Criza psihica; Aspecte generale: definitie, clasificare, faze

Criza psihica; Aspecte generale: definitie, clasificare, faze. Interventia de criza; Generalitati. Particularitatile fenomenelor de crize posibile in contextul cresterii unui copil cu deficiente.

Pasquali si colab. (1989) arata ca bazele teoriei crizei se gasesc in munca lui Freud, care a aratat ca experientele de viata timpurii au impact profund asupra dezvoltarii ulterioare a adultului; a lui Erick Lindermann (1944), autorul care a descoperit inlantuirea succesiva a unor fenomene care apar ca raspuns la pierdere; si a lui Kaplan (1964) care impreuna Lindermann au elaborat o teorie a interventiei in situatii de criza.

Definitia crizei.

Kaplan (Vargha, 2003a, manuscris) intemeietorul teoriei moderne a crizei, defineste criza ca o stare critica din punct de vedere psihic, in care persoana se confrunta cu un sentiment de pericol relativ la o situatie pe care actualmente nu o poate nici solutiona nici evita.

Clasificarea crizelor psihice:

Dupa Aguilera si Messick (Pasquali si colab. 1989, p.424) crizele se pot clasifica in:

a. Crize care survin pe calea maturizarii (mai sunt numite si crize normative). Sunt evenimente care apar in mod firesc de-a lungul axei vietii, odata cu dezvoltarea persoanei, pe masura ce are loc trecerea de la un ciclu de viata la altul. Din aceasta cauza sunt predictibile. Scopul ultim al acestora, de regula, este dezvoltarea. Exemple de crize normative: adolescenta, casatoria, nasterea unui copil, varsa medie, pensionarea, emigrarea, schimbarea locului de munca sau a domiciliului, moartea.

b. Crize situationale care sunt generate de "evenimente stresante care creeaza un dezechilibru prin amenintarea integritatii biologice, sociale sau psihice" a persoanei. Exemple de crize situationale: divortul, imbolnavirea, nasterea unui copil cu deficiente, moartea. Kaplan (Pasquali si colab., 1989) arata ca aspectul esential al crizei situationale consta in caracterul ei intamplator si impredictibil. Aceste crize mai pot fi numite si paranormative.

c. Chamberlain (idem) a adaugat acestor doua categorii si o a treia. Crizele la nivel social. Autorul le-a descris ca fiind rezultatul unor evenimente accidentale, impredictibile, neobisnuite care conduc la pierderi multiple. Spre deosebire de celelalte doua tipuri de crize, acestea nu apar in cazul tuturor oamenilor, deci si acestea se incadreaza in categoria crizelor paranormative. Exemple de crize aparute la nivel social sunt: dezastrele naturale, razboaiele, atentatele teroriste.

Particularitatile crizelor psihice.

Criza apare in situatii care nu pot fi rezolvate doar prin recurgerea la repertoriul obisnuit al mijloacelor de adaptare de care dispune persoana. Practic orice eveniment stresant poate conduce la criza, chiar daca nu toate situatiile stresante sunt crize. Crizele sunt percepute ca fiind amenintatoare pentru persoana, familie adeseori asociindu-se cu pierderea, sau teama de pierdere si apar in urma unor evenimente precipitante (Pasquali si colab. 1989). Se poate intampla ca persoana sa nu poata realiza legatura dintr-un anumit eveniment de viata si situatia de criza in care se afla la un moment dat.

Crizele au un potential de crestere, de imbogatire personala (cresterea stimei de sine, identificarea unor resurse, cresterea capacitatii de rezolvare de probleme) care poate depasi nivelul de dezvoltare care a existat inainte de criza (Pasquali si colab. 1989). Bineinteles crizele pot conduce si la rezultate dramatice, tragice chiar.

Crizele se caracterizeaza prin faptul ca se deruleaza intr-un timp limitat, ajungandu-se la un deznodamant pozitiv sau negativ in cca. 4-6 saptamani de la debut dupa Pasquali si colab. (1989). In opinia lui Telkes (Vargha, 2003a, mauscris) criza poate dura chiar si 6-8 saptamani. Vargha (idem) arata ca daca starea negativa dureaza mai mult, nu poate fi numita criza, ci problema psihica sau tulburare psihica. Insusi conceptul de criza a fost elaborat tocmai in vederea descrierii acelor tulburari psihice - chiar severe - a caror cauza fundamentala nu trebuie cautata in particularitatile de personalitate ci in cadrul situatiilor de viata amenintatoare cu care persoana se confrunta. Aceasta delimitare este cu atat mai importanta cu cat nu arareori manifestarile crizei (depresia, anxietatea, depersonalizarea, derealizarea, etc.) coincid cu cele ale tulburarilor mentale. Unii autori insa, atrag atentia asupra caracterului relativ al criteriilor care circumscriu criza. Astfel Rogers si Dziegielewski (Vargha, 2003a) atrag atentia asupra faptului ca evenimentele "periculoase" sau "amenintatoare" care provoaca crize in cazul anumitor persoane, nu conduc la acest rezultat in cazul altora. In opinia autorilor citati, persoanele care ajung in situatii de criza in momentul in care se confrunta cu aceste evenimente se afla intr-o stare de vulnerabilitate. Un astfel de punct de vedere este impartasit si de Hendricks care vorbeste de vulnerabilitatea fata de criza.

