Moduri de interactiune interpersonala in viata sociala

Moduri de interactiune interpersonala in viata sociala

Dupa cum am vazut in paragraful 1 al capitolului precedent, esenta relatiilor interpersonale o constituie interactiunea (faptul, banal la prima vedere, ca fiecare dintre subiectii relatiei il stimuleaza pe celalalt si ii raspunde).

In literatura de specialitate, interactiunea a fost tratata mult timp ca un fenomen legat exclusiv de grupurile mari si de fenomenele sociale, facandu-se - mai mult sau mai putin - abstractie de aportul individual al persoanei. Dar interactiunea trebuie privita si ca functie a participarii indivizilor la viata grupului (mic sau mare); de aceea, ea trebuie inclusa printre mecanismele psiho-sociale generatoare de motivatie.

Astfel, orice tip de interactiune - de pilda, competitia - poate fi tratat pe de o parte doar ca un proces social vag, iar pe de alta parte, ca o forma specifica de interactiune intre doi indivizi, de manifestare a unuia in raport cu celalalt, precum si in raport cu grupul de apartenenta. Competitia, de pilda, poate fi inteleasa si ca functie a insusirilor psihice individuale, dar si ca o relatie dintre doua tipuri de personalitate. De asemenea, ea este o realitate de grup care poate avea efecte diferite, chiar diametral opuse, asupra unor personalitati diferite ⁽³.

A. Sociabilitatea - baza interactiunii psiho-sociale. Suportul interactiunii psiho-sociale este o trebuinta umana universala, considerata de specialisti inerenta naturii umane: sociabilitatea. Aceasta se traduce prin faptul ca pentru a-si trai viata in mod normal si pentru a-si asigura integritatea psihica, omul are nevoie de relatii cu alti oameni. Cand aceasta nevoie nu este satisfacuta, individul uman resimte disconfort psihic si anxietate.

Conform teoriei lui Shultz (apud 4, Partea I, cap.I), aceasta nevoie fundamentala se concretizeaza in urmatoarele trebuinte:

i - trebuinta de incluziune,

ii - trebuinta de control,

iii - trebuinta de afectiune.

i. Trebuinta de incluziune este primordiala, facandu-si aparitia inca din prima perioada de viata (copilul mic): apetitul de comunicare si contact, efortul de a atrage atentia, dorinta de a fi ingrijit, teama de a fi uitat sau neglijat. Cel care a fost abandonat in copilarie (sau a crezut ca i se intampla acest lucru) devine un adult frustrat, a carui personalitate va fi puternic marcata de acest episod biografic.

ii. Nevoia de control este nevoia individului de a-si exercita autoritatea asupra celorlalti sau de a fi dirijat de altii. Aceasta trebuinta apare in a doua copilarie (3-7ani) si se continua la adult, unde-si gaseste satisfacerea prin intermediul ierarhiilor de statut.

iii. Nevoia de afectiune este nevoia de a darui afectiune si de a primi raspuns afectiv. Apare din prima copilarie si se instaleaza pentru toata viata, fiind dozata de caracteristicile psihice individuale. Aceasta nevoie se satisface cu predilectie in relatiile diatice, dar nu numai; un obstacol in satisfacerea ei deplina este caracterul sau de reciprocitate, care, desi este o conditie obligatorie, se realizeaza mai rar decat ne-am dori. Atunci cand se realizeaza, ea permite inflorirea unor relatii considerate de multi ganditori drept expresii supreme ale umanizarii: de la prietenie, asa cum o descrie Platon in celebrul sau dialog Lysis (5, pp.213-234), pana la dragoste, asa cum o intelege, de pilda, Erich Fromm⁽⁴.

Intr-o lucrare devenita celebra (Our inner conflicts, New York, Norton, 1945), psihiatria Karen Horney (7, pp.42-81) distingea la pacientii sai trei tendinte de manifestare a sociabilitatii, a caror cunoastere este utila pentru psihologia comunicarii sociale: a) cautarea celorlalti, b) mersul impotriva celorlalti si c) fuga de ceilalti.

a) Indivizii din prima categorie au o puternica trebuinta de afectiune, de aprobare, de a-si gasi un partener (prieten/prietena, amant/amanta, sot/sotie) capabil sa le satisfaca aceasta nevoie. Ei simt nevoia sa fie cautati, doriti, iubiti, stimati, sa se simta acceptati, apropiati, apreciati, sa fie necesari si chiar indispensabili celorlalti; la limita, ei simt nevoia de a fi protejati si chiar condusi.

