulburari elective ale grafismului la copii care nu sunt nici neindemanatici, nici dispraxici tin de simptomul (Du Pasquier si Schnaidt, 1994). Aceste tulburari pot fi puse pe seama unor crampe dureroase ale mainii sau pot fi cauzate de intepenirea unui brat care duce la franarea miscarii ori de o serie de secuse necoordonate ale mainii, avand ca rezultat, in opinia cadrelor didactice, un scris inadmisibil, facut din "purcei", pe niste caiete cu totul "neingrijite". De fapt, este vorba despre un dispozitiv defensiv, caracteristic copiilor la care scrisul, proiectie a propriei persoane, apare mai degraba ca un obiect al privirii celorlalti decat al lor personal, ca fiind mai mult treaba altora decat a lor. Astfel, crampa devine o formatiune de compromis in care participarea corporala constituie un simptom de conversie, "dar si o organizare defensiva in care recurgerea la clivaj organizeaza apararile intr-un mod operatoriu, manifestarea somatica avand functia de a exclude afectul si reprezentarile legate de acesta". Multe cazuri de inhibitie intelectuala selectiva tin de o astfel de "aservire" a unor sectoare ale eului clivate pana la pierderea libertatii, alaturi de o functionare pe care am putea-o califica drept normala.

Insa clivajul aduce o contributie cu adevarat fecunda pe terenul psihozei, o data cu continuarea cercetarilor post-kleiniene.

Din perspectiva psihanalitica instaurata de M. Klein, clivajul cel atat de strans legat de refuz, proiectie si identificare proiectiva figureaza in centrul pozitiei infantile schizoparanoide, deci si al patologiei psihotice ulterioare, cu efectele sale dezintegratoare, devastatoare asupra unui eu slab, putin organizat, fara insa a anula angoasa, cum se intampla in cazul perversiunilor. Un clivaj excesiv al eului si al obiectelor interne ar putea conduce la sentimentul ca eul se desface in bucati. Angoasele de fragmentare, de dezintegrare, de depersonalizare sau de disociere sunt legate de acest sentiment.

Rosenfeld (1950/1976) noteaza ca o stare confuzionala se instaureaza atunci cand subiectul isi pierde capacitatea de a diferentia obiectele "bune" de cele "rele" si, in special, pulsiunile libidinale de cele agresive. El arata ca, in aceste stari confuzionale, mecanismele de clivaj sunt intarite intr-un scop defensiv. Astfel, aspectele traite in mod tranzitoriu de copiii mici capata, daca sunt prea frecvente, prea intense, o dimensiune catastrofica, interpretata de Melanie Klein (1946/1980), ca si de clinicienii din zilele noastre (Racamier, 1980) ca un semn de schizofrenie.

Meltzer (1975/1984) descrie demolarea, limita inferioara a clivajului, ca pe un mecanism de aparare esential utilizat in autism impotriva durerii si solitudinii. Exista in acest caz o suspendare a atentiei acordate lumii inconjuratoare si o izolare a simturilor intre ele, ca si cum fiecare dintre acestea ar functiona separat. Apropiat de starea de dezintegrare maximala, eul "nu se constituie decat agatandu-se de punctul senzorial cel mai atractiv pe care i-l ofera obiectul sau propriul corp (lumina - sunet, propriile contractii musculare, miscari peristaltice etc.); aceasta stare, clivaj pasiv lipsit de violenta, este facilitata de demolarea unitatii simturilor" (Le Guen et al., 1985).

Sa reamintim ca si tulburarile de comportament pot fi explicate in lumina conceptului de clivaj. Imediat ce actiunea isi ocupa locul alaturi de functio-nari altminteri adaptate, putem vorbi despre clivaj, asa cum subliniaza si P. Jeammet (1985): "Tulburarile grave de comportament de tip delincvent, toxicomaniac, anorexic, precum si anumite dismorfofobii izoleaza un intreg curent al vietii psihice si libidinale care-si gaseste refugiu in simptom. Aici nu este vorba atat despre refulare, cat despre un clivaj al Eului care, pe langa o aparenta mai mult sau mai putin nevrotica, de fapt putin investita, mentine o relatie de influenta clivata, nereala si total inchisa in ea insasi".

