EFECTELE INFLUENTEI SOCIALE

Principalele efecte de influenta sociala pozitive sunt: uniformitatea, conformarea si supunerea. In mod complementar, efectele negative derivate din influenta de rezistenta sunt reprezentate de anomie, reactanta, devianta si delicventa.

a) UNIFORMITATEA este rezultatul influentei acceptate de subiect din dorinta acestuia de a fi asemanator cu ceilalti. Realizarea uniformitatii presupune o relatie dinamica si contradictorie intre presiunea spre similaritate si tendinta spre individualizare.

Rezultatul acestei tendinte opuse este determinat de natura si intensitatea factorilor motivationali implicati de unele particularitati ale personalitatii tintelor si de unele particularitati ale sistemelor socioculturale. Intre motivatiile tendintei spre uniformitate sociala se numara spiritul de imitatie si presiunea normativa, modelarea sociala sau comparatia sociala.

Deci, imitatia este o componenta importanta a comportamentului uman. Explicatia sa a fost greu de gasit, recunoscandu-se intr-un final determinarea complexa, derivata din ascendenta modelului care capata asupra subiectilor aflati intr-un camp cultural un aspect de prioritate pentru tinte. Totodata, in imitatie intervin si factori care tin de economia proceselor psihice, in sensul ca este mai economicos sa imiti decat sa creezi. De asemenea, eficienta comportamentala intr-un anumit spatiu cultural este mai mare in cazul imitatiei decat in cazul originalitatii. Nevoia de recunoastere si de protectie prin integrare in grup sau colectivitate, reprezinta de asemenea o motivatie pentru imitatie.

Presiunea normativa este un factor principal generator de uniformitate ca rezultat direct al regulilor si normelor in cadrul vietii sociale. Acestea regleaza raporturile sociale pe criterii de consens si evidena, ceea ce faciliteaza desfasurarea relatiilor umane. Respectarea regulilor apare ca o normalitate, iar incalcarea lor aducand obligatia la sanctiuni publice sub forma de dezaprobare, oprobiu, izolare, marginalizare, excludere. Intr-o situatie de normalitate, vis--vis de o situatie generatoare de conflicte si sanctiuni, tendinta spontana este de a alege normalitatea, comportamentul deviant fiind intotdeauna considerat expresie a disfunctionalitatii psihoindividuale sau psihosociale.

Comparatia sociala constituie o alta sursa generatoare de uniformitate, datorita necesitatii de a avea criterii care sa permita evaluarea propriilor atitudini si comportamente prin comparatie cu cei din jur, fapt care duce la evitarea incertitudinilor si a penibilului in conduite. Rezultatul procesului de comparare este tendinta spre uniformizare, modelul acceptat tinzand spre valorile medii ale comportamentelor manifestate in cadrul grupului.

b) CONFORMISMUL este rezultatul unei influente in care subiectul cedeaza presiunii ce vizeaza impunerea unor sisteme de valori, norme si modele proprii unui grup, organizatie sau institutie sociala. Prin control social si opinie majoritara se exercita o presiune spre conformare conditionata de mai multi factori: natura si coeziunea grupului, importanta care se da normelor, importanta sarcinilor pe care le are grupul de rezolvat si relatiile grupului cu mediul exterior. De regula, presiunea spre conformism este mai mare in cazul grupurilor cu o puternica structurare ierarhica a celor care au de rezolvat sarcini extrem de dificile sau a celor care se afla in conflict cu alte grupuri sau institutii.

In general, gradul de conformism manifestat de o persoana este rezultatul actiunii a patru categorii de factori:

presiunea spre conformism in cadrul grupului;

particularitatile psihologice ale personalitatii subiectului;

permisivitatea si toleranta spatiului sociocultural caruia ii apartine subiectul sau grupul;

factorii de circumstanta, care tin de persoana, de grup, mediul social imediat.

Presiunea grupului se considera principalul factor care determina adoptarea de atitudini si comportamente conformiste. Se disting trei tipuri de procese psihosociale implicate in aparitia conformismului ca urmare a presiunii de grup:

1) acceptarea = cedarea in fata presiunii grupului pentru a evita sanctiunile datorate neconformarii. Acceptarea nu implica schimbarea convingerilor intime ale subiectului, deci este doar un conformism formal derivat din nevoia de a nu fi respins de grup.

2) integrarea = acceptarea opiniilor si comportamentelor promovate de grup datorita convingerii intime a subiectului ca grupul are dreptate. Astfel, valorile grupului devin valori personale si repere ale existentei individului. Acest fapt determina coerenta comportamentala in viata publica si in cea particulara pe fondul armoniei relatiilor de grup.

3) identificarea = cedarea in fata presiunii grupului datorita faptului ca grupul poseda calitati pe care subiectul le admira si doreste sa le adopte. Aici nu actioneaza nici teama de represalii, nici credinta in adevarurile promovate de grup, ci dorinta de a fi precum grupul. Pentru acest motiv, efectele identificarii sunt mai putin profunde decat ale integrarii.

Pe langa presiunea grupului, personalitatea subiectului reprezinta un factor la fel de important in determinarea comportamentului conformist. Anumite trasaturi de personalitate favorizeaza predispozitia spre conformism, in timp ce alte trasaturi imping individul catre non-conformism.

Exista cercetari care spun ca persoanele foarte conformiste sunt mai putin originale, mai putin perspicace si abile, mai putin spontante si inteligente. Dar personalitatea conformista are multiple conditionari, motiv pentru care aceste trasaturi trebuie judecate si interpretate in context pentru fiecare persoana.