Astfel Hendricks (Pasquali si colab. 1989) in 1985 sugera ca exista persoane care sunt predispuse la a ajunge in situatii de criza mai frecvent decat altele. Cele din prima categorie se caracterizeaza prin:

insatisfactie la locul de munca sau absenta unui loc de munca

crize nerezolvate de-a lungul axei vietii

abuz de substanta in trecut

stima de sine scazuta, devalorizare

relatii interpersonale superficiale

dificultati de adaptare la situatii de viata cotidiene

nefolosirea suficienta a suportului social si a altor resurse aflate la dispozitia lor

perceptia indeferentei si absentei pasarii, recurgerea la acte impulsive

Autorul citat este de parere ca o incidenta crescuta a crizelor in cazul unei persoane poate fi legata de unul sau mai multe din elementele enumerate mai sus.

Aguilera si Messick (Pasquali si colab. 1989, p. 421) au elaborat un model al crizei pornind de la imaginea persoanei aflate in echilibru dinamic. Autorii vorbesc de factorii echilibratori a caror prezenta sau absenta poate influenta deznodamantul unei situatii de criza.

Aguilera si Messick (Vargha, 2003a, manuscris) arata ca ori de cate ori persoana se confrunta cu situatii de viata stresante (solicitari, cerinte, efort sustinut, pierderi) are loc o dezechilibrare momentana la nivel psihic, organic, determinand-o pe aceasta sa ia masuri in vederea restabilirii echilibrului. In aceasta situatie, persoana inca se situeaza in limitele normale ale functionarii sale si "in masura in care sunt prezenti factorii echilibranti aceste limite nu vor fi incalcate". Practic in aceste conditii, persoana se confrunta cu greutati.

Delimitarea greutatilor de probleme a fost propusa de Watzlawick si colab. (Vargha, 2003a, manuscris). In viziunea autorilor greutatile pot fi rezolvate recurgand la actiuni rezonabile aflate la indemana persoanei. In terminologia lui Lazarus (Vargha, 2003a, manuscris) aceasta apare ca si provocare, in timp ce Levin (idem) vorbeste de obstacol. Aceste concepte de regula se intalnesc in structura oricarei probleme. Ceea ce in ultima instanta deosebeste o greutate, un obstacol de o problema, in esenta consta in modul in care persoana se raporteaza la aceasta.

Criza apare atunci cand unul sau chiar mai multi dintre factorii echilibranti sunt inaccesibili persoanei in momentul, perioada confruntarii acesteia cu diverse probleme, obstacole. Ca urmare: persoana se dovedeste incapabila de rezolvarea situatiei, inlaturarea greutatii; datorita acestui fapt situatia de problema ramane iar starea de dezechilibru se permanentizeaza; persoana se simte neputincioasa in a influenta situatia in sens pozitiv, si se confrunta cu o intensificare a sentimentului lipsei de speranta (Vargha, 2003a, manuscris).

Factorii echilibranti sunt: perceptia realista a situatiei, suportul social adecvat, mecanisme de coping adecvate. Factorii dezechilibranti sunt opusii acestora: perceptia distorsionata a evenimentului, absenta suportului social adecvat, mecanisme de coping inadecvate (Aguilera si Messick citati de Pasquali si colab., 1989).

Practic raspunsul la criza depinde de o serie de factori: perceptia asupra evenimentului precipitant, perceptia asupra impactului pe care acesta il are asupra viitorului persoanei, experienta anterioara a persoanei cu stressori similari, suportul social accesibil din partea retelei sociale si a societatii, repertoriul strategiilor de coping adaptative, vulnerabilitatea personala (Pasquali si colab., 1989).

Potrivit modelului prezentat de Aguilera si colab. (Vargha, 2003a, manuscris) in analiza situatiei de criza trebuie sa se tina cont de urmatoarele elemente: a. evenimentele declansatoare, b. corectitudinea, incorectitudinea evaluarii situatiei de catre persoana, c. suportul social, d. eficacitatea strategiilor de coping.

I. Evenimentele declansatoare

Acestea pot fi: evenimente, situatii, traume, pierderi, etc. care in literatura de specialitate de regula sunt denumiti ca stressori.

II. Evaluarea situatiei.

Considerarea situatiei drept amenintatoare apare in urma unui proces de evaluare cognitiva descris de Lazarus (1991).