Numerosi pacienti copii sau adulti, incapabili sa suporte suferinta produsa de culpabilitatea in legatura cu ambivalenta care-i domina, pot astfel regresa in mod tranzitoriu sau ireversibil catre moduri de clivaj mai primitive, avand ca variante extreme angoasele de persecutie, de confuzie sau dezintegrare. Astfel de pacienti ne dau sentimentul ca clivajul le permite sa se replieze in ultimele "redute" ale unei "supravietuiri psihice" a minima.

Contrainvestire

Definitie

Energie psihica a eului care se opune tendintei spre descarcarea pulsiunii. Forta inconstienta contrara si cel putin egala cu aceea care porneste din sine si cauta sa ajunga la constiinta.

Discutarea definitiei

Scopul contrainvestirii este acela de a mentine refularea. Aceasta activitate psihica se caracterizeaza prin investirea unei anumite cantitati de energie psihica - eliberata prin dezinvestirea partiala a unei motiuni refulate anxiogene - in reprezentarile, conduitele sau simptomele destinate sa protejeze subiectul de efectele reprezentarii inconstiente care incearca sa irumpa. Astfel, incarcatura psihica provenita din sine este contrainvestita in permanenta gratie unei forte constante provenite din eu.

Intr-o perspectiva economica, contrainvestirea este descrisa de Freud ca fiind un mecanism ce se opune refularii. Ea este indisolubil legata de refulare si intretine cu aceasta un raport de opozitie si totodata de proximitate. Contrainvestirea ar putea fi reprezentata in mod plastic sub forma unui capac indispensabil si complementar pentru "oala" inconstientului.

Acest raport de complementaritate si de opozitie cu refularea pune problema de a sti daca mecanismul contrainvestirii se inscrie sau nu printre cele de aparare. Trebuie oare sa fie considerata un corolar al refularii si sa ne apara astfel ca fiind suportul a numeroase operatiuni defensive in care acest ultim mecanism este dominant sau trebuie sa fie repertoriata ca un mecanism de aparare cu o functionare specifica? Ambiguitatea intrebarii reiese din diversele pozitii doctrinale actuale. Pe urmele tatalui sau, A. Freud (1936/1993) nu retine contrainvestirea printre cele 10 mecanisme de aparare propuse in lucrarea sa. In schimb, Bergeret (1972/1986) va face din contrainvestire prima notiune studiata ca metoda de aparare si descrisa dupa modelul freudian al refularii.

Istoric

Contrainvestirea este descrisa de Freud in textul sau intitulat "Refularea" (1915b/1968): "Refulatul exercita in directia constientului o presiune continua, care trebuie echilibrata printr-o contrapresiune continua. Mentinerea refularii presupune asadar un consum constant de forta", aceasta fiind sarcina incredintata contrainvestirii.

Freud (1915b/1968) sustine in principal interactiunea permanenta refulare - contrainvestire prin figuri clinice apartinand celor trei nevroze numite "de transfer": isterie de angoasa sau fobie, isterie de conversie si nevroza obsesionala.

Freud utilizeaza termenul " motiune pulsionala" pentru a desemna pulsiunea sub aspectul sau dinamic (Laplanche si Pontalis, 1967).

In textul sau metapsihologic "Inconstientul" (1915c/1968), Freud afirma ca aceasta contrainvestire se produce in preconstient, instanta intermediara ce protejeaza aparatul psihic de presiunea exercitata de reprezentarile inconstiente. E1 mai spune ca mecanismul contrainvestirii are loc in perioada de constituire a inconstientului, fiind "singurul mecanism al refularii originare".

In modificarile pe care le aduce in 1926 teoriilor sale, Freud va reveni la notiunea de contrainvestire in inhibitie, simptom si angoasa (1926/1968), unde vorbeste despre rezistenta la cura. Rezistenta este o contrainvestire; ea ia forma rezistentei de refulare, rezistentei de transfer si a beneficiului bolii, fapt care demonstreaza in ce masura se agata eul de toate contra-investirile posibile.

Exemplu

Vom prelua de la Frismand (1988) urmatoarea ilustrare a unei contrainvestiri cu valoare defensiva, provocata si dezvaluita in mod subtil in cadrul unei cure psihanalitice. Faptul ca e vorba de un pacient supus analizei pune accentul pe dimensiunea simptomatica a contrainvestirii, dar o face aplicabila oricarei psihopatologii a vietii cotidiene, de vreme ce mecanismul se sprijina aici pe limbaj.