b) Indivizii din a doua categorie sunt duri si agresivi; ei resimt lumea ca pe o arena in care vor supravietui numai cei dotati; de aici, trebuinta lor primordiala de a-i domina si a-i folosi pe ceilalti. Ei simt nevoia de a fi cei mai buni, de a reusi in toate, de a se bucura de prestigiu - indiferent de mijloacele si costurile pe care le implica realizarea acestor obiective.

c) Indivizii "detasati" au trebuinta interna de a stabili o distanta emotionala intre ei si ceilalti. Autonomia si retragerea satisfac nevoia lor de independenta (sa nu fie influentati, constransi, obligati, implicati emotional). Nu suporta conformarea la normele de comportament acceptate. Detestand lupta de tip competitiv, nu urmaresc sa se distinga, de aceea nici nu fac eforturi in aceasta directie. Pentru astfel de oameni, "l infern c est l autres" (J.-P. Sartre) ⁽⁵.

Fie ca se manifesta in forma sincretica (la copil), fie ca se manifesta in forma diferentiata, evoluata pana la nivelul fixarii ei in status-uri si roluri stabile, sociabilitatea exprima o caracteristica esentiala a omului; in lumea de azi, care a devenit un "mitwelt" (Heidegger), "une monde avec autrui", ea a devenit o conditie obligatorie a existentei cotidiene - si chiar o dominanta a acesteia; sociabilitatea este atat de puternica, incat poate duce la alienare in aceeasi masura ca si absenta ei ⁽⁶. Izolarea totala de contacte umane actuale a devenit, in zilele noastre, un fenomen foarte rar (eventual, o practica pustnicii). Izolarea voluntara nu inseamna, insa si o izolare totala. Celebra analiza pe care o facea Hegel in Fenomenologia spiritului experientelor denumite "robinsonade" tocmai acest lucru il demonstra: Robinson Crusoe nu era, pe insula lui, absolut singur, ci impreuna cu o intreaga civilizatie: aceea in care fusese socializat.

Izolarea fortata de imprejurari duce la nebunie sau la sinucidere. Atunci cand este cauzata de o boala psihica sau mentala, izolarea intareste si agraveaza boala, instaurandu-se un feedback pozitiv, adica un "cerc vicios" pe care terapeutii incearca sa-l "rupa" prin diferite metode de re-socializare (de pilda, cea a grupului de discutii).

B. Nivelurile macrosocial si microsocial al relatiilor interumane. La nivel macrosocial, interinfluentarea si apropierea dintre oameni au loc in cadrul maselor, al marilor colectivitati (inclusiv popoare). In acest caz, cercetarea culturii materiale si spirituale a acestora este suficienta pentru a explica diferentele dintre ele. Dar la acest nivel, sociabilitatea este mai mult extensiva, desemnand o maniera de a fi impreuna, "une maniere d etre ensemble" (Gurwitch), de a trai in legaturi colective - mai mult sau mai putin abstracte -, de la distanta. In acest caz, constiinta comuna este slaba, superficiala si instabila; "noi" inseamna mai mult "noi-ca-numar", o relationare in care persoana se manifesta superficial ("le-moi-numero"). Sociabilitatea si interactiunea se bazeaza mai ales pe similitudinea unor situatii sau evenimente exterioare.

La nivel microsocial, sociabilitatea si interactiunea se manifesta in grupuri restranse -"communion", cum le numesc unii psihosociologi francezi (1, cap.II). Mentalitatea comunionala inseamna cateva lucruri elementare pentru societatile care au prezervat-o, dar care in societatile post-comuniste, unde regimurile totalitare au distrus-o, par astazi niste utopii:

- indivizii isi asuma aceeasi sarcina si acelasi proiect;

- partenerii cauta sa se daruiasca fara rezerve, fara ca prin aceasta sa-si instraineze ceva din personalitatea lor;

- interactiunea este pronuntat intensiva ("le-moi-intime"), ducand la relatii intime si stabile (prietenie, dragoste);

- individul se poate manifesta mult mai intens si mai profund ca persoana.