Acest proces de evaluare are doua faze: evaluarea primara - in decursul careia persoana incearca sa stabileasca masura in care situatia poate conduce la un deznodamant pozitiv, neutru sau negativ. Criza poate sa apara doar in conditiile in care persoana ajunge la cea de a treia concluzie; evaluarea secundara conduce la inventarierea acelor resurse pe care persoana le poate pune in functiune in vederea rezolvarii situatiei. Din acest punct de vedere este hotaratoare perceptia pe care o are persoana referitor la raportul dintre cerintele cu care o confrunta situatia si resursele sale.

"Atat abaterile reale cat si cele presupuse referitoare la diferentele dintre solicitarile situatiei si resursele personale, pot conduce la criza" (Vargha, 2003a, manuscris).

III. Suportul social

IV. Eficacitatea strategiilor de adaptare (coping).

Fazele dezvoltarii crizei.

Kaplan (Vargha, 2003a, manuscris; Pasquali si colab. 1989) in 1964 a descris patru faze ale aparitiei crizei:

1. Faza confruntarii cu factorii care provoaca criza sau faza de impact.

Persoana percepe pericolul care actioneaza ca un factor precipitant ce genereaza cresterea anxietatii. Apare dezechilibrul si nevoia de restabilire a echilibrului. Se naste o stare de pregatire pentru rezolvarea situatiei, anxietatea inca este in limite tolerabile. Persoana recurge la strategiile de rezolvare obisnuite. Daca acestea rezolva problema atunci nu apare criza. Daca sunt insuficiente, atunci dupa un timp persoana incepe sa simta ca sunt amenintate nevoile sale fundamentale. Ca urmare a persistentei situatiei apare fie starea de amorteala, de incapacitate de actiune, fie negarea. Persoana se poate confrunta cu durere, disperare pe care le poate exprima explicit sau nu. La finalul acestei secvente persoana analizeaza cognitiv intr-o maniera profunda ce ar putea sa faca.

2. In cea de-a doua faza tensiunea se intensifica si persoana simte ca trebuie sa actioneze. Treptat strategiile de adaptare eficiente in trecut, se dezorganizeaza, ceea ce contribuie la cresterea pierderii controlului si totodata a vulnerabilitatii persoanei. Locul strategiilor bine gandite, elaborate este luat de experimentari de tipul incercarilor si erorilor. Speranta persoanei scade.

3. Tensiunea se intensifica si mai mult. Persoana depune efort intens in vederea rezolvarii problemei. Aceasta incearca sa redefineasca problema. Exista pericolul reactivarii si cumularii altor probleme similare nerezolvate. Aparitia acestora alaturi de incercarile persoanei de a nu da atentie problemei actuale prea dureroase, poate conduce la distorsiunea si mai accentuata a actualei imagini despre problema, distorsiune la care pot contribui si fanteziile persoanei. Ca urmare perceptia asupra problemei poate deveni eronata. Pe masura ce persoana constientizeaza faptul ca incercarile sale nu conduc la rezolvarea problemei, se poate confrunta cu panica sau cu reactii agresive. In aceasta faza ea devine din ce in ce mai constienta de trecerea timpului in absenta solutionarii situatiei, ceea ce face confruntarea cu problema si mai impovaratoare. Persoana, in aceasta perioada, este dispusa in cea mai mare masura sa accepte asistenta de specialitate. Gasirea unor modalitati noi de rezolvare a problemei poate conduce la solutionarea situatiei de criza, si astfel se poate ajunge la atingerea nivelului de functionare care a precedat criza. Daca solutionarea problemei nu are loc, atunci se trece in faza urmatoare.

4. Persoana incepe sa-si piarda capacitatea de a tolera tensiunea. Sunt posibile modificari profunde la nivel fiziologic, emotional, cognitiv si comportamental. Apar: epuizarea, tulburarile vegetative, negarea, retragerea sociala. Comunicarea cu persoana devine din ce in ce mai dificila. Anxietatea devine severa. Poate surveni dezorganizarea personalitatii, aparitia tentativelor de suicid sau a agresiunilor indreptate impotriva altora. In absenta sprijinului psihic este posibila decompensarea totala.

Modelul prezentat de Borgen si Amundson (Vargha, 2003a, manuscris) contine cele cinci stadii descrise de Kbler-Ross in conditiile in care persoana se confrunta cu ideea propriei morti iminente. Acest model poate fi util indeosebi in intelegerea crizelor provocate de pierderi.

1. Negarea.

2. Razvratirea (culpabilizarea altora, agresivitate, furie)

3. Negocierea

4. Depresia

5. Acceptarea, resemnarea

Aceste cinci faze reprezinta practic componentele a ceea ce in mod clasic s-a numit travaliul doliului.

6. Entuziasmul. Este un stadiu in care apare speranta relativ la solutionarea problemei, la ameliorarea situatiei. Persoana cauta activ solutia, aceste incercari induc o stare emotionala pozitiva. In schimb, daca in urma atingerii anumitor rezultate progresul nu mai este posibil, persoana trece la stadiul urmator.

7. Stagnarea

Practic se caracterizeaza prin incheierea cautarii solutiilor.

8. Frustrarea.

Este o stare provocata de realizarea faptului ca nu poate atinge ceea ce si-a dorit.