M., de origine poloneza, in varsta de aproximativ 40 de ani, isi descrie tara natala si copacii cu scoarta alba specifici zonei. Nu-si aminteste numele acestor copaci nici in poloneza, nici in franceza. Desi, dupa catva timp, ii vine in minte cuvantul - bjoza (transcriere fonetica) -, echivalentul francez - bouleau -["mesteacan"] nu va fi descoperit decat dupa mai multe sedinte. Acest cuvant il duce cu gandul la termenul boulot [cu sensul de "munca, slujba", dar omofon cu bouleau cu trimitere la munca tatalui sau, om foarte harnic, dar subiectul il asociaza si cu sintagma boulot sexuel [activitate sexuala].

A contrainvesti inseamna a investi reprezentari care au scopul de a bara calea reprezentarilor asociate unei amintiri amenintatoare. In plus, observam in acest exemplu cum contrainvestirea se construieste pornind de la refulare. Imaginea copacului care-i apare pacientului are o simbolistica falica; ea se asociaza cu reprezentarea unor cuvinte interzise, fiind prin urmare refulata in franceza, limba in care se exprima in cadrul transferului pacientul aflat pe canapea. M. nu poate numi acest copac in franceza. Dar, dincolo de actiunea de refulare si sub efectul asociatiei libere, se va declansa o contrainvestire, gratie recurgerii la limba materna care, din perspectiva curei, isi asuma functia paradoxala de limba straina, mai detasata de motiunea sexuala. Bjoza, acest "simplu" cuvant, abroga partial refularea prin intermediul verbalizarii ce urmeaza, care se refera la "munca tatalui" [boulot du pre], adica la activitatea sexuala" a acestuia [boulot sexuel].

Dar jocul nu se opreste aici. Cea de-a doua faza a acestei activitati defensive de contrainvestire reapare mai tarziu, dar in sens invers, sprijinindu-se de asta data pe limba franceza.

M. evoca un basm polonez in care o zana buna instiinteaza perechea regala, dezolata ca nu are copii, ca pe rau va sosi o barca ce duce un fruct fermecat in care se afla un prunc. M. poate descrie acest fruct si-i poate spune numele in franceza (pche - "piersica") fara prea mare greutate. Ii este insa cu neputinta sa-si aminteasca denumirea in poloneza, cu toate ca se straduieste din rasputeri. Astfel ca va trebui sa-si cumpere un dictionar! Denumirea in poloneza pentru "piersica" este: bjoskvigna (transcriere fonetica). Or, inceputul acestui cuvant evoca termenul bjoza (mesteacan), iar finalul sau, vigna, trimite cu gandul la "vin" in poloneza. M. cumpara vin pentru tatal sau, pe care il bea cald pentru a-si calma durerile de burta. E1 asociaza cuvantul si cu pantecele mamei sale (poate din cauza "activitatii sexuale a tatalui ).

"De data asta, subliniaza Frismand (1988), termenul francez pche putuse fi evocat intrucat era izolat de lantul asociativ periculos, datator de angoasa. Numele polonez aducea material nou si continea esenta conflictului sexual condensat (cu ajutorul omofoniei). Bjoza = bouleau [mesteacan] = boulot [munca, slujba, activitate]. Cuvantul bjozvigna - pe care subiectul nu si-l poate aminti fara dictionar - condensa deci o intreaga problematica a dorintei:

contrainvestirea era considerabila!"

Acest exemplu arata ca, pentru a evita o reprezentare amenintatoare, subiectul se agata spontan de un alt cuvant, considerat mai inocent si mai indepartat. Utilizarea defensiva pe care o poate cunoaste limbajul, in special jocul de cuvinte si semnificatii dintre doua limbi, apare la momentul potrivit, pentru a contrainvesti si deci "servi" refularea. Mai intai limba materna, apoi limba straina dobandita mai tarziu (franceza) servesc drept puncte de sprijin in ridicarea unor bariere in calea excitatiei. "Gestul creator" provine din aceasta energie de contrainvestire, datorita careia anumite cuvinte, "semnificanti-cheie", cristalizeaza miscarea de inchidere (uitarea) si de deschidere spre un "altundeva indepartat". Gratie asociatiei libere si transferului, contrainvestirea are proprietatea de a pune in ordine si de a mentine o anumita organizare a vietii psihice.