Exista alte cercetari care spun ca persoanele independente sunt mai putin conformiste, acceptarea neconditionata a conventiilor fiind perceputa ca o limitare a libertatii. Persoanele cu o mare capacitate de asumare a responsabilitatilor sunt mai putin conformiste, chiar pana la limita deviantei.

Educatia joaca un rol important in structurarea personalitatii conformiste, relatiile cu parintii si cu prietenii din copilarie avand rol esential. Este important de asemenea spatiul cultural, pentru ca exista zone in care femeile, de exemplu, au tendinte accentuate spre conformism, datorita pozitiei subalterne, dependentei de barbati, a activitatilor strict casnice, a educatiei si statutului social.

c) SUPUNEREA este cea mai accentuata forma de acceptare a influentelor exercitate de o autoritate formala sau informala, reala sau invocata. Ea presupune o relatie speciala intre sursa si tinta. Sursa este investita in mod real sau este numai perceputa ca autoritate, dar indiferent, ea are o ascendenta asupra tintei. Aceasta, la randul ei, accepta explicit sau implicit ascendenta sursei asupra sa si are tendinta de a respecta si executa sugestiile sau ordinele primite. Supunerea este o forma de comportament care fundamenteaza functionarea multor institutii sociale, fiind de cele mai multe ori o relatie dinamica si fireasca intre diferite compartimente functionale, dar putand degenera uneori in forme nocive cu efecte negative, atat pentru institutie, cat si pentru persoanele implicate.

Supunerea distructiva este o forma degradanta a relatiei dintre autoritate si tinte, relatie care conduce la forme de agresiune, brutalitate, distrugeri de bunuri sau de vieti. In aceste cazuri, intre autoritate si tinte se dezvolta raporturi instrainate cu efecte grave asupra climatului social general si asupra structurii morale a grupurilor, institutiilor si persoanelor. Supunerea distructiva este complexa si interesanta din punct de vedere social, in masura in care numeroase persoane cu comportament normal pot fi integrate in actiuni de agresiune comandata, invocandu-se respectarea dispozitiilor primite din partea unor autoritati mai mult sau mai putin legitime. Pentru a explica acest fenomen, cercetatorii invoca convergenta mai multor factori:

conditiile socializarii (statutul de dependenta si ascultare la care este supus copilul, adolescentul si apoi tanarul);

fragilitatea rezistentei umane in fata autoritatii pe fondul renuntarii la responsabilitate, a carei asumare ar necesita efort si consum de energie psihica;

factorii afectivi in care intra apropierea sursei care favorizeaza supunerea distructiva;

factorii psihoindividuali - dependenta excesiva de autoritate, pe fondul neincrederii in sine si a insecuritatii sociale si personale;

persistenta modelelor culturale care promoveaza modelul autoritar ierarhic de organizare a vietii sociale ca fiind o valoare incontestabila.

PUTERE SI AUTORITATE

Exercitarea sistematica a influentelor formative de coordonare si control se realizeaza prin intermediul unor centre de putere sociala, de a caror calitate structurala si functionala depinde progresul social, dar si integrarea corecta in viata sociala a grupurilor si indivizilor.

Puterea desemneaza capacitatea unui actor social de a lua decizii si de a asigura indeplinirea lor prin utilizarea diferitelor mijloace de persuasiune, manipulare sau constrangere.

Intre factorul de influenta si tinta se dezvolta relatii asimetrice de tipul dominare-subordonare, conducere-supunere, coordonare-executare, raporturi care impun diferentieri structurale si functionale intre diferitele componente ale sistemelor sociale. In consecinta, in functie de nivelul la care se manifesta, se pot deosebi relatii de putere interpersonala, grupala, organizationala, institutionala, statala si internationala.

In functie de domeniul in care se manifesta si de instrumentele folosite, puterea poate fi de natura politica, economica, militara, juridica, religioasa, educationala si informationala.

Autoritatea este un concept complementar de putere, care are doua acceptiuni obisnuite:

a)             o instanta investita formal, cu exercitarea unei puteri de natura administrativa, politica, juridica etc.;

b)            calitatea unui actor social de a induce respect si supunere

Autoritatea poate fi formala (acordata oficial) sau informala (dobandita datorita unor calitati ale actorului social).

Semnificatia psihosociala a autoritatii: aceasta evidentiaza raporturile subtile dintre putere, inteleasa ca o capacitate de a determina efectele dorite si structura calitatilor care pot conditiona eficienta actului de putere. Din aceasta perspectiva, puterea desemneaza o ascendenta sociala dobandita institutional, fara o legatura esentiala intre pozitie si calitatile actorului social, in timp ce autoritatea inseamna o ascendenta in special psihosociala, sustinuta mai ales de calitatile actorului, calitati care induc comportamente pozitive celor din jur.

Orice sistem sau subsistem de putere sociala are mai multe dimensiuni:

forta de elaborare si impunere a deciziilor;

legitimitatea care deriva din masura in care respecta normele recunoscute de majoritatea membrilor comunitatii;

valorile pe care le promoveaza in contextul exercitarii autoritatii;

resursele de care dispune (umane, financiare etc.);

mijloacele pe care le foloseste pentru impunerea si realizarea deciziilor;

relatiile cu alte sisteme de putere si cu categorii sociale alflate in spatiul de exercitare a puterii;

eficienta sociala a activitatii de exercitare a puterii.