In psihologia comunicarii sociale este foarte importanta cunoasterea regulilor psiho-sociale ce guverneaza comportamentele la cele doua niveluri Exista multe organizatii civice (ale societatii civile) sau politice care corespund nivelului microsocial. Dar in societatile moderne, ele au un impact redus asupra vietii politice; pentru a-si mari impactul, multe se transforma in partide (de exemplu, organizatiile ecologiste din unele tari occidentale).

O intrebare primordiala pentru domeniul comunicarii politice este: Carui nivel de sociabilitate ii apartine un partid politic? Experienta arata ca in cazurile cele mai fericite, doar conducerea acestora poate deveni o "comuniune", restul partidului functionand dupa regulile nivelului macrosocial. Este ratiunea pentru care in lumea contemporana, multe partide au renuntat la aplicarea criteriului cantitativ in ceea ce priveste membrii, conturandu-se cunoscutele sfere de "apartenenta": membri, simpatizanti, alegatori. Politica acestor partide si a organelor lor de presa este puternic diferentiata in functie de aceste sfere; de aici, importanta exceptionala pe care au dobandit-o sondajele de opinie publica si valoarea pragmatica a cercetarilor orientate spre "publicuri-tinta".

Fara un control eficace exercitat intre cele doua niveluri ale partidului (macro si micro), riscul ruperii lui si chiar al disparitiei sale este foarte mare. Asa s-a intamplat cu Partidul Democrat-Crestin din Italia, care la sfarsitul anilor '70 ajunsese un "mamut" al carui "cap" nu mai putea transmite semnale "trupului"; asa se explica neantizarea peste noapte a Partidului Comunist Roman, partid in care legile nivelului microsocial nu mai functionau nici macar in interiorul Comitetului Politic Executiv, considerat in toate partidele comuniste aflate la putere nucleul dur al Comitetului Central si pe care Kolakowsky l-a numit "partidul interior"; interactiunile de tip comunional fusesra confiscate de "cuplul conducator", care prin acest demers a finalizat procesul de confiscare a partidului si a oricarei vieti de partid; cei doi conducatori au dus "partidul" cu ei, in mormant. Actuala criza a Partidului National Taranesc Crestin si Democrat din Romania se datoreaza tot unei fracturi fara leac intre nivelul microsocial si cel macrosocial ale partidului.

Pentru psihologia comunicarii politice este importanta tratarea sociabilitatii si a interactiunii pe axa formal/informal (sau, altfel spus, pe axa social/psihologic). In acest sens, J.L.Moreno arata ca a descrie comportamentul psihologic al unei colectivitati luate in ansamblu este imposibil, deoarece procesul psihologic total se divizeaza in numeroase procese particulare si individuale (vezi 9, pp.145-172, unde este prezentat celebrul studiu pe 600 de fete dintr-o colonie de reeducare). Dupa Moreno, singurul lucru pe care il putem face este sa tinem evidenta combinatiilor posibile ("diade", "triunghiuri", "patrate", "cercuri") si sa comparam structura informala cu aceea care este de dorit.

C. Interactiunile psihologice simetrice Acest tip de interactiune presupune ca persoanele aflate in acest raport sa se situeze una fata de alta pe aceeasi pozitie si sa-si raspunda tot timpul prin atitudini si conduite similare, fiecare contribuind activ la mentinerea simetriei.

Principalele forme de manifestare sunt: i) competitia, ii) cooperarea si iii) conflictul.

i. Competitia reprezinta rivalitatea reciproca pentru atingerea unui scop indivizibil. Contrar unor teorii biologiste, ea nu exprima porniri native ale fiintei umane, fiind determinata de cultura, traditii si invatarea sociala.

Cercetarile etnologice (M. Mead, G. Murphy s.a.) arata ca in unele culturi, competitia este stimulata si chiar idealizata, in altele este doar acceptata, iar in altele este prohibita prin norme sociale sau lipseste cu desavarsire. In cultura contemporana de tip european, ea apare la copii de la varsta de 4-5 ani, bazandu-se pe modelele oferite de familie, grup de joaca sau scoala (cu aportul consistent al cadrelor didactice).

Experimentele dovedesc ca intensificarea competitiei peste un prag critic duce la sporirea "productiei" si la scaderea "calitatii". Conditiile favorabile unei competitii puternice sunt: a) rivalii sunt aproape egali; b) competitorii sunt familiarizati cu sarcina. Cercetarile au pus in evidenta efecte negative: cresterea frustarii si cresterea anxietatii. Pentru Karen Horney, competitia este un centru constant de conflicte nevrotice.