9. Apatia, indiferenta, burn-out-ul.

Preventia de criza. Interventia de criza.

Kaplan (Pasquali si colab., 1989) a atras atentia asupra rolului major pe care comunitatea il joaca in preventia tulburarilor psihice. Acest autor a introdus conceptele preventiei primare, secundare si tertiare. Preventia primara se realizeaza prin educatie, prin asigurarea documentatiei necesare pentru informarea riguroasa. Preventia secundara se refera la reducerea numarului de cazuri existente prin asigurarea diagnosticului si tratamentului timpuriu. Scopul este oferirea acelor interventii care previn instalarea unor perioade lungi de suferinta, incapacitate. Interventia de criza se inscrie in cadrul preventiei secundare in conditiile in care isi stabileste ca scop rezolutia rapida a problemelor care au generat criza si atingerea nivelului de functionare care a precedat criza. Preventia tertiara implica interventii care au ca si scop reducerea efectelor negative ale unei situatii problema instalate de timp indelungat. Interventia de criza este o parte integranta a preventiei tertiare prin care persoanele sunt asistate in dezvoltarea unor noi strategii de control al stresului, si in atingerea unei reabilitari maximum posibile.

Intrucat interventia de criza in sine are durata scurta, in cadrul acesteia trebuie sa se realizeze identificarea si mobilizarea resurselor necesare continuarii asistentei psihice a persoanei, dat fiind ca ramificatiile problemelor psihice pot sa apara la mai multe luni de la debutul crizei (Pasquali si colab. 1989).

Teoria crizei asigura un cadru conceptual pe baza caruia se poate realiza tratamentul. Interventia de criza se desfasoara pe baza unor pasi: evaluarea initiala, planul de interventie, transpunerea in practica a interventiei, evaluarea continua.

Tehnicile interventiei de criza, reprezinta modalitati de rezolvare a problemelor pe termen scurt. Se intervine in vederea inventarierii si mobilizarii resurselor intrapersonale, interpersonale (suport social, suport comunitar, macrosocial). Persoanele pot fi educate pentru a fi capabile sa identifice potentialul de criza, atat pe plan personal cat si in cazul membrilor lor de familie sau a altor persoane din anturajul lor. Mecanismele de aparare sunt sprijinite de specialisti pana cand in paralel sunt dezvoltate strategii de adaptare mai adecvate.

Fazele interventiei de criza:

A. Evaluarea.

Realizarea unei evaluari riguroase constituie un factor cheie in reusita interventiei de criza.

Se exploreaza date despre situatia curenta si evenimentul precipitator. Explorarea acestui din urma aspect este necesara in vederea crearii conditiilor pentru facilitarea dezvoltarii unor mijloace de adaptare eficiente. Burges si Baldvin (Pasquali si colab. 1989) in 1981 au prezentat urmatorul model de evaluare:

I. Evaluarea evenimentului precipitant:

a. Localizare in timp si spatiu. Adeseori radacinile problemei se gasesc in trecutul mai indepartat al clientului. Raspunsul la aceasta intrebare se intregeste pe masura ce specialistul afla mai multe despre istoricul mecanismelor de coping al pacientului.

b. Dimensiunea interpersonala. Legatura dintre criza si relatiile interpersonale ale clientului in trecutul mai mult sau mai putin indepartat.

c. Reactiile emotionale aparute ca raspuns la criza. Aceste reactii emotionale trebuie explorate urgent pentru a se determina modul in care la nevoie clientul poate fi protejat de propriile impulsuri periculoase (suicid, omucidere, agresivitate de alt tip, comportamente acting-out de alta natura dar care au efect destructiv). Cele mai comune stari emotionale sunt: anxietatea, furia, rusinea, culpa, frica, tristetea.

d. Modul in care are loc solicitarea asistentei de specialitate. Se urmareste caracterul direct sau indirect al acestei cereri. Modul in care are loc solicitarea, ofera informatii despre modalitatile prin care clientul a cautat solutii in situatii de crize care au precedat situatia curenta. Raspunsul la aceasta cerere este de importanta majora, incat daca clientul ramane fara spijin, se poate ajunge la o deteriorare progresiva a conditiei acestuia.

II. Evaluarea aspectului psihodinamic:

Terapeutul trebuie sa asigure identificarea evenimentelor si trairilor traumatice din trecut, care pot prezenta o analogie cu evenimentele curente. Este nevoie de gasirea acelor elemente care pot cauza anxietate anticipativa referitoare la reexperimentarea traumei, deoarece pot sa apara afecte si comportamente similare cu cele din trecut.

III. Evaluarea strategiilor de coping prezent existente.

Evaluarea strategiilor de coping de care dispune persoana, este importanta atat din punctul de vedere al intelegerii crizei, cat si din punctul de vedere al identificarii acelor strategii care trebuiesc eventual insusite pentru a putea face fata situatiei.

a. Raspunsuri coping maladaptative.