Relatiile cu alte mecanisme de aparare

Contrainvestirea, energie pusa in slujba eului pentru a se proteja impotriva interiorului, poate fi regasita intr-un numar mare de operatii defensive, incepand cu refularea, asa cum am putut vedea in prezentarea contributiei freudiene ilustrate mai tarziu de exemplul lui Frismand (1988).

Putem spune ca mecanismul contrainvestirii serveste drept suport pentru ansamblul mecanismelor de aparare. Astfel, am putea vorbi despre "deplasare prin contrainvestire" sau de "proiectie prin contrainvestire". Conferindu-le o incarcatura energetica nu egala, ci suplimentara, aceste contrainvestiri intaresc totodata strategia de protectie, pana la inchiderea subiectului intr-un activism care nu este decat o activitate de suprainvestire. Astfel poate fi inteles entuziasmul pentru practicile sportive care pot fi calificate drept "conduite cu mare grad de risc" sau "cautarea de senzatii tari" presupusa a contribui la "a te simti bine in propria-ti piele". Vedem limpede cum pentru aceia care se dedica unor asemenea practici in mod necumpatat sau exclusiv (sa ne gandim, de pilda, la maratonisti), primatul senzorialului, mai ales in adolescenta, serveste la a contrainvesti lumea interna a emotiilor si fantasmelor traite ca inconstient periculoase, din cauza fortei pulsionale ce le insoteste. Contrainvestirea s-a conjugat aici cu mecanismul deplasarii. In genere, orice contrainvestire este de fapt o deplasare a investirii.

Sa subliniem, de asemenea, inrudirea dintre contrainvestire si transformarea in contrariu. Intr-adevar, pentru a se putea opune, trebuie ca reprezentarea contrainvestita sa fie in acelasi timp suficient de apropiata si de diferita de reprezentarea ce trebuie combatuta. Contrainvestirea inseamna ca, "in caz de pericol, sa adopti opusul cel mai apropiat" (Le Guen et al., 1985). Putem spune ca orice contrainvestire se organizeaza ca formatiune reactionala sau ca orice formatiune reactionala este o contrainvestire: pudoare versus exhibitionism, curatenie versus mizerie, tandrete versus ura.

Semnificatia pentru patologie

Ca si refularea, contrainvestirea este un proces ce se mentine in permanenta activ. Putem observa ca, in calitate de energie de investire, contrainvestirea prezinta anumite caracteristici ale stabilitatii simptomului, si chiar ale conservarii acestuia atunci cand atinge o .dimensiune patologica. Sistemul de protectie, de obicei suplu, diversificat, se transforma astfel in blindaj -"cuirasa caracteriala", dupa expresia lui Reich (1933/1971) - si paralizeaza functionarea psihicului, ceea ce poate antrena o "retractie a eu-lui" (A.Freud, 1936/1993).

Putem presupune ca, in patologia psihotica, unde nimic nu se opune Unei crize de delir, acest sistem de protectie lipseste. In schimb, in patologiile nevrotice, aceasta aparare se arata a fi foarte activa si antagonica fata de puternica refulare ce le caracterizeaza.

Obiectul fobic uzeaza de contrainvestire. Dupa Freud (1900/1967), "fobia este ca o fortareata-frontiera pentru angoasa (). Cu cat contrainvestirile sensibile si vigilente se situeaza mai departe de substitutul temut, cu atat mai mare este precizia cu care poate functiona mecanismul ce trebuie sa izoleze reprezentarea substitutiva si sa tina noile excitatii departe de aceasta". Fixarea angoasei asupra unei reprezentari substitutive - de pilda, localizarea pe un animal generator de angoasa, ca in cazul "Micului Hans" (Freud, 1909a/1979) - tine de acest proces. In conflictul oedipian care-l framanta, Hans nu realizeaza extrema lui agresivitate fata de tatal sau; prin deplasare, el dezvolta inconstient o teama fata de cal (cabalofobie), formatiune de substitut suficient de indepartata pentru a focaliza angoasa copilului asupra unui agent extern si a deveni obiect al intregii sale atentii, al rationalizarilor mai mult sau mai putin justificate pe care Hans le intreprinde. Astfel, teama de represaliile paterne este contracarata selectiv printr-o lupta "secundara" legata de obiectul fobic.