Unii autori (cu formatie intelectuala de sorginte protestanta) au propus inlocuirea competitiei-cu-altii prin competitia-cu-sine-insusi; alti autori, inspirati de ideologia comunista, au propus inlocuirea competitiei cu .cooperarea!

ii. Cooperarea reprezinta coordonarea eforturilor spre atingerea unui scop comun, care nu poate fi atins pe calea eforturilor strict individuale. La copii, conduita de cooperare apare in jurul varstei de 3 ani. O serie de studii (G.Murphy s.a.) au pus in evidenta avantajele cooperarii in raport cu efortul individual si cu competitia (a se vedea, de pilda, cunoscutul experiment numit "dilema prizonierului").

Adevarul care s-a impus in frontul desfasurat al cercetarilor de psihologie sociala este ca nu se poate stabili, in abstracto o ierarhie a acestor forme de interactiune simetrica. In majoritatea cazurilor, unul sau altul dintre cele doua tipuri este superior in functie de situatie (de obiectiv).

Cele mai multe atitudini sociale sunt o combinatie intre competitie si cooperare (de exemplu, activitatea unei comisii sau a unui juriu). Daca una dintre ele inceteaza sa dea rezultate, indivizii opteaza pentru cealalta forma de interactiune. Ponderea celor doua forme difera in functie de nivelul interactiunii (micro sau macro); in societatile "normale", la nivelul microsocial domina competitia, iar la nivelul macrosocial - cooperarea.

iii. Conflictul este o opozitie raportata la o tinta indivizibila legata de prestigiu sau de o recompensa. El este mai degraba intermitent decat permanent si poate izbucni in anumite momente ale interactiunii stabile. Unii autori (Park si Burgess) considera ca de regula, un conflict se naste din competitie, dar el poate sa apara ori de cate ori un sentiment individual, puternic motivat, este frustrat de catre partener.

Conflictul este interactiunea cea mai puternic simetrica⁽⁷, caci presupune un raspuns de aceeasi intensitate (simtul comun a spus-o demult: "Ca sa iasa cu bataie, este nevoie de doi nebuni!").

D. Interactiunile psihosociale bazate pe modificarea de esenta a relatiilor Interactiunea interpersonala poate fi privita nu numai ca act, ci si ca relatie. Aceasta ia nastere prin cumularea si condensarea interactiunii, rezultand configuratii relationale stabile, in cadrul carora psihologiile individuale suporta transformari esentiale.

Transformarile pot fi de mai multe feluri, dar toate fac trecerea spre psihologia si conduita de grup.

i. Acomodarea reprezinta cresterea adaptarii (ajustarii) mutuale. Unii autori vad in acomodare un compromis pentru suspendarea conflictului (suspendare care este adesea temporara). Totusi, esenta acomodarii sta in aceea ca, in procesul interactiunii, se trece de la obiceiuri, atitudini, valori si interese deosebite - la acceptarea si respectarea unor standarde comune (intre parinti si copii, intre soti, intre prieteni, intre membrii unei echipe de lucru, intre sindicat si patronat, intre societatea civila si regimul politic). La limita, acomodarea poate deveni asimilare.

ii. Asimilarea este produsul cel mai inalt al interactiunii sociale (cf. Park si Burgess). Ea este un proces de interpenetrare si fuziune in care persoanele (grupurile) capata memoria, sentimentele si atitudinile altor persoane (grupuri), patrunzandu-se de experienta si istoria acestora, incorporandu-le in propria lor viata spirituala (sotii in casnicii indelungate si fericite, asimilarea unor minoritati de catre majoritate, a "veneticului" de catre comunitate, a imigrantului de catre patria adoptiva etc.).

iii. Alienarea este procesul opus asimilarii; indivizii (grupurile) evolueaza spre o interactiune dezarmonica. Ea presupune "dezvoltarea separata" (apartheid-ul, "viata separata" a sotilor etc.). Se rezolva numai prin conflict (razboi civil, divort etc.).

iv. Stratificarea este procesul prin care persoanele/grupurile ajung sa dobandeasca diferite status-uri (ranguri) in interiorul grupului/societatii.