Evaluarea masurii in care clientul a simtit nevoia sa recurga la aceste strategii maladaptative in vederea asigurarii unui oarecare sentiment de siguranta, control.

b. Definirea unor strategii de coping alternative.

IV. Evaluarea functionarii clientului inainte de debutul crizei.

a. Evaluarea repertoriului de strategii de adaptare utilizate in situatii obisnuite.

Prin aceasta se inventariaza strategiile pe care le abordeaza clientul in diferite situatii. Se poate descoperi de exemplu ca intradevar repertoriul este ingust, dar unele strategii sunt chiar eficiente pentru o anumita categorie de probleme. Clientul atunci trebuie sprijinit in a invata sa distinga intre diferite situatii, strategii si in vederea achizitionarii si a altor strategii, mai adecvate pentru o anumita categorie de situatii. Procesul de explorare realizat cu terapeutul, adeseori ofera clientului un insight asupra acestor aspecte.

b. Evaluarea stilului emotional si comunicational.

Masura in care clientul opereaza cu intreaga gama a emotiilor de-a lungul diferitelor situatii de viata. Isi traieste emotiile sau le reprima. Unii clienti nu constientizeaza emotiile cu care se confrunta.

c. Evaluarea suportului social.

d. Vulnerabilitatea personala.

Toate persoanele se simt vulnerabile la un moment dat in viata. Dar vulnerabilitatea nu caracterizeaza de regula permanent pe cineva. Identificarea acestor "zone de vulnerabilitate" conduce la descoperirea acelor dimensiuni fata de care clientul nu a dezvoltat inca strategii de coping eficiente. Identificarea acestora poate conduce la intelegerea modului in care au contribuit la aparitia crizei curente.

e. Personalitatea autoperceputa si autodeclarata.

V. Arii de evaluare inrudite.

Evaluarea trebuie sa se extinda si asupra unor aspecte ca: riscul suicidar, prezenta abuzului de substanta in istoria clientului, istoricul medical recent, istoricul psihiatric.

B. Realizarea unui plan de interventie.

In urma colectarii datelor se poate trece la faza in care terapeutul si clientul stabilesc impreuna scopurile interventiei in vederea solutionarii problemelor stringente ale clientului.

C. Implementarea planului stabilit in acord comun.

D. Evaluarea eficientei interventiei.

Gordon si Partridge (Pasquali si colab. 1989) au identificat factori care pot compromite interventia de criza:

1. esecul in a obtine informatii din atatea surse cate ar fi fost necesare

2. stabilirea unui diagnostic incomplet sau eronat, prin neluarea in considerare a tuturor datelor esentiale

3. stabilirea unor scopuri nerealiste, ceea ce se intampla de exemplu in conditiile in care specialistul vrea sa salveze cu orice pret persoana, familia promitand mai mult decat se poate atinge in realitate

4. identificarea prea rapida si eronata a factorului precipitant, fara a se realiza o evaluare continua a acestuia

5. esec in recunoasterea acelor clienti care se confrunta cu o psihopatologie preexistenta debutului situatiei de criza.

Posibile crize infruntate de familiile care cresc un copil cu deficiente.

Se poate afirma ca ceea ce este comun familiilor care cresc un copil cu deficiente, este surplusul de povara, stres. Uneori familia se destrama structural in conditiile in care nu reuseste sa treaca de perioadele de crize, acestea transformandu-se in probleme grave, in disfunctii severe care se cronicizeaza si a caror solutionare pentru unii membri ai familiei se realizeaza prin parasirea sistemului.

Crizele familiale se concretizeaza pe masura ce copilul ajunge sa traverseze praguri care de regula marcheaza trecerea de la un stadiu de dezvoltare la celalalt (Bungener si McCormack, 1994).

Klmn (1997) ofera a sinteza a potentialelor situatii de criza de-a lungul axei vietii parintilor:

I. Prima criza in viziunea autoarei apare la nasterea copilului cu deficiente.

Criza poate sa apara nu numai in momentul identificarii si confruntarii cu problema deficientei, ci poate continua pe parcursul cunoasterii naturii deficientei si a consecintelor acesteia, deoarece aflarea diagnosticului in sine, inca nu ajuta parintele in a sti ce trebuie sa faca. De regula parintii se confrunta cu disperare, autoculpabilizare, anxietate, rusine, teama, nesiguranta. Nesiguranta poate sa apara si in cazul celor mai elementare situatii - atingerea, hranirea, imbaierea copilului - nu numai referitor la marile intrebari legate de viitorul apropiat si cel indepartat. Parintii trebuie ajutati sa inteleaga ca persistenta temporara a acestor emotii negative puternice - vinovatia, invinuirea, blamarea, rejectia, ura - fata de copil si/sau fata de propria persoana, este normala (Cook si colab., 2000).

Ciclul complet al primei crize este vazut de Klmn (1997) ca avand urmatoarele secvente: banuiala, certitudinea existentei unei probleme, stabilirea unui diagnostic final, evaluarea situatiei, acceptarea, adaptarea.