Ajutorul cautat intr-un obiect contrafobic destinat, in mod constient de asta data, linistirii subiectului in raport cu angoasa lui fobica, vine probabil sa se adauge primei miscari inconstiente de contrainvestire pe care acest ajutor o intareste.

Potrivit lui Freud (1926/1968), in isterie, modificarile eu-lui prin formatiunea reactionala sunt si semnul unor activitati de contrainvestire. In acest fel, conflictul rezultat din ambivalenta este, dupa cat se pare, rezolvat. O demonstreaza surplusul de tandrete sau atentia anxioasa electiva a unei paciente isterice fata de copiii sai, inlocuind ura subiacenta legata de motiunile pulsionale infantile ale femeii.

Tot astfel, in isteria de conversie, transpunere corporala a tensiunilor psihice, "contrainvestirea isi alege () fragmentul asupra caruia va putea fi concentrata toata investirea sa" (Freud (1915c/1968). Asemenea copacului ce ascunde padurea, simptomul condenseaza, opacizeaza viata psihica; el impiedica rememorarea (argument discutabil) sau mai bine zis suscita o inlaturare, numita de Laforgue "scotomizare", aceasta "vigilenta deosebita care, prin limitari ale eu-lui, evita situatii in care perceptia ar trebui sa se produca" (Freud, 1926/1968).

Modelul nevrozei obsesionale ilustreaza insa cel mai bine maniera in care eu-l se cramponeaza de contrainvestirile sale. Cortegiul de simptome obsesionale poate aparea ca o suma de factori de disjunctie si deci de contrapondere in raport cu presiunea pulsionala: fie ca e vorba de obsesiile insele (ganduri sau ritualuri) ori de mecanisme cum ar fi izolarea, anularea, rationalizarea sau formatiunea reactionala, avem de-a face cu bariere pe care eu-l le inalta in calea reprezentarilor indezirabile si a afectelor, cu un consum neintrerupt de energie. Mai ales formatiunea reactionala, produsa prin consolidarea atitudinii opuse pulsiunii ce se cere a fi refulata, ilustreaza

conflictul de ambivalenta iubire - ura care se afla in centrul acestei problematici. "Omul cu sobolani" (Freud, 1909b/1979) ramane cazul clinic tipic pentru aceste diverse contrapuseuri care isi gasesc aplicare in simptomele obsesionale.

In genere, "alegerea" contrainvestirii simptomatice corespunde unei logici a inconstientului proprie subiectului. Functia de liant a simbolizarii, mai cu seama in nevroze, detine un rol fundamental. Scopul relatiei terapeutice este de a permite decriptarea acestui sens ascuns.

Totul se opune iruptiei dorintei: iata de ce se pot contrainvesti la fel de bine o reprezentare (moartea) sau o situatie (a fi in mijlocul multimii), o atitudine (supraprotectia), un comportament (crampa scriitorului) sau o trasatura de caracter (curatenia), si chiar un obiect.

Nu se pune problema de a contesta temeiul contrainvestirii in strategiile active sau chiar activiste (de pilda, abstinenta de la alcool), functia sa defensiva fiind valorizata atat de personalul medical, cat si de militantii unor asociatii (cum este aceea a "Alcoolicilor anonimi", care grupeaza fosti alcoolici). Se pare ca, neputandu-se elibera pur si simplu de nevoia de a bea (iluzia vindecarii), subiectii nu s-ar putea opune acestei nevoi decat eliminand-o. De unde si necesitatea de a te declara alcoolic inaintea oricarei luari de cuvant, de a lupta constant, precum si obligatia de a participa in mod regulat la aceste reuniuni de grup in care alcoolul este omniprezent in cuvinte si absent in fapt.

Prin urmare, credem ca este intr-adevar necesar sa-i acordam contrainvestirii locul sau printre strategiile defensive. Atribuita de obicei eu-lui unui subiect suficient de solid, contrainvestirea poate fi regasita si in dimensiunea sa patologica, ce presupune fie absenta, fie prezenta sa in exces. Tinand cont de locul sau in economia psihica a unui subiect, se poate orienta mai bine oricare dintre evaluarile cu scop de diagnosticare sau terapeutic.