In perioada banuielii parintii se intalnesc cu o multime de specialisti. Intreaba, cauta, pana cand afla diagnosticul. Acesta nu este echivalent cu perceptia auditiva a unei sintagme de specialitate, asa cum se intampla adeseori in realitate, ci cu intelegerea situatiei prin aflarea naturii problemei si a consecintelor posibile ale acesteia.

Noland (Klmn, 1997) in urma experientei sale de lungi ani de zile, ca psiholog clinician care se ocupa de copii deficienti si parintii acestora, a observat importanta pe care parintii o acorda modului in care le-a fost comunicat diagnosticul. Clientii lui Noland nu numai ca isi aduceau aminte cu lux de amanunte de spusele specialistului, dar faceau referiri aproape zilnice la cele aflate atunci, le analizau, le confereau noi semnificatii, ramanand intr-un contact viu cu aceste informatii.

Mama: "Stateam acolo pur si simplu cu un nou nascut, cu care nu aveam nimic in comun. Imi era frica de el, si nu il iubeam, pentru ca imi crea numai probleme. Din cauza aceasta si din cauza gandului stupid ca am nascut ceva rau pe lumea aceasta, imi era nespus de rusine fata de celelalte mame fericite, care tocmai au nascut. Asistentele se intreceau cu medicii in a simti repulsie fata de mine, deoarece eu eram foarte necioplita si dura. Am urlat pana si la femeia de serviciu, ca si cum ei ar fi fost vinovati de nenorocirea mea. Imi venea sa strig sa inceteze cu acest joc sumbru si sa-mi dea copilul meu, cel care este in regula"(Klmn, 1997, p.37).

Mama: "Medicul meu cand a vorbit de viitorul copilului meu mongoloid, a spus sa nu fiu necajita, pentru ca acestia devin niste animalute domestice dragute" (Noland citat de Klmn, 1997, p. 19).

Tata: "Ii vom fi intotdeauna recunoscatori pediatrul nostru foarte dragut, care ne-a comunicat diagnosticul cu deosebit tact si rabdare. Ne-a considerat cel putin atat de importanti si pe noi ca si pe copilul nostru, si problema lui, scutindu-ne astfel de un soc care ar fi fost de neindurat" (Noland citat de Klmn, 1997, p. 19).

Mama: "Pe primii doi copii i-am nascut repede si usor. Este adevarat pe atunci am fost mai tanara. () Ca micutul are probleme am banuit inca din sala de nasteri. Moasa era foarte tacuta si aproape ca a evadat de langa mine. Medicul mi-a pus mana pe umar si mi-a spus sa fiu linistita, voi avea o taietura eleganta, sa astept, in curand vine medicul pediatru. () Acesta a petrecut cam trei minute cu Tiberiu. A spus ca probabil copilul are "paresaserebala", dar nu este sigur. (). Cand l-am luat in brate pentru prima data, am crezut ca il arunc, asa de tare m-am speriat. Avea capul ca o chifla peste care trecuse un camion, totul atarna pe el, avea pielea cenusie, uscata ca a unui batran. Nu stia sa suga si degeaba i-am dat degetul nu l-a prins ca baietii mei mai mari. () Imi era rusine ca si cum as fi facut ceva necuviincios. Am plecat acasa fara sa stiu nimic de fapt despre boala lui. Acasa pediatrul si asistenta au pronuntat acelasi cuvant de "paresaserebala" pe care il auzisem si la spital dar nu mi-au spus cu nici un cuvant de ce are copilul capul turtit, de ce nu poate sa manance, de ce arata ca o papusa de carpa stricata. Pronuntau acel cuvant penibil, ca si cum ar fi trebuit sa inteleg ce inseamna. () Din nou mi-a fost rusine si nu am intrebat nimic. () Mi-a luat doi ani nenorociti pana cand am gasit un medic care mi-a spus ce are copilul. Doi ani! "Destructii ale creierului la nastere", mi-a spus medicul, un barbat sever, "In limba latina pareza cerebrala". Si a fost atat de cinstit ca a mai adaugat: "Niciodata nu va deveni un om sanatos". () Prin ce am trecut eu de-a lungul celor doi ani! Ca cineva caruia nu ii ajunge ca trebuie sa treaca prin mlastina, dar nici picioare nu are cu care sa o faca" (Klmn, 1997, p. 19-20).

Mama: "Copilul dvs. are sindromul Down. Aceasta este o boala cromozomiala. In viitor trebuie sa va faceti o examinare si sotul si dvs. pentru ca nu cumva si urmatorul copil sa fie la fel. Copilul nu va fi niciodata sanatos din punct de vedere intelectual. Si are unele probleme si cu inima. () Daca nu va putea sa suga, sau daca in timp ce suge se invineteste sa nu insistati, dati-i din sticla, nu-l fortati. - Daun, sopteste mama? - Da. Acesta este numele bolii, in trecut se mai chema si idiotism mongoloid, dar azi nu se mai obisnuieste. () este jignitor la adresa poporului. - Dar la noi in familie nu sunt mongoli - a gemut femeia. Era vanzatoare intr-un magazin de legume, socotea exceptional, avea o buna masura ochiometrica a cantitatilor, era rapida, dar nu auzise nici de mongoli nici de dauni. Medicul a chichotit. - Ma iertati - a incercat sa-si repare reactia - desigur ca nu aveti mongoli in familie. Dar trasaturile copilului sunt asemanatoare cu ale lor, nu i-ati vazut ochii? Nu. Mama nu vazuse nimic. - Eu sunt D. spusese mama in speranta ca poate copilul altei mame este mongol" (Klmn, 1997, p. 19-20).

Mama: "Fiti atenta doamna, va spun ca aceasta fetita nu va fi normala niciodata. Nu va cramponati de iluzii. Daca nu renuntati la aceste sperante desarte, daca nu va confruntati cu adevarul, va distrugeti si va duceti familia la sapa de lemn. Ma auziti ce va spun? Niciodata nu se va face bine. Toata viata ei va fi o povara, si ati face mai bine daca v-ati pregati pentru a duce aceasta povara. Niciodata nu va putea vorbi, invata sa scrie sa citeasca. In cel mai bun caz va atinge dezvoltarea unui copil de 4 ani. Pregatiti-va doamna. Nu va lasati distrusa de acest copil. Va spun adevarul in interesul dvs."(Klmn, 1997, p. 25).

Autorii citati arata ca pentru parinte cel mai important este sa primeasca un raspuns inteligibil, clar si uman. "Se pare ca aceasta cunoastere, dozata lent sau rapid, impartasita sau trecuta sub tacere, oricum este otrava. Parintii totusi vor sa stie tot, dar nu este indiferent cum" (Klmn, 1997, p. 25). "Adevarul, dar cu tact, cu blandete" a formulat o mama care vorbise cu Noland (idem), esenta modului de comunicare adecvat in conditiile dezvaluirii diagnosticului. Cercetarile calitative realizate de Moulton-Milo (2002) arata ca acele mame carora diagnosticul lipsit de ambiguitate le-a fost comunicat la scurt timp dupa nasterea copilului, au inceput de timpuriu procesul de desprindere de copilul la care au visat, au avut reactii de doliu intense, dar au fost capabile sa ia copilul acasa si sa-l iubeasca. In contrast, mamele care au crezut ca au un copil sanatos si in viata carora problemele au inceput sa apara treptat, s-au confruntat cu procese de tranzitie cu o durata mai lunga, zbatandu-se intre speranta si disperare, adaptarea lor fiind comparativ mai dificila.

Klmn (1997) atrage atentia asupra faptului ca nu trebuie uitat nici faptul ca in momentul confruntarii cu starea reala a copilului, adevarul nu este univoc, de cele mai multe ori, consecintele pe termen lung nici nu pot fi intrevazute detaliat nici macar de specialisti. Parintii, intrucat nu cunosc problema, nici nu stiu exact ce trebuie sa intrebe.

II. A doua criza apare de regula atunci cand copilul atinge varsta la care depaseste perioada de nou nascut si mica copilarie si se confrunta cu lumea din jur. Este varsta la care daca pana acum parintii nu au recurs la asistenta de specialitate, deja nu au cum sa o evite. Este varsta la care caracterul diferit al copilului nu mai poate fi ascuns. Nu arareori pentru rudele familiei extinse, pentru prieteni si cunoscuti abia acum devine evident faptul ca problemele copilului sunt reale, ireversibile si permanente. Parintele trebuie sa gaseasca o institutie, o scoala in care copilul nu va fi doar integrat fizic ci va avea parte de interventii corectiv-compensatorii.

III. A treia criza majora poate sa apara la incheierea scolii.

Odata cu aceasta se incheie perioada in care copilul era intr-o micro-comunitate in care se putea integra, in care beneficia de tratamente. Dintr-o data nu mai are orar, preocupari intr-un cadru institutional alaturi de semenii sai, ca urmare ramane acasa mult mai mult timp. Parintele trebui sa vada daca exista un loc de munca ocrotit sau un centru in care se desfasoara activitati zilnice, si sa ia decizii. Daca nu sunt astfel de institutii si servicii accesibile, parintele se poate gasi in fata unei noi probleme dificile: supravegherea permanenta a copilului, adolescentului, tanarului asigurarea unui program adecvat pentru nevoile si capacitatile acestuia.

Parintele trebuie sa faca fata situatiei in care copilul are varsta la care ar trebui sa se desprinda de familie, sa devina din ce in ce mai autonom, dar este dependent si va fi si in continuare. Copilul adult totodata poate simti o frustrare intensa in conditiile in care doreste mai multa independenta, care nu ii este ingaduita de catre parinti (Bungener si McCormack, 1994). Uneori natura si gradul deficientei face ca dependenta adolescentului sa fie intensa si in ceea ce priveste igiena, alimentatia. Sunt situatii in care adolescentii fara tulburari intelectuale, indura cu dificultati deosebite toate ingrijirile fizice, atingerile materne, le refuza, se revolta impotriva lor.

Nu arareori se manifesta dorintele sexuale, din punct de vedere fizic sunt apti de viata sexuala, fizic sunt puternici. Dar cel mai adeseori societatea incearca sa trateze aceste probleme in cadrul unor institutii impersonale si reci.

Totodata la aceasta varsta creste pericolul victimizarii (sexuale, financiare) adolescentilor cu deficiente. Bungener si McCormack (1994) arata ca adeseori copii cu tulburari de invatare sunt victimele abuzului sexual. Vulnerabilitatea lor fata de victimizare se datoreaza unor aspecte ca: dependenta; incapacitatea sau capacitatea scazuta de a autoaparare, ceea ce poate avea efect provocator; imaginea de sine negativa; cunostintele sarace despre sexualitate si actul sexual; dezvoltarea precara a abilitatilor de comunicare; dorinta de a avea experiente sexuale.

Uneori poate sa treaca o perioada lunga pana cand familia isi recastiga echilibrul. Solutia o reprezinta gasirea unei ocupatii adecvate, care ofera satisfactie pentru tanarul cu deficiente, situatie dealtfel cu adevarat rara (Klmn, 1997).

IV. A patra criza poate sa survina la varsta de adult a copilului cu deficiente, cand deja parintii se confrunta cu teama, ingrijorarea fata de soarta copilului in viitorul in care ei nu vor mai fi in viata.

Parintii pe masura ce devin din ce in ce mai varstnici se simt responsabili in continuare de copilul lor dependent, dar au resurse energetice din ce in ce mai reduse in a asigura satisfacerea necesitatilor lor Bungener si McCormack, 1994).

"Aceasta situatie poate trena ani intregi, pana cand familia gaseste solutia adecvata. Iar daca in locul situatiei ideale raman doar posibilitatile oferite de realitate, atunci parintii pot ajunge din nou in capcana rusinii, vinei, autoculpabilizarii sau a culpabilizarii reciproce, a lipsei de speranta" (Klmn, 1997, p. 42).

Mama: " nici pana in ziua de azi nu pot dormi noaptea, din cauza vinovatiei. A trebuit sa-l ducem pe George intr-o institutie. Eu am trecut de 70, imi tremura mana, inima imi este slaba, sotul meu e bolnav de rinichi, trebuie sa-i gatesc dupa o dieta severa. George trebuie imbaiat, imbracat, trebuie sprijinit atunci cand coboara scarile, , este ca un copil de 5 ani. () l-au internat imediat, a primit un pat curat, dar pana cand traiesc nu voi uita felul in care s-a uitat la noi cand l-am lasat acolo. Mmmm , a spus, asta inseamna totul pentru el. Mama, ca e trist, ca ii este frica, totul. Nu a inteles nimic saracul, in cea mai in mica masura a inteles de ce l-am lasat acolo. Pana cand ne tin puterile ne ducem la el cu autobusul in fiecare saptamana. Trebuie sa schimbam de doua ori. Ii ducem ciocolata si capsuni. Deja a slabit, nici parul nu ii este tuns asa cum trebuie, il barbieresc la doua saptamani o data, nu il imbraca, umbla intr-o pijama rupta. nici in mormant nu voi avea liniste. (plangand)" (Klmn, 1997, p. 42).

Concepte cheie:

Bibliografie selectiva:

Bungener, J. si McCormack, B. (1994): "Psychotherapy and Learning Disability" in P. Clarkson M. si Pokorny (Ed.) The Handbook of Psychotherapy, Ed. Routledge, Londra, p.365-383

Cook, R.E., Tessier, A, Klein, M.D., (2000): In Partnerships with Parents, in Adapting Early Childhood Curricula for Children in Inclusive Settings, Merill an imprinting of Prentice Hall, Columbus, Ohio, p. 46-98.

Cook, R.E., Tessier, A, Klein, M.D., (2000): Nurturing Communication Skills in Adapting Early Childhood Curricula for Children in Inclusive Settings, Merill an imprinting of Prentice Hall, Columbus, Ohio, p. 290-340.

Klmn, Zs. (1997): Bnatkő. Srlt gyermek a csaldban, Ed. Keraban, Budapesta

Lazarus, R.S. (1991): Emotion and Adaptation, Ed. Oxford University Press

Moulton Milo, E., (2002): The Death of Child With a Development Disability, n R. A. Neymeier (Ed.), Meaning Reconstruction and the Experience of Loss, American Psychological Associacion, Washington, DC, p.113-134

Pasquali, E.A; Arnold, H.M; DeBasio, N. (1989): Mental Health Nursing. A Holistic Approach. Ed. The C.V. Mosby Company St. Louis Baltimore, Toronto.

Vargha, J-L.a, (2003a): Vlsgkezels, (manuscris)